Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

marți, 31 martie 2009

Proloagele din 1 aprilie



l Aprilie • Pomenirea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca 
Biografia acestei preaminunate sfinte femei a fost scrisă de Sfîntul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Odată, în timpul Sfîntului şi Marelui Post, un anume ieromonah, Avva Zosima, s-a retras în pustia cea mai dinlăuntru, cea de dincolo de Iordan, cale de douăzeci de zile de mers. Deodată el a zărit silueta unei fiinţe omeneşti, goală, cu pielea trupului zbîrcită foarte şi cu părul alb strălucitor, ca lîna; aceasta zărindu-1 şi ea de departe, a început să fugă de la faţa părintelui, repede. Bătrînul însă a alergat şi el după acea fiinţă cît a putut şi el de repede, pînă cînd aceea, oprindu-se la un rîu, a strigat tare: „Avva Zosima, iartă-mă pentru Domnul! Dar nu pot vedea faţa ta căci femeie sînt şi sînt goală!" Atunci bătrînul Zosima şi-a scos straiul de pe deasupra şi 1-a aruncat femeii care, înfăşurîndu-se cu el, a ieşit din ascunzişul în care intrase. Bătrînul s-a înspăimîntat văzînd că acea femeie necunoscută din pustie îl strigă pe nume. Rugîndu-se de ea cu lacrimi să nu-i ascundă nimic din istoria ei, căci Dumnezeu îl trimisese spre povăţuire şi înţelepţire în pustia aceea, femeia i-a povestit care a fost viaţa ei. Ea se născuse în Egipt şi începuse să ducă o viaţă plină de desfrînări în Alexandria încă de la vîrsta de doisprezece ani; în astfel de necurată viaţă a trăit ea timp de şaptesprezece ani. Mînată de poftele nestăpînite ale trupului ei, ea s-a îmbarcat odată într-o corabie care avea destinaţia Ierusalim. Ajungînd în Sfînta Cetate, a voit să meargă şi să se închine şi ea Lemnului Sfintei de viaţă făcătoarei şi Cinstitei Cruci, dar o putere nevăzută o împiedica pe ea ca să intre în biserică. Cuprinsă de spaimă, ea a privit către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din naos şi năpădită de silă şi de ruşine faţă de toată ticăloasa şi necurata ei viaţă, s-a rugat Maicii Domnului să o lase să se apropie şi ea de Lemnul Sfintei Cruci şi să i se închine, făgăduind Maicii Domnului că de aici înainte va face cum îi va porunci ea şi se va duce oriunde Preacurata îi va spune. Atunci puterea nu a mai împiedicat-o să intre în biserică şi să îşi împlinească dorinţa, închinîndu-se Cinstitului Lemn, Maria s-a întors în naos şi a mulţumit cu lacrimi Maicii Domnului că a ascultat ruga ei, a preapăcătoasei. în acel moment a auzit un glas care i-a zis: „Du-te dincolo de Iordan şi vei afla acolo adevărata pace." Ea pe dată şi-a cumpărat trei pîini şi a pornit spre Iordan, unde a ajuns în aceeaşi seară. În ziua următoare ea a primit Sfînta împărtăşanie în Mînăstirea Sfîntului Ioan, după care a trecut de cealaltă parte a Rîului Iordan. Ea a rămas în acea pustie timp de patruzeci şi şapte de ani, fără să iasă de acolo niciodată, pentru nici o trebuinţă, chinuindu-se de mari şi multe spaime şi de gîndurile cele de desfrînare, ca şi de nişte fiare sălbatice. Ea se hrănea cu ce verdeţuri putea găsi în acea pustie. Terminîndu-şi de istorisit viaţa către Avva Zosima, ea s-a dus puţin mai încolo, stînd la rugăciune; bătrînul a văzut atunci cum femeia se înalţă uşor în văzduh. După rugăciune, femeia 1-a rugat să vină din nou în anul următor la acelaşi loc al ţărmului Iordanului şi să aducă cu el şi Sfînta împărtăşanie; căci ea va fi acolo, dorind să se cuminece cu Sfintele lui Hristos Taine, după patruzeci şi opt de ani. Bătrînul a venit negreşit în următorul an cu Sfînta împărtăşanie şi cu un coş de merinde pentru Sfînta, la acelaşi loc de pe malul Iordanului, întrebîndu-se cum va face să-i ducă Sfînta împărtăşanie, căci iată, nu este luntre; căci ajunsese acolo şi spre seară. Atunci, în lumina lunii, Avva Zosima a văzut-o pe pustnica apropiinduse de ţărm, de cealaltă parte a apei, a văzut-o însemnînd apa cu semnul sfintei cruci şi venind către el, păşind pe apă ca pe uscat. După ce s-a împărtăşit, Sfînta 1-a rugat pe Avva să vină şi în următorul an, la izvoraşul la care a văzut-o prima oară, cel care se afla la douăzeci de zile de mers în pustia mai dinlăuntru, de dincolo de Iordan. Aşa facînd şi în următorul an, precum îi poruncise sfînta, Avva Zosima a găsit trupul Sfintei mort în acel loc. Deasupra capului Sfintei, stăteau scrise cu litere pe nisip următoarele cuvinte: „Avva Zosima, îngroapă trupul smeritei Măria chiar în locul în care îl găseşti. Dă ţărîna ţărînei. Am murit pe l aprilie, în chiar noaptea mîntuitoarei Patimi a Domnului nostru Iisus, după ce am primit din mîinile Preacuvioşiei tale Sfintele şi Nemuritoarele lui Dumnezeu taine." Aşa a aflat Avva Zosima şi numele femeii, pe care nu îl ştiuse nici cînd a auzit istoria ei, nici cînd i-a adus un an după aceea Sfintele Taine. Şi încă altă minune 1-a mai umplut pe Bătrînul Zosima de spaimă, şi anume, că luînd şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine la malul Iordanului, ea a ajuns tot în aceeaşi seară la pîrîiaşul la care Avvei Zosima îi trebuiseră atunci douăzeci de zile ca să ajungă pînă la el. Astfel, preasfinţitul bătrîn a îngropat trupul minunatei Sfinte a lui Dumnezeu, Maria Egipteanca. Ajungînd la mînăstirea lui, Cuviosul Zosima a povestit înaintea întregii obşti povestea vieţii acestei preaminunate femei, împreună cu toate minunile ei la care a fost însuşi martor. Aşa ştie Dumnezeu să proslăvească pe acei mari păcătoşi care cu adevărat se pocăiesc în toate zilele vieţii lor. Sfînta Maria Egipteanca se mai prăznuieşte de către Biserică şi în Dumineca a Cincea din Sfîntul şi Marele Post. În aceste sfinte zile de post, Biserica oferă viaţa acestei sfinte ca pildă vie de pocăinţă adevărată pentru toţi creştinii. Sfînta Maria Egipteancă a trecut la locaşurile cele cereşti cam pe la anul 530 după Hristos. 
Pomenirea Sfîntului Meletie, Episcopul Sardelor din Asia Mică 
Sfîntul Meletie a fost minunat arhipăstor de suflete în Biserica Creştină a veacului al doilea. Lucrînd cu dumnezeiască îndemînare, el s-a străduit să adune toate cărţile Sfintelor Scripturi într-un singur codex. Cu blîndeţea, evlavia şi sfinţenia vieţii lui, el s-a nevoit să restaureze pacea şi liniştea în Biserica din Laodiceea, care era tulburată de problema datei la care trebuie prăznuită Slăvita înviere a lui Hristos. În afară de aceasta, el a fost zid de apărare a Creştinismului contra tuturor idolatriilor păgîne. El a călătorit la Roma cam pe la anul 170, spre a-i înmîna împăratului Marc Aureliu o Aplogie scrisă a Bisericii Creştine. Sfîntul Meletie, acest bărbat învăţat, evlavios şi arzînd de focul rîvnei dumnezeieşti, a adormit cu pace în Domnul la anul 177 după Hristos.
• Pomenirea Sfîntului Cuvios Procopie Cehul 
Cuviosul Procopie s-a născut în oraşul Hotiş din ceea ce astăzi reprezintă Republica Cehă. El a fost hirotonit preot şi apoi s-a retras într-un munte spre a trăi după modelul sihaştrilor răsăriteni din vechime. Herzog Ulrich 1-a aflat din întîmplare pe sihastrul Procopie şi văzînd unde trăieşte şi se nevoieşte, 1-a ajutat să întemeieze acolo o mînăstire cu praznicul Sfîntului loan Botezătorul Domnului, pe malul rîului Sazava. Acest sfînt bărbat a trecut la cele veşnice la anul 1053. 
Cîntare de laudă la Sfînta Maria Egipteanca 
Femeie a pocăinţei, a sinelui ei aspră judecătoare, Maria a hotărît de faţă omenească pururi să se ascundă. Da, o, vai mie păcătoasei, cea de păcat înnegrită! Patimile ca nişte fiare muşcă din carnea inimii; ca şerpii veninoşi colcăie înlăuntrul sufletului. Da, o, vai mie păcătoasei, cea care de patimi sînt sfîşiată! Dar Tu pentru păcătoşi ai venit să Te jertfeşti, Domnul meu, şi Dumnezeul meu! Nu Te scîrbi de mine, mult necurata! O, ascultă plînsul şi jalea ticăloasei Maria al celei mai păcătoase dintre pămînteni! Domnul S-a milostivit, El pe Maria a vindecat-o; înnegritul ei suflet mai alb decît zăpada l-a făcut. Slavă Ţie, Domnul meu şi Dumnezeul meu, Slavă Ţie! Căci iată Tu vasul necurăţiei de nerecunoscut l-ai înnoit, şi cu aur curat l-ai împodobit; Tu harul Tău întru dînsul ai turnat şi din belşug ai turnat. O, milostivirea Ta cea mare, Doamne, O, Slavă Ţie, Domnul meu şi Dumnezeul meu! Maria s-a împodobit cu Duhul ca şi cu un strai de lumină, ea s-a încins cu putere ca şi un înger al lui Dumnezeu, prin puterea Duhului Tău, Domnul meu şi Dumnezeul meu, prin marea ta milostivire, Maica Domnului meu! Dar ce este această minunată mireasmă ce din această pustie respiră? Ea este asemenea miresmei curate de tămîie Din Casa lui Dumnezeu. Este sfinţenia Mariei cea care binemiresmează pustia! 
Cugetare 
Oare cum se face că avem atîta bogăţie de mărturii scrise despre marile suferinţe şi despre sfinţenia bărbaţilor şi femeilor creştine celor de demult, dar şi de aproape? Aceasta se întîmplă deoarece chiar şi în conştiinţa oamenilor doar sfinţii sînt cu adevărat mari biruitori, adevăraţi învingători. Căci cum va fi cineva victorios fără conflict, fără durere, şi fără suferinţă? Chiar şi în războaiele omeneşti, nimeni nu se socoteşte erou fără să fi trecut prin focul luptelor, fără să fi suferit cumplit, fără să fi fost rănit, fiecare rană socotindu-i-se ca o medalie. Cu atît mai mult este aşa în războiul duhovnicesc, cel care se duce pentru un adevăr suprem, cunoscut şi învederat şi în care nu poate să încapă lauda de sine şi preamărirea propriilor isprăvi, căci ele în războiul duhovnicesc nu ajută la nimic, dimpotrivă, îl duc pe războinic la pierzanie. Cel care nu se angajează în luptă pentru dragostea lui Hristos, fie cu lumea, fie cu diavolul, fie cu propriul sine, cum va putea fi el socotit printre ostaşii lui Hristos? Aşadar, cum se va număra cineva printre împreună-biruitorii cu Hristos? Despre acest cumplit război duhovnicesc i-a grăit Maria Egipteanca Bătrînului Zosima: „În primii şaptesprezece ani pe care i-am petrecut în pustie m-am luptat cu poftele cele nebuneşti ale trupului meu mai cumplit decît cu nişte fiare sălbatice. Căci pofteam să mănînc carne şi peşte, din care aveam cu îmbelşugare în Egipt. Mai pofteam să beau vin ales, pe cînd în pustie nu găseam nici măcar apă ca să-mi potolesc ticăloasa mea sete. Pofteam să aud cîntece de desfrînare. Plîngeam de durere, strigam, şi îmi băteam pieptul. Strigam şi mă rugam în genunchi către Maica lui Dumnezeu să mă izbăvească de aceste cumplite fiare ale gîndului, să mă izbăvească de acest chin. După ce am plîns şi m-am zbuciumat ani îndelungaţi fără să abandonez lupta, am văzut deodată o lumină care m-a înconjurat din toate părţile şi o anume pace minunată, niciodată cunoscută mie, mi-a inundat sufletul." 
Luare aminte 
Să luăm aminte la Stăpînul Iisus, la Trupul Lui Cel neînsufleţit: Să luăm aminte la Trupul Lui cel neînsufleţit care zace în mormînt fără viaţă, Cel Care în viaţă fiind a înviat şi morţii din morminte; Să luăm aminte la cum şi mort fiind, iudeii fierbeau de ură pentru El; Să luăm aminte la cum chiar ucenicii Lui s-au încuiat prin casele lor de frica iudeilor (loan 20: 19). 
Predică Despre împlinirea marii prorocii "Ca un miel spre junghiere S-a adus" (Isaia 53: 7). Văzînd cu ochiul duhului său prorocesc prin secolele viitoare, slăvitul Proroc Isaia a strigat tare prorocia minunii ce avea să vie, înfricoşata Jertfă de pe Golgota. De departe în timp el L-a văzut pe Stăpînul Iisus Hristos ducîndu-Se la jertfă precum un miel fără de glas ce este dus la junghiere. Căci mielul merge la junghierea sa ca şi cum ar merge la păşunea din care îşi ia hrană: fără să se apere, fără să se teamă, fără răutate. Astfel a mers şi Domnul nostru la Jertfa Sa: fără să Se apere, fără să Se teamă, fără răutate. El nu a strigat: „Oamenilor, nu faceţi aceasta!" El nu a întrebat: „Oamenilor, pentru ce îmi faceţi aceasta?" El nu a osîndit pe nici unul dintre ucigaşii Lui. El nu S-a revoltat, nu a protestat, nu S-a împotrivit uciderii Lui. El nu S-a mîniat. El nu a gîndit răul despre ucigaşii Lui, despre cei care au cutezat să se facă Lui judecători. Cînd din fruntea Lui înconjurată de spini a început să curgă sîngele, El a stat tăcut. Cînd Faţa Lui a fost murdărită de scuipatul nelegiuiţilor, El a rămas tăcut. Cînd Lemnul Crucii pe care o ducea în spate s-a îngreunat asupra Lui, El a îndurat şi a mers mai departe. Cînd durerea L-a covîrşit pe cînd stătea răstignit pe Cruce, El a plîns, dar nu către oameni, ci către Tatăl Lui Cel din Ceruri. Cînd Şi-a dat Duhul Său, Ochii Lui S-au îndreptat către cer, iar nu către pămînt. Căci izvorul puterii Lui este în cer, iar nu pe pămînt. Iar izvorul mîngîierii Lui este Dumnezeu Tatăl, iar nu oamenii. Căci Patria Lui cea adevărată este împărăţia Cerurilor, iar nu cea a pămîntului.
Iată Mielul lui Dumnezeu Cel Ce ridică păcatul lumii (loan 1: 19). Aşa a strigat Sfîntul loan Botezătorul cînd L-a văzut pre Stăpînul Iisus Hristos. Şi iată, acum se împlineşte această prorocie pe Muntele Golgota. Iată acum Se jertfeşte şi Se omoară Mielul lui Dumnezeu, pentru păcatele lumii, ale întregii omeniri celei din veac şi pînă în veac. O, fraţilor, această preacostisitoare jertfă s-a făcut şi pentru păcatele noastre, ale celor de acum, ale mele şi ale voastre. Sîngele Mielului Celui blînd şi fără de pată S-a adus pentru toate timpurile şi pentru toate generaţiile, de la întîiul şi pînă la cel din urmă om de pe pămînt. Plînsul Lui din Grădina Ghetsimani a fost şi pentru noi şi pentru răutatea noastră şi pentru slăbiciunea noastră şi pentru păcătoşenia noastră. Şi pentru noi cei de acum S-a vărsat acel sînge. Fraţilor, să nu dispreţuim cea de nedescris şi preacostisitoare jertfă cu care noi am fost răscumpăraţi. Doar în baza ei avem noi vreo valoare ca oameni, în absenţa ei, sau în condiţiile în care noi ne lepădăm de ea, atunci noi ca oameni nu mai valorăm nimic. Nu sîntem decît un fum fără foc şi nişte nori cenuşii fără de ploaie. O Stăpîne Preamilostive Doamne, miluieşte-ne şi Te milostiveşte şi spre noi, Căci numai Ţie se cuvine toată cinstea şi mulţumită în veci, Amin! 
Pentru mai multe vezi:Vieţile Sfinţilor

Sursa:

luni, 30 martie 2009

Proloagele din 31 martie



31 martie
• Pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Ipatie, Episcopul Gangrelor 
 Sfintul Ipatie s-a născut în Cilicia şi a fost episcop în cetatea Gangrelor. El a fost unul din Părinţii de la întîiul Sinod Ecumenic, ţinut la Niceea, în anul 325 după Hristos, fiind cunoscut tuturor drept un om plin de evlavie şi de sfinţenie şi ca un făcător de minuni, împăratul Constanţius a poruncit chiar să se facă de către artişti chipul Sfîntului Ipatie, chiar din timpul vieţii lui. El păstra acest chip în palatul lui, ca armă împotriva puterilor întunericului. Pe cînd se întorcea odată de la Constantinopole Sfîntul Ipatie a fost atacat într-o strîmtoare de eretici novaţieni şi a fost aruncat, împreună cu alţii, la pămînt, în noroi, în acel moment o femeie din grupul ereticilor l-a lovit pe sfînt în cap cu o piatră şi aşa l-a omorît. În aceeaşi clipă însă femeia a înnebunit, a luat aceeaşi piatră şi s-a lovit şi pe sine cu ea. Ceva mai tîrziu femeia aceasta a fost dusă la mormîntul Sfîntului, care s-a rugat lui Dumnezeu pentru ea. Aşa a luat femeia iertare, prin mijlocirea sfîntului de ea ucis, de la Dumnezeu. Căci ea şi-a venit în simţiri şi tot restul vieţii ei şi l-a petrecut în pocăinţă amară, lacrimi şi rugăciune. Sfântul Ipatie s-a strămutat la locaşurile cele cereşti ale lui Hristos Dumnezeu la anul 326 de la întrupare. 
• Pomenirea Sfîntului Iona, Mitropolitul Moscovei 
Sfîntul Iona s-a născut în provincia Kostroma. La vîrsta de doisprezece ani el a fost tuns monah şi a vieţuit multă vreme ca monah în Mînăstirea Simonov de lîngă Moscova, în timpul Mitropolitului Fotie, Iona a fost uns Episcop de Riazan. După moartea mitropolitului Fotie Sfîntul Iona a fost ridicat în scaunul mitropolitan şi trimis la Patriarhul Constantinopolelui pentru confirmarea hirotonirii. Dar în acelaşi timp Isidor, care era de neam bulgar, reuşind să ajungă el înaintea lui Iona la Constantinopole, a fost uns el Mitropolit al tuturor ruşilor. Văzînd acestea Sfîntul Iona s-a întors liniştit la Mînăstirea lui din Riazan. Răutatea lui Isidor însă s-a dat pe faţă către toţi, cu prilejul Sinodului celui eretic de la Florenţa, din anul 1439 după Hristos. Cînd Isidor s-a întors, după trei ani, de la acel sinod, moscoviţii şi toţi ortodocşii creştini l-au atacat pe Isidor ca pe un apostat de la Ortodoxie şi l-au alungat din scaunul mitropolitan. Nu se cunoaşte cum şi-a sfîrşit zilele acest Isidor. Iona însă, sfîntul şi bunul păstor, a fost ridicat după dreptate în scaunul mitropolitan cel gol. El a fost un mare lucrător de minuni, un văzător cu duhul, şi un minunat păstor de suflete. Cînd agarenii au împrejmuit Moscova, Sfîntul mitropolit Iona i-a alungat numai cu rugăciunea. În anii de mai tîrziu el şi-a dorit ca Dumnezeu sa-i trimită vreo boală care prin durere să-l curăţească desăvîrşit, mai înainte de a părăsi această lume. După dorirea lui, Dumnezeu i-a îngăduit o rană la picior, care a fost vestită în vedenie unui anume preot pe nume Iacov. Sfîntul a murit din cauza acestor răni la picioare şi s-a strămutat la locaşurile cele de sus, printre cetăţenii împărăţiei, în ziua de 31 martie a anului 1461 după Hristos. La moaştele lui au avut loc mari şi minunate minuni. Un mut pe nume Ioan a fost adus la moaştele sfîntului. El a sărutat mîna sfîntului şi, cum a povestit însuşi mutul mai tîrziu, acea mînă 1-a apucat de limbă şi el a simţit o durere ascuţită. Cînd mîna a dat drumul limbii lui, Ioan s-a întors către cei care îl aduseseră şi a început să grăiască limpede, ca şi cînd nu ar fi fost niciodată mut.
 • Pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Avdas
 Sfîntul Avdas a fost episcop în cetatea Suzei. El a fost omorît pentru Hristos în anul 418 de la întrupare, prin tăierea capului în timp ce în Persia împărăţea Izdigherd. Diaconul lui, Sfîntul Veniamin, a fost eliberat de torţionari cu înţelegerea ca să nu mai predice niciodată Evanghelia. La început diaconul a încuviinţat, dar mai apoi inima lui nu 1-a lăsat să facă aceasta şi el a început cu şi mai multă rîvnă să predice din nou Evanghelia lui Hristos în popor. Pentru aceasta diaconul Veniamin a fost prins şi omorît la trei ani după uciderea Sfîntului Avdas, în anul 421 după Hristos.
 • Pomenirea Sfîntului Cuvios Apolonie 
Acest cuvios a fost un mare nevoitor egiptean, cunoscut multora. Pe cînd era în vîrstă de cincisprezece ani el s-a lepădat de lume şi s-a retras în pustietatea unui munte, unde a vieţuit timp de patruzeci de ani hrănindu-se numai cu verdeţurile ce se puteau găsi acolo. După aceea, el a întemeiat o mînăstire unde s-au adunat cinci sute de monahi. Sfîntul Cuvios Apolonie s-a mutat la Domnul cu pace, în anul 395 după Hristos. Cîntare de laudă în cinstea adevărului Cunoaşteţi adevărul, ne porunceşte Domnul; Căci cel care adevărul cunoaşte robit nu va putea fi niciodată. Celor credincioşi, adevărul libertate le este; Şi prin adevăr, credincioşii stăpînesc lumea. Căci robirea curge din minciună Precum rîul din izvor. Minciuna veşnic îl ţine pe mincinos în lanţurile robiei. Minciuna este întunericul cel de la amiază Care duce veşnic în rătăcire şi prin această rătăcire îi pogoară pe oameni în gheena. Minciuna îl încătuşează pe om cu spaimă, spaimă de toţi şi de toate: De oameni, de lume, şi de diavoli. Dar adevărul este lumina ce risipeşte întunericul şi dăruieşte libertate sclavului disperat: Libertate faţă de oameni, faţă de lume, Faţă de spaimă şi faţă de blestemaţii demoni. Cel care recunoaşte adevărul devine liber. Prin libertate se cîştigă stăpînire asupra tuturor duşmanilor. Leagănul libertăţii îl pregăteşte adevărul, Căci fără adevăr, libertatea nu există niciodată. Cugetare Sfîntul loan Scărarul zice: „Cel care se mîndreşte în sineşi cu darul lacrimilor de la Dumnezeu primit şi în sineşi osîndeşte pe cel care nu îl are, este ca omul care cere de la împăratul o armă ascuţită pentru război, iar primind-o se omoară singur cu ea" (Treapta a Şaptea). Dacă ţi s-a înmuiat inima, atunci să fie aceasta întru pocăinţă înaintea lui Dumnezeu, sau întru cunoaşterea marii Lui milostiviri, marii Lui iubiri faţă de tine - iar nu întru mîndrie către fraţii tăi, care darul înmuierii inimii cu lacrimi încă nu 1-au primit. Ţine minte cît amar de ani şi a ta inimă a fost învîrtoşată şi nesimţitoare. Iată, odată erau şapte fraţi care sufereau de boală într-un spital. Unul dintre ei s-a însănătoşit şi s-a ridicat pe picioare. Aşa făcînd, s-a grăbit să le slujească, cu dragoste frăţească, celorlalţi şase care rămăseseră în continuare bolnavi. Aşa ca fratele acela trebuie să faci şi tu. Să-i ai pe ceilalţi oameni ca pe nişte fraţi, nişte fraţi aflaţi în suferinţă. Dacă simţi că Dumnezeu te-a miluit cu însănătoşirea mai curînd decît pe ei, cunoaşte că însănătoşirea ai primit-o în dar, din marea milostivire a lui Dumnezeu, aşa încît cu sănătatea ta să le poţi sluji mai bine fraţilor tăi care sînt mai departe bolnavi. Căci ce putem avea noi oare cu care să ne mîndrim, în condiţiile în care sănătatea nu ne-o dăm noi, ci Dumnezeu? Oare se va putea curăţi groapa de gunoi prin ea însăşi? Nicidecum, ci ea se va curăţi numai de la un izvor curat, care vine mai din adînc şi o curăţeşte. Luare aminte, să luăm aminte la Stăpînul Hristos Care a murit Răstignit pe Cruce: • Să luăm aminte la Trupul Lui, Care S-a odihnit în mormînt; • Să luăm aminte la Duhul Lui, Care S-a pogorît la iad şi a eliberat toate sufletele strămoşilor celor drepţi din vechime. Predică Despre bucuria cea de după întristare Deci şi voi acum sînteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi (loan 16: 22). Căci iată, tatăl urcă pe crucea răstignirii, iar fiii lui în jur plîng cu amar. Dar în loc ca fiii să-1 mîngîie pe el, el, tatăl, este cel care puternic este să-i mîngîie pe fiii lui. Cam aşa s-au întîmplat lucrurile şi cu Mîntuitorul şi cu ucenicii Lui. Mergînd către moartea Lui cea amară, pe Stăpînul îl îndurerează mai mult durerea ucenicilor Lui decît suferinţa pe care ştia că avea să o îndure. El îi mîngîie cu nădejde nemincinoasă şi îi întăreşte cu prorocia unei noi şi minunate fapte, ce avea să se întîmple neapărat: Dar iarăşi vă voi vedea. Aceasta este proorocia învierii Lui celei preaslăvite. Căci Lui nu i S-a întîmplat niciodată ceva care să nu fi fost proorocit. Căci El nu a proorocit doar despre Sine însuşi, ci şi despre ucenicii Lui. A proorocit că ei se vor afla în strîmtorări mari, ca acelea ale femeii care naşte în cumplite dureri; dar că aşa cum femeia uită de durerile ei insuportabile după ce a dat naştere pruncului, căci se bucură că s-a născut om în lume (loan 16: 21), aşa va fi şi cu ei. Căci în conştiinţa ucenicilor încă nu era cu totul limpede că Stăpînul Hristos este cu desăvîrşire Dumnezeu-om. Căci cîtă vreme îl cunoscuseră ca pe un om supus suferinţei şi durerii obişnuite muritorilor, ei L-au cunoscut doar în parte; căci inimile lor se aflau încă în durerile naşterii. Dar cînd L-au văzut din nou - ridicat din morţi şi înviat, lucrînd cu putere minuni mari, Stăpîn atotputernic asupra pămîntului şi cerului, durerea şi întristarea s-a risipit din inimile lor şi în loc a răsărit biruitoare bucuria. Căci atunci Hristos a luat desăvîrşitul şi adevăratul Lui Chip în inimile lor ca Dumnezeu-Om, şi atunci ei L-au cunoscut în plinătatea şi deplinătatea Lui. Doar atunci cu adevărat S-a născut Hristos în inimile lor. Aşa este şi cu noi, fraţilor: cîtă vreme îl cunoaştem pe Mîntuitorul doar ca pe Cel care S-a născut la Betleem şi a murit pe Golgota, noi nu-L cunoaştem decît în parte pe Mîntuitorul Hristos, Stăpînul nostru. Noi îl vom cunoaşte pe deplin doar atunci cînd îl vom cunoaşte şi ca pe Cel înviat, ca pe Biruitorul asupra morţii. O Atotbiruitorule Stăpîne Doamne, milostiveşte-Te spre noi şi dă-ne nouă bucuria credinţei învierii Tale, cu care şi pre ucenicii Tăi i-ai bucurat, Căci Ţie se cuvine slava şi mulţumita în veci, Amin. 


Sursa:

duminică, 29 martie 2009

Proloagele din 30 martie



LUNA  MARTIE ÎN 30 DE ZILE:  
   
 Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Ioan,  
 cela ce a scris Scara. 
  
        Sfântul Ioan era, de fapt, din Palestina şi a trăit între anii 578-649. Iscusit la minte şi aplecat spre învăţătură, fericitul Ioan s-a îndeletnicit cu cartea, încă din copilărie, înainte de a intra în tagma călugărească. La vârsta de 16 ani însă, în fragedă tinereţe, se lepădă de toată slava lumească şi, suindu-se la muntele Sinai, s-a hotărât să slujească şi, suindu-se la muntele Sinai, s-a hotărât să slujească lui Hristos şi oamenilor, vieţuind în mânăstire. 
           Deci, la vârsta de 20 de ani, a fost tuns în călugărie, "mutându-se cu trupul în Sinai, iar, cu sufletul, în muntele ceresc" şi a fost încredinţat unui foarte bun ava, anume Martirie. Şi, a petrecut, mai întâi, 20 de ani sub povăţuirea acestui ava în viaţa de obşte a mănăstirii, apoi, după aceea, alţi 21 de ani, în viaţa pustnicească, în pustia Tola, la început, ca ucenic al lui Martirie, iar, după moartea acestuia, singur, şi, în sfârşit, ca povăţuitor al lui Moise, ucenicul său. Şi era Tola, ca la cinci stadii de biserica mănăstirii. 
 Deci, petrecând patruzeci de ani în focul dragostei dumnezeieşti, fericitul Ioan s-a făcut un desăvârşit învăţat, în toată înţelepciunea şi dascăl al ştiinţelor cereşti, încât i s-a dat şi numele de Scolasticul, adică învăţatul, încă tânăr fiind, învăpăindu-se de-a pururea cu dorinţa aprinsă a dumnezeieştii iubiri. 
           Dar, cine este destoinic a arătat prin cuvânt ostenelile lui cele de taină, având rugăciunea părintelui său armă de apărare, pentru risipirea patimilor şi îmblânzirea cornului mândriei: Şi cine ar fi crezut că Sfântul poate avea şi vrăjmaşi?   
 Deci, auzind el că-i învinuit de unii, că-şi pierde vremea în cuvântări deşarte, căutând lauda şi slava lumii, ori de câte ori, în Duminici şi în sărbători spunea un cuvânt de învăţătură fraţilor. Sfântul Ioan n-a mai vorbit un an întreg, nici un cuvânt, către nimeni, ostenindu-se singur la tăcere. Trecând anul, înfrânţi de umilinţa Sfântului, învinuitorii şi fraţii l-au rugat, cu lacrimi, să le ierte nedreapta învinuire şi să nu îngroape talantul înţelepciunii, ci să povăţuiască pe cei ce vin la dânsul. Şi Sfântul Ioan a rupt tăcerea şi, fără supărare şi umilinţă, propovăduia oamenilor cuvântul lui Dumnezeu, după obiceiul lui cel dintâi. 
         Şi, petrecând în neîncetată rugăciune şi în dragostea spre Dumnezeu, cea neasemănată, fiind plin de toată fapta bună, de mari arătări s-a învrednicit. 
        Aşa, aflându-se o dată în chilia sa, şi cunoscând prin darul Sfântului Duh că ucenicul său Moise se odihneşte, furat de somn, sub o piatră mare ce stă să cadă să-l turtească, stareţul l-a izbăvit dintr-o moarte ce aceea, arătându-i-se în vis şi chemându-l afară din primejdia pietrei aceleia, care a şi căzut îndată. 

Deci, petrecând patruzeci de ani în focul dragostei dumnezeieşti, fericitul Ioan s-a făcut un desăvârşit învăţat, în toată înţelepciunea şi dascăl al ştiinţelor cereşti, încât i s-a dat şi numele de Scolasticul, adică învăţatul, încă tânăr fiind, învăpăindu-se de-a pururea cu dorinţa aprinsă a dumnezeieştii iubiri. Dar, cine este destoinic a arătat prin cuvânt ostenelile lui cele de taină, având rugăciunea părintelui său armă de apărare, pentru risipirea patimilor şi îmblânzirea cornului mândriei: Şi cine ar fi crezut că Sfântul poate avea şi vrăjmaşi?   
Deci, auzind el că-i învinuit de unii, că-şi pierde vremea în cuvântări deşarte, căutând lauda şi slava lumii, ori de câte ori, în Duminici şi în sărbători spunea un cuvânt de învăţătură fraţilor. Sfântul Ioan n-a mai vorbit un an întreg, nici un cuvânt, către nimeni, ostenindu-se singur la tăcere. Trecând anul, înfrânţi de umilinţa Sfântului, învinuitorii şi fraţii l-au rugat, cu lacrimi, să le ierte nedreapta învinuire şi să nu îngroape talantul înţelepciunii, ci să povăţuiască pe cei ce vin la dânsul. Şi Sfântul Ioan a rupt tăcerea şi, fără supărare şi umilinţă, propovăduia oamenilor cuvântul lui Dumnezeu, după obiceiul lui cel dintâi. Şi, petrecând în neîncetată rugăciune şi în dragostea spre Dumnezeu, cea neasemănată, fiind plin de toată fapta bună, de mari arătări s-a învrednicit.       
Aşa, aflându-se o dată în chilia sa, şi cunoscând prin darul Sfântului Duh că ucenicul său Moise se odihneşte, furat de somn, sub o piatră mare ce stă să cadă să-l turtească, stareţul l-a izbăvit dintr-o moarte ce aceea, arătându-i-se în vis şi chemându-l afară din primejdia pietrei aceleia, care a şi căzut îndată. Deci, ajungând el în vârful faptelor bune şi toţi fraţii fiind uimiţi de iscusinţa lui, în toate împrejurările, l-au ridicat pe fericitul Ioan, lumină în sfeşnic, la dregătoria de egumen al fraţilor din Sinai. Nu se ştie câţi ani a trăit ca egumen, nici când a fost sfinţit preot, dar, ceea ce se ştie bine este că Sfântul Ioan n-a plecat în veşnicie din lumea aceasta vremelnică, înainte de a ne lăsa, la cererea prietenului său Ioan, egumenul din Rait, minunată şi plină de înţelepciune carte nemuritoare, a dumnezeieştilor suişuri duhovniceşti, ce se cheamă "Scara". De la cartea aceasta vestită, marele stareţ îşi trage numele de Ioan Scărarul, Dumnezeului nostru, slavă ! Mai multe despre Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ioan Scărarul se găsesc în Vieţile Sfinţilor

 

 
  
 

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul, despre cum se pot mântui creştinii din lume. Am auzit pe unii care petrec în lume cu nepăsare, zicând către mine: "Cum putem noi, cei ce vieţuim împreună cu soţiile (sau cu soţii) noastre, să petrecem viaţa călugărească ?" Acestora le-am răspuns: "Toate lucrurile bune pe care le puteţi face, faceţi-le: nu defăimaţi pe nimenea, nu furaţi de la nimeni, nu minţiţi faţă de nimeni, nu vă înălţaţi faţă de nimeni, nu urâţi pe nimeni, nu vă despărţiţi de adunările de la slujbele din biserică, pătimiţi împreună cu cei lipsiţi, nu pricinuiţi nimănui sminteală; de ceea ce e al altuia să nu vă apropiaţi; îndestulaţi-vă cu ceea ce vă pregătesc femeile voastre. De veţi face aşa, nu veţi fi departe de Împărăţia Cerurilor."

 

 

Întru această zi, cuvânt despre o fecioară monahie, pe care a mântuit-o Sfântul Macarie, că era nemilostivă. O oarecare fecioară din Alexandria, cu numele Mononia, se călugărise, din tinereţile sale şi arăta cu chipul că era smerită, iar cu voirea era slujitoare de idoli, ca una ce era iubitoare de arginţi. Că iubea bogăţia şi aduna aur şi niciodată nu da milostenie, din averea ei, nici la străini, nici la săraci, nici la văduve, nici la călugări. Însă avea o nepoată de soră căreia, noaptea şi ziua, îi făgăduia bogăţia sa, ca una ce căzuse din cereasca dragoste. Că lucru de înşelăciune al diavolului este ca, adică, să ţie cineva avere şi să nu facă milostenie la săraci. Că diavolul nu ne lasă să ne îngrijim de suflet, ci, mai mult, ne învaţă să asuprim pe cei săraci şi pe aproapele şi să trecem cu vederea pe tată şi pe mamă, să ne asemănăm ucigaşilor. Că, de multe ori şi pe călugări îi sfătuieşte să se îngrijească de rudenii şi să le adune avere, iar la săraci milostenie să nu facă, cu adevărat, spre pierzare păstrând-o pe ea. Că, dacă cineva, din înţelegere duhovnicească şi cu darul lui Dumnezeu se porneşte, mai întâi, a se îngriji pentru sufletul său, iar, după aceea, începe a iubi pe rudenii, unul ca acesta, unul ca acesta, nu poate cânta împreună cu David, întru frica lui Dumnezeu, zicând: "Cine se va sui în muntele Domnului şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul său" (Ps. 23, 3-4). Pentru că aceia, cu adevărat, în deşert îşi iau sufletul lor, parându-li-se că au murit cu trupul, fiindcă lucrul cel duhovnicesc cu lenevire îl fac, iar pentru trup, în tot chipul se silesc.

     Deci, pe această fecioară ce se numea Mononia, vrând să o facă milostivă şi să o întoarcă de la averea ei cea covârşitoare, Sfântul Macarie presbiterul, iconomul săracilor, al şchiopilor şi purtătorul lor de grijă, ca unul, care, în tinereţe, fusese lucrător de pietre scumpe, a zis către Mononia: "Pietre nepreţuite, smarald şi iachint a adus la mine cineva şi nu ştiu, ori sunt furate, ori cumpărate, nu pot spune, pentru că sunt mai presus decât preţul cerut. Şi le vinde pe ele, cel ce le are, cu cinci sute de galbeni şi prea potrivite sunt spre împodobirea hainelor nepoatei tale." Acestea auzindu-le, Mononia a căzut, cu toată osârdia, la picioarele lui, zicând: "Rogu-mă ţie, să nu le ia pe ele nimeni." El i-a zis ei: "Să mergi, stăpâna mea, singură în casa mea şi să le vezi." Iar ea n-a vrut să meargă, ci i-a dat lui cinci sute de galbeni, zicând: "Ia-i pe aceştia, rogu-mă ţie, că eu nu voi ieşi din chilie şi nu vreau să văd pe omul acela care le vinde." Deci, luând de la dansa cinci sute de galbeni, Macarie i-a dat pe ei la trebuinţă săracilor.

   Şi a trecut câtăva vreme; însă, fiindcă avea mare cinste, în Alexandria, iubitorul de Dumnezeu şi milostivul stareţ, fecioara se sfia ca să-i aducă aminte. Iar, mai în urmă, l-a întâmpinat pe el la biserică, şi i-a zis: "Ce porunceşti, rogu-te, cu privire la pietrele acelea, pentru care ai luat preţul de la mine, cinci sute de galbeni." Iar el i-a zis ei: "Din ziua în care mi-ai dat mie aurul, l-am dat pe el la preţul pietrelor şi, de voieşti ca să le vezi pe ele, să mergi în căsuţa mea, că acolo se află pietrele şi să vezi de-ţi vor plăcea, iar de nu, îţi vei lua aurul tău." Şi a venit Mononia, bucurându-se. Şi erau în casele acelea, în cele de sus, bărbaţi, iar în cele de jos, femei. Deci, venind în casa lui, i-a zis ei Sfântul: "Ce voieşti să vezi? Iachintul sau smaraldul?" Iar ea a zis: "Ceea ce tu voieşti." Şi a suit-o pe ea în casele de sus şi i-a arătat ei pe şchiopi, pe orbi şi pe slăbănogi şi i-a zis: "Aceasta este iachnitul." După aceea, a pogorât-o pe ea în casele de jos şi i-a arătat ei femeile, zicându-i: "Iată, acesta este smaraldul. Şi socotesc că nu se află nimic mai scump şi mai cinstit decât acestea, de-ţi sunt plăcute şi ţie, iar de nu, să-ţi iei aurul tău."

       Deci, după ce s-au făcut acestea aşa, s-a întors fecioara foarte necăjită. Şi, intrând în casa ei, de necazul cel mult a căzut în boală, că nu pentru Dumnezeu făcuse lucrul acesta, ci, fără voie, de stareţ amăgită fiind. Şi în boala aceea, aproape de moarte ajungând şi foarte slăbită fiind, s-a văzut pe sine, în vis, în locurile cele de osândă: de o parte, întru întunericul cel mai din afară, iar de alta, în focul cel nestins şi la viermele cel neadormit şi s-a înfricoşat. Iar un oarecare bărbat luminos i le arăta ei pe acestea şi-i zicea: "Vezi ? Dintru această osândă te-a izbăvit pe tine Cuviosul Macarie, care ţi-a cumpărat ţie pietrele acelea, iachintul şi smaraldul." Deci, ea, ca din somn deşteptându-se, din boală s-a trezit şi mult mulţumea stareţului. Iar, după aceea, s-a făcut fecioară foarte milostivă spre săraci. Dumnezeului nostru, slavă !
 

 

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Sfinţii zilei

 

 

Sursa:

 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/martie/Proloage30Mar.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-30-cv_ioan_scararul.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-30-monahul_care_n-a_osindit.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie30.htm

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=20&p2000_imageid=1309

  


sâmbătă, 28 martie 2009

Proloagele din 29 martie



Luna lui martie în 29 de zile: pătimirea Cuviosului Părintelui nostru Marcu, episcopul Aretuzilor, şi a celor dimpreună cu dânsul (sec.IV). Acest Sfânt minunat, Marcu Aretuzianul, s-a născut în zilele marelui Constantin împăratul, cel care a stins prigoanele împotriva creştinilor, dând deplină libertate Bisericii lui Hristos. Şi era Sfântul Marcu plin de râvnă pentru răspândirea cuvântului Evangheliei, aducând mulţime de popor la calea mântuirii, atât prin înţeleapta lui frumoasă-grăire cât prin chipul cel fără de prihană al vieţii sale. Drept aceea, a fost sfinţit episcop în cetatea Aretuzia, aproape de Siracuza, din insula Siciliei. Şi, iubind pe păstoriţii săi, se îngrijea de aşezarea bunei rânduieli creştine în Biserica sa şi de sporirea duhovnicească a turmei sale.

Dar la anul 361, urcându-se pe tronul împărătesc, nepotul lui Constantin cel Mare, Iulian (cel care s-a lepădat de credinţa creştină şi se lupta pentru întoarcerea supuşilor săi la închinarea zeilor păgâni), mulţime de creştini au răbdat chinuri fără de seamăn şi nu s-au despărţit de sfânta credinţă. Deci, ajungând trimişii lui Iulian în Sicilia a început şi acolo prigoana creştinilor. La început, lăsând loc prigoanei, Sfântul, după cuvântul Domnului, s-a sfătuit în sine să fugă în altă cetate, dar, văzând că alţii suferă, pentru el, s-a dus şi s-a predat de bună voie prigonitorilor. Şi acolo, ce fel de cruzime nu era, ce fel de chinuri nu se scorneau? Şi-l purtau pe bătrânul cel sfinţit, pătimitorul cel de bună voie, prin cetate şi una era sârguinţa păgânilor, să se întreacă în cruzime.
Deci, a fost târât bătrânul pe uliţe, împins în tină, batjocorit în strigăte de ocară, dezbrăcat şi bătut, împuns cu cuţite şi cu trestii ascuţite şi cu ace, uns cu saramură, uns apoi cu miere pe trupul gol şi spânzurat sus, într-o coşniţă cu ştreanguri ca să-l ardă soarele şi să-l mănânce viespile şi albinele. Dar el, bătrân fiind cu anii, a biruit pe păgâni cu mărturisirea credinţei lui Hristos, cu atâta căldură, încât mulţi păgâni şi-au schimbat gândul şi au crezut în Hristos. În acest timp, împăratul Iulian a pierit în război şi prigoana a încetat, iar creştinii prinşi au fost eliberaţi. Şi aşa, stăruind în evlavie, măcar că slăbit de mulţimea suferinţelor, Sfântul episcop Marcu s-a săvârşit din viaţă, la 29 martie, când s-a aşezat şi prăznuirea lui, precum şi a celor dimpreună cu dânsul. Dumnezeului nostru slavă!




Întru această zi, învăţătură din Pateric. Să ştii, o, frate, că începătura mântuirii noastre, a întăririi noastre şi începătura înţelepciunii, după Proorocul şi întâia treaptă a faptelor bune este frica de Dumnezeu, adică de Judecata Lui. Că orişicine, cu frica Domnului, se abate de la rău. Că printr-însa şi curăţirea de păcate şi păzirea faptelor bune şi calea spre desăvârşire, se fac. Că, dacă întâi intră frica de Dumnezeu în suflet, îl face pe acesta să părăsească toate lucrurile lumii acesteia, iar, din aceasta, se naşte smerenia, care este cap şi începătură a tuturor faptelor bune. Pentru că din trecerea cu vederea şi din părăsirea tuturor lucrurilor celor pământeşti se face smerenia.
Deci, mai întâi, trebuie ca cineva să-şi omoare voia sa. Apoi, trebuie ca nu numai prin faptele sale, ci şi gândurile, să nu-şi tăinuiască faţă de părintele său. A treia, ca nu ştiinţei sale, ci judecăţii şi poruncii părintelui său duhovnicesc, să se supună. A patra este, ca întru toate să se supună poruncilor lui. A cincea, ca nu numai însuţi tu să nu îndrăzneşti să ocărăşti pe cineva, ci, încă şi ocara, cea care-ţi vine ţie de la altul, cu bucurie să o primeşti. A şasea, ca nimic să nu începi a face, afară de aceea ce-ţi este poruncit ţie de dânsul, chiar dacă ar fi ceva auzit din Sfintele Scripturi. A şaptea, când cu puţine haine te vei îndestula şi cu mulţumită le primeşti pe acestea şi nevrednic te socoteşti pe tine de acestea. A opta, când ca un mai de pe urmă, decât toţi, te socoteşti pe tine, cu adevărată inimă. A noua, ca limba să-ţi înfrânezi, adică, să nu îndrăzneşti a-ţi înălţa glasul la vorbe. Al zecelea este, ca să nu fii gata, întâiul la râs. Deci, din aceste semne şi din cele asemenea cu acestea, se cunoaşte smerenia, care, dacă s-ar săvârşi cu adevărat, apoi, degrabă, îl ridică spre înălţimile dragostei pe cela ce o câştigă pe ea. Că întru smerenie, frica de osândă nu este şi toate nu se mai păzesc de frică, ci, din dragostea cea nemăsurată şi din dorirea cea bună. Şi atunci poţi ajunge la vârful, care este pe scara bunătăţilor.

Iar îndemnuri de urmat să-ţi fie ţie cuvintele fraţilor, celor ce vieţuiesc împreună cu tine şi evlavia lor. Că, din a urma şi a râvni celor sporiţi, mare folos se face celor ce voiesc să vie la desăvârşire, încât să poţi urma şi tu tuturor acestora. Şi, întru această rânduială duhovnicească, a vieţii celei de obşte, să rămâi până la sfârşit. Acestea pe care le-a zis David spre pază să-ţi fie ţie, ca să poţi vieţui împreună cu fraţii. "Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa. Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări." (Ps. 37, 13-14). Că, atunci când cele ce vezi şi nu sunt spre zidire şi folos, să fii ca un orb faţă de ele, asemenea şi spre cele ce auzi, ca un surd, şi ca un mut să fii şi să nu ai în gură mustrări. Oricâţi credincioşi neascultători şi fără de ruşine ar fi, ca un mut şi surd, să te întorci spre dânşii. Iar, de ar aduce asupra ta mustrări şi defăimări sau ocări, nemişcat să fii şi să nu te mânii, ca un surd. Totdeauna la cuvintele psalmului acestuia să te înveţi, adică: "Zis-am Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea, pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul împotriva mea. (Ps. 38, 1-2). Şi, ca să nu-i urăşti pe aceştia, sau să-i osândeşti, la acestea de-a pururea să te întorci şi să păzeşti cele mai sus-zise. Încă afară de acestea, ca un fără de minte şi neştiutor să te faci pe tine, după cuvântul Apostolului, pentru ca să fii înţelept. Şi numai pe părintele tău să-l socoteşti că este sfânt şi drept şi că folositoare îţi sunt cele poruncite de dânsul. Pentru că acest fel de supunere îţi va întări inima ta şi aşa vei putea răbda până la sfârşit şi purta jugul cel bun şi sarcina cea uşoară a ascultării. Şi nu va putea meşteşugul cel drăcesc să te despartă pe tine de viaţa cea de obşte.
Însă răbdarea ta să nu fie urmarea faptelor bune ale altora, adică, fiindcă nimeni nu te va mânia, nici nu te va ocărâ, nici nu te va defăima altul. De vreme ce acest lucru nu este atunci al bunătăţii tale, nici întru a ta voie se află. Ci, când vei fi cu adevărat, ocărât, defăimat şi clevetit, atunci cu blândeţe şi cu smerenie să rabzi, pentru că aceasta este întru a ta învoire. Deci, dar, acestea toate pe care punându-ţi-le înainte le-am zis, scuturându-le, vom zice, ceva mai în grabă, spre lesnirea gândului tău, ca să-ţi poţi aduce aminte de ele. Ascultă, dar, iarăşi, pe rând, cum vei putea să te sui spre săvârşirea faptelor celor bune. Începătura mântuirii noastre este frica de Dumnezeu, fiindcă din aceasta se naşte buna ascultare. Iar, din aceasta, se naşte lepădarea de lume şi trecerea cu vederea a tuturor lucrurilor celor pământeşti. Iar, dintru aceasta, este, mai ales, smerenia. Şi din smerenie se naşte omorârea voinţelor noastre. Iar, din omorârea aceasta, se veştejeşte rădăcina poftelor. Şi din omorârea aceasta, toate patimile sufleteşti se sting şi pier. Iar acestea, stingându-se, roadele faptelor bune se fac şi înfloresc, iar din înmulţirea faptelor bune, curăţia inimii se naşte. Şi curăţia inimii născându-se, vei ajunge la marginea dragostei şi te vei lipi de ea, că ea este Dumnezeu. A Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.


Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor, Sfinţii zilei

Sursa:




vineri, 27 martie 2009

Proloagele din 28 martie



Luna martie în 28 zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Ilarion, noul Mărturisitor, egumenul mănăstirii Pelechitului. 

Cuviosul Ilarion cel Nou a trăit pe vremea împăratului Leon Isaurul (717-741), prigonitorul Sfintelor icoane, și a fiului său, Constantin Copronim (741-775). Cunoscând, din copilărie, sfânta credință, Cuviosul Ilarion s-a călugărit din tinerețe și a urmat cu osârdie, Celui răstignit, supunându-și, cu înfrânarea, patimile trupești. A petrecut, după aceea, închis într-o chilie, vreme de mulți ani și acolo se îndeletnicea cu rugăciunea și cu cercetarea Sfintelor Scripturi, și, așa, s-a luminat cu darul nepatimirii. A primit, apoi, și rânduiala preoției și s-a învrednicit a fi egumen la mănăstirea Pelechitului, lângă Helespont, în Asia. La sfârșit, i s-a dăruit lui și puterea facerii de minuni; și, ca unul ce a suferit chinuri grele de la prigonitori, s-a învrednicit și de cununa muceniciei. Că, pornind împăratul Leon prigoană împotriva Sfintelor icoane, urmăritorii au ajuns și în mănăstirea Pelechitului, într-o sfântă și mare Joi din Săptămâna Patimilor, mănăstirea fiind cotropită, în adevăr, de prigonitori, care au pătruns în biserică și în altar, sfărâmând icoanele și aruncând Sfintele Taine. Călugării au fost ferecați în lanțuri, bătuți și chinuiți. La plecare, ei au dat foc mănăstirii. 
La statornica împotrivire a Cuviosului egumen Ilarion, prigonitorii au tăbărât asupra lui și l-au pus la neînchipuite chinuri. Apoi, pus în lanțuri, cu o ceată de călugări, l-au pornit în părțile Efesului, unde toți au fost aruncați în închisoare. Mulțumind lui Dumnezeu, pentru tăria ce i s-a dat, de a îndura toate, mărturisind dreapta credință, acolo în temniță, Cuviosul și-a găsit sfârșitul. Dumnezeului nostru, slavă!





Într-o această zi, cuvânt din Pateric, despre faptul că nu se cuvine, celor ce s-au lepădat de lume, să se întoarcă la mireni. 
daPăzește-te acum frate, ca nu cumva să dorești vreunele ca acelea, pe care, lepădându-le, le-ai luat după cuvântul Stăpânului, Care zice: "Nimeni, punându-și mâna sa pe plug și căutând înapoi, nu este destoinic pentru Împărăția lui Dumnezeu." Deci, cela ce, de la viața cea înaltă, se pogoară, iarăși, la cele lumești și pământești lucruri, acela călcător de poruncile lui Hristos este, după Cela ce a zis: "Dacă cineva este pe acoperișul casei, să nu se pogoare, ca să-și ia ceva, din casa sa." Păzește-te, dar, ca să nu-ți aduci aminte de dragostea cea pătimașă și părinților tăi și a rudeniilor cele trupești, și de grija veacului acestuia, că, iarăși, te vei întoarce, și nedestoinic te vei afla, după cuvântul Stăpânului, pentru Împărăția Cerului. Deci, ia aminte, ca nu cumva, mândria pe care o începuseși, acum, a o călca, prin căldura smereniei, apoi, din nou, să o ridici asupra ta: și cele ce ai dărâmat, după cuvântul Apostolului Pavel, acelea, iarăși, să le zidești, că te vei face călcător de lege. Ci, mai mult, să păzești, până în sfârșit, răbdarea, pe care ai arătat-o înaintea porților mănăstirii, rugând pe toți cu lacrimi, ca să fii primit. Și cele ce, la început, le-ai mărturisit înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor Lui, că, întru smerenie, vei petrece, să te sârguieşti, până la sfârșit, să le păzești, adăugând, în fiecare zi, căldură, peste cea dintâi căldură, ca, spre vârful cetății călugărești, să te sui. Căci ticălos lucru, cu adevărat și de jale este, ca, cineva, sa se întoarcă la cea dintâi viață. Că nu cela, ce a început binele, este fericit, ci cela ce, până la sfârșit, l-a păzit pe acesta.
Că șarpele, cel ce se târăşte pe pământ, de-a pururea păzește călcâiul nostru, adică ieșirea noastră o pândește și până la sfârșit împiedicări ne pricinuiește nouă. Și pentru aceasta, a începe cineva lucrul cel bun la nimic nu folosește, ci, a începe și a sfârși. Deci, această smerenie a lui Hristos, pe care acum o arăți, nu într-alt fel se săvârșește, ci dacă până la sfârșit o vei păzi pe ea, așa vei sfărâma capul balaurului. Iar când vor năvăli asupra ta gândurile, îndată, până sunt proaspete, să le mărturisești pe acestea, că mult se silesc mai marii dracilor de le aduc, ci tu să nu te rușinezi a le mărturisi la părintele tău; și așa vei putea sfărâma capetele dracilor, precum și Scriptura ne învață pe noi, zicând: "Fiule, de te vei apropia să slujești Domnului, să-ți gătești inima ta, nu spre nemâhnire, nici spre odihnă, nici spre a ta voie, ci spre ispite și supărări și spre tăierea voilor tale. Că prin multe nevoințe se cade nouă a intra în Împărăția Cerului. Că strâmtă și plină de nevoi este calea, care duce la viață și puțini sunt cei ce umblă pe ea. 
Ia aminte, dar, la cei sporiți și buni și, din bunătățile lor, să-ți îndreptezi viața ta, dar să nu iei aminte la mai mulți, leneși și nebăgători de seamă, pentru că mulți sunt chemați, dar puțini aleși și mică este turma, căreia Tatăl a voit să-i dea Împărăția. Căci, nu cădere mică este, ca să urmeze cineva celor leneși și potrivnici, ci te sârguiește a te sui la treapta bunătății celei desăvârșite și, așa, vei spori, Dumnezeu ajutându-ți ție și la vârful bunătăților vei ajunge, chiar bărbat desăvârșit, pe măsura creșterii plinirii lui Hristos. 






Intru aceasta zi, cuvant despre un ostas, anume Taxiot, care a inviat din morti.

Întru această zi, cuvânt despre un ostaș, anume Taxiot, care a înviat din morți. 


Nu voi ascunde lucrul ce s-a făcut, cu darul lui Dumnezeu, în neamul omenesc, că nemincinos este Cel ce a zis: "Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu." În Cartagina, cetatea Africii, a fost un oarecare bărbat, cu numele Taxiot, cu rânduiala ostaș, și acela în mari păcate își petrecea viața sa. Și, fiindcă mulți mureau în Cartagina, a venit și Taxiot în frică și în simțire și s-a pocăit de păcatele sale și, ieșind din cetate cu femeia lui, s-au așezat într-un sat, la liniște. Iar, nu după multe zile, după lucrarea diavolească, a căzut în desfrânare cu femeia unui gospodar, din același sat cu dânsul. Și, trecând mai multă vreme, după păcatul acela, l-a mușcat un șarpe și a murit. Și era o mânăstire, ca la o stadie departe de satul acela și, alergând acolo, femeia lui Taxiot a rugat pe monahi ca, venind, să ia trupul mortului și să-l îngroape la biserică. Deci, l-au îngropat pe el întru al treilea ceas din zi.
Iar, când a fost ceasul al nouălea, s-a auzit din mormânt strigare, zicând: "Miluiți-mă, miluiți-mă!" Și, apropiindu-se de mormânt și glasul celui îngropat auzindu-l, degrabă l-au dezgropat pe el și, aflând pe mortul acela viu, au înmărmurit de spaimă. Și l-au întrebat pe el, vrând să știe, ce i s-a întâmplat lui și cum a înviat. Iar acela, neputând vorbi de multă plângere și de tânguire, îi ruga pe dânșii, ca să-l ducă pe el la robul lui Dumnezeu. Tarasie Episcopul: și-l duseră la acela. Iar episcopul trei zile l-a tot silit pe el să-i spună ce a văzut acolo și acela, a patra zi a putut grăi.

Deci, cu multe lacrimi a spus aceasta: "Când eram pe moarte, niște arapi am văzut înaintea mea, a căror vedere era foarte înfricoșătoare. Și, văzându-i pe ei, sufletul meu se tulbura. Apoi, am văzut doi tineri foarte frumoși și a sărit sufletul meu în mâinile lor. Și îndată, că zburând, ne suiam de la pământ în văzduh, spre înălțime, și am aflat vămile, cele ce străjuiesc suirile și opresc toate sufletele omenești. Și, la fiecare vamă, pentru alt păcat, osebit ești întrebat: la una pentru minciună, la alta pentru ceartă, iar la alta pentru mândrie și fiecare păcat are pe ai săi întrebători în văzduh. Și am văzut eu într-un chivot, ce se ținea de îngeri, toate lucrurile mele cele bune și îngerii luau din acelea și cumpaneau lucrurile mele cele rele: și, așa, am trecut vămile. Iar când, apropiindu-ne de porțile cerești, am sosit la vama desfrânaților, m-au oprit acolo pe mine străjerii și-mi scoteau toate trupeștile mele fapte de desfrâu, precum le-am făcut din tinerețe și până acum. Și mi-au zis mie îngerii cei ce mă duceau pe mine: "Pe toate trupeștile păcate, pe care le-ai făcut în cetate ți le-a iertat ție Dumnezeu, de vreme ce te-ai pocăit de acelea." Dar, mi-au zis mie potrivnicii mei: "După ieșirea din cetate, la satul acela, tu te-ai desfrânat cu femeia gospodarului aceluia." Și, auzind aceasta, îngerii n-au aflat nici un lucru bun, ca să mă răscumpere de păcatul acela și, lăsându-mă pe mine, s-au dus. 
Deci, apucându-mă pe mine, viclenele duhuri, m-au bătut și, desfăcându-se pământul, m-au pogorât, purtat fiind prin niște intrări înguste și prin oarecare crăpături strâmte și rău-mirositoare, până la cele mai de jos temnițe ale iadului, unde sufletele păcătoșilor sunt încuiate întru întunericul cel veșnic și unde nu au viață oamenii, ci chin veșnic și plâns nemângâiat și nespusă scrâșnire a dinților. Acolo ele strigă totdeauna, cu strigare mare, zicând: "Amar nouă, amar, vai, vai." Și nu este cu putință a spune primejdiile celor ce sunt acolo, nici se pot povesti chinurile și durerile acelora, pe care i-am văzut acolo; gem din inimă și nimeni nu se milostiveste de dânșii, plâng și nu este cineva să-i mângâie, se roagă și nu este cine să-i asculte și să-i izbăvească. Și am fost închis cu dânșii și eu în locurile întunecoase și întru stramtoarare m-au pus și plângeam și mă tânguiam cu amar, ținut fiind de la al treilea ceas până la al nouălea. 
După aceea, am văzut puțină strălucire și doi îngeri ce veniseră acolo și am început a-i ruga pe dânșii, ca să mă scoată pe mine din primejdia aceea, ca să mă pocăiesc lui Dumnezeu. Și mi-au zis mie îngerii: "Fără de vreme te rogi, pentru că nu iese nimeni de aici înainte de învierea tuturor." Iar eu, mult cerând și rugându-mă și a mă pocăi făgăduindu-mă, a grăit un înger către celălalt: "Te chezășuiești, pentru dânsul, că se va pocăi, precum făgăduiește din toată inima?" Și a zis celălalt: "Mă chezășuiesc." Și am văzut că i-a dat lui chezașul mâna. Atunci, apucându-mă pe mine, m-au scos de acolo pe pământ, în mormânt, la trupul meu. Și mi-au zis mie: "Intră de unde te-ai despărțit." Și am văzut eu sufleteasca mea fire strălucind ca un mărgăritar, iar trupul cel mort era ca niște tină rău-mirositoare și neagră și mă îngrețoșam să intru într-insul. Și mi-au zis mie îngerii: "Nu ți se cade ție să te pocăiești, fără numai cu trupul, cu care ai greșit." Iar eu mă rugam, că, doar, n-aș mai fi intrat în trup. Deci, îngerii mi-au grăit: "Intră, că de nu, iarăși te vom duce pe tine acolo de unde te-am luat." Atunci am intrat și am înviat și am început a striga: "Miluiți-mă!" Deci, i-a zis lui sfințitul Tarasie: "Gustă bucate." Și nu voia să guste, ci, de la biserică, la biserică, umblând, cădea cu fața la pământ, mărturisindu-se lui Dumnezeu, cu lacrimi și cu suspine. Și grăia către toți: "Vai, celor ce greșesc, că osânda cea veșnică îi așteaptă pe dânșii! Vai, celor ce nu se pocăiesc, până au vreme! Vai, celor ce-și spurcă trupul lor!"
Deci, a petrecut Taxiot, după învierea sa, patruzeci de zile și, curățindu-se prin pocăință și-a cunoscut ceasul sfârșitului său, mai înainte cu trei zile. Și s-a dus către Dumnezeu, Cel preamilostiv și de oameni iubitor, Cel ce pogoară în iad și ridică și tuturor mântuire le dăruiește. Căruia se cuvine slava în vecii vecilor! Amin. 




Sursa: