Proloagele din 29 ianuarie

Luna ianuarie în 29 zile: Aducerea cinstitelor moaşte ale Sfântului  Sfinţitului Mucenic Ignatie, de Dumnezeu purtătorul           

       Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu(Teoforul), a fost episcop în marea cetate a Antiohiei, pe vremea lui Traian, împăratul romanilor(98-117). Era ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul, trăgându-se din lumea grecească, de curând venită la credinţa lui Hristos. Deci, fiind prins pentru credinţa sa, pe vremea lui Traian împăratul, a fost osândit să fie mâncat de fiare în circul de la Roma. Pe de altă parte, cele şapte scrisori rămase de la el, ne arată cât de încredinţat era el, că, numai suferind moartea de mucenic, poate fi cineva ucenic cu adevărat al lui Hristos. Şi, aşa a şi fost fericitul său sfârşit. Dar viaţa lui, lucrarea lui pentru răspândirea credinţei şi sfârşitul călătoriei lui în lanţuri, ca osândit, de la Antiohia la Roma, le serbăm în fiecare an la 20 decembrie. Astăzi, 29 ianuarie, facem pomenire numai de aducerea sfintelor lui moaşte de la Roma la Antiohia. Că, îndată după ce fiarele i-au sfâşiat şi i-au mâncat trupul, împlinind astfel dorinţa Sfântului, creştinii din Roma şi cei care-l însoţiseră din Antiohia la Roma, au adunat cu grijă oasele mai mari ce rămăseseră şi le-au pus, mai întâi, cu cinste, într-un loc însemnat, afară din cetate. Dar, nu după multă vreme, tot sub împărăţia lui Traian, aceste sfinte moaşte, pentru întărirea şi mângâierea păstoriţilor Sfântului episcop, au fost trimise din Roma în Antiohia. Şi a fost călătoria aceasta a lor cu multă slavă pentru creştini, toţi dorind să le cinstească. Şi au fost puse întâi în cimitirul de lângă poarta Dafne din Antiohia, iar pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr, au fost aşezate într-o biserică din cetate, ce purta numele Sfântului, şi erau cinstite ca un izvor de puteri dumnezeieşti în viaţa creştinilor. Dumnezeului nostru, slavă ! 

Întru această zi, povestire a Sfântului Grigorie Dialogul, despre sărindare

        Ne spunea nouă papa Grigorie al Romei: "A fost un călugăr, într-o oarecare mânăstire, care îmi slujea mie, iar, mai pe urmă, începând a se îmbolnăvi, s-a apropiat de moarte. Deci, îi slujea lui ca un frate al lui după trup, un frate cu numele de Copiosie, care şi acum este viu. Iar cel mai sus-zis frate, văzându-se aproape de moarte, a spus fratelui său: "Am", a zis el, "ascunşi trei galbeni." Dar acest lucru nu s-a putut tăinui faţă de fraţii din mânăstire. Pentru că, cercetând cineva, din întâmplare, mâinile fratelui, a aflat acei trei galbeni. Şi cum am auzit aceasta despre fratele ce petrecea împreună cu noi în mânăstire, n-am trecut-o cu vederea. Că aşezământul mănăstirii astfel este, ca, adică, toţi fraţii de obşte ce vieţuiesc aici, nimeni să nu aibe la sine nimic. Deci, foarte m-am întrebat cum şi ce să fac, spre curăţirea acestui frate şi spre pilda şi învăţătura tuturor fraţilor. Deci, chemând pe iconom, i-am zis lui: "Mergi şi să nu laşi pe nimeni din fraţi ca să vie la fratele cel ce moare, nici cuvinte de mângâiere să audă din gurile lor. Ci, când va fi aproape de moarte şi va începe să cheme pe fraţi la sine, să-i zică lui trupescul frate: "Pentru cei trei galbeni pe care i-ai ascuns, la toţi fraţii eşti o urâciune;" ca măcar cu acest amar cuvânt să poată a se curăţi de acel greu păcat. Iar, după ce va muri, să nu-l îngropaţi pe el unde se îngroapă fraţii, ci în gunoi făcând o groapă, acolo să-l acoperiţi şi cei trei galbeni împreună peste dânsul să-i aruncaţi, zicându-i: "Argintul tău întru piezare împreună cu tine să fie", şi, aceasta zicând să-l acoperiţi pe el." Cu aceasta, două foloase am voit să fac şi aceluia şi fraţilor: că pe acela, adică, grija şi mâhnirea cea de moarte să-l cureţe de păcat, iar pe ceilalţi, mai vârtos frica celui osândit să-i mântuiască de la un păcat ca acela, ceea ce s-a şi făcut. Deci, fratele acela, apropiindu-se de moarte, se ruga ca să vină la dânsul fraţii. Şi, întristându-se el, i-a spus lui cel de un sânge cu el frate: "Pentru aceşti trei galbeni, toţi fraţii au scârbă de tine". Iar el, pentru păcatul său, foarte mult suspina şi, în suspinele acelea, a ieşit din trupul său. După aceea, l-au îngropat, aşa cum poruncisem. Şi, intrând fraţii în grijă pentru osândirea aceluia, îndată au început a-şi aduce înaintea mea lucrurile lor cele netrebnice şi proaste, pe care rânduiala mănăstirii le dădea lor voie să le aibă. Încă, foarte m-am temut, ca nu cumva să mă fac şi eu vinovat întru ceva. Iar după treizeci de zile de la moartea lui, a început a dori sufletul meu după fratele ce murise şi cu frică mă gândeam la muncile lui şi căutam o cale pentru izbăvirea lui. Deci, chemând pe iconomul la mine, cu mare grijă i-am zis lui: "Este destul cât s-a muncit în foc fratele nostru cel mort. Şi datori suntem să-i ajutăm lui, după puterea noastră, că doar se va izbăvi din acele munci. Mergi, dar, şi până la treizeci de zile Jerfa Mântuitorului să se aducă pentru dânsul". Deci, ducându-se, s-a făcut aşa. Încă şi noi am făcut la fel pentru sufletul aceluia, până ce fratele cel mort s-a arătat lui Copiosie, cel de un sânge cu el frate, zicându-i: "Până acum, frate, foarte rău m-am muncit, iar acum sunt bine şi întru lumină, pentru că astăzi Sfânta Împărtăşire am primit." Deci, acestea văzând şi auzind fratele lui, s-a dus la mânăstire, spunându-le tuturor fraţilor. Iar ei, numărând zilele, au aflat că aceea era ziua întru care, cea de a treizecea jerfă, se adusese pentru dânsul. Şi acel frate al lui nu ştia că, pentru fratele său fac rugăciune cei din mânăstire, iar aceştia nu ştiau ce văzuse despre dânsul fratele lui, cel de acelaşi sânge. Şi, aşa, întru aceeaşi zi, s-au înştiinţat împreună de cele ce se făceau. Dintru care, un lucru aevea se arată: Că, pentru mântuitoarele Jertfe, s-a izbăvit fratele acela din munci." Deci, a sluji la cei morţi, sărindare, cu adevărat, un lucru prea de folos este. Amin.  

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre faptul că se cade a ne ruga pentru vrăjmaşi şi pentru cei ce ne fac supărare

      Cu cât te rogi mai din suflet pentru cei ce te clevetesc pe tine, cu atât mai mult adevereşti pe Dumnezeu şi face El însuşi izbândă pentru tine: "Că a mea este izbândirea, Eu voi răsplăti, zice Domnul." Şi iarăşi a zis Domnul: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi. Rugaţi-vă pentru cei ce vă fac vouă supărare, pentru cei ce vă izgonesc pe voi." Şi pentru care pricină a poruncit El aceasta ? Pentru ca, adică, să te izbăvească pe tine de necaz şi de mânie şi de pomenirea de rău şi ca să te învrednicească pe tine de dragostea Lui cea desăvârşită. Că voieşte ca să mântuiască pe toţi oamenii şi la cunoştinţa adevărului să-i aducă. Şi ca un Dumnezeu ce este din fire, pe toţi la fel îi iubeşte, dar pe cel cu fapte bune îl proslăveşte, iar pe cel rău, în veacul acesta, se sileşte spre cele bune a-l întoarce, ca pe unul ce întru întuneric umblă cu nebunia sa. Pentru că cel desăvârşit, fiind bun dăruitor, nu ştie deosebirea, nici ce este al său, nici ce este al străinului, nici robului, nici celui slobod, nici credinciosului, nici necredinciosului, ci pe toţi asemenea miluieşte. Că, după cum zice Apostolul, nu este nici evreu, nici elin, ci toţi una sunt în Hristos, a Căruia este slava, împreună cu Tatăl şi cu Preasfântul Duh, Cel de viaţă dătător. Amin.    

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem, despre  cei ce în fiecare zi păcătuiesc şi în fiecare zi se pocăiesc.            

      Până când, o, prietene, fiind stăpânit de vrăjmaşul, plăcerea lui o săvârşeşti? Până când, o, iubitule, slujeşti patimilor trupeşti, celor aducătoare de moarte ? Primeşte sfatul meu, că te face pe tine viu şi, curăţindu-ţi sufletul tău împreună şi trupul, apropie-te de Mântuitorul, Cel ce te vindecă pe tine. Care primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc. Mare mântuire îţi va fi ţie dacă, deşteptându-te, nu te vei lenevi a veni la Dânsul. Că, dacă în unele zile greşeşti, iar în altele, iarăşi zideşti, dacă pierzi, risipeşti şi iarăşi aduni, apoi asemenea eşti cu copiii. Cel ce singur se împiedică de o piatră, se poticneşte şi cade, şi, dacă face, a doua oară aşa, acela este orb şi fără minte. Deci, aceasta să o ai în inima ta şi aleargă la pocăinţă cu osârdie şi roagă-L pe Cel ce te-a zidit pe tine. Fii smerit şi umil, flămând şi în suspine pătimind durerea pentru cele trecute, păzindu-te şi luând aminte la cele de aici înainte ale vieţii tale. Că aşa, oarecând, şi Zaheu vameşul s-a mântuit, aşa iarăşi şi Matei rob al lui Hristos s-a arătat. La fel şi desfrânata, căzând la picioarele Mântuitorului, şi-a dezlegat împletiturile părului, şi i-a şters picioarele cu părul capului şi, aşa, a ieşit din groapa patimilor. Aşa şi tu pleacă-ţi grumazul pe genunchi şi te arată umil şi cu aceasta, te vei mântui. Vezi cetatea Sodomei şi a Gomorei, a neamului celui nesupus şi spurcat. Fugi de acel neam necurat, asupra căruia Dumnezeu a plouat cu foc şi pucioasă şi a ars toată cetatea lor. Vezi limpezirea cetăţii Ninive şi înflorirea ei cea frumoasă. Că ea fusese plină de păcate şi de răutăţi, încât poruncise Domnul ca să o piardă, dar, după ce a văzut pe niniviteni în saci şi în cenuşă umblând, în foamete şi în sete pedepsindu-se, tremurând şi de frică cuprinzându-se, din toate părţile în plângere, unul pe altul tânguindu-se, cei slobozi, cei robiţi, cei bogaţi, săracii, stăpânii şi dregătorii, bătrânii şi tinerii, împreună cu pruncii, S-a milostivit spre ei, i-a miluit şi i-a mântuit. Judecata, pe care o poruncise Domnul ca să o ia ei, a schimbat-o. Şi aşa, din cei păcătoşi, pe cei nesupuşi îi munceşte, iar pe cei ascultători, nu-i lasă să piară fără cruţare. Sârguieşte-te, deci, ca să te pocăieşti şi te vei mântui. Gata este Dumnezeu spre milă şi spre vindecare, grabnic spre ajutor, osârdnic spre izbăvire, celor ce cer le dă şi celor ce bat le deschide. Celui ce se roagă îi dă iertare, întinde daruri celui ce-i trebuie şi nu le cruţă pentru cela ce caută, nu respinge pe cei căzuţi, ci spre mântuire îi trage. Dăruieşte dezlegarea celor ce cer, ceartă pe cei ce nu ascultă. Poticnitu-te-ai, deşteaptă-te; ai căzut, scoală-te; roagă-te şi cere; cazi, năzuieşte, caută pe Cel ce voieşte să te mântuiască, trezeşte-te ca să nu cazi iarăşi, iar de vei şi cădea, să te scoli din nou. Doborât fiind, îndreptează-te, iar de ai greşit, întoarce-te. Iar, după ce te-ai vindecat, poartă-te sănătos totdeauna, şi dacă te-ai mântuit, fereşte-te de boala de care ai fost biruit, ca să nu te ardă focul pe care abia l-ai stins. Să nu cazi în spurcăciunea din care te-ai ridicat. Să nu te asemeni porcilor, care se bucură de spurcăciune. Să nu te asemeni câinilor, care îşi mănâncă murdăriile. Că nimeni, punându-şi mâinile pe plug şi căutând înapoi, nu va fi îndreptat în Împărăţia Cerurilor. Nimeni, după ce se spală şi iarăşi aleargă la spurcăciune, nu se face curat. Unul este Hristos, una credinţa, unul este darul, una este patima, una moartea, una învierea. Şi nu se cade Celui ce S-a junghiat, iarăşi să Se mai jertfească, nici altă izbăvire să se mai facă pentru tine. Slobozitu-te-ai, apoi nu te mai face rob, prin voia ta. Spălatu-te-ai, nu te mai spurca iarăşi. Peste fire, în păcate aflându-te, să nu deznădăjduieşti nicidecum, fără numai să te pocăieşti şi te vei mântui. Întru Iisus Hristos Domnul nostru, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.  

Sursa: 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage29Ian.shtml 

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=884 

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie29.htm

http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-ierarh-grigorie-dialogul-episcopul-romei

Proloagele din 28 ianuarie

Luna ianuarie în 28 zile:Pomenirea Preacuviosului  Părintelui nostru Efrem Sirul (+379)          

        Acesta era din Mesopotamia, născut la Nisibe, sirian de neam şi din părinţi creştini. A învăţat carte la şcoala siriacă, din Nisibe, iar când perşii au ocupat cetatea, şcoala, păstrând limba siriacă, s-a mutat la Edesa, sub stăpânire romană, pe la anul 360. A trăit sub împăraţii romani, începând de la marele Constantin şi până la Valens(364-378). A fost hirotonit diacon de episcopul Iacob din Nisibe şi i s-a încredinţat noua şcoală siriacă din Edesa, care, sub conducerea lui, a cunoscut o mare strălucire. Tradiţia spune că Sfântul Efrem a luat parte, tânăr diacon fiind, ca şi Sfântul Atanasie din Alexandria, la Sinodul din Niceea, la anul 325. Tot din tradiţie ştim că, fiind poftit de Sfântul Vasilie, în Cezareea Capadochiei, acesta, ca un semn de preţuire, l-a sfinţit preot. Fericitul Efrem era un poet, un cuvântător înflăcărat, un aspru nevoitor şi un om de rugăciune, iubitor de viaţă duhovnicească. Prin poezia lui, el urmărea întărirea dreptei credinţe în cei care o auzeau, contra ereziilor din vremea sa, căci imnele lui erau ca nişte poeme cântate sau citite în adunări, cu întrebări şi răspunsuri, pe care le însoţea cu cântări din harfă. Şi atât s-a făcut de vestit prin această faptă bună, încât le-a folosit tuturor şi a fost numit "Harfa Duhului Sfânt." A cântat cu mare strălucire credinţa, dragostea de fraţi, rugăciunea, şi, mai ales, pocăinţa. Părţi din scrierile lui se află şi în rugăciunile Bisericii noastre, precum rugăciunea: "Doamne şi Stăpânul vieţii mele." Şi aşa, scriind multe cărţi şi pe mulţi învăţându-i şi fiindu-le de folos, la adânci bătrâneţi ajungând, Sfântul Efrem s-a mutat către Domnul.   

Cuvânt din viaţa Sfântului Efrem după Metafrast.          

       Lăsându-şi o dată patria, la porunca lui Dumnezeu, ca şi dumnezeiescul Avraam, fericitul Efrem a ajuns la cetatea Edesa, pe de o parte, pentru cinstirea sfintelor moaşte ce erau acolo, iar, pe de alta, pentru întâlnirea cu vreun bărbat dintre cei cuvântători, ca să ia pildă de viaţă de la dânsul. Acest lucru îl cerea şi de la Dumnezeu, zicând deseori : "Doamne Iisuse Hristoase, Stăpâne al tuturor, învredniceşte-mă ca, intrînd în cetatea Edesa, să mă întâlnesc cu un bărbat care va fi puternic să-mi grăiască cele spre folosul sufletului." Şi, astfel rugându-se, a ajuns la porţile cetăţii. Deci, călătorind aşa cu mintea trează, îl întâmpină o femeie şi aceasta era o desfrânată. Şi lucrarea lui Dumnezeu era aceasta, că pe cele bune, de multe ori El le lucrează prin cele potrivnice. Deci, sfinţitul Efrem, întâlnind, astfel, pe acea desfrânată, stătea uimit, oarecum, căutând către dânsa şi era mâhnit, că nu i s-a împlinit cererea, după rugăciune, ci cu totul dimpotrivă. Iar ea, văzându-l astfel, privea la dânsul cu ochi necuvioşi. Şi fiindcă multă vreme se priveau unul pe altul astfel, vrând el să o ruşineze şi la sfială a o aduce, i-a zis: "Pentru ce nu te ruşinezi, femeie, privind cu ochii ţintă la mine ?" Iar femeia zise: "Dar mie aşa mi se cade de a privi la tine, că dintru tine şi din a ta coastă sunt luată. Iar ţie ţi se cade a te uita nu la noi, ci în pământ, din care ai şi fost luat." Acestea auzindu-le, Efrem a mulţumit, femeii, pentru folosul ce l-a primit şi lui Dumnezeu cu fierbinţeală îi înălţa mulţumire, care şi prin cele fără de nădejde poate face lucruri bune. Deci, trecând multă vreme, iar cetatea Edesei având pe dumnezeiescul Efrem, o femeie desfrânată, ce locuia aproape de dânsul, s-a făcut unealtă de răutate a vicleanului. Şi, întâmplându-se că fericitul Efrem fierbea nişte bucate, acea femeie deschise fereastra şi, aplecându-se cu neruşinare şi cu obrăznicie, căutând la Cuviosul, îi zise: "Binecuvântează părinte." Iar el, cu blândeţea cea cuviincioasă, îi zise: "Domnul să te binecuvânteze." Şi, cu râs necuvios, aceasta a zis iarăşi: "Dar ce lipseşte bucatelor tale ?" Iar el a zis: "Trei pietre şi puţin lut, ca fereastra aceasta să se astupe." Iar ea cu obrăznicie a zis: "Pentru că te-am cinstit, aceasta te-a adus pe tine la mândrie ?   Eu voiam a dormi împreună cu tine şi tu de la început mă deznădăjduieşti ?" Dar, precum, aceea avea graiuri sataniceşti, tot aşa şi el, cu mult mai vârtos, n-a fost lipsit de cuvinte duhovniceşti, că a zis: "De voieşti împreună cu mine să dormi, apoi trebuie să mergi unde îţi voi spune eu." Iar ea, dacă a auzit cuvântul, a şi întrebat de locul unde voieşte a dormi. "Nu în alt loc", a zis el, "decât chiar în mijlocul cetăţii, voi dormi cu tine." Iar ea a zis: "Dar nu ai sfială şi ruşine de bărbaţii ce ne vor vedea dormind în mijlocul cetăţii ?" Atunci Sfântul a zis îndată: "Dacă ochii oamenilor i-ai judecat că sunt puternici a ruşina sufletul şi a-l opri de la fapta rea, dar, oare, de ochii lui Dumnezeu, care văd toate câte se lucrează întru ascuns şi întru arătare, nu ne vom teme şi nu ne vom înspăimânta, cu atât mai vârtos ?"  Acestea destul au fost ca să înduplece pe desfrânată a se depărta de vicleana poftă către dânsul şi să se căiască de cele mai dinainte fapte rele ale ei. Şi îndată, apropiindu-se şi căzând la pământ, cerea iertare de neînfrânata ei pornire. Şi, făcând adevărată pocăinţă, a luat povăţuitor şi dascăl pe Sfântul Efrem, în calea cea către mântuire. Iar el, gata fiind spre o slujire ca aceasta, a sfătuit-o a nu mai merge în urma gândurilor inimii celei rele, apoi s-a îngrijit să o ducă într-o mânăstire de femei, spre a face fapte bune. Şi, astfel, fericitul Efrem, întâlnindu-se cu două femei desfrânate, cu ajutor dumnezeiesc, a primit folos de la amândouă.    

Întru această zi, povestire despre Sfântul Efrem şi marele Vasilie.        

       Fraţilor, vreau să fac povestire despre dumnezeiescul Vasilie şi despre Efrem Sirul, măcar că, pe unele le ştiţi şi pe altele le-aţi auzit. Efrem fericitul şi pururea pomenitul, pe când era în pustie, înştiinţându-se despre lucrurile cele minunate ale părintelui nostru Vasilie, pe de o parte, văzându-le din luminarea Duhului Sfânt, iar, de altă parte, cunoscându-le din dragoste şi din întrebare, se ruga lui Dumnezeu cu osârdie, ca să-i descopere lui în ce fel este marele Vasilie. Şi în vis, a văzut un stâlp de foc, al cărui cap ajungând la cer, auzea un glas, zicându-i: "Efrem, Efrem, în ce chip vezi acest stâlp de foc, în acest fel este Vasilie." Deci, îndată, cuviosul Efrem, luând cu sine un tălmaci, de vreme ce nu ştia greceşte, a mers în Cesareea, la praznicul Arătării Domnului la Iordan şi, privind în taină de departe, a văzut pe Sfântul Vasilie mergând la biserică cu multă slavă, îmbrăcat în haine luminoase şi clerul ce era împrejurul lui, tot aşa, în veşminte luminoase. Şi, întorcându-se către tălmaciul care-l însoţea, Efrem i-a zis: "Mi se pare că în zadar ne-am ostenit, frate, pentru că acesta, fiind într-o asemenea stare, nu este precum l-am văzut." Şi, intrând în biserică, a stat într-un colţ, la loc ascuns, şi zicea singur, întru sine, grăind: "Noi, în pustie, suferind greutatea zilei şi zăduful, nimic n-am sporit, iar acesta, fiind întru atâta cinste omenească, este stâlp de foc. Mă minunez." Aşa gândind el, s-a înştiinţat despre dânsul, prin Duhul Sfânt, Marele Vasilie, care a trimis la dânsul pe arhidiaconul său, zicându-i: "Să mergi la uşa bisericii, cea dinspre apus, că vei afla acolo un monah, stând în colţul bisericii, dimpreună cu un altul, cu barba scurtă şi mic de stat, şi vei zice lui: "Vino şi să intri în altar, că te cheamă arhiepiscopul." Iar arhidiaconul, cu multă osteneală împingând poporul, a ajuns unde stătea Cuviosul Efrem şi i-a zis: "Părinte blagosloveşte, să mergi şi să intri în altar, că te chemă arhiepiscopul." Iar Efrem, prin tălmaci, înţelegând cuvântul arhiepiscopului, a răspuns celui ce-l chema: "Ai greşit frate, pentru că noi suntem oameni străini şi nu ne ştie arhiepiscopul." Şi s-a dus arhidiaconul ca să spună lui Vasilie acestea. În acea vreme Sfântul Vasilie tocmai citea sfintele cărţi către popor. Şi a văzut Cuviosul Efrem o limbă de foc grăind prin gura lui Vasilie. După aceea, Vasilie iarăşi a zis arhidiaconului: "Mergi şi spune acelui monah străin: "Cinstite Efrem, vino şi intră în Sfântul altar, că te cheamă arhiepiscopul." Şi, mergând, arhidiaconul i-a spus, precum i s-a poruncit lui şi s-a mirat de aceasta Cuviosul Efrem şi a proslăvit pe Dumnezeu. Şi, făcând metanie a zis: "Cu adevărat mare este Vasilie, cu adevărat stâlp de foc este Vasilie, cu adevărat Duhul Sfânt vorbeşte prin gura lui !" Şi a rugat pe arhidiacon ca să vestească arhiepiscopului, că după săvârşirea sfintei slujbe, la loc deosebit, vrea să i se închine şi să-l sărute pe el. Deci, săvârşindu-se sfânta slujbă, a intrat Sfântul Vasilie în încăperea pentru paza vaselor şi, chemând pe Cuviosul Efrem, i-a dat lui, întru Domnul, sărutare şi i-a zis: "Bine ai venit părinte, cel ce ai înmulţit ucenicii lui Hristos în pustie şi ai gonit dracii, cu puterea lui Hristos. Pentru ce ai îndurat atâta osteneală, ca să vezi un om păcătos ? Să-ţi dea ţie plată Domnul, pentru osteneala ta." Iar Efrem, prin tălmaci, răspunzând lui Vasilie, i-a spus cele ce în inima lui erau pregătite. Şi s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, din sfintele mâini ale lui Vasilie. După aceasta, ospătându-se ei, a zis Cuviosul Efrem către Sfântul Vasilie: "Părinte preacinstite, un dar cer de la sfinţia ta, să-mi dai şi aceasta, prin lucrarea Duhului Sfânt, să mi se dăruiască mie." Iar marele Vasilie i-a zis lui: "Spune cele ce-ţi sunt trebuincioase, că mult îţi sunt dator, pentru osteneala ce ţi-ai dat, cu atâta cale până la mine." Şi i-a zis lui cinstitul Efrem: "Ştiu, părinte, că toate câte vei cere de la Dumnezeu, îţi da ţie. Deci, vreau ca să te rogi bunătăţii Lui, să-mi dea mie să vorbesc greceşte." Iar el a răspuns: "Mai presus de puterea mea îţi este cererea, dar, de vreme ce, cu bună nădejde ceri, cinstite Părinte Povăţuitorule al pustiei, să mergem în biserica Domnului, şi să ne rugăm către Domnul, Care puternic este să asculte rugăciunea ta, pentru că scris este: "Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor o va auzi şi-i va mântui pe ei." Şi, fiind la vreme cuviincioasă, au făcut rugăciune îndelung în biserică. Apoi, a zis marele Vasilie: "Pentru ce, cinstite părinte, nu primeşti sfinţire de preot, vrednic fiind ?" Răspuns-a lui prin tălmaci: "Fiindcă păcătos sunt, stăpâne." Răspuns-a lui Sfântul Vasilie: "O, de aş avea eu numai păcatele tale !" Şi i-a zis lui: "Să facem metanie." Şi îngenunchind ei la pământ, şi-a pus marele arhiereu mâna sa pe capul Cuviosului Efrem şi a zis cu mare glas rugăciunea cea de hirotonie preoţească. Apoi, a zis către Cuviosul: "Porunceşte acum ca să ne ridicăm de la pământ." Şi s-a limpezit limba lui Efrem şi a zis în limba grecească: "Mântuieşte, miluieşte, ridică-ne şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu darul Tău." Şi s-a împlinit Scriptura: "Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor."  Deci au proslăvit toţi pe Dumnezeu, Cel ce-a limpezit limba lui Efrem în vorba grecească. Apoi a petrecut Cuviosul Efrem trei zile la Sfântul Vasilie, veselindu-se duhovniceşte. Şi aşa, arhiepiscopul sfinţindu-l pe el ca preot, iar pe tălmaciul lui, diacon, i-a slobozit pe ei cu pace, slăvind pe Dumnezeu, de cele ce au văzut şi au auzit, precum li se spusese lor. Dumnezeului nostru, slavă ! Amin. 

Viața Sfântului Cuvios Isaac Sirul

        Slăvitul părintele nostru Isaac Sirul sau Isaac de Ninive este un sfânt cuvios episcop sirian, cunoscut pentru nevoinţele sale stricte şi pentru scrierile sale ascetice. 

 Despre viaţa Sfântului Isaac se cunosc cu certitudine foarte puţine lucruri. Sfântul Isaac s-a născut în regiunea Qatarului sau a Bahreinului actual, pe coasta vestică a Golfului Persic. Majoritatea cercetătorilor consideră că făcea probabil parte din Biserica asiriană, care se înscria în descendenţa teologiei lui Teodor de Mopsuestia. Pe când era destul de tânăr, el a intrat în mănăstirea Mar Matei, împreună cu fratele său. Datorită vieţii lui sfinte, a învăţăturilor şi nevoinţelor sale, părinţii din mănăstire au voit să îl pună stareţ, însă acesta a refuzat, iar monahii l-au ales în schimb ca stareţ pe fratele său. Râvnind după nevoinţe mai aspre, cuviosul Isaac s-a retras în pustie. Faima lui de om sfânt şi învăţător în viaţa duhovnicească s-a răspândit mult. Remarcat de catolicosul Gheorghe I (658-680), care l-a hirotonit episcop de Ninive, i s-a cerut să renunţe la această poziţie după numai cinci luni sau, după alte versiuni, a renunţat de bunăvoie – dorind să se întoarcă în pustie şi neputându-se acomoda cu viaţa din lume. 

   

Retrăgându-se din scaunul episcopal, Sfântul Isaac a plecat spre sud, în sălbăticia Muntelui Matout (probabil în regiunea Kuzistan din Iran), un refugiu al anahoreţilor. Acolo a trăit în singurătate mulţi ani, nevoindu-se în post, rugăciune şi studiul Sfintei Scripturi. Se povesteşte că se hrănea doar cu puţină pâine şi legume nefierte. Sfântul Isaac a fost şi unul din puţinii sfinţi răsăriteni care au ajuns pe o asemenea treaptă duhovnicească, încât a îndrăznit să se roage chiar şi pentru demoni. Se spune că, din pricina multelor nevoinţe şi a studiului intens, a ajuns să orbească. Orbirea, precum şi vârsta înaintată l-au obligat să părăsească pustia şi să se retragă la Mănăstirea Rabban Shabur, unde a adormit cu pace, la o vârstă înaintată şi unde a fost şi înmormântat.

Sursa: 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage28Ian.shtml 

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=883 

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie28.htm

Proloagele din 27 ianuarie

Luna ianuarie în 27 zile: Aducerea moaştelor celui între Sfinţi,  Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului         

       Fericitul acesta şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur a fost patriarh al Constantinopolului, pe vremea împăratului Arcadiu (395-408) şi a împărătesei Eudoxia. Viaţa lui se arată la 13 noiembrie, când se face pomenirea lui; lucrarea sa neobosită în ogorul Domnului se arată la 30 ianuarie, când fericitul Ioan este cinstit laolaltă cu Sfinţii Părinţi Vasilie cel Mare şi Grigorie Teologul, la sărbătoarea celor Trei Sfinţi Ierarhi. Astăzi, în ziua de 27 ianuarie, pomenim numai aducerea sfintelor moaşte din surghiunul, unde murise, şi aşezarea lor în biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol. Şi această faptă de laudă s-a săvârşit pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic(408-450), fiul împăratului Arcadiu, la anul 438, şi iată cum: Fiindcă mulţime de nenorociri veniseră, în acea vreme, asupra cetăţii şi asupra împărăţiei, iar poporul credincioşilor socotea că relele acestea veneau şi ca o pedeapsă dumnezeiască, pentru înverşunarea nedreaptă a împărătesei Eudoxia împotriva omului lui Dumnezeu, Ioan Hrisostom, că a mijlocit ca el să fie îndepărtat din scaun, trimiţându-l să moară în surghiun, drept aceea, noul patriarh, Sfântul Proclu, ucenic al Sfântului Ioan Hrisostom, a îndemnat pe Teodosie împăratul să aducă moaştele Sfântului Ioan în cetate, ca un semn de împăcare. Şi, primind împăratul cu bucurie sfatul acesta, toată lucrarea s-a făcut cu mare dărnicie, cu cheltuiala împărăţiei. Şi, a fost luat, cu rugăciuni şi cu toată cuviinţa, trupul nestricat al Sfântului de la Comane, la hotarele Armeniei, unde era îngropat, după 31 de ani de la moartea lui, şi pus într-un sicriu de aur. Pretutindeni, prin sate şi prin oraşe, moaştele Sfântului Ioan au fost petrecute cu cântări de psalmi, făclii aprinse şi mireasmă de tămâie. Iar când au ajuns la Constantinopol, împăratul Teodosie însuşi a îngenunchiat şi s-a rugat cu lacrimi ca Sfântul să ierte fărădelegea mamei sale Eudoxia, care era pricina morţii omului lui Dumnezeu. Au pus apoi sfintele moaşte în careta împărătească şi, ajungând la biserica Sfinţilor Apostoli, le-au aşezat acolo şi toţi credincioşii s-au rugat înaintea lor, cerând har şi îndurare de la Cel ce, prin viaţa şi prin lucrarea Sfântului, ridicase pe omul lui Dumnezeu între Sfinţii cei mai aleşi şi mai bineplăcuţi Domnului. Şi, săvârşindu-se aceasta în ziua de 27 ianuarie, Biserica a hotărât ca această zi să se prăznuiască în tot anul, spre veşnica pomenire a acestui mare Păstor şi învăţător al creştinătăţii întregi.  

Cuvântul Sfântului Ioan Hrisostom, despre izgonirea sa,  către episcopul Chiriac, care şi el era izgonit.

         Vino acum să-ţi scot rana mâhnirii şi să-ţi risipesc negura cugetului ! Şi care este pricina, care te face să te mâhneşti şi să te întristezi? Că iarna este mare şi că furtuna aceasta ce a venit asupra Bisericii e amară şi e grea ? Ştiu şi eu aceasta şi nimeni nu o va tăgădui. Dar de vei vrea, îţi voi zugrăvi o icoană a acestor lucruri, aşa cum se întâmplă. De multe ori vedem marea aceasta că se cutremură şi că se umflă tocmai din fundul adâncului. Vedem şi pe corăbieri, care nemaiavând ce face, pentru covârşirea furtunii, stau cu mâinile încrucişate pe genunchi şi sunt încremeniţi, nevăzând nici cerul, nici pământul, ci zăcând jos în adâncul corăbiei, plâng şi se tânguiesc; aşa se întâmplă acestea pe marea pe care o vedem. Aşa şi acum, asupra Bisericii lui Dumnezeu, mai mare furtună este, valurile sunt mai covârşitoare. Ci, roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu cu meşteşug biruieşte furtuna, ci numai cu porunca potoleşte viforul. Iar, chiar de te-ai şi rugat de multe ori şi nu ţi s-a ascultat cererea, nu te lenevi. De vreme ce, acest fel de obicei are Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, îngrijind, de mai înainte, mântuirea noastră. Că, oare nu putea să izbăvească pe cei trei tineri, ca să nu fie aruncaţi în cuptor ? Cu adevărat ar fi putut, însă nu i-a izbăvit mai dinainte. Dar, când erau în robie şi au fost duşi în ţara barbarilor şi erau departe de moştenirea părintească, şi, numai după ce au fost aruncaţi în cuptor şi erau deznădăjduiţi, din partea tuturor şi nu le mai rămăsese nimic altceva, atunci, i-a izbăvit. Adică, atunci, adevăratul Dumnezeu, fără veste, a făcut minunea şi a risipit focul împrejurul cuptorului chaldeilor şi, aşa, cuptorul s-a prefăcut în biserică.  Şi a chemat toată zidirea şi pe îngeri şi puterile şi, aducându-se toate împreună, ziceau: "Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul." Vezi, frate, cum răbdarea drepţilor a schimbat focul acela în rouă ? Şi a făcut pe tiranul Nabucodonosor a trimite cărţi în toată lumea şi să zică: "Mare este Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego." Şi vezi câtă asprime a pus: "De va grăi, zice, cineva cuvânt rău contra lor, să fie casa lor de jaf, şi averea să i se ia." Nu te mâhni, dar, frate Chiriac, că eu, când eram izgonit din Constantinopol, nu purtam de grijă de nici una din acestea, ci ziceam în sinea mea: "De-i este voia împărătesei să mă izgonească, izgonească-mă. Al Domnului este pământul şi plinirea lui. De va vrea să mă taie cu fierăstrăul, să o facă, am pildă pe Proorocul Isaia. De va vrea să mă arunce în mare, îmi voi aduce aminte de Proorocul Iona. De-i este voia să mă bage în groapă, am pe Daniil aruncat în groapa leilor. De va vrea să mă ucidă cu pietre, am pe Ştefan, întâiul Mucenic, care a pătimit aceasta. De va vrea să-mi ia capul, am pe Botezătorul Ioan. De va vrea să-mi ia averea, ce o am, să o ia; că gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi duce. Pe mine mă învaţă şi Apostolul, zicând: "Dumnezeu nu caută la faţa omului, că, de aş fi plăcut oamenilor, n-aş fi sluga lui Hristos." Mă înarmează încă şi David, zicând: "Grăit-am mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat". "Multe meşteşugiră asupra mea cei ce m-au urât, ci toate din invidie le-au făcut." Ştiu, cu adevărat, că te întristezi, frate Chiriac, că cei ce ne-au izgonit pe noi merg cu cinste prin târg şi cu mulţime de oameni înarmaţi, care îi însoţesc, dar nu-ţi aduci aminte de bogatul şi de Lazăr, cine întru această viaţă petrecea în scârbă şi apoi ce a dobândit fiecare ? Cât a vătămat pe Lazăr sărăcia ? Au nu l-a dus ea pe dânsul în sânul lui Avraam, ca pe un viteaz şi un biruitor ? Şi cât a folosit bogatului averea, celui ce era îmbrăcat în porfiră şi vizon ? Cu adevărat, cu nimic. Pentru că unde-i sunt sfetnicii, unde-i sunt căpitanii, unde-i sunt prietenii, cei ce se hrăneau la masa lui, şi unde-i masa cea împărătească ? Au nu-l duceau legat la mormânt, ca pe un tâlhar ? Şi-şi ducea sufletul gol din lumea aceasta, strigând cu glasul uscat de sete: "Părinte Avraam, miluieşte-mă şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului cu apă, să-mi răcorească limba, că amar mă chinuiesc în văpaia aceasta," Ticălos bogat ! De ce-l numeşti tată pe Avraam, a cărui viaţă n-ai urmat-o ? Acela pe tot omul l-a ospătat în casa lui, iar tu n-ai purtat grijă de un singur sărac. Nu are drept oricine să plângă şi să se tânguiască aici. Căci, cela ce a avut atâta bogăţie, n-are dreptul de a dobândi o picătură de apă, şi pentru ce aceasta ? Pentru că, în iarna vieţii acesteia, n-a semănat milostenia. A venit secerişul altei vieţi şi n-are ce secera. Şi aceasta este o râduială a Stăpânului, că a făcut a fi alături chinul necuraţilor şi odihna drepţilor, ca să se vadă unii pe alţii şi să se cunoască. Deci, atunci, fiecare din mucenici îşi va cunoaşte pe tiranul său, care l-a chinuit şi, fiecare tiran va cunoaşte pe mucenicul, pe care l-a muncit. Şi acestea ce le zic nu sunt cuvinte ale mele; ascultă ce grăieşte înţelepciunea: "Atunci cu multă îndrăzneală va sta dreptul în preajma celor ce l-au trudit." Şi ca un călător ce umblă pe zăduf, aprinzându-se de sete şi nimereşte o fântână bună, sau ca un flămând ce şade la o masă plină de toate bunătăţile şi este oprit de vreun puternic să se atingă de bucatele ce stau pe masă, şi acestea le dă mâhnire şi chin mare, celui însetat, că nu-şi poate stinge setea, şi celui flămând, că este oprit să se îndulcească din bucate, în acest chip, şi în ziua Judecăţii, vor vedea păcătoşii pe Sfinţi bucurându-se şi nu vor putea să se îndulcească din masa cea împărătească. Că, şi pe Adam, vrând Dumnezeu să-l pedepsească, l-a făcut să lucreze pământul în preajma Raiului, ca, privind locul cel dorit de unde ieşise, să aibă pururea durere în suflet. Şi dacă, frate Chiriac, nu ne întâlnim aici, în viaţa aceasta, să vorbim unul cu altul, însă acolo, în cealaltă viaţă, nu va fi nimeni să ne oprească să fim unii cu alţii. Ci, încă atunci, vom şi vedea pe cei ce ne-au izgonit, - ca şi Lazăr pe bogatul şi mucenicii pe chinuitorii lor. Deci, nu te mâhni, iubite frate, ci adu-ţi aminte de Proorocul Isaia ce zice: "De batjocorirea oamenilor nu te teme şi de ocara lor să nu te biruieşti, că precum se mănâncă lâna de molii, aşa vor fi mâncaţi." Cugetă şi la Domnul Hristos, Cel ce ţine lumea în mâna Sa, cum din scutece a fost izgonit şi în pământul egiptenilor a fost înstrăinat. Şi pentru ce ? Pentru ca să Se facă chip şi pildă nouă, ca să nu ne mâhnim în încercări. Şi să-ţi mai aduci aminte de patima Mântuitorului şi câte ocări a suferit pentru noi, Stăpânul a toate. Că unii din iudei îl numeau samaritean şi băutor de vin. Alţii, îndrăcit şi prooroc mincinos zicând: "Iată om mincinos şi băutor de vin", şi că El: "cu domnul dracilor scoate pe draci." Şi câte altele, încă. Cum L-au dus atunci, ca să-L arunce în prăpastie, este de mirare. Şi-L scuipau în obraz, şi-I dădeau palme; că-L adăpau cu fiere şi-I băteau capul cu trestia şi cu hlamidă împărătească, îmbrăcându-L şi cu cunună de spini încununându-L şi-I, cădeau înainte batjocorindu-L şi tot felul de batjocuri făcându-I, şi cum îl duceau câinii aceia, mâncători de sânge şi Îl trăgeau gol la patimă. Şi cum L-au părăsit toţi ucenicii Lui: că unul s-a lepădat de Dânsul, iar altul L-a vândut, iar ceilalţi au fugit şi sta singur gol în mijlocul poporului aceluia, de vreme ce era praznicul Paştelui, atunci, la care se adunaseră toţi. Şi L-au răstignit ca pe un om rău, în mijlocul făcătorilor de rele şi zăcea neîngropat, nici nu L-au pogorât de pe cruce, până când L-a cerut oarecine ca să-l îngroape. Şi cum au scornit defăimare rea asupra Lui, că ucenicii Lui L-au furat şi că n-a înviat. Deci, iarăşi, adu-ţi aminte şi de Apostoli, că de pretutindenea erau goniţi şi prin ceilalţi se ascundeau. Că Pavel se ascundea la o femeie, ce vindea mătăsuri, şi Petru, la Simon curelarul, că nu aveau îndrăzneală la cei bogaţi. Iar, apoi, toate au fost cu înlesnire pentru ei. Într-acelaşi chip şi tu frate, nu-ţi face voia rea, deşi acum treci prin cele de întristare. Că pe urmă vor veni cele înveselitoare. Auzit-am şi de bârfitorul acela, Arsachie, pe care l-a pus împărăteasa patriarh în scaunul meu şi că a prigonit pe fraţii şi fecioarele acelea, care n-au vrut să aibă împărtăşanie cu dânsul. Şi mulţi dintr-înşii, din dragoste pentru mine, prin temniţe au murit. Lupul acela în chip de oaie, ce are numai înfăţişarea de episcop, după adevăr, este un preadesfrânat. Că precum femeia căreia îi trăieşte bărbatul, de merge după altul, se cheamă preadesfrânată, aşa şi acesta preadesfrânat este, nu trupeşte, ci sufleteşte, că fiind eu viu, mi-a răpit scaunul. Acestea, frate Chiriac scriem din Cucuz, unde a poruncit împărăteasa de ne-a izgonit. Şi multe scârbe m-au întâmpinat pe cale, dar nu le-am luat în seamă. Iar când am ajuns în ţara Capadochiei şi în Tauromenia, cete-cete de sfinţi părinţi ne întâmpinau. Încă şi mulţime de monahii, vărsând izvoare de lacrimi şi plângând cu jale mare, că ne vedeau ducându-ne în surghiunire, ziceau între ele: "Mai de folos ar fi fost să se ascundă soarele, decât să tacă gura lui Ioan". Aceste cuvinte m-au tulburat foarte şi m-au scârbit mai mult, că îi vedeam pe toţi că plângeau pentru mine. Iar pe celelalte, pe toate câte mi s-au întâmplat, nu le-am luat în seamă. Însă foarte bine ne-a primit episcopul cetăţii, acesteia şi multă dragoste a arătat către noi, că, de ar fi fost cu putinţă şi n-am fi păzit hotarul şi canoanele, ne-ar fi dat şi scaunul său. Rogu-te, dar, şi te poftesc, goneşte de la tine plânsul necazului tău şi fă pomenire pentru noi către Dumnezeu.   

Întru această zi, cuvânt despre omul ce s-a tămăduit la mormântul  Sfântului Ioan Gură de Aur, prin a sa pocăinţă.         

        Când au adus trupul Sfântului din Comane cu mare cinste, şi l-au aşezat pe el în biserica Apostolilor, atunci un om din cei puternici ai Constantinopolului, fiind bolnav şi având credinţă mare în Sfântul Ioan Gură de Aur, a poruncit slugilor sale să-l aducă pe el în cinstita biserică a Sfinţilor Apostoli, unde este mormântul cel tămăduitor al purtătorului de Dumnezeu părintele nostru Ioan Gură de Aur. Iar, după ce l-au dus pe el întru acea cinstită biserică, s-au rugat cu lacrimi şi l-au pus pe pat. Deci, zăcând el şi bolind, chema în ajutor pe Sfinţii Apostoli ai lui Hristos şi pe Sfântul, Părintele nostru Ioan Gură de Aur, ca să-l miluiască pe el în primejdia lui, aducându-şi aminte de cele necuvioase fapte făcute de el, înainte de îmbolnăvire. Iar când gândea la acestea, tânguindu-se, zicea: "Amar mie şi vai de ticălosul meu suflet cel nepocăit, cum voi merge pe calea dintru care nu mă voi mai întoarce ? Şi cum voi suferi certarea înfricoşatului Judecător şi muncile cele netrecătoare şi veşnice ?" Deci, acestea grăindu-le acela, şi mai multe decât acestea, tânguindu-se, cam pe la al şaselea ceas, toţi au ieşit din cinstita biserică, şi numai singur bolnavul a rămas şi, căutând spre bolta acelei sfinte biserici, a văzut şi chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi a început a grăi către Dânsul aşa: "De chipul tău Stăpâne, deşi zugrăvit de mâini omeneşti, mă cutremur şi mă tem. Dar cum eu, ticălosul, Te voi vedea pe Tine, înfricoşatul Judecător, când vei veni să judeci toate ? Greşit-am, Stăpâne, iartă-mă pe mine, că n-am păzit poruncile Tale." Deci, acestea grăindu-le acela, a început a-şi mărturisi păcatele sale spre Sfânta icoană. Iar, după ce, cu de-amănuntul, le-a spus pe toate, şi-a mai adus aminte încă de un alt păcat, pe care îl făcuse, şi a început a zice: "L-am făcut Stăpâne, însă nu îndrăznesc a-l spune, nu îndrăznesc iubitorule de oameni, nu îndrăznesc, Milostive." Deci, acestea zicându-le el, a venit un glas de la Sfânta icoană, zicând: "Spune omule !" Iar după ce l-a spus şi pe acela, a venit alt glas şi i-a zis: "Iartă-ţi-se ţie păcatele tale !" Iar după ce s-a pogorât acel glas înfricoşat, s-a sculat omul sănătos şi a căzut cu faţa la pământ, strigând cu glas mare şi înalţând cântări de mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce nu voieşte moartea păcătosului, ci aşteaptă întoarcerea pocăinţei şi voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Deci, închinându-se chipului Mântuitorului Hristos şi tămăduitorului mormânt al purtătorului de Dumnezeu părintele Ioan Gură de Aur, s-a dus la casa sa şi, cealaltă vreme a vieţii sale, a petrecut-o în curăţenie şi cu pază. Dumnezeului nostru slavă !  

Sursa: 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage27Ian.shtml 

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=882 

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie27.htm

Proloagele din 26 ianuarie

Luna ianuarie în 26 zile: Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Xenofont, a soţiei lui Maria  şi a fiilor lor Arcadie şi Ioan (sec.VI)        

      Acest preacuvios Xenofont era din Constantinopol, mare dregător al împărăţiei şi bogat în averile cele din afară. Dar era şi mai bogat în avuţiile cele dinlăuntru, adică, în dreapta credinţă şi în milostenie la săraci. Soţia lui, Maria, îi urma întru toate, căutând să placă lui Dumnezeu. Şi aveau doi fii, Ioan şi Arcadie. Voind ei ca fii lor să le fie moştenitori, nu numai ai averilor, ci şi ai vieţii lor înţelepte şi plăcute lui Dumnezeu, au trimis la şcoli pe amândoi feciorii, la cetatea Berit, din Fenicia, cetate vestită, în acea vreme, pentru învăţătura bunelor deprinderi şi pentru înalta ei şcoală de înţelepciune elinească. Şi, plutind cei doi fii spre Fenicia, s-a stârnit deodată o groaznică furtună pe mare şi s-a sfărâmat corabia cu dânşii, încât nu se putea şti de a mai scăpat cineva cu viaţă. Deci, de aceasta înştiinţându-se, au purces şi Xenofont, cu soţia sa, şi s-au dus, ca să-şi caute feciorii. Şi mult s-au minunat îndureraţii părinţi, aflând, după îndelungată căutare, printre călugării din Ierusalim, pe cei doi feciori ai lor. Ca, drept mulţumită pentru dumnezeiasca lor izbăvire din valuri, cei doi feciori intraseră în mânăstire şi se făcuseră călugări. Şi multe lacrimi de bucurie au picurat, din ochii tuturor celor patru, părinţi şi feciori, din această neaşteptată regăsire. Deci, mult fericindu-şi feciorii, s-au făcut monahi şi Xenofont şi soţia sa Maria şi, mergând fiecare la mănăstirea sa, atâta au sporit în bunătăţile sufletului şi ei şi fiii lor, încât s-au învrednicit că şi lucruri minunate a lucrat Dumnezeu printr-înşii. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi ! Amin.    

Întru această zi, cuvânt din Pateric,  pentru ca să nu nădăjduiască omul în sine.           

     A venit, oarecând, un bătrân la alt părinte şi, vorbind ei unul cu altul, a zis unul: "Eu am murit pentru lume." Şi i-a răspuns lui celălalt bătrân : "Să nu-ţi pui nădejdea întru tine, până ce vei ieşi din trupul tău, că dacă tu zici, "am murit," apoi satana n-a murit; ci încă în toate ceasurile să ne păzim pe noi înşine cu dinadinsul. Că precum un ostaş sau un vânător, când merg la lucrul lor, nu se înspăimântă, ci se nevoiesc, măcar că nu ştiu dacă vor fi răniţi sau dacă vor scăpa şi se vor mântui, aşa se cade şi monahului a se lupta cu dracii, dar să nu-şi pună nădejdea întru sine, ci la Dumnezeu să-şi pună toată nădejdea."    

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur,  despre milostenie şi plata ei.             

        Orice ai da la săraci, acelea în mâinile lui Hristos le pui şi nimeni nu poate să le răpească din mâinile Celui ce le-a luat, ci petrec acolo, multă roadă făcându-se nouă. Şi, de vreme ce nici omul nu trece cu vederea, ci asemenea răsplăteşte darul primit, apoi, cu cât mai mult încă Hristos, cum, oare, după luare, nu va răsplăti ? Căci, iată, ce zice Solomon: "Cela ce miluieşte pe săraci, împrumut dă lui Dumnezeu." Dar văzut-ai, oare, ce lucru slăvit de împrumutare ? Că altul este cela ce ia şi Altul se îndatoreşte şi se pune chezaş. Că n-a zis, adică: "Cel ce miluieşte pe sărac dă lui Dumnezeu, şi împrumut dă lui Dumnezeu," ca, la răsplătire, să nu ia numai al său, ci împreună cu al său să ia mai multă dobândă. De aceea şi noi dăm împrumut la aceia care ne dau mai multă dobândă, şi încă pe cei avuţi îi alegem şi-i căutăm, iar pe blândul şi binecunoscătorul Dumnezeu, Care însutit răsplăteşte, Îl părăsim. Că ce ne va da nouă pântecele, care mistuieşte multe, numai gunoi şi stricăciune ? Sau ce ne dă deşarta mărire ? Invidie şi răutate. Sau ce, iubirea de desfătări ? Numai necazuri şi deşertăciuni. Apoi, ce ne dă desfrânarea ? Gheena şi viermele cel neadormit. Iar celor bogaţi şi nemilostivi ce li se cuvine ? Aici, cele ce sunt rele, iar dincolo, cele amare. Că nemincinos este Cel ce a zis: "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi acestea toate se vor adăuga vouă." Deci, pentru ce nu ne îngrijim de milostenie, fraţilor ? Cel ce miluieşte pe săraci, zice, împrumut dă lui Dumnezeu. Apoi, oare, împrumutul iei de la mine, Doamne, milostenia dată la săraci ? Dar când va fi mie, spune-mi, mă rog, vremea răsplătirii ? Când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale şi va pune pe cei milostivi de-a dreapta Sa, iar pe cei răpitori şi nemilostivi de-a stânga, atunci va zice celor de-a dreapta Lui: "Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea gătită vouă, de la întemeierea lumii." Pentru ce pricină oare ? De vreme ce zice: "Am flămânzit şi Mi-aţi dat de am mâncat, am însetat şi M-aţi adăpat, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat." Şi pentru ce, Doamne, despre altele nu faci de loc pomenire, fără numai de milostenie ?" Nu voi judeca, zice, pe cei ce au greşit, ci pe cei ce nu s-au pocăit. Nu osândesc pe cei bogaţi, ci pe cei nemilostivi şi neomenia lor o mustru, pentru că, având un ajutor de mântuire ca acesta, adică milostenia, prin care tot păcatul se pierde, au trecut cu vederea o atât de mare facere de bine." Că nu pentru aceasta ai luat averea, ca, adică, în mâncări şi în beţii să o cheltuieşti pe ea, ci ca să o trimiţi pe ea în cealaltă lume, prin mâinile săracilor, cheltuind-o în milostenie. Că, au doar a ta este averea ce ai ? Nu este a ta, ci pentru săraci îţi este dată ţie. Dintru ale Lui, îţi porunceşte ţie Dumnezeu, ca să dai. Chiar dacă ar fi din ostenelile tale şi pentru aceasta socoteşti că este a ta avuţia, au doar, nu putea, Dumnezeu să o ia pe ea de la tine ?  Dar, iată, nu face aceasta, că doar te-o face pe tine iubitor a da la săraci şi printr-înşii moştenitor al Împărăţiei să te facă. Căruia Se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.  

Sursa: 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage26Ian.shtml 

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=881 

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie26.htm

Proloagele din 25 ianuarie

Luna ianuarie în 25 zile:Pomenirea celui între Sfinţi, Părintelui nostru Grigorie, de Dumnezeu Cuvântătorul, arhiepiscopul Constantinopolului          

       Marele Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăţiei lui Valens(364-378) şi Teodosie cel Mare(379-395) şi s-a născut în cetatea Nazianz din Capadochia, către anul 328. Se trăgea din părinţi de bun neam şi drepţi, Grigorie şi Nona, tatăl său, măcar că de curând era venit la credinţă, fiind, pentru vredniciile sale, episcop de Nazianz. Ajuns la măsura vârstei şi plăcându-i să înveţe, Sfântul Grigorie a străbătut, ca nimeni altul, tot meşteşugul învăţăturii, umblând la şcolile cele mai de seamă din vremea sa: la Cesareea Capadochiei, unde s-a împrietenit cu Sfântul Vasilie, la Cezareea Palestinei, la Alexandria şi la Atena, şcoala cea mai înaltă de atunci, unde a şi fost rugat să rămână ca dascăl. S-a întors, însă, şi s-a făcut dascăl în Capadochia, lângă tatăl său, bătrân, care l-a sfinţit, fără voia lui, preot. Voind însă tatăl său să-l sfinţească episcop, în locul său, Sfântul Grigorie a fugit în pustie, lângă Sfântul Vasilie, prietenul său, de unde peste o vreme, s-a întors totuşi, chemat în ajutor de tatăl său, ajuns, acum, la neputinţă. A fost sfinţit episcop, mai târziu, de Sfântul Vasilie, pentru cetatea Sasima, tot fără voia lui. Era un cuvântător înnăscut. Iubea viaţa duhovnicească, poezia creştină şi teologia pe înţelesul oamenilor. Iar când Biserica cea mare din Constantinopol era ameninţată de rătăcire, când dreapta credinţă era primejduită de înşelătoarea învăţătură a lui Arie, Sfântul Grigorie a fost chemat de puţinii dreptcredincioşi din cetate, ca să le fie păstor, şi el a primit. Sfântul Grigorie a adunat pe credincioşi într-o bisericuţă mărginaşă, deschisă chiar în casa uneia din rudele sale, bisericuţă pe care el, a numit-o biserica Învierii. Aici a rostit el cele cinci cuvântări teologice vestite, care i-au adus faima de mare cuvântător al lui Dumnezeu. Că ele tălmaceau, pe înţeles omenesc, dreapta învăţătură despre Sfânta Treime. Şi pe mulţi i-a întors la dreapta credinţă. Fericitul Grigorie a fost, o vreme, şi patriarh al marii cetăţi a Constantinopolului, iar la cel de al doilea Sinod ecumenic, ce s-a ţinut, la anul 381, în Constantinopol, pe vremea binecredinciosului împărat Teodosie, Sfântul Grigorie a adus multe dovezi contra greşitelor învăţături, ce tulburau atunci Biserica. Din cauza unor neînţelegeri, în scurtă vreme, Sfântul a părăsit, însă scaunul patriarhicesc şi s-a retras în singurătate, unde până la sfârşitul vieţii sale, multe scrieri şi poeme de viaţă duhovnicească, de teologie pe înţeles şi de poezie creştină a lăsat Bisericii. În teologia lui, Biserica Răsăritului şi-a văzut tălmăcită propria ei teologie despre taina Sfintei Treimi şi, iată de ce, ea îl cinsteşte pe Sfântul Grigorie, ca pe teologul ei cel mai de seamă. Şi aşa, trăindu-şi credinţa şi tălmăcind pe Dumnezeu şi tainele Lui oamenilor, Sfântul Grigorie s-a mutat la Domnul, la 25 ianuarie, în anul 389.    

Întru această zi, pomenirea Sfântului Episcop Bretanion al Tomisului (Vetranion)strălucit episcop din secolul al IV-lea.           

       Despre viaţa şi activitatea acestuia au rămas destul de puţine ştiri. Se ştie însă sigur că el păstorea Biserica tomitană şi a întregii provincii Sciţia (Dobrogea), în vremea când pe tronul imperial al Constantinopolului se afla împăratul Valens. Venit în părţile Dunării de Jos cu prilejul unor războaie purtate cu barbarii goţi, acesta a poposit în anul 369 la Tomis, unde a fost întâmpinat de ierarhul tomitan în catedrala oraşului. Întâlnirea aceasta, relatată de istoricii bisericeşti Sozomen şi Teodoret al Cyrului, este momentul sigur al intrării episcopiei Tomisului în istorie. Evenimentul mai prilejuieşte constatarea că Biserica tomitană era condusă de ierarhi destoinici, apărători ai credinţei ortodoxe formulate la primul Sinod Ecumenic de la Niceea(325). Istoricii de mai sus relatează că Valens, care era un aprig susţinător al ereziei ariene, a venit la Tomis şi, intrând în catedrala oraşului, a încercat să-l determine pe Episcopul Bretanion să îmbrăţişeze credinţa rătăcită: "Şi era acolo popor mult, aproape tot oraşul, fiindcă voia să-l vadă pe împărat, bănuind că se va întâmpla şi ceva deosebit.  Însă Bretanion, plin de credinţă, şi-a aprins cugetul cu râvna dumnezeiască şi a discutat cu mult curaj în faţa stăpânitorului, apărând dogmele Sinodului de la Niceea, asemănându-se dumnezeiescului David, care a zis: "Grăit-am întru mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat"(Psalmi 118,46). După aceea l-a părăsit pe împărat mergând în altă biserică, iar poporul l-a urmat". Istoricul Sozomen dă şi amănuntul că Valens, "părăsit acolo, a suportat cu greu această înfruntare şi prinzându-l pe Bretanion a poruncit să fie trimis în exil, dar nu după mult timp l-a readus la locul său." Motivul restabilirii episcopului în drepturile sale a fost, după Sozomen, teama împăratului de o revoltă a poporului, fiindcă ştia că "locuitorii ţinutului sunt viteji din fire şi prin poziţia locurilor necesari lumii romane, fiind aşezaţi ca un zid în faţa presiunii barbarilor". Din cele relatate de acest istoric bizantin, deducem că Bretanion trebuie să fi fost de mai multă vreme în fruntea episcopiei Tomisului, fiindcă poporul se simţea legat de el încât n-a ezitat să-l părăsească pe împărat şi să meargă cu episcopul în altă biserică. Comportarea aceasta a creştinilor este cu atât mai semnificativă cu cât trebuie să ne imaginăm că vizitele împărăteşti în oraşele de graniţă, cum erau şi cele din Sciţia, nu reprezentau evenimente curente în viaţa de atunci a imperiului, şi, pe de altă parte, că împăraţii dispuneau de puteri discreţionare în deciderea pedepsei lor împotriva celor care li se opuneau. În confruntarea dintre ierarhul tomitan şi Valens, constatăm, deci, că primul a ieşit biruitor faţă de cel de al doilea. Istoricul citat îşi încheie relatarea cu următoarele consideraţii: "În acest chip, Bretanion s-a arătat mai puternic decât zelul stăpânitorului; era de altfel un bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale, după cum mărturisesc chiar sciţii(locuitorii Sciţiei) înşişi". Teodoret al Cyrului aminteşte şi el că Bretanion strălucea prin tot felul de virtuţi şi că păstorea ca arhiereu peste cetăţile întregii Sciţii". Curajul şi virtuţile care-i împodobeau viaţa l-au impus în faţa poporului în aşa măsură, încât nici chiar împăratul bizantin n-a putut să-l persecute prea mult timp. Bretanion a fost foarte iubit şi respectat de credincioşii săi, el numărându-se printre acei păstori sufleteşti despre care Sozomen spune că "dacă se întâmpla ca Bisericile să fie bine conduse de oameni îndrăzneţi, poporul nu-şi schimba credinţa de mai înainte". Desigur, istoricul bizantin se referă aici la statornicia în vechea credinţă niceeană(ortodoxă). Alte ştiri despre viaţa şi activitatea Sfântului ierarh tomitan le dobândim din evenimentele legate de mucenicia Sfântului Sava de la Buzău şi de trimiterea moaştelor sale în Capadocia, la cererea Marelui Vasile. Unii învăţaţi consideră că actul martiric al Sfântului Sava a fost scris de Bretanion sau de oamenii din imediata lui apropiere şi că Sfântul Vasile i se adresează episcopului tomitan în legătură cu aceasta şi cu primirea moaştelor în Capadocia, în scrisorile sale cu numărul 164 şi 165. Din citirea atentă a actului martiric al Sfântului Sava reiese însă că redactarea lui s-a făcut "pe pământ roman", unde fuseseră aduse moaştele din ordinul guvematorului Iunius Soranus de dincolo de Dunăre, "din ţara barbară". Acelaşi guvernator, care era capadocian de neam, trebuie să fi dispus şi redactarea actului martiric, fapt care a fost realizat de Episcopul Bretanion sau de oamenii din jurul său. De altfel, limba în care e compus documentul este o greacă literară, care cu greu putem admite că se vorbea în mediu etnic atât de amestecat din stânga Dunării, unde predomina latina şi gotica. Această limbă era însă la ea acasă la Tomis, cetate de veche tradiţie greacă. În afară de aceasta, autorul actului martiric se dovedeşte un om de aleasă formaţie teologică şi cu profunde cunoştinţe ale Sfintei Scripturi, elemente care ne duc cu gândul la Tomis, centru teologic atât de important în această vreme. Există însă în Scrisoarea nr. 165 a Sfântului Vasile cel Mare câteva amănunte care, credem, constitute dovezi clare în favoarea adresării ei lui Bretanion; totodată din aceasta se poate deduce participarea directă a episcopului tomitan la trimiterea moaştelor în Capadocia. Marele ierarh capadocian îl consideră pe adresantul scrisorii "un cetăţean al patriei sale, care întocmai ca o creangă înflorită din rădăcină nobilă a umplut cu fructele Duhului o ţară îndepărtată".  Această "ţara îndepărtată" nu putea fi decât Sciţia, deoarece el se afla în inima imperiului şi nu părea nimănui - oriunde s-ar fi găsit - atât de inaccesibil. De altfel, în partea de început a scrisorii, Sfântul Vasile se plânge "de marea depărtare" dintre el şi adresant, care îi împiedică întâlnirea personală şi "împărtăşirea reciprocă a darurilor duhovniceşti". Destinatarul scrisorii este considerat mai departe "mlădiţă cu care patria mamă se poate mândri pe drept" şi motivul arătat pentru aceasta este faptul că "a reuşit în luptele pentru credinţă, arătându-se o bună moştenire a părinţilor. Se pune acum întrebarea: cine a biruit în luptele pentru credinţă ? Nu Bretanion, care l-a înfruntat pe împăratul Valens, apărând dogmele de la Niceea ? Sfântul Vasilie scrie imediat mai departe: "Dar care este realitatea ta cea mai nouă ? Ai redat patriei sale un martir, care lucra atât de strălucit în ţara barbară cu tine, oferind ca un grădinar iscusit, ca răsplată primele fructe acelora care i-au dat lui sămânţa". Martirul trimis în patrie este Sfântul Sava, iar "ţara barbară" nu poate fi decât Goţia, adică nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei. Se surprind astfel două momente în Scrisoarea nr. 165 a Sfântului Vasilie. Primul este lauda pe care marele Părinte capadocian o aduce destinatarului pentru lupta în apărarea credinţei ortodoxe; al doilea este mulţumirea pentru trimiterea martirului în ţara sa natală. Cine putea fi acesta mai bine decât Bretanion ?   Lui i s-ar potrivi şi epitetul de "pios", pe care îl foloseşte Sfântul Vasilie în scrisoarea sa pentru adresant. La toate acestea s-ar putea adăuga faptul că marele ierarh îşi încheie textul scrisorii cu cuvintele: "Te rog, aminteşte-ţi de rugăciunile tale şi de noi, cei care te iubim, rugându-te cu osârdie Domnului pentru sufletele noastre, ca să fim vrednici să slujim lui Dumnezeu, pe calea poruncilor Lui, pe care ni le-a dat spre mântuirea noastră". După sosirea moaştelor Sfântului Sava în Capadocia, a actului martiric şi a unei scrisori însoţitoare, Sfântul Vasilie se adresează din nou cu o scrisoare de mulţumire: este Scrisoarea nr. 164 prin care mulţumeşte expeditorului care i-a scris cu cea mai frumoasă dragoste, "dintr-o ţară îndepărtată"(aceeaşi expresie ca mai sus, în Scrisoarea nr. 165) şi totodată i-a trimis pe un martir "din ţara barbară, de dincolo de Dunăre". Credem că cel mai indicat în expedierea scrisorii şi a moaştelor a fost Episcopul Bretanion al Tomisului, vecin cu "ţara barbară". Putem oare concepe că în evenimentele legate de Sfântul Sava şi în care a fost implicat direct guvernatorul provinciei, Iunius Soranus, şi el capadocian de neam, Bretanion se va fi ţinut departe de ele ? Nu îşi aveau ambele personalităţi sediul în acelaşi oraş ? Nu erau asemenea lucruri, în primul rând, de competenţa ierarhului ? Se putea dezinteresa Bretanion de activitatea misionarilor din stânga Dunării, mai ales când aceştia erau în majoritate originari din Capadocia ? De altfel, un argument în plus în favoarea identificării adresantului Scrisorilor nr. 164 şi 165 ale Sfântului Vasile cu Bretanion este amănuntul, dat de ilustrul arhiepiscop, că scrisoarea primită de el cuprindea ştiri despre Eutihie, misionar şi martir capadocian în mediul gotic. Nu erau goţii vecini cu eparhia lui Bretanion ? În sfârşit, un ultim element cuprins în Scrisoarea 164 a Sfântului Vasilie care sugerează redactarea actului martiric de către Bretanion, sau de către cei apropiaţi lui, este faptul că marele Părinte află despre furia barbarilor, despre feluritele chinuri la care sunt supuşi mucenicii, despre statornicia lor în toate încercările din scrisoarea pe care el o numeşte "raportul tău". Este sigur că acest document conţine ştiri importante despre activitatea misionară la Dunărea de Jos şi despre suferinţele celor care o împlineau. Nimeni nu cunoştea mai bine aceste realităţi ca episcopul Tomisului. În lumina acestor consideraţii putem afirma că Bretanion a fost în strânsă legătură cu Sfântul Vasilie cel Mare, că a purtat cu el o corespondenţă şi că Scrisorile nr. 164 şi 165 i-au fost adresate de marele Părinte.  Activitatea misionară la Dunăre, de care Sfântul Vasilie se interesa, iar Bretanion era direct implicat în ea, i-a apropiat. În plus, amândoi erau capadocieni şi apărători ai Ortodoxiei, aşa cum fusese stabilită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Obiectivele comune şi afinităţile sufleteşti i-au legat într-o strânsă colaborare şi prietenie. Bretanion ne apare astfel nu numai ca primul episcop tomitean atestat sigur în documentar, ci şi cel dintâi care a făcut o legătură a Bisericii noastre cu unul dintre cei mai mari Părinţi ai creştinătăţii. Sfântul Vasilie lăuda sfinţenia, evlavia şi darurile duhovniceşti ale lui Bretanion. Din păcate nu s-au păstrat scrisorile de răspuns ale acestuia, ca să apreciem pregătirea teologică şi toate darurile sufleteşti ale ierarhului tomitan. Nu cunoaştem nici alte aspecte ale activităţii sale, practice ori spirituale.  Este sigur însă că ele l-au impus în faţa poporului, că "viaţa sa strălucea prin tot felul de virtuţi" şi aceasta l-a ajutat să înfrunte tot felul de pericole. Împodobit cu atâtea calităţi, plin de credinţă şi neînfricat păstor duhovnicesc, Bretanion a condus Biserica Tomisului până aproape de anul 381, când a închis ochii în ziua de 25 ianuarie, părăsind astfel viaţa pământească pentru cununa vieţii veşnice, pe care a binemeritat-o. Credincioşii eparhiei l-au păstrat în amintirea şi dragostea lor, sărbătorindu-l în fiecare an cu mare evlavie. Iar urmaşul său, tot un ierarh destoinic (poate unul dintre ucenicii săi), a mers la Constantinopol la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, ca să apere, ca şi el, dreapta credinţă a Bisericii în Duhul Sfânt.    

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Grigorie, papă al Romei,  despre primirea de străini.           

       Un oarecare om bogat slujea cu mare osârdie, împreună cu toată casa lui, oaspeţilor, că, în fiecare zi, aducea străini la masa sa. Şi într-o zi, a venit un străin, împreună cu mulţi alţii, şi l-a dus şi pe acesta la masa sa. Însă, când a vrut, după obiceiul smereniei sale, să-i toarne apa pe mâinile lui şi s-a întors să ia ibricul cu apă, îndată nu l-a mai văzut pe acela, pe ale cărui mâini voia să toarne apa. Şi făcându-se lucrul acesta, se miră omul singur întru sine. Dar în noaptea aceea, i-a zis lui Domnul, în vis: "În celelalte zile M-ai primit, adică, prin fraţii mei mai mici, iar în ziua de ieri, pe Mine Însumi M-ai primit. Deci, la judecata cea viitoare, se va zice ţie: "Cele ce aţi făcut unuia din aceşti mai mici ai Mei, acelea Mie le-aţi făcut."" Iată, dar, mai înainte de judecată, că Domnul arată că, atunci când este primit prin fraţii Lui mai mici, atunci ne scocoteste pe noi ca pe cei ce-L primesc pe El Însuşi.  Şi noi, dar, să nu ne lenevim spre primirea de străini. Socotiţi, fraţilor, cât de mare este lucrul primirii de străini. La mesele voastre, pe Hristos primiţi-L, ca şi voi să fiţi primiţi de El la ospăţul cel veşnic. Daţi, acum, străinului Hristos, la primirea de străini, ca şi El, pe voi, la ziua Judecăţii, nu ca pe nişte străini să vă ştie, ci ca pe cei apropiaţi ai Săi, în Împărăţia Sa să vă primească.     

Întru această zi, cuvânt al aceluiaşi Sfânt Grigorie,  despre moartea drepţilor. 

            Ne spunea nouă Sfântul Grigorie : "A fost, zicea, un oarecare rob, pe care mulţi din voi, împreună cu mine, îl ştiu şi era sărac în viaţa lumii acesteia, iar cu faptele bune era bogat. Pe acesta îl cuprinsese o boală grea şi lungă, încât nu putea niciodată să se scoale de pe patul său, nici să stea, nici să se întoarcă pe altă parte, nici nu putea să-şi ducă mâinile sale la gură. Însă maica lui şi fraţii îi erau lui de slujbă, şi cele ce-i dădeau lui creştinii, pentru Dumnezeu, pe acelea toate, cu mâinile maicii sale şi ale fraţilor lui le împărţea la săraci. Carte nu învăţase, dar îşi cumpărase cărţi şi cei ce-l cercetau, pentru Dumnezeu, aceia îi citeau şi el, ascultându-i, se mângâia în boala sa şi lăuda pe Dumnezeu în toate ceasurile şi vremile. Iar când i s-a apropiat lui ceasul, ca să se ducă din viaţa aceasta, în vremea mutării sale, a început a cânta şi a slăvi pe Dumnezeu;  încă şi pe cei ce veneau atunci la dânsul, îi îndemna să cânte împreună cu dânsul. Iar o dată, după ce au început să cânte cu el, a strigat zicând : "Tăceţi, tăceţi, au nu auziţi cât de mari laude grăiesc în ceruri ?" Şi întru acel ceas, acel sfânt suflet s-a luat din trup de îngeri. Şi toţi s-au umplut de bună mireasmă din trupul lui şi au cunoscut toţi că primit este la ceruri sufletul lui. Deci, aceasta vă rog eu pe voi, fraţilor, să cunoaşteţi ce vom lua, la Judecata cea înfricoşătoare, noi, dacă vom slăbi în fapte bune, de vreme ce acest sărac, fără de mâini, a putut să împlinească poruncile Domnului. Au nu ne va arăta atunci Domnul, împotriva noastră, pe Apostoli, care au adus mulţimi de credincioşi în Împărăţie, împreună cu dânşii ? Au nu ne va arăta nouă împotrivă pe Mucenicii, care şi-au vărsat sângele lor pentru Dânsul ?  Iar noi ce vom zice atunci, când pe acest rob, de care am vorbit, îl vom vedea mântuit ? Drept aceea, acestea le grăiesc, îndemnându-vă pe voi ca să faceţi fapte bune, ca să fim şi noi părtaşi moştenirii acestora şi Împărăţiei cerurilor să ne învrednicim, întru Hristos Iisus, Domnul nostru."     

Întru această zi, cuvânt din Everghitinos, despre faptul că se cuvine pururea a ne aduce aminte de moarte şi de judecată.           

       Trei lucruri sunt, pe care cu anevoie le câştigă omul şi acestea păzesc toate faptele bune: plângerea, a plânge pentru păcatele sale şi a avea înaintea ochilor moartea sa. Că cel ce gândeşte în toate zilele şi zice întru sine: "Numai astăzi mai am a fi în lume," niciodată nu va greşi înaintea lui Dumnezeu. Iar cel ce aşteaptă a trăi multă vreme, cu multe păcate se va acoperi. Celui ce se găteşte a da seamă înaintea lui Dumnezeu pentru toate lucrurile sale, Dumnezeu se îngrijeşte a-i curăţi toată calea lui de păcat. Iar cel ce defaimă şi zice : "Cine ştie când voi ajunge acolo," acela locuieşte în răutăţi. Mai înainte de a face orice lucru, în fiecare zi, adu-ţi aminte unde eşti, şi unde ai a merge, când vei ieşi din trup.  Şi, să nu te leneveşti de sufletul tău nici o zi; ia aminte la tine, ca de-a pururea să pomeneşti şi să ai înaintea ochilor moartea şi veşnicile munci şi pe cei ce acolo se muncesc şi se chinuiesc şi, ca pe unul dintre aceia pe tine să te socoteşti, mai vârtos decât ca pe unul dintre cei vii. Vai nouă că, vrând a ne muta de pe pământul în care păcătuim, ne facem griji îndelungate pentru lucruri pământeşti şi stricăcioase. Şi, în vremea neiertatei noastre duceri de aicea, nu ne învrednicim a aduna nici un lucru. Vai nouă, că vom suferi întrebare, la înfricoşătorul Judecător, pentru toată fapta cea din viaţa pământească şi pentru tot cuvântul deşert şi pentru toate relele amintiri şi necurate şi pentru toate aducerile aminte ale sufletului. Şi, iată, ca nişte nevinovaţi, în toată vremea vieţii noastre suntem, fără de grijă de sufletele noastre.  Pentru aceasta ne aşteaptă pe noi, acolo, focul cel nestins al gheenei şi întunericul cel mai dinafară şi viermele cel neadormit şi plângerea şi scrâşnirea dinţilor şi veşnica ruşine, înaintea a toată zidirea, cea de sus şi cea de jos. Vai nouă, că acele şi înţepăturile muştelor, ale trântorilor şi ale albinelor nu le răbdăm, iar de balaurul care ne muşcă în fiecare zi, care, ca într-o sorbitură, ne înghite pe noi, şi care ne străpunge peste tot cu boldurile veninoase ale morţii, deloc nu ne îngrijim şi nici să fugim de dânsul, nu voim. Şi, atunci, cum, oare, vom putea suferi înfricoşatele şi nesfârşitele munci ? Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.    

Sursa: 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage25Ian.shtml 

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=880 

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie25.htm http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-ierarh-bretanion-episcopul-tomisului