miercuri, 23 octombrie 2024

Proloagele din 23 octombrie

 

Luna lui octombrie în 23 de zile: pomenirea Sfântului Apostol Iacov, 
fratele Domnului după trup.
    Acest Sfânt Iacov numit "fratele Domnului"(Gal. 1, 19), a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului, rânduit a păstori pe credincioşii Cetăţii Sfinte chiar de Sfinţii Apostoli. El nu face parte din cei doisprezece Apostoli ai Domnului şi era frate bun cu celălalt frate al Domnului, cu Sfântul Iuda, scriitorul epistolei din Noul Testament. Din cercetarea Sfintei Scripturi se arată că aceşti fraţi ai Domnului au o altă mamă decât pe Maica Domnului, că mama lor trăia pe vremea părinţilor patimilor Domnului şi că era sora Maicii Domnului şi deci că fiii ei erau nu fraţi de aceeaşi mamă cu Mântuitorul, ci veri şi rude cu Dânsul. Rămâne hotărât de asemenea, că Iacov, fratele Domnului, este altcineva decât Iacov al lui Alfeu şi decât Iacov, fiul lui Zevedei. Ca păstor al creştinilor din Ierusalim şi rudă a Domnului, Sfântul Iacov era mult iubit de popor şi slăvit, pentru evlavia şi viaţa lui aspră. Şi de mult ce se ruga în genunchi şi cu mâinile ridicate în sus, i se îngroşase pielea genunchilor lui, ca la genunchii de cămilă. Şi îşi câştigase atât de mare vază între creştini, încât Iacov, împreună cu Apostolii Petru şi Ioan, era socotit unul din stâlpii Bisericii lui Hristos. Poporul însuşi îl numea "cel drept", pentru viaţa lui curată şi pentru judecata lui nepărtinitoare şi sănătoasă de la Soborul Apostolilor din Ierusalim, ţinut la anul 51. Mulţumită înţelepciunii lui, păgânii care aveau să se întoarcă la Dumnezeu şi să creadă în Hristos, nu mai erau ţinuţi să păzească legea lui Moise. Astfel, începea lupta mântuirii, prin credinţa în Hristos şi prin fapte bune. De la Sfântul Iacov ne-a rămas o Epistolă, care se află în Noul Testament, plină de porunci înţelepte, cum să ducem o viaţă sfântă. Ne-a mai rămas de la el şi o Sfântă Liturghie, numită a Sfântului Iacov, pe care a făcut-o mai pe scurt, mai întâi, Sfântul Vasilie, iar după dânsul, şi mai pe scurt, a făcut-o Sfântul Ioan Gură de Aur. Liturghia  Sfântului Iacov se săvârşeşte şi azi în Biserica ortodoxă greacă, o dată pe an, de ziua Sfântului Iacov, la 23 octombrie. Tradiţia Bisericii ne spune că Sfântul Apostol Iacov a pătimit moarte de mucenic, fiind aruncat de pe aripa templului din Ierusalim şi ucis cu pietre, pentru credinţa lui în Hristos, la anul 62, rugându-se ca şi Domnul, pentru ucigaşii săi, că nu ştiu ce fac.  
Întru această zi, cuvântul Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, 
despre Judecată şi despre Înviere.
       Veniţi toţi, fraţii mei, şi ascultaţi-mă pe mine, Efrem cel prea mic, să punem duhul nostru judecător şi să cercăm, cu dinadinsul, inima noastră, dacă umblăm aşa cum zic de Dumnezeu insuflatele Scripturi. Oare nu cumva ne lepădăm de Duhul Sfânt, întru care ne-am pecetluit? Şi dacă a văzut cineva lucruri bune întru sine, sârguiască-se a creşte darul pe care l-a luat de la Iubitorul de oameni, Dumnezeu, întru smerită cugetare. Iar dacă în păcate suntem prihăniţi şi vinovaţi, pentru ce ne lenevim, o, iubitorilor de Dumnezeu fraţi? Că iată a sosit peste noi, fraţilor, ziua aceea, întru care se va întuneca lumina soarelui şi vor cădea stelele, întru care se va strânge cerul ca o carte, întru care va striga trâmbiţa cu mare şi înfricoşător glas şi va deştepta pe toţi cei din veac morţi, întru care se vor deşerta cămările iadului prin glasul Judecătorului, întru care va veni Hristos pe nori, împreună cu Sfinţii îngeri, să judece vii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Că, în adevăr, înfricoşătoare va fi venirea lui Hristos întru slavă. Că minune va fi, o, iubitorilor de Hristos, să vadă cineva dintr-o dată cerul desfăcându-se şi pământul schimbându-se şi morţii sculându-se. Că va pune pământul de faţă trupul omului, aşa cum l-a luat, chiar dacă fiare l-au rupt sau păsări l-au mâncat sau peşti l-au mistuit, nu va lipsi nici un fir de păr din capul omului înaintea Judecătorului. Că fiecare se va preface la porunca lui Dumnezeu, întru nestricăciune. Că vor lua semne pe trup toţi, după cum sunt şi faptele lor: trupurile drepţilor vor străluci de şapte ori mai mult decât lumina soarelui, iar ale păcătoşilor întunecate se vor afla şi de rău miros vor fi pline. Că trupul omului va arăta faptele lui. Pentru fiecare din noi, faptele noastre sunt scrise în trupul nostru. Că grea cercetare a faptelor noastre se va face atunci. Că de a greşit cineva din noi şi prin grai şi prin gânduri, toate vor sta înaintea lui atunci, şi de a lucrat bine, asemenea şi de a lucrat rău oriunde va căuta, luminat va vedea, toate faptele sale.  Deci, să ne nevoim, fraţilor iubiţi, ca să scăpăm de ocară şi de înfricoşătoarea ruşine, care va întâmpina atunci pe toţi păcătoşii, şi să ne facem părtaşi ai bunătăţilor acelora pe care le-a gătit Dumnezeu tuturor drepţilor, acelea pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, nici la inimă de om nu s-au suit, la care doresc îngerii să privească. Că, atunci când Se va pogorî Hristos din cer, îndată focul cel nestins va alerga pretutindenea înaintea feţei Lui şi va acoperi toate. Că şi potopul, cel ce s-a făcut pe vremea lui Noe, era o închipuire a focului acestuia nestins. Că, precum a acoperit potopul acela toate vârfurile munţilor, aşa şi focul acesta va acoperi toate. Atunci, vor alerga îngerii pretutindeni şi vor răpi pe toţi sfinţii şi credincioşii, spre întâmpinarea lui Hristos întru slavă, pe nori. Deci, să ne sârguim, iubiţilor, a ne afla vrednici de răpirea aceea şi a sta neprihăniţi şi nevinovaţi înaintea înfricoşătorului şi groaznicului judeţ.  Că fericit va fi cel ce va întâmpina pe nori pe Împăratul slavei. Precum, cu adevărat, de trei ori ticălos va fi cel ce se va lipsi de răpirea aceea. Că cei ce nu vor fi răpiţi întru slavă, pe nori, aceia sunt păcătoşi. Deci, să nu ne lenevim, o, fraţilor iubitori de Hristos. Că, iată, locul cel de nevoinţă este deschis tuturor. Până avem vreme, să ne sârguim, dar, a ne pocăi. Să biruim patimile cele pierzătoare ale trupului şi dezmierdarea sufletului, făcându-ne înţelepţi precum Iosif nu numai cu trupul, ci şi cu gândul. Că bărbatul cel desăvârşit aşa se sârguieşte a fi, cu totul înţelept. Că cel ce caută la femeie, spre a o pofti, iată, s-a şi defăimat cu ea întru inima lui. Că pe faptele trupului, de multe ori, multe pricini le taie şi frica omenească le opreşte. Iar faptele minţii fără de frică se lucrează şi fără de osteneală se săvârşesc. Adică ce zic, iubiţilor? Iată, de multe ori, cineva se gândeşte la păcat, cu înverşunare, şi se învoieşte cu gândul acesta, dar ispita trece totuşi de la el. Unul ca acesta se aseamănă cu căprioara săgetată, care, de multe ori, scapă din mâinile vânătorilor, dar se duce, luând cu sine săgeata.  Că dacă pe cineva din noi l-ar birui gândul, unul ca acesta nu mai este cu totul înţelept faţă de Dumnezeu. Că, deşi de multe ori cineva pentru frica de oameni sau pentru ruşine nu şi-a spurcat trupul împreună cu sufletul, unul ca acela nu se încununează ca un preaînţelept, ci, deşi plăcut oamenilor, se osândeşte neîncetat, de nu se va pocăi. Deci, să fugim fraţilor, de pofta cea rea, că  aceasta a dezgolit de slavă pe Eva, că a poftit gustarea unei mâncări. Aceasta a adus şi potopul asupra lumii, că au văzut fiii lui Dumnezeu (fiii lui Set) pe fetele oamenilor şi s-au apropiat de ele şi s-au pângărit. Aceasta şi pe egipteancă a făcut-o să se îndrăcească asupra lui Iosif, celui preaînţelept. Însă, tânărul acela, temându-se de Dumnezeu, a biruit ispita. Aceasta, şi pe viteazul şi nebiruitul nazireu Samson, l-a făcut să cadă în robie.  Că, cel ce, mai înainte, despicase pe un leu mâncător de sânge şi a ucis o mie din cei de altă seminţie, numai cu o falcă de asin, acelaşi, când a poftit să locuiască cu vipera (Dalila) îndată a pierdut şi părul nazireului şi lumina ochilor, orbindu-se cu jale şi a ajuns îndată batjocura tuturor. Asemenea încă şi David pe Urie l-a junghiat. Pentru poftă a murit şi Habot. Aceasta şi pe ticălosul Iuda l-a făcut a vinde pe Hristos, stăpânul meu. Deci, fericit este acela ce s-a făcut biruitor a toată pofta, a auzului, a vederii, a pipăirii şi a mirosirii, că, de va câştiga cununa întregii înţelepciuni, va purta această cunună şi înaintea Divanului celui groaznic şi înfricoşător. Veniţi deci, toţi împreună, să ne închinăm Lui, zicând cu un glas: Aliluia! Veniţi toţi să slăvim pe Hristos! Amin ! 
Întru această zi, istorisire despre aflarea Preacuviosului 
Părintelui nostru Macarie Romanul.
          În mănăstirea ce se numeşte a Sfântului Asclipie, care este în Mesopotamia, între apele Tigrului şi Eufratului, unde erau mulţi monahi care petreceau viaţă plăcută lui Dumnezeu, erau şi aceşti trei monahi cu viaţă sfântă: Serghie, Ughin şi Teofil. Aceştia, din multă râvnă şi din oarecare descoperiri dumnezeieşti s-au unit între dânşii ca să umble, încojurând pământul până la margini, ca să vadă lucruri dumnezeieşti, spre proslăvirea numelui Domnului. Şi aşa, rugându-se şi chemând numele Domnului în ajutor, au mers mai întâi în Palestina, spre Ierusalim şi, ajungând în hotarele Betleemului, au găsit locul magilor, de unde ei au luat vestire de la înger să meargă pe altă cale în ţara lor. De acolo, mergând la Betleem, s-au închinat sfintei peşteri unde S-a născut Mântuitorul, şi, de la sfânta peşteră, nu departe de acolo, au fost la locul unde au cântat îngerii: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu!"  Au înconjurat, apoi, tot muntele Eleonului, de unde S-a înălţat Domnul Hristos. De acolo, au intrat în Ierusalim şi, după închinarea la Mormântul Domnului, au văzut toate locurile sfinte şi au cercetat toate mănăstirile, închinându-se şi rugându-se sfinţilor părinţi, să-i binecuvânteze, ca pe unii ce aveau atâtea locuri depărtate de străbătut. Şi, ieşind ei de acolo, au mers mai mult de douăzeci şi cinci de zile, până au trecut apa Tigrului şi au ajuns în părţile Persiei. După aceea, au mers în oraşul Ctesifon, ce este în ţara Babilonului şi, închinându-se acolo, au slăvit pe Dumnezeu, Care i-a învrednicit a ajunge până şi la acel loc. Şi, pornind mai departe, au mers douăzeci şi patru de zile până în părţile Indiei, şi acolo nu au avut pace, că au venit mulţimi de indieni cu prăjini şi, izgonindu-i, i-au petrecut până ce i-au scos afară din ţara lor. Şi, de acolo, călătoreau flămânzi -  numai unul Dumnezeu ştie necazul lor - şi aşa au mers patruzeci de zile spre răsărit şi au găsit un loc cu tot felul de pomet şi erau copacii încărcaţi şi roadele erau foarte dulci la gust şi, mâncând, au dat mare mulţumire Mântuitorului Iisus Hristos. Apoi, mergând multă cale şi străbătând ţinuturi neprielnice, dar păziţi de Dumnezeu, au ajuns la o râpă mare, ce era ca o prăpastie adâncă şi au stat acolo şapte zile, nepricepându-se încotro vor merge, fără numai că se rugau lui Dumnezeu, ca să-i scoată de la acel loc rău. Şi, iată, că s-a arătat înaintea lor o ciută mugind şi, luându-se ei după ea, au sosit la o altă râpă şi cu multă nevoie s-au putut coborî până într-un şes, unde se aflau cirezi de elefanţi, de cerbi şi de ciute. Şi au trecut pe acolo, nepătimind nici un rău. Şi nu mai aflau, de acum, nici un drum. Însă, rugându-se lui Dumnezeu, au mers de-a dreptul, fără drum, ca la şaptezeci de zile şi a dat Dumnezeu de au sosit la un loc şes, plin de pomet cu roade şi, mâncând, au mulţumit Domnului Iisus. Şi mai mergând puţin de la acel loc cu pomet au început a se arăta neguri întunecoase şi li s-a închis şi calea. Şi, iată, pe neaşteptate, a sosit o porumbiţă şi s-a aşezat la un loc înalt. Şi, mergând spre dânsa, ea a zburat şi ei se ţineau după ea. Şi au sosit la un loc unde era un stâlp de piatră ce avea slove elineşti scrise pe el: "Acest stâlp l-a ridicat împăratul Alexandru al Macedonilor. Iar, cine va voi a se îndrepta, să meargă, de aici spre partea stânga, de unde curg apele şi aşa va ieşi la loc mai bun". Şi, apucând ei în partea stângă, au mers patruzeci de zile şi au început a simţi un miros greu şi iute. Şi, ajutând Domnul, au scăpat de acel loc. Şi, mai mergând câteva zile, au ajuns la doi munţi foarte înalţi şi plini de fiare şi au trecut pe acolo cu mare frică. Şi, stând la rugăciune, au auzit un glas ce le arăta lor calea. Şi au mers ca la patruzeci de zile, având mare lipsă de mâncare, că numai cu apa îşi mângâiau foamea. Şi au ajuns la un râu mare şi, bând apa cu multă dulceaţă, au dat mulţumire lui Dumnezeu. Şi, stând ei lângă acel pârâu, ca la o sută de zile, au pornit de acolo şi au ajuns într-un loc unde au aflat un fel de buruiană, ca de un cot deasupra pământului, ce avea într-însa roade mai dulci decât laptele şi stridiile şi, mâncând, s-au săturat şi au preaslăvit pe Dumnezeu, Cel ce hrăneşte pe toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul.  Apoi, mergând de acolo înainte, au călătorit multe zile pe căi neumblate şi au dat de o cărăruie şi, ţinându-se de ea, au ajuns până la peştera Cuviosului Macarie. Şi, ajungând ei acolo, şi-au făcut sfânta cruce, bucurându-se. Şi, intrând înlăuntru, n-au aflat pe nimeni. Şi grăiau între dânşii, zicând: "În peştera aceasta se vede că locuieşte om. Să aşteptăm, deci, până seara, ca să vedem, nu va veni cineva?" Aşa stând, au simţit un miros plăcut, ca de un mir foarte minunat. Şi, luând aminte spre răsărit, au văzut un bărbat, care era fericitul Macarie. Şi, apropiindu-se acesta de peşteră, a simţit că sunt călugări acolo şi, stând, nu departe de peşteră, a îngenunchiat la rugăciune şi, sculându-se, a început a-i jura, zicând: "De sunteţi de la Dumnezeu, spuneţi-mi mie. Iar de sunteţi de la satana, fugiţi de la mine, smeritul şi păcătosul." Iar ei, au strigat zicând: "Blagosloveşte, sfinte al lui Dumnezeu, că suntem oameni, iar nu draci." Atunci, apropiindu-se de dânşii, fericitul şi-a întins mâinile spre Cer şi s-a rugat lui Dumnezeu. Şi, desfăcându-şi părul de pe obraz, i-a blagoslovit şi a început a vorbi cu dânşii.  Şi ei se minunau de dânsul, văzându-l cu aşa păr alb ca zăpada, şi, de multă bătrâneţe, nu i se vedeau ochii, că erau slobozite sprâncenele peste ochi. Iar mustăţile, acoperindu-i gura, se amestecau cu barba, care ajungea până la pământ. Şi i-a întrebat fericitul de unde sunt şi pentru ce au venit la dânsul. Iar ei i-au spus toate întâmplările lor şi că au gândul să meargă până la marginile pământului. Şi le-a răspuns, zicând: "Fiii mei, nu este cu putinţă a afla aceasta. Că şi eu păcătosul, după ce m-am aşezat în peştera aceasta, mi-am pus în gând să fac aceasta, mergând în multe locuri şi multe văzând. Într-o noapte, mi s-a arătat mie Domnul în vis, zicându-mi:  "Nu te apuca a ispiti aceasta, că nu vei putea trece mai departe de acest loc, ci te întoarce la peştera ta." Şi dacă am auzit aceasta de la Domnul, n-am cutezat a merge mai departe." Iar monahii, dacă au auzit aceasta de la Sfântul Macarie, s-au înfricoşat şi au slăvit pe Dumnezeu. Deci, fiind seară, le-a zis bătrânul: "Fiii mei, daţi-vă în lături puţin, că eu am doi copii care vin în fiecare seară la mine şi mă tem ca, nu cumva văzându-vă străini, să vă vateme." Şi, dându-se ei în lături, au văzut doi lei fioroşi, care, venind repede din pustie, îndată s-au închinat la picioarele Sfântului, răcnind. Iar monahii s-au înfricoşat foarte, dar fericitul Macarie, punându-şi mâinile peste lei, le-a zis: "Fiii mei cei buni, au venit aceşti părinţi la noi, din lumea oamenilor, deci voi să nu le faceţi nici un rău, că sunt robi ai lui Dumnezeu." Şi a zis Sfântul Macarie către părinţi: "Veniţi, fraţilor, să citim Vecernia şi nu vă temeţi." Şi, mergând ei, au sărit leii spre întâmpinarea lor. Şi, ca nişte oameni pricepuţi, li s-au închinat lor, iar ei au proslăvit pe Dumnezeu pentru toate acestea. Şi, făcând Vecernie, au început călugării a întreba pe fericitul Macarie, zicând: "Spune-ne nouă, cinstite părinte, cum ai venit aici?" Iar el, răspunzând, le-a zis: "Plecaţi auzul vostru, fraţilor, şi ascultaţi cuvintele mele şi veţi înţelege cum am venit eu aici.  Eu, smeritul, sunt fiu al lui Ioan dregătorul din Roma, care voia a mă însura fără voia mea. Şi, făcându-se nunta, seara m-au închis cu mireasa în cameră, iar eu, găsind un loc tainic, am ieşit afară şi, fugind, m-am ascuns la o femeie săracă - Dumnezeu să o pomenească! Şi acea femeie mergea şi la casa părinţilor mei, de îmi aducea veste, cum se tânguiesc, căutându-mă şi nu mă aflau. Iar eu, după şapte zile, sculându-mă într-o noapte, am slăvit pe Dumnezeu şi, mulţumind acelei femei sărace, am ieşit la drumul cel mare. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască, prin milostivirea Sa, a trimis pe Arhanghelul Rafail, în chip de bătrân. Şi, aflându-l şezând lângă cale, l-am întrebat: "Unde mergi, părinte?" Iar el a zis: "Unde gândeşti tu, acolo merg şi eu." Iar eu am zis: "Părinte, îndreptează-mă la calea pe care să pot dobândi mântuirea." Şi el mi-a poruncit să merg după dânsul, şi, mergând, am avut toată îndestularea despre cele de nevoie. Şi, în scurt, în trei ani am ajuns aproape de locul acesta şi, stând acolo puţin, am adormit. Iar când m-am deşteptat, nu am mai văzut pe acel bătrân. Şi am început a plânge şi a mă văita. Şi îndată mi s-a arăta el şi mi-a zis: "Eu sunt Rafail Arhanghelul, cel ce, arătându-mă ţie în chip de călugăr bătrân, te-am adus până aici. Deci, nu te teme, ci dă slavă lui Dumnezeu". Şi acestea zicând, Arhanghelul s-a făcut nevăzut. Iar eu am plecat, iarăşi, şi, aşa mergând, am întâlnit un asin sălbatic şi am zis către asin: "Te jur cu numele Domnului ca, mergând, să-mi arăţi calea". Şi a mers cu mine asinul două zile. Şi după două zile, am întâlnit un cerb. Şi, rămânând asinul, m-a povăţuit, trei zile, cerbul. Şi, după trei zile, am întâlnit un balaur. Şi am mers după balaur, până ce am venit la peştera aceasta, şi s-a dus balaurul. Şi eu, intrând înlăuntrul peşterii, am aflat o leoaică moartă şi puii ei amândoi, scâncind de foame, că nu aveau ce suge, şi am luat de i-am hrănit cu cele ce se află în pustiul acesta şi i-am crescut ca pe nişte fii ai mei. Iar pe mama lor am îngropat-o, afară din peşteră, în pământ." Şi, auzind aceasta părinţii, au proslăvit pe Dumnezeu. Şi, încă vorbind ei, a venit un corb mare, aducând o pâine şi jumătate şi, punând pâinea între dânşii, s-a dus. Şi le-a zis fericitul: "Să cunoaştem că nu ne părăseşte Dumnezeu, ci ne-a trimis hrană. Că, iată, sunt mulţi ani de când mi se trimite hrană prin pasărea aceasta, în fiecare zi, câte o jumătate de pâine, iar astăzi ne-a trimis pentru noi toţi. Deci, acum să mâncăm şi apoi voi mai povesti şi alte întâmplări de ale mele." Şi, mâncând ei şi dând mulţumire lui Dumnezeu, a început fericitul a le spune lor, zicând: "După ce s-au împlinit doi ani de petrecere a mea aici, ieşind într-o zi afară, ca pe la al şaptelea ceas, şedeam cu aceşti leişori. Iar satana a început a mă ispiti. Că îndată am văzut înaintea mea o basma femeiască zăcând jos, foarte subţire şi frumoasă, iar eu, ticălosul, n-am cunoscut cursa vrăjmaşului, căci n-am mai fost ispitit vreodată. Şi, nefăcându-mi Sfânta Cruce, am luat-o şi am băgat-o în peşteră şi cugetam ce poate fi, şi de unde să fi rămas acel lucru pe aceste locuri. Şi, ieşind iarăşi a doua zi, după obicei, am aflat nişte papuci frumoşi femeieşti şi iarăşi nu mi-am făcut Sfânta Cruce, că tot creştinul dator este a o face, de orice lucru s-ar apuca(precum scrie fericitul Chiril al Ierusalimului în Catehezele sale: "Tot creştinul în viaţa sa să-şi facă Sfânta Cruce, că dracii de semnul cinstitei Cruci, se tem şi fug şi se cutremură." Pentru aceasta şi suntem datori a ţine predania Sfinţilor Apostoli şi a ne apăra cu Crucea şi a o avea pe dânsa în casă şi spre înfrumuseţarea bisericii şi cu dânsa a goni toate vrăjile, cu dânsa să ne sfinţim). Şi, luând papucii i-am dus şi pe ei în peşteră. Şi, ieşind a treia zi de dimineaţă, ca să mă închin lui Dumnezeu, şi încă neputând a-mi face Sfânta Cruce, iarăşi mi-a întins vrăjmaşul mreaja sa: că am văzut o femeie tânără, stând deasupra unei pietre, îmbrăcată cu haine de aur foarte scumpe şi de frumuseţea ei nu mă puteam sătura. Şi am zis către dânsa: "De unde ai ieşit şi cum ai nimerit aici?" Iar ea se arăta că plângea nemângâiată, încât m-a făcut de am plâns şi eu de jalea ei. Şi mi-a răspuns cu foarte umilit glas, zicând: "Eu, ticăloasa de mine, am fost oarecând mireasă lui Macarie şi sunt fiică a unui dregător roman. Deci, m-au logodit părinţii mei fără a voi, nevrând eu a mă mărita. Şi, după facerea nunţii şi închiderea în cameră cu dânsul, nu ştiu ce i s-a întâmplat lui, că am rămas singură. Şi eu, văzând acest bun prilej, m-am tăinuit şi am ieşit de acolo, ascunzându-mă pe unde puteam şi, după aceea, am ieşit noaptea la drumul cel mare. Apoi am rătăcit şi, nemaicunoscând drumul, am luat munţii şi pustiile, neştiind unde să merg; şi, aşa, cale lungă am făcut, până am nimerit aici." Acestea zicând ea, eu ticălosul, fiind uimit de dragostea ei, o credeam în toate cele grăite de dânsa, iar ea, cu mare meşteşug satanicesc, îmi mângâia sufletul meu. Şi eu, îngreuiat de păcatele mele, nicidecum nu am putut pricepe, şi, luând îndrăzneală, am luat-o de mână şi am adus-o întru această peşteră. Şi satana, ca mai bine să mă încredinţez că-i fiinţă omenească, a zis că-i este foame, şi eu i-am dat să mănânce din mugurii acestei pustii, ca să-şi astâmpere foamea, şi ea a mâncat. Iar lacrimile ei nu se mai opreau şi eu căutăm cu suflet umilit la dânsa şi am uitat cu totul a-mi face Sfânta Cruce. Iar după ce s-a înserat, mi-a venit o îngreuiere şi o urâciune de a-mi mai face rugăciunea şi slujba Vecerniei către Hristos Dumnezeu. Dar, cu mare osteneală, deabia am făcut-o şi, culcându-mă ca să mă odihnesc, eu, ticălosul, am adormit. Şi ea îndată s-a aflat lângă mine şi a început a mă ispiti, dar eu, ticălosul, eram îngreuiat ca de un somn greu, fiindcă eram uimit cu gândul. Şi eu, cel ce niciodată n-am poftit măcar urmă de păcat trupesc, biruit fiind de pofta femeii, m-am plecat a mă culca cu dânsa. Şi, când mi se părea că săvârşesc păcatul, atunci ea îndată s-a făcut nevăzută de la mine şi eu, ticălosul, m-am pomenit zăcând cu faţa în jos. Şi, dacă m-am trezit din înşelăciunea satanei, atunci am venit în simţire. Şi, văzându-mi greşeala, că este foarte mare, am ieşit afară din chilie şi am plâns cu amar. Iar acei doi lei n-au venit la mine opt zile, iar după opt zile, venind, stăteau departe, privind la mine ca la un păcătos şi nu voiau a mă asculta ca mai înainte. Şi, văzând eu aceasta, mă rugam lui Dumnezeu ca să-mi ierte mie această greşeală. Şi, iubitorul de oameni Dumnezeu nu a trecut cu vederea rugăciunea mea, ci mi-a trimis iarăşi leii. Deci, după aceasta, am socotit să mă mut aiurea, într-altă parte, ca nu cândva, iarăşi, să mă înşel şi să fiu lepădat de la faţa lui Dumnezeu. Şi, sculându-mă, am ieşit din peştera aceasta şi, mergând cale ca de două zile, mi-a stat înainte îngerul Domnului, zicându-mi: "Unde te duci, Macarie?" Iar eu am zis: "Fug de păcatele mele." Iar îngerul mi-a zis: "O ispită nu ai putut răbda. Întoarce-te la chila ta." Şi eu l-am întrebat: "Cine eşti tu, Doamne?" Iar el a zis: "Eu sunt Rafail Arhanghelul, care te-am ajuns la calea aceasta." Şi, aceasta zicând, s-a făcut nevăzut de mine. Deci întorcându-mă la chilie, am îngenunchiat înaintea Domnului şi m-am rugat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, nemâncând nimic. Iar după ce m-am sculat de la rugăciune, am văzut peştera aceasta toată plină de lumină şi pe un bărbat îmbrăcat cu porfiră, având pe cap o cunună împodobită cu pietre scumpe, care cânta cântări cereşti şi preaslăvite. Şi, glasul Lui era ca de norod mult, părându-mi-se că mulţi viersuiau împreună cu el. Şi, după săvârşirea cântării, s-a făcut un miros preaplăcut şi îndată bărbatul acela s-a făcut nevăzut.  După aceea, a intrat în peşteră un nor ca de foc, care a cules toată acea nepovestită lumină din peşteră. Şi, suindu-se norul, s-au făcut tunete, fulgere şi cutremur şi se părea că munţii şi dealurile şi pietrele răsunau cu glasurile lor, zicând: "Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne." Şi atât m-am înspăimântat, cât am fost ca un mut şaptezeci de zile şi cei doi lei erau ca nişte morţi, zăcând la pământ, din care am cunoscut că aici a fost Însuşi Domnul Iisus Hristos, de a sfinţit această peşteră cu nor şi cu foc. Şi m-am înfricoşat, mirându-mă şi nepricepandu-mă cum m-am învrednicit a vedea nişte minuni ca acestea, om fiind eu şi ca un nimic înaintea lui Dumnezeu. Şi, de atunci, sunt şaptezeci de ani şi mai bine. Iată acestea, câte aţi auzit de la mine, pe toate le-am pătimit eu; iertaţi-mă pentru Domnul, fraţilor." Iar părinţii, dacă au auzit unele ca acestea, au proslăvit pe Dumnezeu. După aceea, venind cei doi lei din pustie, au căzut şi s-au închinat Sfântului Macarie, iar el şi-a pus mâinile peste dânşii şi i-a blagoslovit.  Apoi a zis şi către acei călugări: "Puneţi şi voi mâinile pe capetele lor." Iar ei, cu mare frică, au făcut ascultare. După aceea au zis către Sfântul: "Dă-ne blagoslovenie, cinstite părinte, ca să ne ducem înapoi în lume, ca să povestim cele despre tine şi despre sfânta ta petrecere. Şi să vestim în toate bisericile şi mănăstirile şi în Ierusalim la preacuviosul episcop, iar sfinţia ta fă rugăciune mare la Dumnezeu pentru noi." Iar Sfântul le-a zis: "Mântuiţi-vă cu pace, sufleteştii mei fii, şi vă rugaţi pentru mine." Şi aşa au pornit bătrânii, fiind trei zile petrecuţi de lei, care, apoi, le-au sărutat urmele picioarelor şi s-au întors către Sfântul Macarie. Şi părinţii, călătorind către lume vreo câteva zile şi, sosind la un râu, au adormit puţin şi îndată au fost luaţi de dumnezeieşti îngeri şi duşi în Ierusalim. Iar ei, deşteptându-se şi văzând, au cugetat, mirându-se, câtă cale şi câte grozăvii au străbătut ca prin vis, şi au proslăvit pe milostivul Dumnezeu. Şi, făcând rugăciune pe la toate sfintele locuri, s-au întors la mănăstirea de unde erau ei şi au povestit călugărilor de acolo toate câte au văzut şi au pătimit pe drum şi cele despre Sfântul Macarie, toate le-au spus, ca, auzind de sfinţenia lui, să proslăvească pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Căruia este slava, cinstea şi închinăciunea acum şi  pururea şi în vecii vecilor! Amin.  
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Maxim, despre dragoste.
        Deplina dragoste este aceea ce nu deosebeşte pe om, zicând: "Pe acela îl ştiu, iar pe celălalt nu-l ştiu," sau: "Acesta mă laudă, iar acela mă blestemă." Ci, spre firea ta de om privind de-a pururea, pe toţi oamenii întocmai să-i iubeşti, pe prieteni, adică, şi pe vrăjmaşi, pe cei buni şi pe cei răi, ca să fii desăvârşit înaintea lui Dumnezeu. Şi de la vrăjmaşi să rabzi răutăţile cele aduse asupra ta şi nicidecum să nu gândeşti că de la ei îţi este făcut răul, ci de la diavolul, pentru păcatele noastre. Drept aceea şi Domnul nostru Iisus Hristos, arătându-Şi dragostea Sa faţă de noi, a pătimit pentru noi toţi oamenii şi tuturor la fel le-a dăruit nădejdea Învierii, întru care nădejde vrednic se face fiecare, ori de cinste, ori de osândă. Că robii lui Hristos îi iubesc pe toţi, curat, măcar că ei nu sunt iubiţi de toţi. Iar prietenii lumii acesteia, nu iubesc din inimă pe nimeni. Iar oamenii duhovniceşti păzesc până la sfârşit dragostea cea de Dumnezeu alcătuită. Deci, să vă sârguiţi a iubi pe tot omul din sufletele voastre, că aceasta este porunca Domnului. Iar dacă nu puteţi să o păziţi, măcar pe nimeni să nu urâţi, ca să primiţi harul de la Hristos Dumnezeu, Căruia este slava în vecii vecilor! Amin.  
Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/octombrie/Proloage23Oct.shtml
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=27&p2000_imageid=1210
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/octombrie/octombrie23.html
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-mucenic-iacob-ruda-domnului-primul-episcop-al-ierusalimului

Proloagele din 22 octombrie

 

Luna octombrie în 22 zile: pomenirea celui dintre Sfinti Pãrintelui nostru si întocmai cu Apostoli, Averchie, episcopul Ierapolei, fãcătorul de minuni.
         Acesta a fost episcop în Ieraplole din Frigia şi a trăit pe vremea împăratului Marcu Aureliu (161-180), când creştinii erau puţini la număr, iar închinătorii de idoli erau puzderie. Deci, s-a făcut odată în cetate, un praznic mare păgânesc şi s-au strâns necredincioşii, dănţuind împrejurul idolilor. Iar Sfântul Averchie, rugându-se, s-a aprins de râvnă şi a sfărâmat în ţăndări chipurile idolilor. Şi au făcut preoţii păgâni legământ ca să-l omoare. Şi Sfântul, aflând de hotărârea lor, a ieşit în mijlocul cetăţii, învăţând poporul Evanghelia lui Hristos, nevrând să se ascundă. Şi i-au adus trei oameni munciţi de multe duhuri necurate, spumegând şi scrâşnind din dinţi, şi Sfântul i-a vindecat şi, aducându-i la Hristos, îi îndemna să trăiască în pace cu oamenii, iar ei, căzând înaintea Sfântului, îi sărutau picioarele. Iar poporul toate acestea văzându-le şi lăsând mânia, striga: "Unul este Dumnezeul cel adevărat. Acela propovăduit de Averchie." Şi aşa păstorea Sfântul, mângâind pe cei ce sufereau, ajutând pe sărmani şi vindecând pe cei bolnavi. A vindecat şi pe o fiică a împăratului, Lucilia, pentru care a călătorit cu mare cinste şi la Roma. Şi, voind împăratul să-l răsplătească, Sfântul Averchie a răspuns: "Nu are nevoie de bogăţie acela pentru care pâinea şi apa sunt ospăţ îmbelşugat şi ca o masă împărătească le socoteşte." Şi a cerut împăratului să dea săracilor din Ierapole câte trei mii de măsuri de grâu pe an, pe cheltuiala împărăţiei, asemenea să zidească, băi calde, pe care singur le aflase în Ierapole, pentru folosul bolnavilor. Şi se zice că aşezământul acesta a ţinut până la Iulian Apostolul(361-363). A tămăduit şi pe orbi, învăţându-i să creadă în Hristos, rugându-se pentru dânşii şi zicând: "Doamne Iisuse, lumina cea adevărată, vino şi deschide ochii robilor tăi." Şi, făcându-i să vadă, îi boteza. A călătorit, apoi, şi în Siria şi Mesapotomia, aducând împăcare între bisericile învrăjbite din pricina ereziilor de acolo, pentru care a fost numit "cel întocmai cu Apostolii." Deci, aşa vieţuind, fericitul, în evlavie şi în dreptate, strălucind pretutindeni cu cuvintele, cu faptele, şi cu minunile, la şaptezeci şi doi de ani ajungând, s-a mutat către Domnul şi ne-a lăsat piatra sa de mormânt scrisă de el însuşi, care şi astăzi se păstrează.  

Întru aceastã zi, pomenirea Sfinţilor şapte tineri din Efes.
           Aceşti Sfinţi au trăit în zilele împăratului Deciu(250-253) şi gândindu-se, s-au sfătuit de şi-au împărţit averea la săraci şi au intrat într-o peşteră. Şi s-au rugat lui Dumnezeu să le ia sufletele, ca să nu cadă în mâna împăratului; şi aşa s-au săvârşit. Iar când s-a întors Deciu la Efes, a întrebat despre dânşii, ca să aducă jertfă idolilor, şi, aflând că au murit în peşteră, a poruncit să se astupe gura peşterii. Trecând de atunci două sute de ani, pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic(408-450) s-a născut o rătăcire, precum că nu este Înviere. Şi împăratul, văzând că se tulbură Biserica lui Dumnezeu(că se aflau şi unii dintre episcopi prinşi de acel eres), stătea la îndoială, neştiind ce să facă. Deci, se rugă lui Dumnezeu, cu lacrimi, ca să-i arate un semn. Şi pentru aceea, Domnul nu i-a trecut lacrimile lui cu vederea, ci i-a arătat un semn. Stăpânul muntelui în care era peştera, unde răposaseră cei şapte tineri, a vrut în acea vreme să facă din peşteră staul pentru turma sa. Şi, răsturnând pietrele de la peşteră, pentru zidirea staulului, s-a deschis gura peşterii şi, din porunca lui Dumnezeu, s-au deşteptat acei şapte feciori ce se săvârşiseră acolo. Şi vorbeau între dânşii ca şi când ar fi adormit ieri, fără nici o schimbare, cât nici hainele ce purtau nu se stricaseră şi, mai vârtos, îşi aduceau aminte că şi Deciu împăratul îi caută, ca să-i chinuiască. Şi, vorbind între dânşii, unul dintre ei, Maximilian, zicea către ceilalţi: "De cumva ne vor prinde, fraţilor, să stăm bărbăteşte şi să nu vindem bunul neam al credinţei noastre. Iar tu, frate Iamblic, du-te de cumpără pâine şi ia mai multă, că aseară ai adus puţină şi ne-am culcat flămânzi. Şi află şi despre Deciu ce gând are cu noi." Mergând Iamblic în cetate şi văzând la poartă semnul crucii, s-a mirat. Şi, văzând acelaşi semn şi în alte părţi şi clădirile schimbate şi altfel de oameni, i se părea că visează, sau că nu-şi este în fire. Iar, mergând către cei ce vindeau pâine, a luat pâine şi, dându-le argintul, se grăbea ca să se întoarcă. Deci, văzând că vânzătorii arătau argintul între ei şi pe la alţii şi căutând la dânsul, îl învinuiau că a aflat o comoară, precum arată argintul care avea chipul celui ce a împărăţit cu mulţi ani mai înainte, pe Iamblic îl cuprinse frica şi grija şi nu ştia ce să grăiască. Cugetând că l-au cunoscut şi-l vor duce la împăratul Deciu, căzu la dânşii cu rugăminte, zicând: "Rogu-mă vouă, domnii mei, dacă aţi luat argintul, luaţi şi pâinea, numai pe mine să mă lăsaţi, să-mi caut calea." Iar aceia îi ziceau: "Arată-ne comoara şi ne fă şi pe noi părtaşi, sau de nu, te vom da spre moarte." Acestea, zicându-i şi văzându-l că stă la gânduri, l-au legat de grumaji şi, purtându-l prin târg, l-au adus la stăpânul cetăţii, ca să dea seamă. Şi acesta, văzându-l, i-a zis: "Spune-ne tinere, cum ai aflat comoara, cât de mare este şi unde se află?" Iar el a răspuns: "N-am aflat nici o comoară, ci banii sunt de la părinţi şi ce se întâmplă acum nu-mi dau seama." Iar stăpânitorul a zis: "Dar din care cetate eşti?" El a zis: "Din aceasta sunt, de este acesta Efesul." Iar stăpânitorul a zis: "Dar care sunt părinţii tăi? Să vie la noi şi, dacă se va cunoaşte adevărul, te vom crede." Iar el a zis: "Cutare este tatăl meu şi cutare este mama mea şi cutare îmi sunt rudele şi cutare îmi este moşul meu." Iar dregătorul a zis: "Nu vei putea tu să ne faci să te credem, spunându-ne nume străine, care nu mai sunt acum, că sunt afară de cele obişnuite." Iar Iamblic a zis:  "De nu mă crezi că-ţi spun adevărul, nu ştiu să-ţi spun altceva." Atunci dregătorul a zis: "Păgâne, banul tău mărturiseşte, după înscrisul de pe el, că este din zilele împăratului Deciu. Iar tu, fiind tânăr, nici treizeci de ani având, te sileşti să ne amăgeşti. Atunci Iamblic, căzând la picioarele lor se rugă zicând: "Mă rog vouă, domnii mei, spuneţi-mi unde se află împăratul Deciu, care era în această cetate?" Iar ei au zis: "În vremile acestea nu se află împăratul Deciu, ci a fost mai înainte cu mulţi ani." Şi Iamblic a zis "Deci, pentru aceasta, v-aţi mirat voi, domnii mei. Veniţi, dar, după mine şi vă voi duce pe voi la fraţii mei, care sunt în peşteră şi, printr-înşii, se vor crede cuvintele mele. Că eu ştiu cum am fugit de către faţa împăratului Deciu. Şi ieri, venind ca să cumpăr pâine, am văzut pe Deciu intrând aici în cetate." Şi, auzind aceastea, episcopul Marin a zis către dregător: "Mi se pare că s-ar putea să se fi întâmplat vreo minune în această povestire. Deci, ia să mergem cu dânsul împreună, să vedem." Şi, mergând după cuvintele acestea, a intrat mai întâi Iamblic în peşteră, după aceea episcopul. Şi întorcându-se spre partea dreaptă a uşii, au văzut un sicriaş pecetluit cu două peceţi de argint.(Era sicriaşul pe care îl puseseră Rufin şi Teodor, creştini fiind, care au fost trimişi împreună şi cu alţii de Deciu, ca să astupe peştera, aflând de moartea celor ascunşi acolo, scriind în el spre pomenirea Sfinţilor şi însemnându-le numele pe table de plumb). Deci, citind s-au minunat. Şi, intrând, înlăuntru, în peşteră, au aflat pe Sfinţi. Şi au căzut la picioarele lor şi, şezând, îi întrebau. Iar ei povesteau mai întâi despre ale lor. După aceea, de isprăvile împăratului Deciu. Şi se mirau toţi şi slăveau pe Dumnezeul minunilor. Atunci, dregătorul, împreună cu episcopul au scris înştiinţare la împăratul Teodosie şi i-au vestit despre toate cele mai sus zise. Deci, împăratul, luând scrisoarea, s-a umplut de bucurie pentru o înştiinţare ca aceasta şi, a mers foarte degrabă acolo, la acel loc, şi cum a intrat în peşteră a căzut la pământ şi i se bucură sufletul că i-a ascultat Domnul rugăciunea lui, arătându-i pe faţă învierea morţilor. Deci, făcând împăratul nu puţină vorbire împreună cu Sfinţii, cu episcopii şi cu dregătorii, Sfinţii s-au cuprins ca de un somn şi, privind toţi cum dormeau, au răposat iarăşi în Domnul. Atunci, împăratul, dând haine scumpe şi aur şi argint, ca să facă şapte scrie, întru cinstea Sfinţilor, a poruncit de i-au pus într-însele. Iar peste noapte, Sfinţii s-au arătat împăratului şi i-au zis: "Lasă-ne împărate pe pământ, unde odată am înviat." Şi, făcându-se adunare mare de episcopi, împăratul a pus pe Sfinţi pe pământ, precum ei porunciseră prin vis, şi, făcând praznic de bucurie, a dat multă milostenie la săracii cetăţii Efesului şi s-a bucurat tot poporul său, cinstindu-l cu daruri. Deci, a slobozit şi pe episcopii care erau închişi, încredinţându-se toţi de învierea morţilor şi s-a făcut praznic obştesc, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu.  
Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric despre osândirea fratelui.
       Minunatul Ioan Savaitul ne spunea, zicând: "Şezând eu la o margine de pustie, a venit la mine un oarecare frate, de la o mânăstire, pentru cercetare. Şi l-am întrebat pe el: "Ce mai fac părinţii?" Şi mi-a zis mie: "Bine, cu rugăciunile voastre." Deci, l-am mai întrebat pe el despre un frate, care avea un nume rău. Mi-a zis mie acela: "Crede-mă pe mine, părinte, că nu s-a schimbat din numele acela." Aceasta auzind, am zis: "Oh!" Şi zicând eu, "oh", am fost răpit ca într-o uimire de somn şi m-am văzut pe mine stând înaintea sfântului loc al Căpăţânii şi pe Domnul nostru Iisus Hristos stând în mijlocul a doi tâlhari. Şi am început să mă închin. Iar, dacă m-am apropiat, îndată ce m-a văzut, Domnul s-a întors spre îngerii care-I stăteau înainte şi le-a zis lor: "Scoateţi-l pe el afară, că Îmi este Mie ca un anticrist, înainte de judecata Mea, el a judecat pe fratele său." Deci, după ce m-a izgonit pe mine, dacă am voit să ies prin uşi mi s-a prins mantia mea şi s-a întărit şi am lăsat-o pe ea acolo. Apoi, îndată deşteptându-mă, am zis către fratele cel ce venise: "Rea îmi este mie ziua aceasta." Şi mi-a zis mie: "Pentru ce, părinte?" Atunci i-am spus lui ceea ce mi se arătase mie şi am zis: "Mantia, adică acoperământul lui Dumnezeu mi-a rămas şi sunt lipsit de ajutorul lui Dumnezeu." Şi din ziua aceea, după certarea Domnului, am rătăcit şapte ani prin pustietăţi, nici pâine gustând, nici sub acoperământ intrând, nici cu om vorbind, până ce am văzut pe Domnul meu întorcându-se să-mi dea mantia mea." Iar noi, aceste cuvinte ale minunatului Ioan auzindu-le, am zis: "Dacă cel drept abia se mântuieşte, apoi cel necurat şi păcătosul cum se vor îndrepta?" Drept aceea, se cuvine nouă a ne îngriji de ale noastre păcate şi a nu judeca pe nimeni din cei ce greşesc. Pentru că scris este: "De vom acoperi greşelile fratelui, apoi şi Dumnezeu ne va acoperi pe noi." 
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Antioh, despre clevetire.
     Cumplită este vătămarea clevetitorului şi asemenea diavolului este precum s-a zis despre el în Psalm: "Va smeri pe cel clevetitor." Că vrăjmaşi sunt clevetitorii şi de Dumnezeu urâţi şi părtaşi cu cei ce au vândut adevărul şi au răstignit pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care zicea: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa." Porunceşte încă şi Legea, zicând: "La toată nedreptatea şi greşala să nu fii martor." Că zice: "Prin gura a două sau a trei mărturii, este vrednic de crezut orice cuvânt." Iar Saul, călcând porunca aceasta, a ucis trei sute de preoţi ai Domnului, pe mărturia unui clevetitor, Doicul Sirianul. Iar la Proverbe zice: "Cel ce defaimă pe cel sărac, supără pe Făcătorul lui." Şi iarăşi:  "Slava omului este a se întoarce de la clevetiri, iar cel fără de minte se leagă cu ele." Iar David se roagă să scape de clevetiri, zicând: "Izbăveşte-mă de clevetirea oamenilor şi mă acoperă de adunarea celor ce viclenesc, care şi-au ascuţit limbile ca o sabie." Iar altul zice: "Cel ce cleveteşte pe sărac, multe răutăţi adună." Şi iarăşi: "Omul necurat se laudă, defăimând pe altul." Şi iarăşi: "Decât leul flămând şi decât lupul însetat, mai amarnic decât amândoi este clevetitorul, că varsă sânge cu limba." Şi a mai zis: "Clevetitorul se măreşte, săpând cu limba groapă aproapelui, iar mai pe urmă singur cade întrânsa." Iar Ecleziastul zice: "M-am întors şi am văzut toate clevetirile ce se fac sub soare. Şi, iată, lacrimile celor clevetiţi, şi nu este cine să-i mângâie pe dânşii." Şi iarăşi: "Clevetirea îl tulbură pe cel înţelept, iar pe cel fără de minte îl pierde." Iar David zice: "El va mistui pe fiii celor săraci şi va smeri pe cel clevetitor." Deci, să ne depărtăm pe noi, fraţilor, de la toate clevetirile, temându-ne de pedepsele cele amare ale celor ce fac unele ca acestea. Şi, împreună cu Pavel, să zicem: "Clevetiţi fiind, binecuvântăm, goniţi, răbdăm, huliţi, mângâiem. Ca nişte gunoi ne-am făcut, tuturor de dispreţuire." Să nu fim osândiţi împreună cu vrăjmaşii lui Hristos, care, venind la Pilat, L-au defăimat pe Domnul, zicând: "Pe Acesta L-am aflat răzvrătind neamul nostru şi oprindu-ne a da dajdie Cezarului, zicând că este El însuşi împărat." Iar El, ca un mieluşel fără de răutate, răbda. Dumnezeului nostru, slavă !  

Proloagele din 21 octombrie

 

Luna octombrie în 21 zile: pomenirea Preacuviosului 
Pãrintelui nostru Ilarion cel Mare(+372).
      Acest Preacuvios Ilarion s-a născut în ţinutul Gaza din Palestina, pe vremea împărăţiei marelui Constantin (313-337), trăgându-se din părinţi necredincioşi. A fost trimis de tânăr la Alexandria să înveţe carte şi, acolo, deprinzând degrabă înţelepciunea pe care lumea o caută, a descoperit şi înţelepciunea cea duhovnicească şi, crezând în Hristos, a primit Sfântul Botez. Deci, ardea cu inima de dragostea lui Dumnezeu şi gândea în ce chip ar putea să-i placă Lui. Şi, auzind de Sfântul Antonie cel Mare, a dorit să-l vadă şi a mers la dânsul cu sârguinţă şi, făcându-se următor marelui Părinte, a rămas lângă dânsul multă vreme, cunoscând calea care duce pe călugăr la împlinirea sa, la viaţa lui cea asemenea cu îngerii, la desele lui rugăciuni cele cu osârdie, la lucrul mâinilor şi la osteneala cea neîncetată, la post şi înfrânare, la iubirea de aproapele şi la toată trăirea monahală, cea desăvârşită. Deci, întorcându-se în patria sa şi aflând de moartea părinţilor săi, a împărţit averea rudelor şi săracilor, nelăsând nimic pentru sine şi, lepădându-se de lume, s-a făcut ucenic al Mântuitorului şi următor sărăciei Lui. Drept aceea, căutând singurătatea şi liniştea pustiei, a mers mai întâi în pustia de lângă Maiuma Gazei, din Palestina. Şi, vieţuind acolo mulţi ani, veneau la dânsul noroadele, căutând ajutor în nevoile lor, la sfintele lui rugăciuni, că el, plecându-se spre milă, se ruga pentru dânşii, iar Domnul Hristos proslăvea pe sfântul Său, întărind rugăciunea lui cu darul facerii de minuni. Şi a străbătut astfel vestea despre el în toată Palestina şi se înmulţea numărul ucenicilor. Şi zicea după fiecare minune: "Nu s-a făcut aceasta prin puterea noastră, ci prin darul cel iubitor de oameni al Mântuitorului, Care ducerile noastre le-a luat asupra Sa. Deci pe El să-L slăvim şi să-I mulţumim." Şi se înmulţeau mănăstirile în Palestina. Deci, nesuferind tulburarea mulţimilor şi cinstirea oamenilor şi primind şi descoperire de la Dumnezeu, a mers în pustia Peluziei şi în cea a Sfântului Antonie, după trecerea din viaţă a acestuia. Văzând, însă, că nici aici nu poate să se ascundă de oameni, s-a dus în pustia din părţile Libiei, de unde, urcându-se în corabie, a mers în Sicilia, făcând, minuni şi neprimind răsplată de la nimeni, nici o fărâmă de pâine, că pâinea şi-o câştiga împletind coşuri şi muncind pământul. Şi zicea Sfântul: "Nici aici nu este cu putinţă, fiilor, să vieţuim. Să mergem în altă parte, unde nimeni nu ne ştie pe noi." Şi aşa s-au dus în taină în Epidaura Dalmaţiei, iar de acolo, după oarecare vreme, fiind slăvit de oameni, s-a dus cu ucenicii săi în insula Ciprului. Şi căuta un loc pustiu unde să-şi sfârşească, în linişte, viaţa sa. Deci, găsindu-şi aici liniştea, după cinci ani de viaţă, a simţit că i se apropie sfârşitul şi grăia cu mintea limpede: "Ieşi, suflete al meu, ce te temi ? De ce te tulburi ? Ai slujit lui Hristos optzeci de ani şi te temi de moarte ?" Şi cu aceste cuvinte şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Iar trupul lui s-a aşezat la Maiuma Palestinei, la mănăstirea lui cea dintâi, încât palestinienii ziceau: "Noi avem trupul Sfântului Ilarion"; iar ciprioţii ziceau: "Noi avem duhul lui." Că ceea ce a fost Sfântul Antonie pentru Egipt, a fost Sfântul Ilarion pentru palestinieni.
 Întru aceastã zi, pomenirea Sfinţilor Mãrturisitori, Cuvioşii Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara şi a Mucenicului Oprea Miclãuş din Sălişte, apãrãtorii Bisericii Ortodoxe din Transilvania, împotriva unirii ei silnice cu Roma (1698-1701).
       Aceşti trei Sfinţi luptători au trăit pe la mijlocul veacului al XVIII-lea. Cuviosul Visarion din Sarai s-a născut în Bosnia. A călătorit pe la multe locuri sfinte şi îndeosebi, la Ierusalim şi la Muntele Athos şi a intrat de tânăr în monahism. Îndurerat de suferinţa românilor pentru credinţa lor ortodoxă, a călătorit prin Transilvania, propovăduind pretutindeni credinţa ortodoxă. Era primit în tot locul ca un înger din cer. Drumul lui până la Braşov a fost un adevărat alai de biruinţă creştină, aprinzând în sufletele credincioşilor dragostea de legea strămoşească. Pentru râvna sa în apărarea credinţei ortodoxe, a fost întemniţat la Sibiu şi, în cele din urmă, în fioroasa închisoare din Kuffstein, unde a murit, pentru mărturisirea credinţei ortodoxe. 
         Cuviosul Sofronie de la Cioara, s-a născut în satul Cioara, din părţile Orăştiei, ca fiu al unei familii preoţeşti. Ucenicia în călugărie şi-a făcut-o în Ţara Românească. Reîntors la Cioara, a întemeiat un schit în mijlocul codrilor, învăţând pe români calea mântuirii. Pentru râvna lui faţă de Legea ortodoxă, a fost închis în temniţa de la Bobâlna. Eliberat de mulţime, Cuviosul mărturisitor a plecat în Munţii Apuseni, îndemnând pe credincioşi să ţină obiceiurile strămoşeşti. A fost prins din nou şi închis la Abrud. Eliberat încă o dată, mergea din loc în loc, ţinând soboare, adică adunări şi învăţând poporul: "Stricaţi silnica unire cu Roma, învăţa el, cereţi episcop românesc în Transilvania !" Iar când a înţeles că şi-a împlinit chemarea, s-a retras la Mănăstirea Argeşului, unde s-a săvârşit cu pace.
          Cel de al treilea luptător pentru dreapta credinţă a fost ţăranul Nicolae Oprea născut în Săliştea Sibiului. Tată de familie, plugar, mirean şi bun creştin, gata de jertfă pentru credinţa străbună, fericitul Oprea a primit, ca pe o mare cinste, sarcina să ducă "la împăratul", plângerile românilor: "Noi cerem, ziceau ei, în numele poporului, vlădică de legea noastră." La început, curajul şi îndrăzneala românilor au fost întâmpinate cu ameninţări şi izgoniri. Cu timpul, ele s-au repetat şi au stârnit prigoana şi multe întemniţări. În cele din urmă, în loc să i se împlinească cererile, fericiul Oprea a fost închis pe viaţă, în vestita temniţă de la Kuffstein şi nu s-a mai întors niciodată, primind cununa nemuritoare a Mucenicilor. La 21 octombrie 1948, însă, printr-o uluitoare întorsătură a Providenţei, fraţii noştri buni, uniţi de atunci, s-au desfăcut de Roma şi s-au întors acasă, la Biserica noastră strămoşească, maica noastră de obşte şi a praznicului zilei de astăzi. Dumnezeului nostru, slavă !
 
Întru aceastã zi, învãţãturã a Sfântului Ilarion pentru folosul sufletului.
         Sârguiţi-vă, vă rog pe voi fraţilor şi surorilor, spre veşnica viaţă cea luminoasă, pe care Domnul, după a Sa milă, în dar ne-o dă nouă. Că Domnul Dumnezeu ne-a gătit nouă viaţă în ceruri şi Însuşi ne cheamă pe noi la ea. Iar noi, să nu facem spre plăcerea trupului nostru, petrecând în mâncări, cu băuturi, în somn şi în pofte, în obicei de păcate, în moleşire trupească şi în lenevire, ca să nu pierdem Împărăţia cerurilor şi pe Cel ce ne-a chemat la dânsa. Că El a gătit nuntă fiului Său, adică Împărăţia cerurilor şi a trimis pe slugile Sale să ne cheme, adică pe Prooroci, pe Apostoli şi pe Mucenici. Iar noi ne lepădăm, zicând: "Mi-am luat femeie şi nu pot să merg." Sau, iarăşi: "Boi mi-am cumpărat şi mă duc să-i încerc." Şi, încă: "Moşie mi-am cumpărat şi mă duc să o văd." Şi astfel cu alte lucruri ale vieţii acesteia, ne lepădăm de veşnica viaţă. Şi nu auzim pe Domnul, Cel ce ne grăieşte: "Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mâine, ce veţi mânca şi ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca..." Acestea gândindu-le fraţilor, să ne deşteptăm ca din somn şi să mergem pe calea cea strâmtă, care ne duce pe noi la Împărăţia cerurilor. Să dăm trupurile nostre la osteneli, la post, la rugăciune, la înfrânare, la curată nevoinţă. Că Împărăţia cerurilor cu anevoie este a o câştiga şi cei ce se ostenesc ajung la ea. Ci să ne silim, întru acest scurt veac şi să nu-i facem spre plăcere stricăciosului nostru trup. Eu nu zic să ardem în foc pentru cereasca vieţuire - şi să nu fie aceasta ! - ci să ne ostenim şi să ne uscăm trupurile noastre pentru ea. Că a zis Domnul: "Dacă grăuntele de grâu, căzând pe pământ, nu va muri, apoi singur va rămâne, iar de va muri, mult rod va face." Arătat a zis: "De nu vom omorî poftele noastre cele trupeşti, nu vom putea să facem roduri cereşti." Că cel ce nu-şi iubeşte sufletul său, în veacul acesta, îl va afla pe el în viaţa cea veşnică. Deci, aceasta auzind-o, să ne nevoim. Iar de veţi zice că suntem neputincioşi, tu întâi să faci începutul nevoinţei, numai după puterea ta, precum poţi. Că, văzându-ţi Dumnezeu nevoinţa, îţi va da ţie ajutor şi la celelalte fapte bune. Drept aceea, să nu ne depărtăm de la nevoinţă. Că, oare, lungă este viaţa noastră ? Au nu-i ea de cincizeci de ani, sau şaizeci sau şaptezeci, cel mult o sută şi, oare, mult ne este nouă a ne osteni ? Deci, aici, puţin să ne ostenim, iar acolo, la ceruri, în veci vom împărăţi. Sau dimpotrivă: aici, puţin vieţuind cu slavă, bine hrăniţi, bând şi trupeştile pofte făcându-le, fără de înfrânare, acolo, pe veci vom fi daţi la osândă. Drept aceea, să ne îngrijim, că Hristos Însuşi, Împăratul împăraţilor şi Domnul tuturor, ne cheamă pe noi, nu un om. Deci, spre Dânsul să întraripăm mintea noastră şi aici să vieţuim cu dumnezeiască înţelepciune: cu post, cu rugăciune, cu osteneală şi cu răbdare, plângându-ne păcatele noastre şi pururea înaintea ochilor avându-L pe El şi ziua judecăţii. Şi să nu slăbim grija noastră şi, precum am început, aşa să şi sfârşim. Că a zis Domnul: "În ce te voi afla, întru aceea te voi şi judeca." Să păzim deci, iubiţilor, în inimile noastre, cuvintele acestea şi să nu slăbim aproape de moarte. Că nu ştim când va veni ceasul morţii şi va răpi pe fiecare dintre noi. Şi, de va găsi sufletul nepregătit, va fi osândit în focul cel veşnic. Iar de ne va afla pe noi moartea întru pocăinţă, atunci, scăpând de toată scârba, vom dobândi bunătăţile cele de obşte, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Sursa:

Proloagele din 20 octombrie

 

Luna octombrie în 20 de zile: Pomenirea Sfântului marelui Mucenic Artemie (+362).
          Acest fericit Artemie era duce şi dregător împărătesc în Alexandria, fiind el în deosebită cinste la marele împărat Constantin. Şi era voievod viteaz în războaie şi bine întărit în dreapta credinţă întru Hristos. Iar, după oarecare vreme, murind împăratul Constantin, fiul marelui Constantin, toată stăpânirea împărăţiei, şi la apus şi la răsărit, a luat-o Iulian (361-363), călcătorul de lege, care pe faţă s-a lepădat de Domnul nostru Iisus Hristos şi a ales să se închine idolilor. Şi s-a pornit atunci Iulian cu luptă mare împotriva lui Hristos şi cu prigoană asupra creştinilor, prefăcând bisericile în temple idololeşti şi omorând pe creştini cu înfricoşătoare chinuri. Deci, era pe vremea când împăratul Iulian se afla în Antiohia, pregătind războiul împotriva perşilor, când a fost chemat şi Artemie din Alexandria cu ostaşii lui. Şi, stând de faţă înaintea împăratului cu oastea sa, Artemie privea cum erau chinuiţi creştinii pentru credinţa lor. Deci, umplându-se de râvnă şi apropiindu-se de împărat i-a zis: "Pentru, ce, o, împărate, chinuieşti fără de omenie, oameni nevinovaţi şi-i sileşti să se lepede de dreapta credinţă?" Iar Iulian auzind aceasta, a strigat aprins de mânie: "Cine şi de unde este acesta care grăieşte cu îndrăzneală împotriva noastră şi a venit să ne vorbească de rău chiar în faţă?" Şi au răspuns cei de faţă: "Ducele Alexandriei este, stăpâne." Şi s-au pornit atunci păgânii, învinuind pe Artemie pe nedrept, de a le fi dărâmat templele zeilor şi de a fi sfărâmat idolii din Egipt. Acestea auzindu-le, Iulian a poruncit de i-au luat lui Artemie brâul dregătoriei ostăşeşti şi aşa dezbrăcat, să fie bătut cu vine de bou. L-au tăiat pe spinare cu brice ascuţite şi i-au pătruns coastele şi tâmplele cu ţepuşi arse în foc. Iar la urmă, despicând tăietorii de pietre o piatră mare şi grea, l-au băgat pe fericitul între cele două pietre mari. Şi atâta l-au tescuit, cât toate oasele i le-au zdrobit şi luminile ochilor au sărit din locul lor. Şi puteai să vezi o minune mare, că într-atâta tescuire, a rămas Sfântul viu. Iar Artemie nu înceta a mărturisi pe Hristos şi credinţa lui în prăbuşirea celor ce stăpânesc cu nedreptate şi silnicie. Deci, a poruncit tiranul să i se taie capul cu sabia. Şi aşa a luat fericitul cununa cea neveştejită a mucenicilor. Iar, la puţină vreme după aceea, Iulian împăratul a murit în luptă, lovit de o săgeată. Se spune că înainte de a muri, ar fi spus aceste cuvinte către Hristos: "M-ai biruit Galileene!"

Viața Sfântului Gherasim din Kefalonia

        Sfântul Gherasim, Noul Pustnic al Kefaloniei, s-a născut în satul Trikkala din Peloponez. În primii ani ai maturităţii s-a călugărit pe insula Zakynthos, după care a plecat la Muntele Athos unde a devenit schimonah, studiind împreună cu pustnicii de pe Sfântul Munte. Primind binecuvântare de la părinţi, călugărul s-a dus la Ierusalim să se închine la Sfântul Mormânt Dătător de Viaţă al Mântuitorului. După ce a vizitat multe din locurile sfinte din Ierusalim, Muntele Sinai, Antiohia, Damasc, Alexandria şi Egipt, el s-a întors la Ierusalim, devenind îngrijitor de candele la Sfântul Mormânt. Călugărul a fost hirotonit diacon şi apoi preot de către Patriarhul Gherman al Ierusalimului (1534-1579). Sfântul Gherasim a continuat să trăiască viaţă sfântă. Pentru singurătate s-a retras la Iordan, unde a petrecut patruzeci de zile fără întrerupere. Binecuvântat de patriarh pentru o viaţă solitară, Sfântul Gherasim s-a retras în singurătatea din Zakynthos, unde s-a hrănit numai cu ierburi. După cinci ani, a simţit dorinţa de a pleca pe insula Kefalonia unde şi-a găsit adăpost într-o peşteră. Sfântul a restaurat biserica din Omala şi a construit o mănăstire de măicuţe unde a trăit, a muncit şi a privegheat neîntrerupt timp de treizeci de ani. El se ruga îngenunchind pe pământul gol. Pentru viaţa lui sfântă, Sfântul Gherasim s-a învrednicit de darul vindecării bolnavilor şi a izgonirii duhurilor necurate. La vârsta de 71 de ani, sfântul a ştiut că va muri curând. După ce le-a binecuvântat pe măicuţe, a adormit cu pace întru Domnul în 15 august 1579. După doi ani, deschizîndu-i-se mormântul, s-au descoperit moaştele sale întregi şi frumos mirositoare, vindecătoare de boli. Deoarece Adormirea Maicii Domnului se sărbătoreşte în 15 august, Sfântul Gherasim se prăznuieşte în ziua de 16 august. În ziua de 20 octombrie se prăznuieşte dezvelirea moaştelor sfântului, în anul 1581.

Întru această zi, cuvânt despre un egumen, care gonea demonii din oameni.
      Un egumen oarecare vieţuia în mânăstire cu fraţii şi se hrănea din osteneala mâinilor sale şi nu primea de la oameni hrană, haine ori aur, ci zicea celor ce-i aduceau lui cele de trebuinţă: "Luaţi-vă ale voastre de aici şi lăsaţi-ne pe noi cu Hristos Dumnezeul nostru, ca Acela să se îngrijească de noi, că El a zis: "Nu te voi lăsa pe tine, nici nu voi trece cu vederea pe cei ce-mi slujesc Mie. Că mâinile noastre, cele ce pot a ne hrăni pe noi, acelea spre osândă ne vor fi nouă, dacă din osteneli străine ne vom mângâia." Şi s-a învrednicit, pentru aceasta, egumenul a lua darul de la Dumnezeu, că pe demoni, numai prin cuvânt îi gonea. Şi era foarte slăvit pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, că numele lui a ajuns chiar până la împărat. Iar împăratul, trimiţând după dânsul, a poftit să se învrednicească de rugăciuni de la dânsul. Deci, împăratul vorbind cu el şi mult folos luând de la dânsul, i-a dăruit lui aur, iar el a primit. Şi, mergând întru ale sale, egumenul a început a cumpăra cu dobândă, boi şi cai şi argaţi a tocmit. După aceea, a adus la dânsul, ca de obicei, un îndrăcit, ca să gonească demonul. Şi a zis stareţul către diavol: "Ieşi din zidirea lui Dumnezeu." Şi i-a zis lui dracul: "Nu te voi asculta pe tine." Iar stareţul i-a grăit lui: "Pentru ce?" Iar demonul i-a zis lui: "Iată, te-ai făcut şi tu ca unul din noi, că lepădând grija cea spre Dumnezeu, te îndeletniceşti întru cea lumească grijă. Pentru aceea, dar, nu voi ieşi, că de acum n-ai putere asupra mea." Vedeţi dar, cum începătorul răutăţii, diavolul, se sârguieşte totdeauna şi însetează, ca, de i-ar fi cu putinţă, pe toţi oamenii la osândă să-i ducă. Deci, pe unii îi sminteşte, iar pe alţii prin simţire îi înşeală, ca să nu poată scăpa nici un om din mâinile lui. Însă, iubitorul de oameni Dumnezeu şi pe acest meşteşug al lui, cu totul înşelător, ni l-a arătat nouă aievea, prin dumnezeieştile Scripturi. Drept aceea, şi acum, adică, arătăm cu dinadinsul unele din acele multe feluri de înşelăciuni ale lui. Şi anume, că precum mărturisesc părinţii cei de Dumnezeu purtători, el, diavolul, înşeală minţile celor care se apropie de el. Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
 

Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/octombrie/Proloage20Oct.shtml
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=27&p2000_imageid=1207
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/octombrie/octombrie20.htm