Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

joi, 28 mai 2009

Proloagele din 29 mai



Luna mai în 29 de zile: pomenirea Sfintei Teodosia, fecioara cea din Tir.

    

Această Sfântă Muceniţă Teodosia era din oraşul Tir, din Fenicia. În anul 308, fiind ea în Cezareea Palestinei, s-a apropiat de temniţa, în care erau înlănţuiţi creştinii, înaintea palatului guvernatorului Urban, aşteptând să fie scoşi la întrebare. Dar, iată, ce scrie un martor, Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, care a văzut mucenicia Sfintei Teodosia: "Prelungindu-se până la cinci ani prigonirea creştinilor de către păgânii închinători la idoli, în ziua a doua a lunii aprilie, chiar la praznicul Învierii Domnului, în cetatea noastră, adică în Cezareea Palestinei, o fecioară credincioasă, de neam din Tir, care nu avea încă optsprezece ani, s-a apropiat de cei legaţi pentru Hristos, care erau în temniţă şi le grăia lor, cu îndrăzneală, despre Împărăţia lui Dumnezeu. Apoi, le-a urat de bine, rugându-i să o pomenească şi pe ea înaintea Domnului, când vor sta în faţa lui Dumnezeu, după sfârşitul nevoinţei lor muceniceşti.

Deci, ostaşii care păzeau, văzând pe fecioară grăind cu asemenea cuvinte, celor legaţi pentru Hristos, au prins-o pe ea, ca şi cum un mare rău ar fi făcut, şi au dus-o la dregătorul Urban, spre cercetare. Acesta, cu o mânie cumplită şi o sălbăticie de fiară, a poruncit să o întindă pe roată şi să-i sfâşie coastele şi sânii, cu unghii de fier, până la oase. Sfânta a suferit aceste chinuri, fără să scoată vreo tânguire, dimpotrivă, pe faţa ei se vedea o veselie, pe care nimic nu o va putea schimba. "Cruzimea ta," zicea ea judecătorului, "mă face fericită şi grozav m-ar durea dacă n-aş simţi-o. Mă bucur că sunt chemată la cununa muceniciei şi mulţumesc lui Dumnezeu, din toată inima, că m-a învrednicit de un asemenea har." Deci, văzând-o încă suflând şi cu faţa luminoasă, dregătorul a poruncit ca, aruncând-o în mare, să o înece. Şi, astfel, s-a mutat la Domnul."



 

Întru această zi, cuvânt din Pateric.

     Un frate nevoitor îşi făcea pravila sa, împreună cu un alt frate al său. Şi, fiindcă era biruit de lacrimi, lăsa câte un stih din psalmi. Iar, odată, l-a rugat pe el fratele, ca să-i spună lui ce gând are în vremea pravilei, de plânge aşa cu amar? Iar el i-a spus lui: "Iartă-mă frate, că eu totdeauna la pravila mea îl văd pe Judecătorul şi pe mine mă văd stând, ca un vinovat, şi sunt întrebat de Judecătorul: "Pentru ce ai greşit?" Iar eu, neştiind încă ce voi răspunde, mi se închide gura mea şi pentru aceea las câte un stih din psalmi. Ci, mă iartă, rogu-mă, că te tulbur pe tine. Deci, de vei voi, să ne facem fiecare din noi, deosebi, pravila sa." Zis-a lui fratele: "Ba nu, frate, că, deşi eu nu plâng, te văd pe tine plângând şi mă văd pe mine ticălos." Deci, văzându-i smerenia lui, Dumnezeu i-a dăruit şi lui plângerea fratelui său.

Iarăşi, s-a mai zis: De vei afla că se mută la Domnul vreun frate, să mergi şi să petreci lângă dânsul, în ziua aceea, ca să vezi cum sufletul se desparte de trup. De-ţi va zice ţie vreun om, să te rogi pentru el, să-i zici: "Dumnezeu, frate, pentru rugăciunile Sfinţilor Lui, şi pe mine şi pe tine, să ne miluiască, precum şi voia Lui este." Să nu petreci la locul în care ai greşit lui Dumnezeu. Să nu-ţi defăimezi slujba ta şi să nu stai nelucrând, ca să nu cazi în mâinile vrăjmaşilor tăi. Să te sileşti pe tine la cugetarea psalmilor, că aceasta te va păzi pe tine de robia vrăjmaşului. Să iubeşti toată pătimirea cea rea şi ţi se vor smeri patimile tale. Să ai grijă, să nu te socoteşti pe tine a fi ceva şi neîncetat să-ţi plângi păcatele tale. Păzeşte-te pe tine de minciună, că ea goneşte frica de Dumnezeu, de la tine. Să-ţi descoperi gândurile tale părintelui tău, ca şi ajutorul lui Dumnezeu să te acopere pe tine. Sileşte-te pe tine la lucrul mâinilor tale şi frica de Dumnezeu se va sălăşui întru tine. Adu-ţi aminte de această cale adevărată şi nu va fi stricăciune în sufletul tău. Cela ce-şi împodobeşte hainele şi îşi satură pântecele său, paşte gânduri spurcate şi cu bună curăţie nu se însoţeşte. Să-ţi mănânci, cu măsură, pâinea ta, şi să-ţi bei, cu măsură, apa ta şi desfrânarea se va depărta de la tine. Călugărul înţelept fără de patimi este, iar cel fără de minte îşi adună răutăţile.

Sursa:


Proloagele din 28 mai



Luna mai în 28 de zile: pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Nichita Mărturisitorul, episcopul Calcedonului (sec. IX).

    Cuviosul Parintele nostru Nichita, iubind, din tinerete, pe Hristos, a ales viata monahiceasca si, placand lui Dumnezeu, prin fapte bune, a fost ridicat la scaunul arhieresc din Calcedon, de unde lumina lumea, ca faclia pusa in sfesnic, impodobind Biserica lui Hristos. Ca, s-a dovedit, in zilele sale, implinitor, in totul, al dumnezeiestilor porunci si pazitor, cu sfintenie, al pravilelor randuite de Apostoli si de Sfintii Parinti, bun pastor si plin de osardie in sporirea dreptei credinte. Si era, cu deosebire, milostiv si miluia pe cei saraci, din agonisita muncii sale; pe cei flamanzi ii hranea, imbraca pe cei goi si primea pe straini, asemenea se arata aparator vaduvelor, tata orfanilor si celor nenorociti mangaietor si prin cuvantul si prin fapta.

    In vremea lui, s-a ivit in Biserica lupta impotriva Sfintelor icoane si se facuse dezbinare intre crestini. Unii pazeau credinta cea adevarata si aratau folosul icoanelor, ca unele ce ajuta invatatura credintei, luminand, cu chipurile zugravite pe icoane, viata Domnului si a Sfintilor. Altii, ziceau ca nu se cuvine a cinsti niste lemne cioplite si zugravite, ca aceasta seamana cu inchinarea paganilor la idoli. In zadar aratau crestinii intelepti ca dreptcredinciosul nu se inchina lemnului, ci Sfantului din Cer, al carui chip se afla zugravit pe icoana, precum un chip zugravit ne aduce aminte de un prieten. Ratacitii de la credinta socoteau Sfintele icoane afara din biserici, le sfaramau si le ardeau. Si insusi imparatul, din vremea aceea, Leon Armeanul, cazuse in ratacire si prigonea pe cinstitorii Sfintelor icoane.

    In anii acestei prigoane, Cuviosul Nichita s-a dovedit aprig aparator al credintei statornicite de Sfintii Parinti, marturisind, pretutindeni, ca icoanele sunt vrednice de cinstirea crestinilor si ca alungarea lor din Biserica este o grea ratacire de la dreapta credinta. A fost scos din scaun, pentru ravna lui, si osardit la batjocura si la un indepartat surghiun, iar, dupa multe suferinte, izgoniri si chinuri, s-a mutat, cu bucurie, la Domnul, statornic in marturisirea lui pana la capat. 
 



 

Întru această zi, cuvânt din Înţelepciunea lui Solomon, pentru stăpânitori (Cap. 6, 1-8).

    Ascultati stapanitorilor si intelegeti cei ce aveti dregatorii si toti cei preamariti in neamurile oamenilor ca, de la Dumnezeu, s-a dat voua stapanirea si puterea, de la Cel Preainalt, si ca niste slugi ale lui Dumnezeu sunteti. Pentru ce nu paziti legea, si nici nu voiti sa umblati dupa sfatul Celui Preainalt? Cum de nu judecati cu dreptate si, pentru aur, pierdeti adevarul?

    Ca tot dregatorul, cel cu dreptate, are ingereasca si sfintita randuiala. Iar cel ce asupreste, cu nedreptate, se face pe sine sluga a satanei, ca puterea diavolului este in madularele lui. Pentru aceasta, infricosata si fara de veste pierzare va veni asupra lui si manie cumplita, de la Dumnezeu, va navali peste dansul, ca cel tare, cu strasnicie, va fi intrebat la Judecata.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Vieţile Sfinţilor3, Sfinţii zilei

Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=22&p2000_imageid=1003

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage28May.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-28-cv_nichita_marturisitorul_ep_calcedonului.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-28-sf_eliconida.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-28-sf_ignatie_ep_rostovului.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai28.htm




marți, 26 mai 2009

Proloagele din 27 mai



Luna mai in 27 de zile: pomenirea Sfantului, sfintitului Mucenic Terapont, episcopul Sardelor (+259).

    Sfantul Mucenic Terapont a trait pe vremea stapanitorului Iulian (361-363) si a fost arhiereu al sfintei episcopii a Sardelor unde, cu invatatura sa, pe multi pagani de la inselaciunea idolilor i-a intors la Hristos si cu Sfantul Botez i-a luminat. Deci, prins a fost de Iulian stapanitorul si, pus fiind in butuci si in lanturi, l-au inchis in temnita, si cu foamea si cu setea, multa vreme, l-au pedepsit. Scotandu-l, apoi, l-au dus legat la cetatea de scaun a Frigiei si, apoi, la Ascira, cetatea Galatiei, si pretutindenea, in multe feluri, l-au schingiuit. Ducandu-l, apoi, la un rau ce se chema Astalin, l-au intins pe el gol cu fata la pamant, legat fiind de patru pari uscati ce erau infipti in pamant, si l-au batut tare pana ce cadea carnea de pe oase si se rosise pamantul sub el de sangele lui. Deci, au odraslit parii de care era legat si au inverzit cu ramuri si cu frunze, cu care se tamaduiau toate neputintele oamenilor. A fost dus, apoi, in Lida Traciei, aproape de raul Ermia, in episcopia Sataliei, de sub mitropolia Sardelor si, acolo, dupa multe alte chinuri, a fost junghiat pentru Hristos si a luat astfel, cununa cea nestricacioasa. 
 



 

Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului, sfintitului Mucenic Eladie (+615)

    Acest Sfant, curatindu-se pe sine de toata inselaciunea si facandu-se vas ales Sfantului Duh, a fost uns arhiereu, cu alegere dumnezeiasca. Si, increditandu-i-se ocarmuirea bisericii lui Hristos, gonea pe oamenii cei cu chip de lup de la turma sa si, ca un vrednic si priceput pastor, o indruma, pazind-o necalcata si neatinsa de tot raul.

    Deci, de vreme ce tiranii l-au adus inaintea lor, legat, atunci, el, si mai mult a stralucit si a luminat cugetele credinciosilor. Ca, mergand cu osardie la lupte si propovaduind liber dreapta credinta, a fost dat la multe chinuri si, fiind strujit foarte rau la trup, i s-a aratat Hristos, Dumnezeul nostru, si i-a vindecat toata durerea ranilor, si l-a facut, de aici inainte, si mai staruitor. Deci, umplandu-se tiranii de manie, au aruncat pe Sfantul Eladie in foc si, ramanand nears, pe multi i-a tras la credinta in Hristos. Dar, fiind chinuit cumplit, si-a dat sufletul la Dumnezeu. 
 



 

Intru aceasta zi, cuvant pentru preoti.

    Datoria preotilor este ca, in acest fel, sa poarte grija de popor: mai intai, sa faca rugaciune, din tot sufletul, pentru oameni, dupa aceea de la moarte sa-i apere si, in incercari, sa-si puna sufletul lor pentru turma lui Hristos. Si, iarasi, dator este preotul sa ajute celor asupriti, sa mangaie, la intristare, pe cei scarbiti, si sa nu tina manie. Iar de va tine preotul manie, niciodata nu va aduce jertfa curata lui Dumnezeu, fiind rautate in inima lui. Deci, de nu se va impaca cu aproapele si de nu-si va lepada rautatea sa, sa nu se apropie de altar. Adu-ti aminte, cum a poruncit Domnul, zicand: "De vei aduce darul tau la altar, si, acolo, iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, sa mergi, mai intai, sa te impaci cu fratele tau si numai atunci sa-ti aduci darul tau." Deci, sa nu treci cu vederea porunca Domnului, ca sa nu fii osandit.

    Sa nu te deprinzi cu inselaciunea, pe unul a-l inalta, iar, pe altul, a-l pogora. Nici sa cinstesti pe cel bogat, ca sa te puna sa stai mai sus, nici sa treci cu vederea pe cel sarac, care nu are de unde sa-ti dea daruri, ci, la fel, sa-i socotesti pe ei. Iar clevetirile sa nu le primesti si pe oameni sa nu-i judeci numai din auzire. Ca multi, din invidie, cu nedreptate clevetesc. Sau, de-l vei afla, cu multa cautare, pe acela ce a gresit, sa nu-l mustri, nici sa-l vadesti pe el inaintea tuturor, pana ce vei afla o vreme potrivita. Sa nu te rusinezi de cineva. Doua rautati sunt, cand vadesti pe cineva inaintea tuturor. Una, ca pacatele cele vadite il duc pe om la rusinare, dar in alte pacate il arunca. Si alta, ca unii, fara de socoteala ocarati fiind, alearga indata si-si fac seama. Deci, pentru aceste pedepse, dator este preotul sa fie foarte bland si sa ia aminte de turma si, cu multa bagare de seama, sa ingrijeasca de mantuirea ei, iar, de va afla pe vreun om gresit, sa nu-l izgoneasca pe el indata din biserica, ca sa nu-l rapeasca satana si sa-l traga la sine. Cine, daca se va desparti, fara de socotinta, de preot si de-l va rapi pe el satana, apoi, nu se va mai departa de la el niciodata. Drepta aceea, nu se cade preotului, a desparti sau a blestema pe cineva. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Sursa:

luni, 25 mai 2009

Proloagele din 26 mai




Luna mai în 26 de zile: pomenirea Sfântului Apostol Carp, unul din cei şaptezeci (+66)

    Sfantul Carp era unul din cei saptezeci de Apostoli, despre care vorbeste Evanghelia Sfantului Luca si a fost slujitor si ucenic al Sfantului Apostol Pavel, ca unul care ducea scrisorile lui, celor carora le erau trimise. Si era, de loc, din Troada Asiei. 

   Acesti 70 de Apostoli au fost chemati, de Mantuitorul, ca sa raspandeasca pretutindeni cuvantul Sau, si ii trimitea inaintea Sa, doi cate doi, pe oriunde avea El sa mearga. Dar, putine stiri, despre lupta propovaduirii lor, au strabatut veacurile, pana in zilele noastre. Cumplitele prigoniri, pe care le-au indurat crestinii din partea imparatilor pagani, n-au ingaduit sa se pastreze stiri si istorisiri, mari bogate, despre ostenelile si jertfa lor. 

   Tot ce stim despre Sfantul Carp sunt cele cateva cuvinte ce le scrie Sfantul Pavel, in una din epistolele sale. Asa, aflam ca Sfantul Carp a slujit marelui Apostol, ajutandu-l la mantuitoarea raspandire a Evangheliei, si, anume, ca el a gazduit, o vreme, pe Sfantul Pavel, in una din calatoriile lui. Cu acest prilej, Apostolul Pavel i-a lasat, spre pastrare, un felon si niste carti, despre care marele Apostol, insusi, aminteste in Epistola sa, catre Timotei, zicand: "Cand vei veni, adu-mi felonul, pe care l-am lasat in Troada, la Carp, percum si cartile, mai ales pergamentele" (II Timotei 4,13). 

   Traditia a pastrat stirea ca Sfantul Carp ar fi pastorit, ca episcop, in cetatea Veria, din Tracia, in care vrednicie, pe multi pagani i-a intors, de la inchinarea la idoli, la Hristos, Dumnezeu. El s-ar fi ostenit cu propovaduirea cuvantului si in insula Creta, unde ar fi primit, in casa sa, pe Sfantul Dionisie Areopagitul, care, la randul sau, marturiseste ca Sfantul Carp nu incepea a savarsi Liturghia, pana nu vedea un semn dumnezeiesc din cer. Neindoielnic este faptul ca a propovaduit credinta cea noua a crestinilor, fara odihna si neinfricat, despartind prin Sfantul Botez pe credinciosi de cei necredinciosi. 

   Asemenea, si pe iudei i-a invatat, sa creada, ca Hristos cel rastignit este Dumnezeu adevarat si Facatorul tuturor. Dar, dupa aceasta, a fost ucis cu nemilostivire de cei care nu crezusera. Si asa si-a dat sufletul in mainile Domnului sau. 

 



Întru această zi, cuvânt despre cum scoate diavolul pe oameni din biserică, înainte de sfârşitul slujbei.

    A fost un staret, mai inainte vazator, cu duhul, in manastirea Pecersca, anume Matei. Iar, odata, stand el in biserica, la locul sau, si ridicandu-si ochii, privea catre fratii, care stateau la cantare in biserica, de amandoua partile. Si a vazut pe dracul, umbland si dand tarcoale, imbracat in chip lumesc, si, purtand in poale niste scai, umbla de jur imprejur pe langa frati, luand scai din poale si aruncand la fiecare din ei. Si daca se lipea scaiul de vreunul din fratii cei ce cantau, atunci, dupa putin, acela se slabea cu mintea si, gasindu-si oarecare pricini, iesea din biserica la chilie si dormea. Iar, daca nu se lipea de cineva scaiul, acela sta intemeiat la cantare, pana ce se sfarsea Utrenia si, atunci, iesea din biserica, la chilia sa. Deci, aceasta, vazand-o, staretul acela, a spus-o fratilor. Iar ei, dupa ce au auzit aceasta s-au intarit cu gandul si nu ieseau din biserica inainte de sfarsit. 
 



Întru această zi, cuvânt din Pateric.

    S-au dus odinioara trei frati la seceris si si-au luat, fiecare cate sasezeci de masuri de aratura. Iar unul dintr-insii s-a imbolnavit, in ziua dintai, in chilia sa. A zis unul din cei doi, catre celalalt: "Iata, frate, vezi ca s-a imbolnavit fratele nostru; sileste-ti, dar, putin gandul, si cu putin, si credem ca, prin rugaciunile lui, vom secera si locul lui." Deci, dupa ce s-a sfarsit lucrul, vrand sa mearga si sa-si ia plata, chemau si pe fratele, zicand: "Vino, ia-ti plata ta, frate." Iar el a zis: "Ce plata sa iau, nesecerand?" Iar ei au zis: "Cu rugaciunile tale s-a facut secerisul tau; deci, vino, ia-ti plata ta." Iar el nu se invoia. Deci, multa impotrivire facandu-se intre ei, s-au dus sa se judece, la un batran. Si i-a zis lui fratele: "Parinte, am mers cate trei sa seceram si, in ziua cea dintai, m-am imbolnavit si m-am intors la chilia mea si ma silesc fratii pe mine, care, nici macar un ceas nu am secerat, sa iau plata pentru secerisul, pe care ei l-au secerat, in locul meu." Si au zis aceia: "Parinte, cate trei au luat sasezeci de masuri de aratura sa le seceram. Si, daca am fi fost toti trei, nu am fi putut sa le savarsim, dar, cu rugaciunile fratelui, degraba am savarsit secerisul. Si ii zicem lui: Ia-ti plata ta, si el nu voieste." Iar batranul, auzind, s-a minunat. Si a zis fratelui celui ce era impreuna cu ei: "Loveste in toaca, sa se adune toti fratii." Iar, dupa ce au venit toti, a zis lor batranul: "Veniti, fratilor, auziti astazi judecata dreapta." Si le-a spus lor toate. Iar ei au hotarat pe frate sa-si ia plata sa si sa faca cu ea ce va voi. Si s-a dus fratele indreptat la chilia sa. 
 



Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, despre smerita cugetare.

    "Iubite, daca vreodata ganduri spurcate ar tulbura mintea ta, sa nu deznadajduiesti, ci adu-ti aminte de indurarile lui Dumnezeu. Ca un capitan de corabie nu e mustrat pentru ca a lasat valurile sa loveasca in corabia sa, ci pentru ca s-a lenevit si nu s-a luptat impotriva valurilor si n-a scapat la limanul ce sta inaintea sa. Iar indurarile lui Dumnezeu sunt limanul acesta. 

   Ca, daca vrajmasul ridica impotriva noastra tulburare de ganduri necurate, pe care ne este rusine a le pomeni si ne zice: Ai pierit, nu mai este, pentru tine, nici o nadejde de mantuire, vrand sa ne cufunde intru deznadajduire, tu sa nu te increzi in cele zise de el, ca sa nu-ti sperii sufletul. Ci, cu cat el ingreuiaza, cu deznadejdea, sufletul tau, cu atat noi sa-l usuram, cu nadejdea celor ce vor sa fie, aducandu-ne aminte de indurarile lui Dumnezeu. Deci, cand zic ei catre noi: Ai pierit, nu mai poti sa te mantuiesti, noi sa zicem catre ei: Avand pe Dumnezeu indurat si indelungrabdator, nu vom deznadajdui de a noastra mantuire; ca Cel ce a zis: Nu numai de sapte ori a ierta aproapelui, ci de saptezeci de ori cate sapte, Acela, cu mult mai mult, va lasa pacatele celor ce asteapta mantuirea Lui. 

   Deci, cazand ei in aceasta parte, in alta parte alearga, zicand: Indurat si mult-milostiv, mult rabdator fiind Dumnezeu, Care iarta pacatele, pentru ce nu va indulciti, mai mult, din dulcetile lumii, ca, dupa aceea, va veti pocai? Sa zicem si noi catre ei: Ceea ce am facut, am facut. Iar acum, fiindca Scriptura marturiseste ca este ceasul cel mai de pe urma, sa luam aminte la acest ceas, sa nu ne lenevim de mantuirea noastra, si nimic rau sa nu mai facem inaintea Domnului. Ca te-ai asemanat unui barbat ce sta sub un copac si cand s-au adunat asupra lui fiarele cele salbatice, el se suie sus si fiarele nu-l ating pe el. Socoteste, dar, copac, frica de Dumnezeu, si-ti va fi darul ajutator tie, in toate caile in care vei merge, si vei surpa pe vrajmasii tai, dedesubtul tau. 

   Asa se cade a calatori credinciosii intru aceasta viata. Daca s-ar intampla noua bucurie, ori sporire, ori daruri, sa socotim ca, nu departe, sta intristarea, iar, cand ar veni asupra noastra intristarea, sa asteptam bucuria, care este aproape de noi. Sa luam pilda pe cei ce calatoresc pe mare, ca acestia, cand se ridica asupra lor vant si furtuna cumplita, nu deznadajduiesc de a lor mantuire, ci se impotrivesc valurilor, buna alinare asteptand. Iar, cand se impartasesc de liniste, vifor asteapta. Pentru aceea stau de veghe totdeauna, ca nu cumva, napraznic, ridicare de vant facandu-se, sa-i afle pe dansii negatiti si sa-i rastoarne pe ei in mare. Asa se cade, ca si noi sa luam aminte la amandoua. Ca ceea ce se asteapta, de va veni, nu inspaimanta pe cel ce o asteapta, ca nu-l afla nepregatit. Deci, cand se intampla noua necaz sau stramtorare, ajutor sa asteptam de la Dumnezeu, ajutor care se va face noua, ca nu cumva, zabovind necazul, sa ne pricinuiasca noua moarte, ca si cand nu ar fi nadejde de mantuire pentru noi. Asemenea, si cand se face noua bucurie, necaz sa asteptam, ca nu, prin bucuria cea multa, sa uitam plansul." Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin. 

 

Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=22&p2000_imageid=1001

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage26May.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-26-sf_ap_carp.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-26-sf_gheorghe_cel_nou.html


sâmbătă, 23 mai 2009

Proloagele din 24 mai



Luna mai în 24 de zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Simeon, din Muntele Minunat (+592).

   Acest Cuvios a trait in zielele imparatului Iustin (518-527), nascut in Antiohia Siriei si a crescut in aceeasi cetate. Inca de la sase ani, a mers la munte si, ucenicind la un pustnic a inceput a se deprinde cu petrecerea cea grea si cu rabdarea. Si avea, deseori, dumnezeiesti aratari, care-l indreptau spre cele ce trebuia sa faca si-l indemnau, prin asemanare cu cele bune si cu cele rele, ca, adica, cele bune si aleaga si de cele rele sa fuga.

   Deci, descoperind in varful muntelui, o manastire, al carui egumen era stalpnic, cu numele Ioan, a deprins, de la el, pravila vietii de stalpnic. Si, nadajduind tanarul Simeon sa urmeze parintelui sau, in priveghere necontenita, in rugaciune staruitoare si post neintrerupt, se trudea. Si se arata atat de bland, incat si fiarele cele salbatice veneau la el, fara teama, si il urmau, ca niste mielusei. Deci, a primit, de la Dumnezeu, putere, sa tamaduiasca toate bolile, cu rugaciunea. Si, tulburandu-se de neodihna, de vreme ce mult popor si-aducea bolnavii la el, a primit porunca sa mearga la Muntele Minunat, la un loc inalt, de pietre seci, unde a zidit o manastire, cu mainile celor tamaduiti si acolo se linistea. Si, fiind sfintit preot, in fiecare Duminica, dupa Liturghie, primea de la inger paine cereasca din care, gustand de trei ori, nu mai avea nevoie de nici o alta hrana pamanteasca.

   Deci, la anul 526, dorind sa-si infranga toate pornirile trupului, prin trai aspru, s-a urcat si el in varful unui stalp. Si nu putea sta decat in picioare, sau rezemat de ingraditura ce-si facuse in jurul sau, sub cerul-descoperit si iarna si vara. Si niciodata, cat a fost pe stalp, n-a putut sa se culce, ci doar atipea putin si se ruga fara odihna. Si a trait, in aceasta lupta si rabdare, peste firea omeneasca, vreme de 66 de ani, iar toata vremea vietii lui a fost de optzeci si cinci de ani. Si-l cinsteau, cat a fost viu, toti crestinii, pentru viata lui plina de sfintenie, iar, raposand, a fost plans, atat de obstea calugarilor, cat si de multimea credinciosilor, care se impartasisera din multele lui daruri duhovnicesti si proslaveau pe Dumnezeu, pentru mutarea si asezarea lui in slava ingerilor.

   


 
 

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre un călugăr ce umbla prin cârciumi..

   Un oarecare staret din Schit a iesit candva la Alexandria, vrand sa-si vanda lucrul mainilor sale. Insa, vazand pe un calugar tanar intrand intr-o carciuma, foarte mult s-a mirat de aceasta si l-a asteptat stand afara, pana ce a iesit. Iar, dupa ce a iesit acel tanar calugar, staretul l-a oprit si i-a zis lui: "Au, nu stii frate, ca in chipul ingeresc esti imbracat? Au, nu cunosti ca multe sunt cursele vrajmasului? Au, nu stii, ca poti sa te vatami, in cetate, cu ochii, cu auzul si cu chipul tau? Ca tu, calugar fiind, intri, adeseori, in carciumi, in care nu ti se cade tie sa intri si cu necuviosi, barbati si femei, sa te intalnesti? Ci, te rog pe tine, fiule, sa fugi in pustie si, acolo, vei putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa te mantuiesti." Iar tanarul i-a raspuns lui, zicandu-i "Du-te parinte, ca Dumnezeu nimic alta lu cauta, fara numai inima curata." Atunci staretul, ridicandu-si amandoua mainile spre cer, a zis: "Slava tie Dumnezeule, ca eu am in Schit cincizeci de ani si inima curata n-am castigat, iar acesta, in carciumi petrecand, a castigat inima curata."

   


 
 

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre milostenie..

   Spuneau calugarii din manastirea lui ava Teodosie ca, dupa randuiala parintelui Teodosie, era obiecei, in Joia cea Mare, cand veneau la manastire toti saracii, vaduvele si scapatatii din tara aceea, sa-si ia fiecare dupa randuita masura, grau, bani, vin si miere. Insa fusese, mai inainte cu trei ani, lipsa de grau si in tara aceea se vindea graul cate douasprezece masuri la un galben. Deci, dupa ce a venit postul, au zis oarecare frati egumenului: "Ava, in anul acesta, sa nu dai, dupa randuitul obicei, grau la straini si la saraci, ca sa nu fie lipsa in manastirea noastra, pentru ca putin grau se afla si cu mult pret se cumpara." Iar parintele nostru, egumenul, a zis fratilor: "Sa nu lasam, fiilor, randuiala parintelui nostru, ca acela poarta grija de noi si nu este noua de folos sa-i trecem cu vederea poruncile lui." Insa, fratii il sileau pe egumen, zicand: "Nu ne va ajunge noua, si, pentru aceea, sa nu dam."

   Atunci, egumenul s-a mahnit mult si le-a zis lor: "Sa faceti precum voiti." Deci, n-au dat grau, cum le era obieciul, in Sfanta Joi si in Sfanta Vineri. Iar, dupa aceea, la vremea sa, a mers chelarul la hambar si, deschizand usa, a vazut ca tot graul se mucezise si voiau, indata sa-l arunce pe tot in mare. Atunci, parintele egumen a zis: "Fratilor, cela ce trece cu vederea poruncile parintelui sau, unele ca acestea patimeste, fiind cuprins de boala neascultarii. Cinci sute de masuri de am fi impartit, la cei ce aveau trebuinta, si pe Parintele nostru Teodosie l-am fi impacat, cu ascultarea, si pe fratii nostri, cei saraci, i-am fi mangaiat. Iar acum am pierdut graul, ca la cinci mii de masuri, si mare paguba, in loc de folos, ne-am castigat noua si ne-am vatamat pe noi insine. Ca doua lucruri rele am facut: Unul, adica, fiindca porunca Parintelui nostru am calcat, iar, al doilea, ca nadejdea noastra nu am pus-o in Dumnezeu, ci in hambarele noastre. Deci, macar de acum, fratii mei, sa stim ca Dumnezeu este cel ce randuieste si poarta grija de toti oamenii si ca Sfantul Teodosie ne priveste pe noi, ca pe fiii sai, daca-i pazim poruncile.

   


 
 

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem Sirul, despre smerita cugetare.

   Fiindca zice Apostolul: "Caci voia lui Dumnezeu aceasta este, sfintirea voastra; sa va feriti de desfranare" (1Tes.4,3) si nu este nevointa putina intre sfintenie si intre necuratie, ajutatorii necuratiei sfatuiesc unele ca acestea si zic: "Iata, nimeni nu te vede pe tine. Si de cine te sfiesti?" Iar ajutatorii sfinteniei, graiesc catre dansii, dimpotriva: "Dumnezeu te vede si ingerii Lui de fata sunt si cum zici tu: Cine te vede pe tine?" Cela ce ispiteste zice: "Acum, aici, pe nimeni nu vedem." Cei ai sfinteniei graiesc: "Bine ai zis, ca pe nimeni nu vedem, ca scris este: Viclenia lor i-a orbit. Ei nu cunosc tainicele puneri la cale ale lui Dumnezeu (Int. 2, 21-22). Fiindca poporul striga si zice: "Intelegeti, dar, cei neindreptatiti din popor si cei nebuni, inteleptiti-va odata. Cel ce a sadit urechea, oare, nu aude sau cel ce a zidit ochiul, oare, nu priveste?" (Ps.93.9). Iar, in alt loc, zice: "Doamne, cercatu-m-ai si m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut sederea mea si scularea mea. Tu ai priceput gandurile mele de departe. Cararea mea si firul vietii mele Tu le-ai cercetat si toate caile mele mai dinainte le-ai vazut. Ca inca nu este cuvant pe limba mea si, iata, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate si pe cele din urma si pe cele ce demult; Tu m-ai zidit si ai pus peste mine mana Ta. Minunata este stiinta Ta, mai presus de mine; este inalta si n-o pot ajunge. Unde ma voi duce de la duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi? De ma voi sui in cer, Tu acolo esti. De ma voi pogora in iad, de fata esti. De voi lua aripile mele in dimineata si de ma voi aseza la marginile marii, si acolo mana Ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta. Si am zis: "Poate intunericul ma va acoperi. Dar noaptea este lumina intru desfatarea mea. Ca intunericul nu este intuneric la Tine si noaptea ca ziua va lumina. Cum este intunericul ei, asa este si lumina" (Ps. 138, 1-12). Iar in alt loc zice: "Ca in El traim si ne miscam si suntem" (Fapte, 17, 28). Si cum zici tu, ca nimeni nu te vede pe tine? Ca Domnul zice: "Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga" (Luca, 19,40).

   Deci, acestea pomeneste-le in gandul tau si pacatul nu te va mai stapani pe tine si nici intristarea pacatului nu te va mai prinde, ci bucurie si pace in Sfantul Duh. Ca, ce este pacatul? Scarba intunecata, care urmeaza, cazand asupra celor ce il lucreaza pe el. Iar sfinteniei ii urmeaza bucuria si pacea. Drept aceea, cineva, sezand in linistea chiliei sale, se bucura intru Duhul Sfant, ca un prunc la sanul mamei sale. Apoi, intorcandu-se Darul, il face pe el a plange si a lacrima, pentru pomenirea ce se afla intru dansul, a pacatelor celor mai dinainte facute, ca sa nu se poticneasca, raspandindu-se prin multa bucurie. Si prin lacrimi se lumineaza sufletul, facandu-l oglinda a celor ceresti, dupa darul Domnului. Ca mare dar este sfintenia, in dragostea lui Dumnezeu, de vreme ce zice Domnul: "Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu". (Matei 5,8) Iar Insusi Domnul, Cel ce ridica pe cei surpati si mantuieste pe cei deznadajduiti si innoieste cu totul madularele cele invechite in multe pacate, prin pocainta. El sa pazeasca neintinat si trupul si sufletul si Duhul vostru. Caruia I se cuvine slava in veci. Amin. 
 

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor, Sfinţii zilei

Sursa:


miercuri, 20 mai 2009

Proloagele din 21 mai

Luna mai în 21 zile: pomenirea Sfinţilor, slăviţilor, de Dumnezeu încoronaţilor şi întocmai cu Apostolii, marilor împăraţi Constantin (+337) şi Elena (+327)

Sfintii Imparati Constantin si Elena 

    Marele intre imparati, fericitul si pururea pomenitul Constantin, a fost fiul lui Constantiu Clor si al cinstitei Elena. Si era pe vremea cand crudul imparat Diocletian isi luase insotitori, la carmuirea intinsei imparatii a romanilor, asa incat, partea de rasarit a imparatiei, o carmuia insusi imparatul Diocletian, avand, la randul lui, ca ajutor, pe ginerele sau Galeriu, iar capitala, era poarta Asiei, Nicomidia. Partea de apus avea ca imparat pe Maximian Hercule, insotit de fiul sau, Maxentiu, iar, ca ajutor, pe Constantin Clor, tatal Sfantului Constantin si sotul Sfintei Elena, capitala fiind la Roma. Si avea Constantin, sub stapanirea sa, intinse tinuturi: Galia, Spania si Britania. Dar, pe cand, in toate partile imparatiei, crestinii indurau cele mai crunte prigoniri, in tinuturile sale, Constantin, nu numai ca a oprit orice prigoana impotriva lor, ci, socotindu-i cei mai cinstiti dintre cetateni, ii folosea pe crestini la carmuirea treburilor iparatiei.

    Deci, murind bunul Constantin, in locul lui a venit fiul sau, marele Constantin, precum la Roma, in locul lui Hercule, a venit fiul sau, Maxentiu. Si s-a intamplat ca Maxentiu, sa porneasca razboi contra lui Constantin. Si istoriseste episcopul Eusebiu, care a fost duhovnicul lui Constantin, ca, plecand in intampinarea dusmanului sau, imparatul Constantin se ruga, cerand ajutor de la Dumnezeu, inainte de a incepe lupta, stiind ca oastea lui este mai slaba, decat oastea lui Maxentiu. Ca raspuns la rugaciunea lui, Constantin a vazut ziua, in amiaza mare, stralucind pe cer, o cruce luminoasa, pe care scria, cu slove alcatuite din stele: "Prin acest semn vei invinge". Iar, in noaptea ce a urmat, tot el a vazut, in vis, pe Insusi Domnul Iisus Hristos, apropiindu-se de el si indemnandu-l sa-si faca steag ostasesc cu semnul Sfintei Cruci pe el. Deci, chipul cinstitei Cruci, punandu-l pe arme, a mers la Roma si a biruit pe pierzatorul Maxentiu, care, cazand in raul Tibru, s-a inecat, la podul Milvius, in anul 312; si asa, Constantin a eliberat pe cetatenii Romei, de tirania lui Maxentiu.

    Incredintat ca, prin biruinta lui a fost ajutat de Dumnezeul crestinilor, fericitul Constantin, a dat in anul 313, ca imparat al Romei, o hotarare, prin care a oprit prigonirea crestinilor si a dat libertate credintei in imparatia romanilor. Actul acesta mare se numeste "Decretul din Milan".

    Mai tarziu, fericitul Constantin si-a mutat capitala imparatiei, de la Roma, la Bizant. Deci, a zidit din nou aceasta cetate si, impodobind-o cu tot felul de palate, ca pe o adevarata noua Roma crestina numita, apoi, Constantinopol, dupa numele sau. Aceasta cetate, a fost adusa, de Imparatu; Constantin, lui Hristos, ca o roada a credintei sale (330).

    Ca imparat al crestinilor, Constantin a aratat multa ravna si pentru unitatea credintei crestine. Si aceasta s-a vazut pe vremea, ereziei lui Arie, cea mai mare ratacire din viata Bisericii lui Hristos. Arie invata ca Hristos n-a fost Dumnezeu adevarat, imbracat in fire de om si coborat in lume, cum socoteste dreapta credinta, Hristos, pentru el, era numai o creatura trimisa sa izbaveasca omenirea. Si era mare tulburare in Biserica. Deci, intelegand ca numai prin unitatea credintei, Biserica era un mare sprijin pentru unitatea imparatiei, marele Constantin a hotarat tinerea Sinodului de la Niceea, la care el insusi a fost de fata. Aici, episcopii din toata lumea crestina au osandit ratacirea lui Arie si au marturisit dreapta credinta, alcatuind cea mai mare parte din Crez, pe care, de atunci, il rostim si noi, la orice Sfanta Liturghie.

    Si a fost ajutat Sfantul Constantin si de evlavia si ravna mamei sale, pe care imparatul a trimis-o la Ierusalim, pentru descoperirea locurilor sfinte din Evanghelii. Si, descoperind locul Golgotei, al Sfantului Mormant si lemnul Sfintei Cruci, imparateasa a zidit, cu imparateasca darnicie, biserica Sfantului Mormant (Anastasis), biserica din Betleem, pe cea din Nazaret si alte sfinte locasuri.

    Multe alte fapte de folos credintei lui Hristos au savarsit marele Constantin si maica sa Elena, pentru care s-au invrednicit a se numi "Sfintii cei intocmai cu Apostolii, imparati". Si a murit Sfantul Constantin, dupa ce s-a botezat, la anul 337, cu zece ani in urma mortii mamei sale, Sfanta Elena. 
 

  • Mai multe puteti citi in Vietile Sfintilor: Viata Sfantului Marelui Imparat si intocmai cu Apostolii Constantin si a maicii lui, Elena


    În această zi, prăznuirea vieţii şi pătimirii sfinţilor martiri Constantin Vodă Brancoveanu şi cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi a sfetnicului Eanachie Văcărescu.

        Istoria romanilor este dominata, la sfarsitul veacului al XVII-lea si primele decenii ale celui urmator, de puternica personalilate a voievodului Tarii Romanesti, Constantin Brancoveanu. Indelungata sa domnie, inceputa la 29 octombrie 1688 si incheiata in mod tragic in anul 1714, in ziua de 15 august, corespunde unor importante prefaceri economice, sociale, politice si culturale. Timp de mai bine de 25 de ani, in conditiile accentuarii decaderii Imperiului Otoman si ale sangeroaselor razboaie care angajau marile puteri din vecinatatea hotarelor tarii, el a reusit sa se mentina in scaunul domnesc si sa transforme Tara Romaneasca intr-un important centru diplomatic european, ca si intr-unul de lupta impotriva jugului otoman.

        Dupa cum a existat o epoca a lui Mircea cel Batran, a lui Stefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul sau a lui Matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, asa a existat si una a domniei lui Constantin Brancoveanu. Ea se deosebeste insa de celelalle epoci prin natura metodelor politice. Cu Constantin Brancoveanu se incheia ciclul voievozilor razboinici. El a adoptat politica negocierilor diplomatice si a stabilirii de relatii personale cu conducatorii importanti ai lumii de atunci.

        Prin educatia si prin formatia lui politica, in care a continuat pe unchii sai, Serban Cantacuzino si stolnicul Constantin Cantacuzino, noul domnitor, el insusi "impodobit cu invatatura", a trait din plin constiinta unitatii poporului roman, indivizibil in intreg spatiul Daciei de odinioara. El nu a deosebit pe romanii din Tara Romaneasca de cei din Moldova sau din Transilvania si a cautat, in limitele posibilitatilor, sa se ocupe de poporul roman in integritatea lui, cautand sa mentina autonomia Tarii Romanesti, sa apere nationalitatea romanilor din Transilvania si sa aiba relatii cat mai stranse cu domnitorii de la Iasi.

        Noul domnitor era, cum il caracterizeaza cronicarul, "cu daruri vrednice impodobit", a ingriji tara cu "adanca pricepere si inalta priveghere", "cu blandete si rabdare", izvorate din "intelepciunea si multa bunatate" pe care i-o daruise Dumnezeu.

        Trupul lui Serban Cantacuzino zacea neingropat, cand boierii, cu mitropolitul Teodosie si cu Patriarhul Ecumenic, Dionisie al IV-lea Seroglanul (Muselinul), se adunasera la sfat "sa aleaga un nou domn". "Si facura socoteala ca Constantin logofatul Brancoveanu este neam de al lui Matei-voda si are si alte bunatati, blandete si altele; sa-l ridice pre dansul domn, ca si om este in varsta, de va putea chivernisi domnia cum se cade, in vreme ce este tara ocolita de osti si de primejdii ... Si alesera pe Constantin logofatul Brancoveanu sa le fie domn si sa ridicara cu totii din curtea domneasca si mersera la mitropolie, unde este obiceiul a sa pune domnu si indata ce au sosit acolo au strans ostile si au trimis un boiariu de au chemat pe Constantin logofatul Brancoveanu de la curte, ca ramasera acolo. Si poruncind sa aduca comisai al doilea cal domnesc. Si indata ce sosi acolo zisera cu totii: - "Logofete, noi cu totii pohtim sa ne fii domn".

        El zise: "- Dar ce as vrea eu cu domniia de vreme ce ca domn sunt la casa mea; nu-mi trebuieste sa fiu". Iar ei zisera: "Ne rugam, nu lasa tara sa intre alti oameni sau rai, sau nebuni sa o strice, ci fii!"

        "Si-l luara de maini si-l impingeu de spate. Si acolea fiind si un capegiu imparatesc pentru trebi imparatesti, il dusease si pa el la mitropolie si dusera caftan la capegi-basa al Imparatului, de l-au imbracat cu caftan, si intrara in biserica, de i-au citit moliftele de domnie, si au mers de i-au sarutat toti mana".

        Cum spune cronica, Constantin Bracoveanu era, dupa tata, boier din neamul lui Matei Basarab, din satul Brancoveni, fostul judet Romanati. Bunicul sau, Preda vornicul, fiul lui David din Brancoveni, fusese casatorit cu nepoata de sora a lui Matei Basarab, "de unde ratiunea pentru care Constantin Brancoveanu se considera coborator din Basarabi". Fiul lui Preda Vornicul este Papa postelnicul, tatal domnitorului, care se casatorise cu Stanca, una din fiicele postelnicului Constantin Cantacuzino, ginerele lui Radu Serban, inrudit cu Mihai Viteazul, si care au avut sase feciori, toti mari dregatori, unul dintre ei, Serban, ajuns domn, altul stolnicul Constantin, cel mai invatat boier al vremii sale.

        Prin pozitia pe care o avea in stat, prin averea pe care o stapanea, prin insusirile sale intelectuale si morale s-a impus in fata tuturor, "mai ales ca nu avea dusmani si era privit cu simpatie de majoritatea reprezentantilor clasei dominante". El n-a urmarit domnia si n-a dorit "jugul acesta asupra domniei mele". A acceptat-o insa la rugamintea si la cererea sfatului de obste al tarii: "Ne rugam nu lasa tara sa intre alti oameni, sau rai, sau nebuni sa o strice, ci fii!". Si Constantin Bracoveanu s-a dovedit cu adevarat domn crestin al Tarii Romanesti, un sfert de secol, ridicand numele ei in vesnicia istoriei.

        Profitind de linistea de la hotare, noul ales va pune temelia manastirii Hurezi.

        Cu toate greutatile intampinate si carora a trebuit sa le faca fata cu tact, cu perspicacitate, cu rabdare si cu intelpciune, Constantin Brancoveanu a ctitorit epoca cea mai stralucita a culturii noastre vechi romanesti. Dar mai presus de toate, el si-a incununat fruntea, a lui si a celor patru feciori si a lui Ianache Vacarescu, primul sau sfetnic si dregator, unchiul sotiei sale, cu nimbul sfant al muceniciei pentru credinta ortodoxa, pe care nu a parasit-o nici in fata calaului.

        Dupa cum il caracterizeaza N. Iorga, Constantin Brancoveanu "a stiut, in curs de un sfert de veac, sa serveasca pe turci, de nevoie, fara sa paraseasca nici un drept al tarii sale; a stiut sa inlature stapanirea neconditionata a crestinilor, austrieci, poloni, rusi, asupra pamantului romanesc; a stiut sa lege de muntenii sai, prin legaturi culturale si politice, Moldova; a stiut, chiar dupa ce legaturile politice cu Ardealul au fost rupte, sa pastreze inca pe acelea ale culturii cu acest pamant. Si, in acelasi timp, prin acea larga opera de cultura rasariteana, de cultura in toate limbile Rasaritului, prin gazduirea fruntasilor bisericesti ai Orientului, patriarhi, mitropoliti, dascali, prin operele lui de ctitorie la toate "locurile sfinte", el a stiut, fata de regiunile siriene, arabe, caucasiene supuse ori vasale turcilor, ca si fata de grecitatea europeana, sa inlocuiasca pe imparatii bizantini de odinioara, ca urmas legitim al carora era privit. Domn autonom in tara lui, inconjurat cu prestigiu superior al cesarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, in intreaga lume a Orientului, aceasta a fost situatia lui Constantin Voda Brancoveanu".

        Drumul de marire al voievodului a urcat sfarsitul domniei lui in calvarul Golgotei, unde a baut din paharul de otet si fiere al patimirilor... Tradarea isi facuse loc in sufletele Cantacuzinilor, rudele voievodului, porecliti si Seitanestii, inca din 1707.

        Voievodul era strain de urzelile complotului Cantacuzinilor si-si vedea de treburile domniei. Fiind convins ca pozitia sa era consolidata. "El avea, cum scrie Del Chiaro, o fire atat de blanda incat nu credea niciodala ca ar fi tradat". In primavara anului 1714, situatia voievodului s-a inrautatit cand a venit ca vizir Gin Ali Pasa, un nebun, cum il caracterizeaza N. Iorga, care credea ca putea reface prestigiul imperiului prin varsare de sange. Un doctor grec, Anton Corai, care fusese unul din medicii domnitorului la Bucuresti, afland intamplator de planul vizirului de a-l prinde si a-l ucide pe Brancoveanu si familia lui, i-a scris imediat in taina, dar aceasta n-a voit sa-i dea crezare, fiind convins ca loialitatea sa fata de Poarta nu-i putea fi pusa la indoiala.

        "Iar turcii, spune Cronica anonima, cu sfaturile Saitanestilor, atuncea au gasit vreme, cand era domnul in Bucuresti, si fara nici o grija si au trimis cu taina mare pe imbrohorul cel mare al imparatului si pe Mustafa aga capigi-basa ca sa-l prinza si sa-l duca cu toata casa lui si cu toti ginerii la Tarigrad". In ziua de 24 martie 1714 intr-o marti din Saptamana Patimilor, a sosit la Bucuresti capugiul Mustafa Aga, insotit de 12 ciohodari inarmati cu iatagane si pistoale. Capugiul, care era o cunostinta veche a voievodului, anuntase ca era numai in trecere prin Bucuresti spre Hotin, spre a nu da de banuit planul sau. A doua zi, el s-a prezentat la Curte, pentru a fi primit de domn, care l-a intampinat ceremonios inconjurat de marii boieri, in sala divanului, adresandu-i vorbe prietenoase, in limba turca. Ca raspuns, Mustafa Aga a scos naframa de matase si a pus-o pe umarul domnului, spunandu-i ca, fiindu-i vechi prieten, regreta ca tocmai el a primit porunca imparateasca de a-l declara mazilit si a-l duce, cu toata casa, cu fiii si gineri, la Constantinopol. A urmat citirea firmanului, declarandu-l hain, cu porunca adresata boierilor sa ia pe Constantin Brancoveanu, pe fiii si pe ginerii lui in paza lor, pana cand vor fi preluati de imbrihorul cel mare, care astepta la Giurgiu cu 400 de ieniceri, iar in caz de nesupunere tara va fi trecuta prin foc si sabie de 12 000 de turci care asteapta la hotarele ei. In atmosferea de groaza, nimeni nu s-a opus, nimeni n-a schitat un gest de aparare. Trimisii turci si complicii lor, Cantacuzinii, raspandira zvonul in oras ca, in caz de rascoala, Bucurestii vor fi parjoliti de catre turcii care se apropiau din capitala. S-au luat masuri pentru izolarea intregii familii domnesti de boieri si de slujitorii curtii. Camarile domnesti au fost scotocite si jefuite, fiind confiscate toate bunurile lui Brancoveanu si ale familiei sale.

        In ziua urmatoare, joia Patimilor, a sosit si imbrihorul cel mare, cu vreo 300 de oameni, pe care boierii trebuira sa-l primesca sarbatoreste, la Vacaresti. Adus la curte, el a spus ca porunca imparateasca este sa se aleaga un nou domn, pe care il vor voi ei, dar boierii au staruit ca il vor domn tot pe Constantin Brancoveanu. Suparat, imbrihorul i-a amenintat si l-a numit in fala tuturor domn pe vel-logofatul Stefan Cantacuzino, fiul Stolnicului.

        Brancovenii au fost deposedati de toate bunurile lor, fiind jefuite si palatele de la Mogosoaia, de la Potlogi, de la Obilesti si casele din Scheii Brasovului, iar averile confiscate, incarcate in 40 de care.

        Actul funest al tradarii se incheiase. Inainte de despartire, Del Chiaro informeaza ca batranul mazilit a tinut sa-i spuna varului sau, noul domn, si celor din preajma sa: "Daca aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru pacatele mele, faca-se voia Lui! Daca sunt insa fructul rautatii omenesti, pentru pieirea mea, Dumnezeu sa ierte pe dusmanii mei, dar pazeasca-se de mana teribila si razbunatoare a judecatii divine!"

        A inceput apoi urcusul Calvarului. Ostasi otomani calari inconjurau convoiul. Dupa careta in care erau fostul domnitor cu doamna lui, urmau caretele cu cei patru copii, cu toti ginerii, cu nora cea mai mare si nepotelul Constanlin si cu vistiernicul Ianache Vacarescu. Se insirau apoi carele cu averile celor maziliti. Prin fata batranelor case brancovenesti, pe tot lungul podului lui Serban Voda, sute, mii de bucuresteni priveau tacuti, inmarmuriti, cu ochii in lacrimi, trecerea inceata a convoiului. Ei isi plangeau domnul, si neputinta lor de a-l apara s-a exprimat in cantece si balade. In cuvintele cronicarului, tragedia durerii este sapata ca in piatra: "... iar pe Constantin voda cu toata casa lui si cu ginerii lui, a doua zi, in vinerea Pastilor, l-au luat Mustafa aga cu tare urgie imparateasca si l-au dus la Tarigrad si l-au bagat in Edicula, unde au fost un loc mai de urgie, si toata avutia ce au avut acolo langa dansul o au luat turcii ...". Ajunsi la Constantinopol, dupa un drum de trei saptammi de calvar, Bracoveanu si ai lui au fost jefuiti de tot ce aveau asupra lor si aruncati in intunecatele subterane de la Fometta, din Cele sapte turnuri (Edicule) si in "Groapa sangelui", de la 15 mai 1714, Brancoveanu si fiul sau mai mare, ca sa marturiseasca toate averile.

        "Din aprilie si pana spre sfarsitul lunii iulie, osanditii au fost supusi la cele mai cumplite chinuri. La capatul suferintelor, nu le mai ramasesera Brancovenilor decat sufletele din ei. Au cautat calaii sa le smulga si sufletele, dar de data aceasta au ramas neputinciosi. Istoricul francez M. Mignot afirma ca muftiul le obtinuse gratierea cu conditia ca batranul voievod sa treaca la mahomedanism. Voievodul ca si fiii lui "au ramas insa constanti in credinta lor si aparura la locul supliciului cu o nobila tarie".

        Condamnati la moarte, la 15 august 1714, zi aleasa anume ca sa le mareasca si mai mult durerea, praznic imparatesc pentru crestini, cand el implinea 60 de ani si era onomastica doamnei sale, Marica, Brancoveanu a fost scos din temnita cu toti fiii, ginerii, nepotelul Constantin si cu sfetnicul de incredere, batranul vel vistier Ianache Vacarescu. Istoviti de cumplitele suferinte, desculti, numai in camasi, cu capetele descoperite, au fost purtati in lanturi, ca facatorii de rele, pe ulitele Constantinopolului spre locul de executie Ialy-Kiosc, din apropierea marelui serai. Convoiul il deschidea cel mai mic dintre copii, Matei, in varsta de 11 - 12 ani si il incheia batranul voievod. Scena s-a defasurat pe malul Bosforului "cu un ceas inainte de amiaza". De fata erau, pe langa siruriie de ieniceri si multimea de popor ingrozita, si sultanul Ahmed al III-lea, crudul sau vizir Gin Ali, si ambasadorii marilor puteri europene, Franta, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic, invitati speciali la macabrul spectacol. Impresionati de cruzimea asasiniior, ei dovedeau in realitate o Europa neunita si nesolidara in fata barbariei si a tiraniei paganilor. Cumplita drama, spun unii martori oculari, n-a durat un sfert de ceas. Calaul i-a pus in genunchi pe toti sase, la o oarecare distanta unul de altul. Li s-au scos bonelele si li s-a ingaduit sa-si faca o mica rugaciune, inainte de executie. Del Chiaro, secretarul florentin, pastreaza urmatoarele cuvinte de imbarbatare ale lui Brancoveanu: "Fiii mei, fiti curajosi, am pierdut tot ce am avut in aceasta lume, cel putin sa salvam sufletele noastre si sa ne spalam pacatele cu sangele nostru".

        In Cronica Balacenilor, care nu erau prieteni Brancovenilor, imbarbatarea este mai ampla: "Fiii mei, fiii mei! Iata, toale avutiile si orice alta am pierdut. Sa nu ne pierdem inca sufletele! Stati tari, barbateste, dragii mei, si nu bagati seama la moarte. Priviti la Hristos, Mantuitorul nostru, cate a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit! Credeti tare in aceasta si nu va miscati din credinta pravoslavnica pentru viata si lumea aceasta! Aduceti-va aminte de SfantuI Pavel, ce zice: ca nici sabie, nici imbulzeala, nici moarte, nici alta orice nu-l va desparti de Hristos; ca nu sunt vrednice muncile si nevoile acestea de aici spre marirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dara, o dulcii mei fii, cu sangele nostru sa spalam pacatele noastre".

        Sub lovitura de palos a gidelui cazu mai intai capul vistiernicului Ianache Vacarescu, apoi al fiului mai mare, urmara al lui Stefan si al lui Radu. Cand calaul a ridicat palosul sa taie capul copilului Mateias, acesta "in grozavia spaimei se ruga sultanului sa-l ierte, fagaduind ca se va face musulman". Din ce resorturi sufletesti, din ce adancuri de constiinta, din ce tainica rezistenta morala a mai putut sa infrunte imparatia si pe calaii ei, dupa atatea luni de torturi, nu se poate sti. Dar gandul ca sufletul omenesc dainuieste in vesnicie poate explica taria batranului tata, care isi imbarbata astfel pe ultimul copil: "Din sangele nostru n-a mai fosi nimeni care sa-si piarda credinta. Daca este cu putinta, mai bine sa mori de o mie de ori, decat sa-ti renegi credinta stramoseasca pentru a trai cativa ani mai mult pe pamant".

        Copilul, ca renascut, isi puse linistit gatul pe taietor si-i zise calaului: "Vreau sa mor crestin: loveste!" si acesta ii "zbura capul".

        La capatul unei "zguduitoare tragedii ce n-are pereche nici in analele sangeroase constantinopolitane ale sultanilor de odinioara, numai atunci s-a pus capat celor mai strasnice clipe pe care le poate suferi vreodata un suflet omenesc. Capul lui Constantin Brancoveanu nu s-a putut deslipi de trup la lovirea nedibace, poate miloasa a calaului, si, gramada, trupul batranului parinte a cazut in tarana udata de sangele tuturor copiilor sai".

        Dupa cumplitul sfarsit, cele sase trupuri martirizate, in care incetasera acum suferintele, au fost tarate pe uliti si apoi aruncate in apele Bosforului, iar capetele purtate in prajini pe ulitele constantinopolitane, au fost infipte la prima poarta a seraiului, unde au stat trei zile, iar spre seara au fost si ele aruncate in mare. Pe ascuns, poate la indemnul Patriarhiei Ecumenice, crestinii milostivi au cules din valuri, cat vor mai fi putut gasi, "sarmanele ramasite ale mucenicilor" si le-au dus in taina si le-au ingropat, nu departe de Constantinopol, in insula Halchi, in biserica manastirii Maicii Domnului, zidita de imparatul Ion Paleologul al II-lea, ajutata inainte cu multe daruri de domnitorul martir.

        Dupa uciderea lui Brancoveanu si a copiilor sai, doamna Marica, spune Del Chiaro, se gasea inchisa cu nepotelul, scapat ca prin minune de la moarte, cu nora si cu ginerii ei la Fornetta. Cativa binevoitori ai familiei s-au straduit sa le obtina eliberarea. Plata pentru rascumparare a fost fixata la 50 000 de galbeni si banii au fost imprumutati "cu dobanda uriasa de 30% si i s-au platit mareului vizir". Dar, "neimpacatii lor dusmani din Tara Romaneasca, nascocind mii de minciuni si de pari inchipuite, au dat aceluiasi vizir 40 000 de galbeni pentru ca sa zadarniceasca actul de harazire a libertatii cumparata cu bani, astfel ca au fost trimisi pe neasteptate in surghiun intr-un loc numit Kulahia, unde au stat vreo trei ani, de unde au fost apoi eliberati si trimisi din nou in Tara Romaneasca.

        Osemintele lui Constantin Brancoveanu au fost aduse in tara in taina de doamna Marica abia in 1720, in timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat si inmormantate in biserica Sfantul Gheorghe Nou. Deasupra mormantului, prin grija doamnei Marica, aceasta Hecuba a romanilor, cum a fost numita, s-a asezat o lespede de marmura alba, cu chenar floral, specific brancovenesc, fara nici o inscriptie. Spre capul campului lespedei, marginita de chenar, este sapata stema Tarii Romanesti, in centrul careia usor se poate distinge vulturul cu cruce in cioc, un indiciu ca acesta este mormantul domnesc si aici isi doarme somnul de veci Constantin Brancoveanu. In mod discret, evlavioasa doamna, pentru cinstirea memoriei sotului ei, a suspendat de un suport, deasupra criptei, o candela de argint cu o frumoasa lucratura cizelata lot in stil brancovenesc, cu inscriptia in litere marunte chirilice: "Aceasta candela, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghie cel Nou, lumineaza unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constantin Brancoveanu Basarab Voievod si iaste facuta de Doamna Marii Sale Mariia, carea si maria sa nadajduieste in Domnul iarasi aici sa i se odihneasca oasele. Iulie, in 12 zile, leat 7228 (+1720)"

        Textul inscriptiei candelei nu mentioneaza si prezenta ramasitelor pamantesti ale copiilor ucisi odata cu tatal lor. Este o indicatie ca osemintele lor, ca si ale lui Ianache Vacarescu, nu vor fi putut fi aduse in tara.

        Lumina candelei mormantului a acoperit taina inscritiei timp de doua veacuri, fiind descoperita abia in iulie 1914. Cu prilejul comemorarii a doua sute de ani de la moartea martirica a voievodului Constantin Brancoveanu, la 15 august 1914, mitropolitul primat al Romaniei de atunci, Dr. Konon Aramescu Donici, a savarsit parastasul la mormantul voievodului, pentru prima data, in mod oficial.

        Pentru confirmarea inscripliei candelei au fost intreprinse sapaturi arheologice in mormantul cu lespedea de marmura fara inscriptie, in zilele de 9 - 16 decembrie 1932. Osemintele au fost asezate intr-un sicriu ornat cu podoabe in stil brancovenesc, al carui lemn a fost luat dintr-un stejar din gradina palatului de la Mogosoaia. Sicriul acesta a fost pastrat timp de un an si jumatate in altarul bisericii Sfantul Gheorghe Nou, fapt care constituie consfintirea lor ca sfinte moaste de martir crestin.

        La initiativa fostului patriarh Miron Cristea, in 1934, cu prilejul praznicului Sfintilor Imparati Constantin si Elena, hramul catedralei patriarhale din Bucuresti, "Biserica a crezut a fi o crestineasca datorie sa reaseze la locul de odihna scumpele oseminte in cadrul unei slujbe si procesiuni festive, ca toti credinciosii sa aiba putinta a li da cuvenita cinste". Astfel, in seara zilei de 20 mai, sicriul cu osemintele lui Constantin Brancoveanu a fost luat din biserica Sfantului Gheorghe Nou, adus si asezat in paraclisul patriarhal, unde s-a savarsit slujba vecerniei cu priveghere de toata noaptea. A doua zi, dupa Sfanta Liturghie, in catedrala patriarhei, unde a fost de fata conducatorul statului roman de atunci, cu membrii familiei sale, cu tot sfatul tarii, cu inalti ierarhi, clerici, monahi si multime de credinciosi, s-a oficiat solemn parastasul pentru slavitul voievod si neamul sau cel adormnit. La sfarsitul slujbei, Patriarhul Miron Cristea a vorbit despre insemnatatea momentului comemorat. Dupa aceea s-a format o impresionanta procesiune, cu onoruri militare, ca odinioara in vremea lui Constantin Brancoveanu la sfintirea ctitoriei sale, Sfantul Gheoghe Nou, si ca in vremea Bizantului de altadata. Procesiunea, in mijlocul careia se afla sicriul cu osemintele domnitorului, purtat pe umeri de clerici, a strabatut in sunetele clopotelor bisericilor mai mulle strazi din cenlrul capitalei si a facut doua opriri cu ecteniile pentru morti la biserica Domnita Balasa si la Universitate, in fata statuii lui Mihai Viteazul, locul fostei manastiri Sfantul Sava, care a adapostit Academia brancoveneasca.

        In pacea sfanta, Constantin Brancoveanu si-a regasit odihna trupului sau mult patimitor, in cinstirea de marire a intregii suflari romanesti, ca unul care "ca mucenicii cei vechi s-au sfarsit". 
     

    Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre împăratul Constantin, care s-a pogorat din cer şi a vorbit cu Paisie Pustnicul, despre care lucru auzind Ioan Culov, l-a scris, spre folosul celor ce-l ascultă.

        Zis-a un oarecare dintre Sfintii Parinti, cei din Schit, ca, i-a spus ava Ioan Colov, zicand: "Am vrut odata, sa merg sa cercetez pe Paisie Sihastrul, fiindca era cu putinta, ca, numai din privirea lui, sa dobandesc dumnezeiescul dar. M-am dus la dansul si, mai inainte de a bate la usa chiliei lui, l-am auzit vorbind inauntru cu un om si, sfiindu-ma a bate, stam afara. Am facut, insa, putin zgomot, pe care auzindu-l, cinstitul Parinte a iesit afara si, vazandu-ma pe mine, bucurandu-se, m-a imbratisat si m-a sarutat, si eu, asemenea, pe dansul, Apoi, intrand impreuna cu dansul in chilie si nevazand inauntru pe nimeni altul, nu ma dumiream si ma intrebam cine sa fi fost, oare, acela ce, putin mai inainte, vorbea impreuna cu Parintele. Si priveam si intr-o parte si intr-alta, sa vad pe cineva. Si el m-a intrebat: "De ce privesti incoace si incolo si nu te dumiresti, ca si cind ai vedea vreun lucru strain ?" Iar eu i-am raspuns: "Cu adevarat, lucru preaslavit vad si, nedumirindu-ma, nu stiu ce sa zic, Ca putin mai inainte am auzit glasul altui om, care impreuna vorbea cu tine si, acum, nu vad pe altcineva; si ce este aceasta nu stiu. Deci, rog pe cuviosia ta, sa-mi aratati aceasta preaslavita taina".

        Iar dumnezeiescul parinte mi-a zis: "O, Ioan, taina preaslavita iti va descoperi tie astazi Dumnezeu. Iar eu se cade sa-ti arat dragostea ce o are, spre noi, monahii, bunatatea Lui. Acela, prietene prea ales, pe care l-ai auzit vorbind cu mine, era marele Constantin, intaiul imparat al crestinilor. Ca s-a pogorat din cer, trimis fiind de Dumnezeu, si mi-a zis: "Fericiti sunteti voi, care v-ati invrednicit a avea petrecere monahiceasca, pentru ca, dupa adevar, a voastra este indumnezeita fericire a Mantuitorului." Iar eu i-am zis: Si cine esti tu, Domnul meu, care zici acestea si mult ne fericesti pe noi, monahii ? Si mi-a raspuns: Eu sunt cel zis marele Constantin si m-am pogorat din cer, ca sa-ti arat slava, pe care o dobandesc monahii in ceruri, precum si prietenia si indraznirea ce au catre Hristos. Si te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru ca-i indemni pe ei, la aceasta fericita petrecere a pustniciei. Ci, ma prihanesc si ma ocarasc pe mine, ca n-am nimerit o randuiala atat de mare ca aceasta, a monahilor, si nu sufar paguba ce am suferit. Si, iarasi, am zis eu: Pentru ce, o, minunatule, te necajesti pe tine ? Oare n-ai dobandit tu slava cea pururea fiitoare si dumnezeiasca stralucire ? Si mi-a raspuns: Asa este, am dobandit-o, dar nu am aceeasi indraznire ca monahii, nici o cinste intocmai cu a lor. Ci am vazut sufletele unor monahi, care, despartindu-se de trup, zburau ca niste vulturi cu multa indrazneala se suiau la Ceruri. Si ceata cea potrivnica, a dracilor, nu indraznea sa se apropie de ele. Apoi, am vazut ca se deschideau lor usile cerului si intrau inauntru si, aratandu-se Cerescul Imparat, stateau de fata, cu multa indraznire, la Scaunul lui Dumnezeu. Deci, pentru aceasta vrednicie minunandu-ma eu, de voi monahii, va fericesc si ma defaimez pe mine, ca nu m-am invrednicit a lua o indraznire ca aceasta. Ci, o, de as fi lasat, macar la sfarsit, vremelniceasca imparatie si haina imparateasca si coroana si sa ma fi facut sarac si sa fi purtat sac si sa fi primit si alte nevointe ale petrecerii monahicesti!

        Iar, eu, iarasi, am zis: Toate bine le zici, o, sfintitule imparat si ne mangai pe noi cu acestea, insa, acestea se cuvin a fi judecatile Dumnezeului noslru, si nu este cu dreptate a zice, altfel, despre dumnezeiasca, dreapta judecata. Ca Dreptul Judecator toate cu dreptate le da; dupa vrednicia fiecaruia si dupa ostenelile fiecaruia ii da si plata. Ca, intr-o privinta, viata ta nu avea ostenelile cele intocmai, nici era asemenea, cu viata monahilor. Ca tu, adica, aveai femeie ajutatoare, pe copiii tai, pe slugile tale si multe feluri de randuieli, de indulciri si de odihne. Iar monahii defaimand toate cele dulci si veselitoare ale acestei vieti, au luat pe Dumnezeu in loc de bunatatile lumii si pe El il au bucurie si bogatie a lor si a face cele bine-placule Lui socotesc ca este desfatare si mare indulcire. Si sunt, cum zice Apostolul, lipsiti, necajiti, rau patimind. Drept aceea, cu neputinta iti este tie, imparatul meu, sa te faci intocmai cu aceia. Deci, in vremea cand ziceam noi acestea, ai venit si tu, fratele meu, Ioan, iar el, indata, s-a suit la ceruri. Acum, dar, invatandu-te, prin aceasta pilda, cate bunatati pricinuiesc durerile pustniciei, intareste pe frati. Acestea auzindu-le eu, Ioan, mari multumiri am dat lui Dumnezeu. Apoi, vorbind impreuna indestul cu dumnezeiescul Paisie, m-am intors la locuinta mea, bucurandu-ma". 
     


    Întru această zi, cuvânt din Pateric.

        Un frate, candva, a mers la rau sa ia apa si a gasit acolo o femeie, spaland camasi in parau, si, prin lucrarea diavolului, indata a cazut cu ea in pacatul desfranarii. Si, dupa savarsirea pacatului, luand apa in vasul sau, a plecat sa mearga la chilia sa si, mergand spre chilie cu apa si vrand diavolul sa-l arunce pe el in deznadeje, ii aducea lui ganduri rele in mintea sa, zicandu-i asa: "O, ticalosule, pentru ce mai mergi tu acum la chilia ta, dupa ce ai facut un pacat atat de mare si ai maniat pe Dumnezeu, incat nu mai este nici o nadejde de mantuirea ta, ci, mai bine, de acum, du-te in lume". Iar fratele, cunoscand ca aceste ganduri sunt sfaturi ale vrajmasului, care vrea, pana la sfarsit, sa-l insele si sa-l piarda pe om, a zis catre aceste ganduri: "De unde ati venit voi la mine, ca sa ma indemnati sa deznadajduiesc si sa ma duc in lume ? Nu va ascult pe voi, nici nu voi face dupa sfatul vostru. Si chiar daca am gresit, iarasi este pocainta si milostivirea lui Dumnezeu este pururea gata." Si asa, mergand la chilia lui, statea in liniste, rugandu-se lui Dumnezeu si pazindu-si randuiala sa nesmintita, dupa obiceiul sau, rugandu-se lui Dumnezeu, cu lacrimi, cu plangere si cu suspine pentru iertarea pacatului sau.

        Iar Domnul Dumnezeu, vazand pocainta lui, a descoperit aceasta unui parinte batran, ce era aproape cu chilia de dansul, zicandu-i asa: "Fratele a cazut si iar s-a ridicat si, imbarbatandu-se, a biruit". Iar batranul, intelegand aceasta, despre acel frate, a mers la dansul si l-a intrebat pe el, zicand: "Fiule, cum petreci ?" Raspuns-a lui fratele: "Bine, cu rugaciunile tale". Zis-a lui batranul: "Nu ti s-a intamplat tie ceva, vreo ispita oarecare, in aceste zile ?" Zis-a fratele: "Nu, parinte". Zis-a lui batranul: "Fiule, nu tainui de mine ceea ce ti s-a intamplat tie, ca Dumnezeu mi-a aratat mie, ca ai cazut, dar, ridicandu-te, ai biruit". Atunci, fratele i-a spus lui toata intamplarea, precum s-a petrecut. Iar batranul i-a spus lui: "Cu adevarat, socotinta si priceperea ta, fiule, au risipit si au surpat puterea vrajmasului".

        Si asa a mers batranul la chilia sa, iar fratele a petrecut in pocainta toate zilele vietii sale; si, asa, prin pocainta sa, s-a mantuit. Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin. 
     

    Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Sfinţii zilei

    Sursa:

    http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage21May.shtml

    http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-21-sf_constantin_si_elena.html

    http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai21.htm


  • marți, 19 mai 2009

    Proloagele din 20 mai



    Luna mai in 20 de zile: pomenirea Sfantului Mucenic Talaleu (+284)

        Acest Sfant a trait in zilele imparatului Numerian (282-284) in partile Libanului. Si s-a nevoit de a invatat mestesugul vindecarii bolilor, ca sa fie cat mai mult de folos oamenilor. Si avea multa milostivire fata de saraci, ca, ii cauta pe la casele lor si ii vindeca de toate bolile. Iar, pe langa aceasta fapta buna, mai avea si pe aceea, ca le dadea sanatate in dar, fara de arginti.

        Si s-a invrednicit si de daruri apostolesti, propovaduind cu indrazneala pe Hristos, multumindu-se, in loc pe plata, sa-i aduca pe oameni la credinta.

        Deci, prin mestesugul sau, atragand pe multi la dansul, ii tamaduia indata, atat de neputinta trupului, cat si de cea a sufletului, invatandu-i sa se pocaiasca si sa-si indrepteze viata lor. Si umbla din loc in loc, in tot chipul nevoindu-se sa intoarca pe oameni, de la paganeasca cinstire a idolilor si sa-i aduca la dreapta credinta.

        Deci, pe cand el era in Edesa si facea acolo tamaduire dupa obicei, a iesit porunca de la imparatul Numerian, sa fie omorati toti crestinii, ca sa se stinga numele lui Hristos. Drept aceea, a  fost prinsi Taleleu, pe care ostasii l-au dus in fata dregatorului Teodor. Si, marturisind el, cu indrazneala, pe Hristos, mai intai, l-au batut si au poruncit sa-i gaureasca gleznele. Si, spanzurandu-l de un stalp i-au facut trupul, tot, numai o rana, brazdandu-l cu unghii de fier si cu foc, dar n-au putut sa-l clinteasca din credinta in Hristos. Dimpotriva, el le primea pe toate cu mare barbatie, simtind ca avea cu dansul pe Hristos. Care-i usura patimile.

        Si, tiranul, vazand ca in nici un fel nu a putut sa-l induplece pe Sfant, a hotarat moartea lui si l-a osandit, mai intai, sa fie aruncat la fiare, care langa el s-au imblanzit ca mieii, lasandu-l nevatamat. Aceasta vazand, dregatorul a poruncit sa li se taie capetele, Sfantului Talaleu si la doi ostasi, Alexandru si Asterie, care, prin el, au crezut in Hristos.

        Si s-au petrecut acestea in Edesa Egeii, la 20 mai, cand in fiecare an, li se face pomenirea Dumnezeului nostru slava! 
     


    In aceasta zi, cuvant din Pateric.

        Monahul Moise, care  petrecea pe o piatra, mult a fost luptat de draci, cu pofta desfranarii. Si nemaiputand sa stea in chilia sa, mergand, s-a destainuit lui ava Isidor. Si-l ruga batranul pe el sa se intoarca in chilia sa, iar Moise nu-l asculta pe el, zicandu-i: "Nu pot, parinte." Deci, luandu-l pe el Isidor, s-au suit la un loc inalt si i-a zis: "Cauta spre apus." Si, privind, a vazut o multime de draci si erau inspaimantatori si porniti spre razboi. Apoi, i-a zis, iarasi, ava Isidor: "Cauta spre rasarit cu tot dinadinsul." Si, privind el, a vazut nenumarate cete de ingeri, intru slava. Deci, i-a zis lui ava Isidor: "Acestia sunt trimisi de la Domnul, la calugari, spre ajutor, iar cei de la apus se lupta cu dansii. Insa, mai multi sunt cei ce tin cu noi." Si atat a laudat Moise pe Dumnezeu, incat, luand indrazneala, s-a intors la chilia sa.

        Zis-a staretul: "Dumnezeu sufera pacatele celor din lume, iar, celor din pustie pacate, nu le sufera. Oare, nu stii, frate, ca nu dupa acelasi fel, adica, dupa randuiala mireneasca, va fi intrebat cel ce a iesit din lume? Pentru ca cel din lume poate sa aduca multe raspunsuri, iar noi, ce raspuns vom avea sa aducem? Cu adevarat, cumplit este focul si multe chinurile celor ce stiu voia Domnului si o trec pe ea cu vederea si urmeaza voile lor, neinfranandu-se, adica, de la desfatarile cele desarte si de putina vreme, ci, zicand ca, pentru trebuintele trupului, avem aurul, sau lucrurile, ca sa ne chivernisim trupul. Bine zici! Daca numai pentru trebuintele trupului le aduni si le chivernisesti pe ele, apoi, poarta de grija de trebuintele lui, fara de nici o tulburare. Dar, de ce, atat de multe avand, iarasi, altele mai cauti si atat de mult mancand, inca mai multe bucate doresti? Iata, ca ti-am pus inainte pricinile, pentru care socotesc ca mai amar se va osandi calugarul, cel plin de griji, decat mireanul. Ca multi mireni, in curatie vietuiesc si fac milostenie. Iar unii calugari, nici pe fratii lor nu-i miluiesc, ci fac asta lui Dumnezeu, casa de negutatorie, ba chiar mai mult, loc de desartaciune. Deci, cum pot fi judecati, tot asa ca si mirenii?

        Pentru aceasta, cu deamanuntul, am zis de cele ce duc la pierzare ca, instiintandu-ne, sa fugim si sa ne mantuim. Pentru ca, multi dintre noi socotim ca suntem mari, prin imbracaminte aleasa si prin grairi ca acestea: "Doamne, Doamne" (Matei 7,21) sau prin a auzi ca suntem calugari cu fagaduinta. Dar, cu adevarat, fratilor, de nu ne vom pazi pe noi insine, mai amar decat mirenii vom cadea in prapastie, de unde nici a striga nu vom putea. Deci, trebuinta avem de frica si de smerenie, cu adevarat. Ca cei mai multi din fratii nostri, socotindu-se ca sunt smeriti si ca vietuiesc calugareste, ale lor voiri cauta sa le implineasca si voii lui Dumnezeu nu se supun, ci, de voile lor sunt stapaniti si, prin desarte griji si certuri isi pierd vremea cea dintai, data lor spre pocainta, pe care, peste putin, o vor cauta multi si nu o vor afla. Iar, pe noi, sa ne invredniceasca Domnul de tot binele." 
     


    Intru aceasta zi, cuvant din Pateric.

        Un frate a intrebat pe un staret, zicand: "Parinte, spune-mi mie, ce bine sa fac, ca sa savarsesc voia lui Dumnezeu?" Iar staretul i-a zis: "Fiule, de vrei sa implinesti voia lui Dumnezeu, departeaza-te de la toata nedreptatea si sa nu rasplatesti cu rau, pentru rau sau cu ocara, pentru ocara sau cu blestem, pentru blestem. Ci, sa-ti aduci aminte de Domnul, Cel ce a zis: Nu osanditi, ca sa nu fiti osanditi:  iertati, si se va ierta voua, Miluiti, ca sa fiti miluiti, stiind cu tarie, ca ochii Domnului sunt de sapte ori mai luminosi, decat soarele, peste fiii oamenilor, si nimic nu se tainuieste de Dansul, nici gandul, nici cugetul, nici altceva, din cele ascunse ale inimii. Si toti vom sta inaintea judecatii lui Hristos si fiecare va lua, dupa faptele sale. Pentru aceasta, fiule, datori suntem a-I sluji Lui cu frica si cu cutremur si cu toata cucernicia, precum Insusi Domnul ne-a poruncit si Apostolii ne-au invatat. Deci sa ne trezim la rugaciune si sa rabdam in postiri si in nevointe, rugandu-ne atotvazatorului Dumnezeu, sa nu ne lase pe noi, in ispita."

        Fratele, a intrebat pe staret, zicand: "Cum, cei ce vietuiesc in lume, trecand cu vederea postul si defaimand rugaciunea si departandu-se de privegheri si de toata mancarea saturandu-se si dupa poftele lor facand, intre dansii dusmanindu-se si in cuvinte desarte, cea mai multa parte a zile cheltuind-o, cum nu cad, nici nu marturisesc ca au gresit si pana si de Sfanta Impartasanie indraznesc sa se apropie?  Iar noi, monahii, de-a pururea pironiti la posturi si la privegheri si la culcatul pe jos si la mancarea uscata si lipsiti de toata odihna trupeasca, plangem si ne vaietam si zicem ca ne-am prapadit si ca suntem vrednici de gheena?"

        Iar batranul, suspinand, a zis: "Bine ai zis frate, ca nu cad mirenii, intrucat, dupa ce au cazut o data, cadere strasnica si cumplita, nici sa se ridice, nu mai pot, si nici nu mai au de unde sa cada. Ca, petrecand in caderea cea dintai, pentru multa lor nestiinta, ci nici nu stiu ca au cazut. Ca, ce grija are diavolul, sa se lupte cu cei ce totdeauna zac jos? Iar monahii, pe fata impotrivindu-se vrajmasului, de-a pururea se lupta cu el. Pentru aceea, uneori, biruiesc, iar alteori,sunt biruiti. Si nu inceteaza de a cadea si a se ridica, de a necaji si de a fi necajiti, de a lovi si de a fi loviti, pana ce, cu darul lui Dumnezeu, il vor birui pe diavol si il vor face slab si neputincios fata de ei. Ca atunci, impacandu-se desavarsit cu Dumnezeu, se odihnesc totdeauna, dobandind alinarea si bucuria Lui inlauntrul lor.

        Si, sa stii, fiule, ca nu numai eu si tu, care ne socotim ca suntem calugari, avem trebuinta sa ne trezim si sa plangem mereu, ci si pustnicii, cei mari, au trebuinta sa planga. Asculta aceasta socotire si sa cunosti ca si numai sa privesti, adica, cu pofta, spre o femeie, Dumnezeu a socotit ca este pacat. Iar mania cea spre aproapele, ucidere a numit-o. Si, pentru cuvant desart, a zis  ca vom da seama si raspuns. Deci, cine este un om ca acela si unde il, vom afla pe el, care, de minciuna, sa nu stie - ca minciuna de la diavol este - si fata de nimeni sa nu fi fost ispitit cu poftirea, sau care niciodata spre aproapele sa nu se fi maniat in zadar sau sa nu se fi aflat in vorba desarta si care sa nu aiba nevoie de pocainta?

        Iata, dar, sa stii, ca cel ce nu primeste ispita pana la sfarsit, cu intelegere smerita si defaimare, si care nu rabda ca sa fie calcat de toti si asuprit si vorbit de rau, si, de nu le va suferi acestea, pentru Dumnezeu, cu bucurie si cu rugaciune, inca, si, de nu se va indeparta de slava omeneasca, de cinste si de laude, sau de dulceata bucatelor si a bauturii, acela nu va putea sa fie desavarsit." Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin. 
     


    Sursa: