Blog Constantin Diboş

Proloagele din 28 ianuarie

2012-01-27T22:54:00.027+02:00

Luna ianuarie în 28 zile:Pomenirea Preacuviosului

Părintelui nostru Efrem Sirul (+379)

Acesta era din Mesopotamia, născut la Nisibe, sirian de neam şi din părinţi creştini. A învăţat carte la şcoala siriacă, din Nisibe, iar când perşii au ocupat cetatea, şcoala, păstrând limba siriacă, s-a mutat la Edesa, sub stăpânire romană, pe la anul 360. A trăit sub împăraţii romani, începând de la marele Constantin şi până la Valens (364-378). A fost hirotonit diacon de episcopul Iacob din Nisibe şi i s-a încredinţat noua şcoală siriacă din Edesa, care, sub conducerea lui, a cunoscut o mare strălucire. Tradiţia spune că Sfântul Efrem a luat parte, tânăr diacon fiind, ca şi Sfântul Atanasie din Alexandria, la Sinodul din Niceea, la anul 325. Tot din tradiţie ştim că, fiind poftit de Sfântul Vasilie, în Cezareea Capadochiei, acesta, ca un semn de preţuire, l-a sfinţit preot. Fericitul Efrem era un poet, un cuvântător înflăcărat, un aspru nevoitor şi un om de rugăciune, iubitor de viaţă duhovnicească. Prin poezia lui, el urmărea întărirea dreptei credinţe în cei care o auzeau, contra ereziilor din vremea sa, căci imnele lui erau ca nişte poeme cântate sau citite în adunări, cu întrebări şi răspunsuri, pe care le însoţea cu cântări din harfă. Şi atât s-a făcut de vestit prin această faptă bună, încât le-a folosit tuturor şi a fost numit "harfa Duhului Sfânt." A cântat cu mare strălucire credinţa, dragostea de fraţi, rugăciunea, şi, mai ales, pocăinţa. Părţi din scrierile lui se află şi în rugăciunile Bisericii noastre, precum rugăciunea: "Doamne şi Stăpânul vieţii mele." Şi aşa, scriind multe cărţi şi pe mulţi învăţându-i şi fiindu-le de folos, la adânci bătrâneţi ajungând, Sfântul Efrem s-a mutat către Domnul.

Cuvânt din viaţa Sfântului Efrem după Metafrast.

Lăsându-şi o dată patria, la porunca lui Dumnezeu, ca şi dumnezeiescul Avraam, fericitul Efrem a ajuns la cetatea Edesa, pe de o parte, pentru cinstirea sfintelor moaşte ce erau acolo, iar, pe de alta, pentru întâlnirea cu vreun bărbat dintre cei cuvântători, ca să ia pildă de viaţă de la dânsul. Acest lucru îl cerea şi de la Dumnezeu, zicând deseori : "Doamne Iisuse Hristoase, Stăpân al tuturor, învredniceşte-mă ca, intrînd în cetatea Edesa, să mă întâlnesc cu un bărbat care va fi puternic să-mi grăiască cele spre folosul sufletului." Şi, astfel rugându-se, a ajuns la porţile cetăţii. Deci, călătorind aşa cu mintea trează, îl întâmpină o femeie şi aceasta era o desfrânată. Şi lucrarea lui Dumnezeu era aceasta, că pe cele bune, de multe ori El le lucrează prin cele potrivnice. Deci, sfinţitul Efrem, întâlnind, astfel, pe acea desfrânată, sta uimit, oarecum, căutând către dânsa şi era mâhnit, că nu i s-a împlinit cererea, după rugăciune, ci cu totul dimpotrivă. Iar ea, văzându-l astfel, privea la dânsul cu ochi necuvioşi. Şi fiindcă multă vreme se priveau unul pe altul astfel, vrând el să o ruşineze şi la sfială a o aduce, i-a zis: "Pentru ce nu te ruşinezi, femeie, privind cu ochii ţintă la mine ?" Iar femeia zise: "Dar mie aşa mi se cade de a privi la tine, că dintru tine şi din a ta coastă sunt luată. Iar ţie ţi se cade a te uita nu la noi, ci în pământ, din care ai şi fost luat." Acestea auzindu-le, Efrem a mulţumit, femeii, pentru folosul ce l-a primit şi lui Dumnezeu cu fierbinţeală îi înălţa mulţumire, care şi prin cele fără de nădejde poate face lucruri bune. Deci, trecând multă vreme, iar cetatea Edesei având pe dumnezeiescul Efrem, o femeie desfrânată, ce locuia aproape de dânsul, s-a făcut unealtă de răutate a vicleanului. Şi, întâmplându-se că fericitul Efrem fierbea nişte bucate, acea femeie deschise fereastra şi, aplecându-se cu neruşinare şi obrăznicie, căutând la Cuviosul, îi zise: "Binecuvântează părinte." Iar el, cu blândeţea cea cuviincioasă, îi zise: "Domnul să te binecuvânteze." Şi, cu râs necuvios, aceasta a zis iarăşi: "Dar ce lipseşte bucatelor tale ?" Iar el a zis: "Trei pietre şi puţin lut, ca fereastra aceasta să se astupe." Iar ea cu obrăznicie a zis: "Pentru că te-am cinstit, aceasta te-a adus pe tine la mândrie ? Eu voiam a dormi împreună cu tine şi tu de la început mă deznădăjduieşti ?" Dar, precum, aceea avea graiuri sataniceşti, tot aşa şi el, cu mult mai vârtos, n-a fost lipsit de cuvinte duhovniceşti, că a zis: "De voieşti împreună cu mine să dormi, apoi trebuie să mergi unde îţi voi spune eu." Iar ea, dacă a auzit cuvântul, a şi întrebat de locul unde voieşte a dormi. "Nu în alt loc", a zis el, "decât chiar în mijlocul cetăţii, voi dormi cu tine." Iar ea a zis: "Dar nu ai sfială şi ruşine de bărbaţii ce ne vor vedea dormind în mijlocul cetăţii ?" Atunci Sfântul a zis îndată: "Dacă ochii oamenilor i-ai judecat că sunt puternici a ruşina sufletul şi a-l opri de la fapta rea, dar, oare, de ochii lui Dumnezeu, care văd toate câte se lucrează întru ascuns şi întru arătare, nu ne vom teme şi nu ne vom înspăimânta, cu atât de vârtos ?" Acestea destul au fost ca să înduplece pe desfrânată a se depărta de vicleana poftă către dânsul şi să se căiască de cele mai dinainte fapte rele ale ei. Şi îndată, apropiindu-se şi căzând la pământ, cerea iertare de neînfrânata ei pornire. Şi, făcând adevărată pocăinţă, a luat povăţuitor şi dascăl pe Sfântul Efrem, în calea cea către mântuire. Iar el, gata fiind spre o slujire ca aceasta, a sfătuit-o a nu mai merge în urma gândurilor inimii celei rele, apoi s-a îngrijit să o ducă într-o mânăstire de femei, spre a face fapte bune. Şi, astfel, fericitul Efrem, întâlnindu-se cu două femei desfrânate, cu ajutor dumnezeiesc, a primit folos de la amândouă.

Întru această zi, povestire despre Sfântul Efrem şi marele Vasilie.

Fraţilor, vreau să fac povestire despre dumnezeiescul Vasilie şi despre Efrem Sirul, măcar că, pe unele le ştiţi şi pe altele le-aţi auzit. Efrem fericitul şi pururea pomenitul, pe când era în pustie, înştiinţându-se despre lucrurile cele minunate ale părintelui nostru Vasilie, pe de o parte, văzându-le din luminarea Duhului Sfânt, iar, de altă parte, cunoscându-le din dragoste şi din întrebare, se ruga lui Dumnezeu cu osârdie, ca să-i descopere lui în ce fel este marele Vasilie. Şi în vis, a văzut un stâlp de foc, al cărui cap ajungând la cer, auzea un glas, zicându-i: "Efrem, Efrem, în ce chip vezi acest stâlp de foc, în acest fel este Vasilie." Deci, îndată, cuviosul Efrem, luând cu sine tălmaci, de vreme ce nu ştia greceşte, a mers în Cesareea, la praznicul Arătării Domnului la Iordan şi, privind în taină de departe, a văzut pe Sfântul Vasilie mergând la biserică cu multă slavă, îmbrăcat în haine luminoase şi clerul ce era împrejurul lui, tot aşa, în veşminte luminoase. Şi, întorcându-se către tălmaciul care-l însoţea, Efrem i-a zis: "Mi se pare că în zadar ne-am ostenit, frate, pentru că acesta, fiind într-o asemenea stare, nu este precum l-am văzut." Şi, intrând în biserică, a stat într-un colţ, la loc ascuns, şi zicea singur, întru sine, grăind: "Noi, în pustie, suferind greutatea zilei şi zăduful, nimic n-am sporit, iar acesta, fiind întru atâta cinste omenească, este stâlp de foc. Mă minunez." Aşa gândind el, s-a înştiinţat despre dânsul, prin Duhul Sfânt, Marele Vasilie, care a trimis la dânsul pe arhidiaconul său, zicându-i: "Să mergi la uşa bisericii, cea dinspre apus, că vei afla acolo un monah, stând în colţul bisericii, dimpreună cu un altul, cu barba scurtă şi mic de stat, şi vei zice lui: "Vino şi să intri în altar, că te cheamă arhiepiscopul." Iar arhidiaconul, cu multă osteneală împingând poporul, a ajuns unde stătea Cuviosul Efrem şi i-a zis: "Părinte blagosloveşte, să mergi şi să intri în altar, că te chemă arhiepiscopul." Iar Efrem, prin tălmaci, înţelegând cuvântul arhiepiscopului, a răspuns celui ce-l chema: "Ai greşit frate, pentru că noi suntem oameni străini şi nu ne ştie arhiepiscopul." Şi s-a dus arhidiaconul ca să spună lui Vasilie acestea. În acea vreme Sfântul Vasilie tocmai citea sfintele cărţi către popor. Şi a văzut Cuviosul Efrem o limbă de foc grăind prin gura lui Vasilie. După aceea, Vasilie iarăşi a zis arhidiaconului: "Mergi şi spune acelui monah străin: "Cinstite Efrem, vino şi intră în Sfântul altar, că te cheamă arhiepiscopul." Şi, mergând, arhidiaconul i-a spus, precum i s-a poruncit lui şi s-a mirat de aceasta Cuviosul Efrem şi a proslăvit pe Dumnezeu. Şi, făcând metanie a zis: "Cu adevărat mare este Vasilie, cu adevărat stâlp de foc este Vasilie, cu adevărat Duhul Sfânt vorbeşte prin gura lui !" Şi a rugat pe arhidiacon ca să vestească arhiepiscopului, că după săvârşirea sfintei slujbe, la loc deosebit, vrea să i se închine şi să-l sărute pe el. Deci, săvârşindu-se sfânta slujbă, a intrat Sfântul Vasilie în încăperea pentru paza vaselor şi, chemând pe Cuviosul Efrem, i-a dat lui, întru Domnul, sărutare şi i-a zis: "Bine ai venit părinte, cel ce ai înmulţit ucenicii lui Hristos în pustie şi ai gonit dracii, cu puterea lui Hristos. Pentru ce ai îndurat atâta osteneală, ca să vezi un om păcătos ? Să-ţi dea ţie plată Domnul, pentru osteneala ta." Iar Efrem, prin tălmaci, răspunzând lui Vasilie, i-a spus cele ce în inima lui erau pregătite. Şi s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, din sfintele mâini ale lui Vasilie. După aceasta, ospătându-se ei, a zis Cuviosul Efrem către Sfântul Vasilie: "Părinte preacinstite, un dar cer de la sfinţia ta, să-mi dai şi aceasta, prin lucrarea Duhului Sfânt, să mi se dăruiască mie." Iar marele Vasilie i-a zis lui: "Spune cele ce-ţi sunt trebuincioase, că mult îţi sunt dator, pentru osteneala ce ţi-ai dat, cu atâta cale până la mine." Şi i-a zis lui cinstitul Efrem: "Ştiu, părinte, că toate câte vei cere de la Dumnezeu, îţi da ţie. Deci, vreau ca să te rogi bunătăţii Lui, să-mi dea mie să vorbesc greceşte." Iar el a răspuns: "Mai presus de puterea mea îţi este cererea, dar, de vreme ce, cu bună nădejde ceri, cinstite Părinte Povăţuitorule al pustiei, să mergem în biserica Domnului, şi să ne rugăm către Domnul, Care puternic este să asculte rugăciunea ta, pentru că scris este: "Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor o va auzi şi-i va mântui pe ei." Şi, fiind la vreme cuviincioasă, au făcut rugăciune îndelung în biserică. Apoi, a zis marele Vasilie: "Pentru ce, cinstite părinte, nu primeşti sfinţire de preot, vrednic fiind ?" Răspuns-a lui prin tălmaci: "Fiindcă păcătos sunt, stăpâne." Răspuns-a lui Sfântul Vasilie: "O, de aş avea eu numai păcatele tale !" Şi i-a zis lui: "Să facem metanie." Şi îngenunchind ei la pământ, şi-a pus marele arhiereu mâna sa pe capul Cuviosului Efrem şi a zis cu mare glas rugăciunea cea de hirotonie preoţească. Apoi, a zis către Cuviosul: "Porunceşte acum ca să ne ridicăm de la pământ." Şi s-a limpezit limba lui Efrem şi a zis în limba grecească: "Mântuieşte, miluieşte, ridică-ne şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu darul Tău." Şi s-a împlinit Scriptura: "Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor." Deci au proslăvit toţi pe Dumnezeu, Cel ce-a limpezit limba lui Efrem în vorba grecească. Apoi a petrecut Cuviosul Efrem trei zile la Sfântul Vasilie, veselindu-se duhovniceşte. Şi aşa, arhiepiscopul sfinţindu-l pe el ca preot, iar pe tălmaciul lui, diacon, i-a slobozit pe ei cu pace, slăvind pe Dumnezeu, de cele ce au văzut şi au auzit, precum li se spusese lor. Dumnezeului nostru, slavă ! Amin.

Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage28Ian.shtm l
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=883
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie28.htm

Proloagele din 27 ianuarie

2012-01-27T05:08:00.000+02:00

Luna ianuarie în 27 zile: Aducerea moaştelor celui între Sfinţi, Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului

Fericitul acesta şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur a fost patriarh al Constantinopolului, pe vremea împăratului Arcadiu (395-408) şi a împărătesei Eudoxia. Viaţa lui se arată la 13 noiembrie, când se face pomenirea lui; lucrarea sa neobosită în ogorul Domnului se arată la 30 ianuarie, când fericitul Ioan este cinstit laolaltă cu Sfinţii Părinţi Vasilie cel Mare şi Grigorie Teologul, la sărbătoarea celor Trei Sfinţi Ierarhi. Astăzi, în ziua de 27 ianuarie, pomenim numai aducerea sfintelor moaşte din surghiunul, unde murise, şi aşezarea lor în biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol. Şi această faptă de laudă s-a săvârşit pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic(408-450), fiul împăratului Arcadiu, la anul 438, şi iată cum: Fiindcă mulţime de nenorociri veniseră, în acea vreme, asupra cetăţii şi asupra împărăţiei, iar poporul credincioşilor socotea că relele acestea veneau şi ca o pedeapsă dumnezeiască, pentru înverşunarea nedreaptă a împărătesei Eudoxia împotriva omului lui Dumnezeu, Ioan Hrisostom, că a mijlocit ca el să fie îndepărtat din scaun, trimiţându-l să moară în surghiun, drept aceea, noul patriarh, Sfântul Proclu, ucenic al Sfântului Ioan Hrisostom, a îndemnat pe Teodosie împăratul să aducă moaştele Sfântului Ioan în cetate, ca un semn de împăcare. Şi, primind împăratul cu bucurie sfatul acesta, toată lucrarea s-a făcut cu mare dărnicie, cu cheltuiala împărăţiei. Şi, a fost luat, cu rugăciuni şi cu toată cuviinţa, trupul nestricat al Sfântului de la Comane, la hotarele Armeniei, unde era îngropat, după 31 de ani de la moartea lui, şi pus într-un sicriu de aur. Pretutindeni, prin sate şi prin oraşe, moaştele Sfântului Ioan au fost petrecute cu cântări de psalmi, făclii aprinse şi mireasmă de tămâie. Iar când au ajuns la Constantinopol, împăratul Teodosie însuşi a îngenunchiat şi s-a rugat cu lacrimi ca Sfântul să ierte fărădelegea mamei sale Eudoxia, care era pricina morţii omului lui Dumnezeu. Au pus apoi sfintele moaşte în careta împărătească şi, ajungând la biserica Sfinţilor Apostoli, le-au aşezat acolo şi toţi credincioşii s-au rugat înaintea lor, cerând har şi îndurare de la Cel ce, prin viaţa şi prin lucrarea Sfântului, ridicase pe omul lui Dumnezeu între Sfinţii cei mai aleşi şi mai bineplăcuţi Domnului. Şi, săvârşindu-se aceasta în ziua de 27 ianuarie, Biserica a hotărât ca această zi să se prăznuiască în tot anul, spre veşnica pomenire a acestui mare Păstor şi învăţător al creştinătăţii întregi.

Cuvântul Sfântului Ioan Hrisostom, despre izgonirea sa,
către episcopul Chiriac, care şi el era izgonit.

"Vino acum să-ţi scot rana mâhnirii şi să-ţi risipesc negura cugetului ! Şi care este pricina, care te face să te mâhneşti şi să te întristezi? Că iarna este mare şi că furtuna aceasta ce a venit asupra Bisericii e amară şi e grea ? Ştiu şi eu aceasta şi nimeni nu o va tăgădui. Dar de vei vrea, îţi voi zugrăvi o icoană a acestor lucruri, aşa cum se întâmplă. De multe ori vedem marea aceasta că se cutremură şi că se umflă tocmai din fundul adâncului. Vedem şi pe corăbieri, care nemaiavând ce face, pentru covârşirea furtunii, stau cu mâinile încrucişate pe genunchi şi sunt încremeniţi, nevăzând nici cerul, nici pământul, ci zăcând jos în adâncul corăbiei, plâng şi se tânguiesc; aşa se întâmplă acestea pe marea pe care o vedem. Aşa şi acum, asupra Bisericii lui Dumnezeu, mai mare furtună este, valurile sunt mai covârşitoare. Ci, roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu cu meşteşug biruieşte furtuna, ci numai cu porunca potoleşte viforul. Iar, chiar de te-ai şi rugat de multe ori şi nu ţi s-a ascultat cererea, nu te lenevi. De vreme ce, acest fel de obicei are Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, îngrijind, de mai înainte, mântuirea noastră. Că, oare nu putea să izbăvească pe cei trei tineri, ca să nu fie aruncaţi în cuptor ? Cu adevărat ar fi putut, însă nu i-a izbăvit mai dinainte. Dar, când erau în robie şi au fost duşi în ţara barbarilor şi erau departe de moştenirea părintească, şi, numai după ce au fost aruncaţi în cuptor şi erau deznădăjduiţi, din partea tuturor şi nu le mai rămăsese nimic altceva, atunci, i-a izbăvit. Adică, atunci, adevăratul Dumnezeu, fără veste, a făcut minunea şi a risipit focul împrejurul cuptorului chaldeilor şi, aşa, cuptorul s-a prefăcut în biserică. Şi a chemat toată zidirea şi pe îngeri şi puterile şi, aducându-se toate împreună, ziceau: "Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul." Vezi, frate, cum răbdarea drepţilor a schimbat focul acela în rouă ? Şi a făcut pe tiranul Nabucodonosor a trimite cărţi în toată lumea şi să zică: "Mare este Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego." Şi vezi câtă asprime a pus: "De va grăi, zice, cineva cuvânt rău contra lor, să fie casa lor de jaf, şi averea să i se ia." Nu te mâhni, dar, frate Chiriac, că eu, când eram izgonit din Constantinopol, nu purtam de grijă de nici una din acestea, ci ziceam în sinea mea: "De-i este voia împărătesei să mă izgonească, izgonească-mă. Al Domnului este pământul şi plinirea lui. De va vrea să mă taie cu fierăstrăul, să o facă, am pildă pe Proorocul Isaia. De va vrea să mă arunce în mare, îmi voi aduce aminte de Proorocul Iona. De-i este voia să mă bage în groapă, am pe Daniil aruncat în groapa leilor. De va vrea să mă ucidă cu pietre, am pe Ştefan, întâiul Mucenic, care a pătimit aceasta. De va vrea să-mi ia capul, am pe Botezătorul Ioan. De va vrea să-mi ia averea, ce o am, să o ia; că gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi duce. Pe mine mă învaţă şi Apostolul, zicând: "Dumnezeu nu caută la faţa omului, că, de aş fi plăcut oamenilor, n-aş fi sluga lui Hristos." Mă înarmează încă şi David, zicând: "Grăit-am mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat". "Multe meşteşugiră asupra mea cei ce m-au urât, ci toate din invidie le-au făcut." Ştiu, cu adevărat, că te întristezi, frate Chiriac, că cei ce ne-au izgonit pe noi merg cu cinste prin târg şi cu mulţime de oameni înarmaţi, care îi însoţesc, dar nu-ţi aduci aminte de bogatul şi de Lazăr, cine întru această viaţă petrecea în scârbă şi apoi ce a dobândit fiecare ? Cât a vătămat pe Lazăr sărăcia ? Au nu l-a dus ea pe dânsul în sânul lui Avraam, ca pe un viteaz şi un biruitor ? Şi cât a folosit bogatului averea, celui ce era îmbrăcat în porfiră şi vizon ? Cu adevărat, cu nimic. Pentru că unde-i sunt sfetnicii, unde-i sunt căpitanii, unde-i sunt prietenii, cei ce se hrăneau la masa lui, şi unde-i masa cea împărătească ? Au nu-l duceau legat la mormânt, ca pe un tâlhar ? Şi-şi ducea sufletul gol din lumea aceasta, strigând cu glasul uscat de sete: "Părinte Avraam, miluieşte-mă şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului cu apă, să-mi răcorească limba, că amar mă chinuiesc în văpaia aceasta," Ticălos bogat ! De ce-l numeşti tată pe Avraam, a cărui viaţă n-ai urmat-o ? Acela pe tot omul l-a ospătat în casa lui, iar tu n-ai purtat grijă de un singur sărac. Nu are drept oricine să plângă şi să se tânguiască aici. Căci, cela ce a avut atâta bogăţie, n-are dreptul de a dobândi o picătură de apă, şi pentru ce aceasta ? Pentru că, în iarna vieţii acesteia, n-a semănat milostenia. A venit secerişul altei vieţi şi n-are ce secera. Şi aceasta este o râduială a Stăpânului, că a făcut a fi alături chinul necuraţilor şi odihna drepţilor, ca să se vadă unii pe alţii şi să se cunoască. Deci, atunci, fiecare din mucenici îşi va cunoaşte pe tiranul său, care l-a chinuit şi, fiecare tiran va cunoaşte pe mucenicul, pe care l-a muncit. Şi acestea ce le zic nu sunt cuvinte ale mele; ascultă ce grăieşte înţelepciunea: "Atunci cu multă îndrăzneală va sta dreptul în preajma celor ce l-au trudit." Şi ca un călător ce umblă pe zăduf, aprinzându-se de sete şi nimereşte o fântână bună, sau ca un flămând ce şade la o masă plină de toate bunătăţile şi este oprit de vreun puternic să se atingă de bucatele ce stau pe masă, şi acestea le dă mâhnire şi chin mare, celui însetat, că nu-şi poate stinge setea, şi celui flămând, că este oprit să se îndulcească din bucate, în acest chip, şi în ziua Judecăţii, vor vedea păcătoşii pe Sfinţi bucurându-se şi nu vor putea să se îndulcească din masa cea împărătească. Că, şi pe Adam, vrând Dumnezeu să-l pedepsească, l-a făcut să lucreze pământul în preajma Raiului, ca, privind locul cel dorit de unde ieşise, să aibă pururea durere în suflet. Şi dacă, frate Chiriac, nu ne întâlnim aici, în viaţa aceasta, să vorbim unul cu altul, însă acolo, în cealaltă viaţă, nu va fi nimeni să ne oprească să fim unii cu alţii. Ci, încă atunci, vom şi vedea pe cei ce ne-au izgonit, - ca şi Lazăr pe bogatul şi mucenicii pe chinuitorii lor. Deci, nu te mâhni, iubite frate, ci adu-ţi aminte de Proorocul Isaia ce zice: "De batjocorirea oamenilor nu te teme şi de ocara lor să nu te biruieşti, că precum se mănâncă lâna de molii, aşa vor fi mâncaţi." Cugetă şi la Domnul Hristos, Cel ce ţine lumea în mâna Sa, cum din scutece a fost izgonit şi în pământul egiptenilor a fost înstrăinat. Şi pentru ce ? Pentru ca să Se facă chip şi pildă nouă, ca să nu ne mâhnim în încercări. Şi să-ţi mai aduci aminte de patima Mântuitorului şi câte ocări a suferit pentru noi, Stăpânul a toate. Că unii din iudei îl numeau samaritean şi băutor de vin. Alţii, îndrăcit şi prooroc mincinos zicând: "Iată om mincinos şi băutor de vin", şi că El: "cu domnul dracilor scoate pe draci." Şi câte altele, încă. Cum L-au dus atunci, ca să-L arunce în prăpastie, este de mirare. Şi-L scuipau în obraz, şi-I dădeau palme; că-L adăpau cu fiere şi-I băteau capul cu trestia şi cu hlamidă împărătească, îmbrăcându-L şi cu cunună de spini încununându-L şi-I, cădeau înainte batjocorindu-L şi tot felul de batjocuri făcându-I, şi cum îl duceau câinii aceia, mâncători de sânge şi Îl trăgeau gol la patimă. Şi cum L-au părăsit toţi ucenicii Lui: că unul s-a lepădat de Dânsul, iar altul L-a vândut, iar ceilalţi au fugit şi sta singur gol în mijlocul poporului aceluia, de vreme ce era praznicul Paştelui, atunci, la care se adunaseră toţi. Şi L-au răstignit ca pe un om rău, în mijlocul făcătorilor de rele şi zăcea neîngropat, nici nu L-au pogorât de pe cruce, până când L-a cerut oarecine ca să-l îngroape. Şi cum au scornit defăimare rea asupra Lui, că ucenicii Lui L-au furat şi că n-a înviat. Deci, iarăşi, adu-ţi aminte şi de Apostoli, că de pretutindenea erau goniţi şi prin ceilalţi se ascundeau. Că Pavel se ascundea la o femeie, ce vindea mătăsuri, şi Petru, la Simon curelarul, că nu aveau îndrăzneală la cei bogaţi. Iar, apoi, toate au fost cu înlesnire pentru ei. Într-acelaşi chip şi tu frate, nu-ţi face voia rea, deşi acum treci prin cele de întristare. Că pe urmă vor veni cele înveselitoare. Auzit-am şi de bârfitorul acela, Arsachie, pe care l-a pus împărăteasa patriarh în scaunul meu şi că a prigonit pe fraţii şi fecioarele acelea, care n-au vrut să aibă împărtăşanie cu dânsul. Şi mulţi dintr-înşii, din dragoste pentru mine, prin temniţe au murit. Lupul acela în chip de oaie, ce are numai înfăţişarea de episcop, după adevăr, este un preadesfrânat. Că precum femeia căreia îi trăieşte bărbatul, de merge după altul, se cheamă preadesfrânată, aşa şi acesta preadesfrânat este, nu trupeşte, ci sufleteşte, că fiind eu viu, mi-a răpit scaunul. Acestea, frate Chiriac scriem din Cucuz, unde a poruncit împărăteasa de ne-a izgonit. Şi multe scârbe m-au întâmpinat pe cale, dar nu le-am luat în seamă. Iar când am ajuns în ţara Capadochiei şi în Tauromenia, cete-cete de sfinţi părinţi ne întâmpinau. Încă şi mulţime de monahii, vărsând izvoare de lacrimi şi plângând cu jale mare, că ne vedeau ducându-ne în surghiunire, ziceau între ele: "Mai de folos ar fi fost să se ascundă soarele, decât să tacă gura lui Ioan". Aceste cuvinte m-au tulburat foarte şi m-au scârbit mai mult, că îi vedeam pe toţi că plângeau pentru mine. Iar pe celelalte, pe toate câte mi s-au întâmplat, nu le-am luat în seamă. Însă foarte bine ne-a primit episcopul cetăţii, acesteia şi multă dragoste a arătat către noi, că, de ar fi fost cu putinţă şi n-am fi păzit hotarul şi canoanele, ne-ar fi dat şi scaunul său. Rogu-te, dar, şi te poftesc, goneşte de la tine plânsul necazului tău şi fă pomenire pentru noi către Dumnezeu.

Întru această zi, cuvânt despre omul ce s-a tămăduit la mormântul Sfântului Ioan Gură de Aur, prin a sa pocăinţă.

Când au adus trupul Sfântului din Comane cu mare cinste, şi l-au aşezat pe el în biserica Apostolilor, atunci un om din cei puternici ai Constantinopolului, fiind bolnav şi având credinţă mare în Sfântul Ioan Gură de Aur, a poruncit slugilor sale să-l aducă pe el în cinstita biserică a Sfinţilor Apostoli, unde este mormântul cel tămăduitor al purtătorului de Dumnezeu părintele nostru Ioan Gură de Aur. Iar, după ce l-au dus pe el întru acea cinstită biserică, s-au rugat cu lacrimi şi l-au pus pe pat. Deci, zăcând el şi bolind, chema în ajutor pe Sfinţii Apostoli ai lui Hristos şi pe Sfântul, Părintele nostru Ioan Gură de Aur, ca să-l miluiască pe el în primejdia lui, aducându-şi aminte de cele necuvioase fapte făcute de el, înainte de îmbolnăvire. Iar când gândea la acestea, tânguindu-se, zicea: "Amar mie şi vai de ticălosul cel nepocăit, cum voi merge pe calea dintru care nu mă voi mai întoarce ? Şi cum voi suferi certarea înfricoşatului Judecător şi muncile cele netrecătoare şi veşnice ?" Deci, acestea grăindu-le acela, şi mai multe decât acestea, tânguindu-se, cam pe la al şaselea ceas, toţi au ieşit din cinstita biserică, şi numai singur bolnavul a rămas şi, căutând spre bolta acelei sfinte biserici, a văzut şi chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi a început a grăi către Dânsul aşa: "De chipul tău Stăpâne, deşi zugrăvit de mâini omeneşti, mă cutremur şi mă tem. Dar cum eu, ticălosul, Te voi vedea pe Tine, înfricoşatul Judecător, când vei veni să judeci toate ? Greşit-am, Stăpâne, iartă-mă pe mine, că n-am păzit poruncile Tale." Deci, acestea grăindu-le acela, a început a-şi mărturisi păcatele sale spre Sfânta icoană. Iar, după ce, cu de-amănuntul, le-a spus pe toate, şi-a mai adus aminte încă de un alt păcat, pe care îl făcuse, şi a început a zice: "L-am făcut Stăpâne, însă nu îndrăznesc a-l spune, nu îndrăznesc iubitorule de oameni, nu îndrăznesc, Milostive." Deci, acestea zicându-le el, a venit un glas de la Sfânta icoană, zicând: "Spune omule !" Iar după ce l-a spus şi pe acela, a venit alt glas şi i-a zis: "Iartă-ţi-se ţie păcatele tale !" Iar după ce s-a pogorât acel glas înfricoşat, s-a sculat omul sănătos şi a căzut cu faţa la pământ, strigând cu glas mare şi înalţând cântări de mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce nu voieşte moartea păcătosului, ci aşteaptă întoarcerea pocăinţei şi voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Deci, închinându-se chipului Mântuitorului Hristos şi tămăduitorului mormânt al purtătorului de Dumnezeu părintele Ioan Gură de Aur, s-a dus la casa sa şi, cealaltă vreme a vieţii sale, a petrecut-o în curăţenie şi cu pază. Dumnezeului nostru slavă !

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage27Ian.shtml
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=882http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie27.htm

Proloagele din 26 ianuarie

2012-01-25T22:44:00.000+02:00

Luna ianuarie în 26 zile: Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Xenofont, a soţiei lui Maria şi a fiilor lor Arcadie şi Ioan (sec.VI)

Acest preacuvios Xenofont era din Constantinopol, mare dregător al împărăţiei şi bogat în averile cele din afară. Dar era şi mai bogat în avuţiile cele dinlăuntru, adică, în dreapta credinţă şi în milostenie la săraci. Soţia lui, Maria, îi urma întru toate, căutând să placă lui Dumnezeu. Şi aveau doi fii, Ioan şi Arcadie. Voind ei ca fii lor să le fie moştenitori, nu numai ai averilor, ci şi ai vieţii lor înţelepte şi plăcute lui Dumnezeu, au trimis la şcoli pe amândoi feciorii, la cetatea Berit, din Fenicia, cetate vestită, în acea vreme, pentru învăţătura bunelor deprinderi şi pentru înalta ei şcoală de înţelepciune elinească. Şi, plutind cei doi fii spre Fenicia, s-a stârnit deodată o groaznică furtună pe mare şi s-a sfărâmat corabia cu dânşii, încât nu se putea şti de a mai scăpat cineva cu viaţă. Deci, de aceasta înştiinţându-se, au purces şi Xenofont, cu soţia sa, şi s-au dus, ca să-şi caute feciorii. Şi mult s-au minunat îndureraţii părinţi, aflând, după îndelungată căutare, printre călugării din Ierusalim, pe cei doi feciori ai lor. Ca, drept mulţumită pentru dumnezeiasca lor izbăvire din valuri, cei doi feciori intraseră în mânăstire şi se făcuseră călugări. Şi multe lacrimi de bucurie au picurat, din ochii tuturor celor patru, părinţi şi feciori, din această neaşteptată regăsire. Deci, mult fericindu-şi feciorii, s-au făcut monahi şi Xenofont şi soţia sa Maria şi, mergând fiecare la mănăstirea sa, atâta au sporit în bunătăţile sufletului şi ei şi fiii lor, încât s-au învrednicit că şi lucruri minunate a lucrat Dumnezeu printr-înşii. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi ! Amin.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, pentru ca să nu nădăjduiască omul în sine.

A venit, oarecând, un bătrân la alt părinte şi, vorbind ei unul cu altul, a zis unul: "Eu am murit pentru lume." Şi i-a răspuns lui celălalt bătrân : "Să nu-ţi pui nădejdea întru tine, până ce vei ieşi din trupul tău, că dacă tu zici, "am murit," apoi satana n-a murit; ci încă în toate ceasurile să ne păzim pe noi înşine cu dinadinsul. Că precum un ostaş sau un vânător, când merg la lucrul lor, nu se înspăimântă, ci se nevoiesc, măcar că nu ştiu dacă vor fi răniţi sau dacă vor scăpa şi se vor mântui, aşa se cade şi monahului a se lupta cu dracii, dar să nu-şi pună nădejdea întru sine, ci la Dumnezeu să-şi pună toată nădejdea."

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre milostenie şi plata ei.

Orice ai da la săraci, acelea în mâinile lui Hristos le pui şi nimeni nu poate să le răpească din mâinile Celui ce le-a luat, ci petrec acolo, multă roadă făcându-se nouă. Şi, de vreme ce nici omul nu trece cu vederea, ci asemenea răsplăteşte darul primit, apoi, cu cât mai mult încă Hristos, cum, oare, după luare, nu va răsplăti ? Căci, iată, ce zice Solomon: "Cela ce miluieşte pe săraci, împrumut dă lui Dumnezeu." Dar văzut-ai, oare, ce lucru slăvit de împrumutare ? Că altul este cela ce ia şi Altul se îndatoreşte şi se pune chezaş. Că n-a zis, adică: "Cel ce miluieşte pe sărac dă lui Dumnezeu, şi împrumut dă lui Dumnezeu," ca, la răsplătire, să nu ia numai al său, ci împreună cu al său să ia mai multă dobândă. De aceea şi noi dăm împrumut la aceia care ne dau mai multă dobândă, şi încă pe cei avuţi îi alegem şi-i căutăm, iar pe blândul şi binecunoscătorul Dumnezeu, Care însutit răsplăteşte, Îl părăsim. Că ce ne va da nouă pântecele, care mistuieşte multe, numai gunoi şi stricăciune ? Sau ce ne dă deşarta mărire ? Invidie şi răutate. Sau ce, iubirea de desfătări ? Numai necazuri şi deşertăciuni. Apoi, ce ne dă desfrânarea ? Gheena şi viermele cel neadormit. Iar celor bogaţi şi nemilostivi ce li se cuvine ? Aici, cele ce sunt rele, iar dincolo, cele amare. Că nemincinos este Cel ce a zis: "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi acestea toate se vor adăuga vouă." Deci, pentru ce nu ne îngrijim de milostenie, fraţilor ? Cel ce miluieşte pe săraci, zice, împrumut dă lui Dumnezeu. Apoi, oare, împrumutul iei de la mine, Doamne, milostenia dată la săraci ? Dar când va fi mie, spune-mi, mă rog, vremea răsplătirii ? Când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale şi va pune pe cei milostivi de-a dreapta Sa, iar pe cei răpitori şi nemilostivi de-a stânga atunci va zice celor de-a dreapta Lui: "Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea gătită vouă, de la întemeierea lumii." Pentru ce pricină oare ? De vreme ce, zice: "Am flămânzit şi mi-aţi dat de am mâncat, am însetat şi m-aţi adăpat, gol am fost şi m-aţi îmbrăcat." Şi pentru ce, Doamne, despre altele nu faci de loc pomenire, fără numai de milostenie ?" Nu voi judeca, zice, pe cei ce au greşit, ci pe cei ce nu s-au pocăit. Nu osândesc pe cei bogaţi, ci pe cei nemilostivi şi neomenia lor o mustru, pentru că, având un ajutor de mântuire ca acesta, adică milostenia, prin care tot păcatul se pierde, au trecut cu vederea o atât de mare facere de bine." Că nu pentru aceasta ai luat averea, ca, adică, în mâncări şi în beţii să o cheltuieşti pe ea, ci ca să o trimiţi pe ea în cealaltă lume, prin mâinile săracilor, cheltuind-o în milostenie. Că, au doar a ta este averea ce ai ? Nu este a ta, ci pentru săraci îţi este dată ţie. Dintru ale Lui, îţi porunceşte ţie Dumnezeu, ca să dai. Chiar dacă ar fi din ostenelile tale şi pentru aceasta socoteşti că este a ta avuţia, au doar, nu putea, Dumnezeu să o ia pe ea de la tine ? Dar, iată, nu face aceasta, că doar te-o face pe tine iubitor a da la săraci şi printr-înşii moştenitor al Împărăţiei să te facă. Căruia Se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Sursa:http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage26Ian.shtml
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=881http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie26.htm

Proloagele din 25 ianuarie

2012-01-25T08:20:00.000+02:00

Luna ianuarie în 25 zile:Pomenirea celui între Sfinţi, Părintelui nostru Grigorie, de Dumnezeu Cuvântătorul, arhiepiscopul Constantinopolului

Marele Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăţiei lui Valens(364-378) şi Teodosie cel Mare(379-395) şi s-a născut în cetatea Nazianz din Capadochia, către anul 328. Se trăgea din părinţi de bun neam şi drepţi, Grigorie şi Nona, tatăl său, măcar că de curând era venit la credinţă, fiind, pentru vredniciile sale, episcop de Nazianz. Ajuns la măsura vârstei şi plăcându-i să înveţe, Sfântul Grigorie a străbătut, ca nimeni altul, tot meşteşugul învăţăturii, umblând la şcolile cele mai de seamă din vremea sa: la Cesareea Capadochiei, unde s-a împrietenit cu Sfântul Vasilie, la Cezareea Palestinei, la Alexandria şi la Atena, şcoala cea mai înaltă de atunci, unde a şi fost rugat să rămână ca dascăl. S-a întors, însă, şi s-a făcut dascăl în Capadochia, lângă tatăl său, bătrân, care l-a sfinţit, fără voia lui, preot. Voind însă tatăl său să-l sfinţească episcop, în locul său, Sfântul Grigorie a fugit în pustie, lângă Sfântul Vasilie, prietenul său, de unde peste o vreme, s-a întors totuşi, chemat în ajutor de tatăl său, ajuns, acum, la neputinţă. A fost sfinţit episcop, mai târziu, de Sfântul Vasilie, pentru cetatea Sasima, tot fără voia lui. Era un cuvântător înnăscut. Iubea viaţa duhovnicească, poezia creştină şi teologia pe înţelesul oamenilor. Iar când Biserica cea mare din Constantinopol era ameninţată de rătăcire, când dreapta credinţă era primejduită de înşelătoarea învăţătură a lui Arie, Sfântul Grigorie a fost chemat de puţinii dreptcredincioşi din cetate, ca să le fie păstor, şi el a primit. Sfântul Grigorie a adunat pe credincioşi într-o bisericuţă mărginaşă, deschisă chiar în casa uneia din rudele sale, bisericuţă pe care el, a numit-o biserica Învierii. Aici a rostit el cele cinci cuvântări teologice vestite, care i-au adus faima de mare cuvântător al lui Dumnezeu. Că ele tălmaceau, pe înţeles omenesc, dreapta învăţătură despre Sfânta Treime. Şi pe mulţi i-a întors la dreapta credinţă. Fericitul Grigorie a fost, o vreme, şi patriarh al marii cetăţi a Constantinopolului, iar la cel de al doilea Sinod ecumenic, ce s-a ţinut, la anul 381, în Constantinopol, pe vremea binecredinciosului împărat Teodosie, Sfântul Grigorie a adus multe dovezi contra greşitelor învăţături, ce tulburau atunci Biserica. Din cauza unor neînţelegeri, în scurtă vreme, Sfântul a părăsit, însă scaunul patriarhicesc şi s-a retras în singurătate, unde până la sfârşitul vieţii sale, multe scrieri şi poeme de viaţă duhovnicească, de teologie pe înţeles şi de poezie creştină a lăsat Bisericii. În teologia lui, Biserica Răsăritului şi-a văzut tălmăcită propria ei teologie despre taina Sfintei Treimi şi, iată de ce, ea îl cinsteşte pe Sfântul Grigorie, ca pe teologul ei cel mai de seamă. Şi aşa, trăindu-şi credinţa şi tălmăcind pe Dumnezeu şi tainele Lui oamenilor, Sfântul Grigorie s-a mutat la Domnul, la 25 ianuarie, în anul 389.

Întru această zi, pomenirea Sfântului Episcop

Bretanion al Tomisului (Vetranion)

strălucit episcop din secolul al IV-lea.

Despre viaţa şi activitatea acestuia au rămas destul de puţine ştiri. Se ştie însă sigur că el păstorea Biserica tomitană şi a întregii provincii Sciţia (Dobrogea), în vremea când pe tronul imperial al Constantinopolului se afla împăratul Valens. Venit în părţile Dunării de Jos cu prilejul unor războaie purtate cu barbarii goţi, acesta a poposit în anul 369 la Tomis, unde a fost întâmpinat de ierarhul tomitan în catedrala oraşului. Întâlnirea aceasta, relatată de istoricii bisericeşti Sozomen şi Teodoret al Cyrului, este momentul sigur al intrării episcopiei Tomisului în istorie. Evenimentul mai prilejuieşte constatarea că Biserica tomitană era condusă de ierarhi destoinici, apărători ai credinţei ortodoxe formulate la primul Sinod Ecumenic de la Niceea(325). Istoricii de mai sus relatează că Valens, care era un aprig susţinător al ereziei ariene, a venit la Tomis şi, intrând în catedrala oraşului, a încercat să-l determine pe Episcopul Bretanion să îmbrăţişeze credinţa rătăcită: "Şi era acolo popor mult, aproape tot oraşul, fiindcă voia să-l vadă pe împărat, bănuind că se va întâmpla şi ceva deosebit. Însă Bretanion, plin de credinţă, şi-a aprins cugetul cu râvna dumnezeiască şi a discutat cu mult curaj în faţa stăpânitorului, apărând dogmele Sinodului de la Niceea, asemănându-se dumnezeiescului David, care a zis: "Grăit-am întru mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat"(Psalmi 118,46). După aceea l-a părăsit pe împărat mergând în altă biserică, iar poporul l-a urmat". Istoricul Sozomen dă şi amănuntul că Valens, "părăsit acolo, a suportat cu greu această înfruntare şi prinzându-l pe Bretanion a poruncit să fie trimis în exil, dar nu după mult timp l-a readus la locul său." Motivul restabilirii episcopului în drepturile sale a fost, după Sozomen, teama împăratului de o revoltă a poporului, fiindcă ştia că "locuitorii ţinutului sunt viteji din fire şi prin poziţia locurilor necesari lumii romane, fiind aşezaţi ca un zid în faţa presiunii barbarilor". Din cele relatate de acest istoric bizantin, deducem că Bretanion trebuie să fi fost de mai multă vreme în fruntea episcopiei Tomisului, fiindcă poporul se simţea legat de el încât n-a ezitat să-l părăsească pe împărat şi să meargă cu episcopul în altă biserică. Comportarea aceasta a creştinilor este cu atât mai semnificativă cu cât trebuie să ne imaginăm că vizitele împărăteşti în oraşele de graniţă, cum erau şi cele din Sciţia, nu reprezentau evenimente curente în viaţa de atunci a imperiului, şi, pe de altă parte, că împăraţii dispuneau de puteri discreţionare în deciderea pedepsei lor împotriva celor care li se opuneau. În confruntarea dintre ierarhul tomitan şi Valens, constatăm, deci, că primul a ieşit biruitor faţă de cel de al doilea. Istoricul citat îşi încheie relatarea cu următoarele consideraţii: "În acest chip, Bretanion s-a arătat mai puternic decât zelul stăpânitorului; era de altfel un bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale, după cum mărturisesc chiar sciţii(locuitorii Sciţiei) înşişi". Teodoret al Cyrului aminteşte şi el că Bretanion strălucea prin tot felul de virtuţi şi că păstorea ca arhiereu peste cetăţile întregii Sciţii". Curajul şi virtuţile care-i împodobeau viaţa l-au impus în faţa poporului în aşa măsură, încât nici chiar împăratul bizantin n-a putut să-l persecute prea mult timp. Bretanion a fost foarte iubit şi respectat de credincioşii săi, el numărându-se printre acei păstori sufleteşti despre care Sozomen spune că "dacă se întâmpla ca Bisericile să fie bine conduse de oameni îndrăzneţi, poporul nu-şi schimba credinţa de mai înainte". Desigur, istoricul bizantin se referă aici la statornicia în vechea credinţă niceeană(ortodoxă). Alte ştiri despre viaţa şi activitatea Sfântului ierarh tomitan le dobândim din evenimentele legate de mucenicia Sfântului Sava de la Buzău şi de trimiterea moaştelor sale în Capadocia, la cererea Marelui Vasile. Unii învăţaţi consideră că actul martiric al Sfântului Sava a fost scris de Bretanion sau de oamenii din imediata lui apropiere şi că Sfântul Vasile i se adresează episcopului tomitan în legătură cu aceasta şi cu primirea moaştelor în Capadocia, în scrisorile sale cu numărul 164 şi 165. Din citirea atentă a actului martiric al Sfântului Sava reiese însă că redactarea lui s-a făcut "pe pământ roman", unde fuseseră aduse moaştele din ordinul guvematorului Iunius Soranus de dincolo de Dunăre, "din ţara barbară". Acelaşi guvernator, care era capadocian de neam, trebuie să fi dispus şi redactarea actului martiric, fapt care a fost realizat de Episcopul Bretanion sau de oamenii din jurul său. De altfel, limba în care e compus documentul este o greacă literară, care cu greu putem admite că se vorbea în mediu etnic atât de amestecat din stânga Dunării, unde predomina latina şi gotica. Această limbă era însă la ea acasă la Tomis, cetate de veche tradiţie greacă. În afară de aceasta, autorul actului martiric se dovedeşte un om de aleasă formaţie teologică şi cu profunde cunoştinţe ale Sfintei Scripturi, elemente care ne duc cu gândul la Tomis, centru teologic atât de important în această vreme. Există însă în Scrisoarea nr. 165 a Sfântului Vasile cel Mare câteva amănunte care, credem, constitute dovezi clare în favoarea adresării ei lui Bretanion; totodată din aceasta se poate deduce participarea directă a episcopului tomitan la trimiterea moaştelor în Capadocia. Marele ierarh capadocian îl consideră pe adresantul scrisorii "un cetăţean al patriei sale, care întocmai ca o creangă înflorită din rădăcină nobilă a umplut cu fructele Duhului o ţară îndepărtată". Această "ţara îndepărtată" nu putea fi decât Sciţia, deoarece el se afla în inima imperiului şi nu părea nimănui - oriunde s-ar fi găsit - atât de inaccesibil. De altfel, în partea de început a scrisorii, Sfântul Vasile se plânge "de marea depărtare" dintre el şi adresant, care îi împiedică întâlnirea personală şi "împărtăşirea reciprocă a darurilor duhovniceşti". Destinatarul scrisorii este considerat mai departe "mlădiţă cu care patria mamă se poate mândri pe drept" şi motivul arătat pentru aceasta este faptul că "a reuşit în luptele pentru credinţă, arătându-se o bună moştenire a părinţilor. Se pune acum întrebarea: cine a biruit în luptele pentru credinţă ? Nu Bretanion, care l-a înfruntat pe împăratul Valens, apărând dogmele de la Niceea ? Sfântul Vasilie scrie imediat mai departe: "Dar care este realitatea ta cea mai nouă ? Ai redat patriei sale un martir, care lucra atât de strălucit în ţara barbară cu tine, oferind ca un grădinar iscusit, ca răsplată primele fructe acelora care i-au dat lui sămânţa". Martirul trimis în patrie este Sfântul Sava, iar "ţara barbară" nu poate fi decât Goţia, adică nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei. Se surprind astfel două momente în Scrisoarea nr. 165 a Sfântului Vasilie. Primul este lauda pe care marele Părinte capadocian o aduce destinatarului pentru lupta în apărarea credinţei ortodoxe; al doilea este mulţumirea pentru trimiterea martirului în ţara sa natală. Cine putea fi acesta mai bine decât Bretanion ? Lui i s-ar potrivi şi epitetul de "pios", pe care îl foloseşte Sfântul Vasilie în scrisoarea sa pentru adresant. La toate acestea s-ar putea adăuga faptul că marele ierarh îşi încheie textul scrisorii cu cuvintele: "Te rog, aminteşte-ţi de rugăciunile tale şi de noi, cei care te iubim, rugându-te cu osârdie Domnului pentru sufletele noastre, ca să fim vrednici să slujim lui Dumnezeu, pe calea poruncilor Lui, pe care ni le-a dat spre mântuirea noastră". După sosirea moaştelor Sfântului Sava în Capadocia, a actului martiric şi a unei scrisori însoţitoare, Sfântul Vasilie se adresează din nou cu o scrisoare de mulţumire: este Scrisoarea nr. 164 prin care mulţumeşte expeditorului care i-a scris cu cea mai frumoasă dragoste, "dintr-o ţară îndepărtată"(aceeaşi expresie ca mai sus, în Scrisoarea nr. 165) şi totodată i-a trimis pe un martir "din ţara barbară, de dincolo de Dunăre". Credem că cel mai indicat în expedierea scrisorii şi a moaştelor a fost Episcopul Bretanion al Tomisului, vecin cu "ţara barbară". Putem oare concepe că în evenimentele legate de Sfântul Sava şi în care a fost implicat direct guvernatorul provinciei, Iunius Soranus, şi el capadocian de neam, Bretanion se va fi ţinut departe de ele ? Nu îşi aveau ambele personalităţi sediul în acelaşi oraş ? Nu erau asemenea lucruri, în primul rând, de competenţa ierarhului ? Se putea dezinteresa Bretanion de activitatea misionarilor din stânga Dunării, mai ales când aceştia erau în majoritate originari din Capadocia ? De altfel, un argument în plus în favoarea identificării adresantului Scrisorilor nr. 164 şi 165 ale Sfântului Vasile cu Bretanion este amănuntul, dat de ilustrul arhiepiscop, că scrisoarea primită de el cuprindea ştiri despre Eutihie, misionar şi martir capadocian în mediul gotic. Nu erau goţii vecini cu eparhia lui Bretanion ? În sfârşit, un ultim element cuprins în Scrisoarea 164 a Sfântului Vasilie care sugerează redactarea actului martiric de către Bretanion, sau de către cei apropiaţi lui, este faptul că marele Părinte află despre furia barbarilor, despre feluritele chinuri la care sunt supuşi mucenicii, despre statornicia lor în toate încercările din scrisoarea pe care el o numeşte "raportul tău". Este sigur că acest document conţine ştiri importante despre activitatea misionară la Dunărea de Jos şi despre suferinţele celor care o împlineau. Nimeni nu cunoştea mai bine aceste realităţi ca episcopul Tomisului. În lumina acestor consideraţii putem afirma că Bretanion a fost în strânsă legătură cu Sfântul Vasilie cel Mare, că a purtat cu el o corespondenţă şi că Scrisorile nr. 164 şi 165 i-au fost adresate de marele Părinte. Activitatea misionară la Dunăre, de care Sfântul Vasilie se interesa, iar Bretanion era direct implicat în ea, i-a apropiat. În plus, amândoi erau capadocieni şi apărători ai Ortodoxiei, aşa cum fusese stabilită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Obiectivele comune şi afinităţile sufleteşti i-au legat într-o strânsă colaborare şi prietenie. Bretanion ne apare astfel nu numai ca primul episcop tomitean atestat sigur în documentar, ci şi cel dintâi care a făcut o legătură a Bisericii noastre cu unul dintre cei mai mari Părinţi ai creştinătăţii. Sfântul Vasilie lăuda sfinţenia, evlavia şi darurile duhovniceşti ale lui Bretanion. Din păcate nu s-au păstrat scrisorile de răspuns ale acestuia, ca să apreciem pregătirea teologică şi toate darurile sufleteşti ale ierarhului tomitan. Nu cunoaştem nici alte aspecte ale activităţii sale, practice ori spirituale. Este sigur însă că ele l-au impus în faţa poporului, că "viaţa sa strălucea prin tot felul de virtuţi" şi aceasta l-a ajutat să înfrunte tot felul de pericole. Împodobit cu atâtea calităţi, plin de credinţă şi neînfricat păstor duhovnicesc, Bretanion a condus Biserica Tomisului până aproape de anul 381, când a închis ochii în ziua de 25 ianuarie, părăsind astfel viaţa pământească pentru cununa vieţii veşnice, pe care a binemeritat-o. Credincioşii eparhiei l-au păstrat în amintirea şi dragostea lor, sărbătorindu-l în fiecare an cu mare evlavie. Iar urmaşul său, tot un ierarh destoinic (poate unul dintre ucenicii săi), a mers la Constantinopol la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, ca să apere, ca şi el, dreapta credinţă a Bisericii în Duhul Sfânt.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Grigorie, papă al Romei, despre primirea de străini.

Un oarecare om bogat slujea cu mare osârdie, împreună cu toată casa lui, oaspeţilor, că, în fiecare zi, aducea străini la masa sa. Şi într-o zi, a venit un străin, împreună cu mulţi alţii, şi l-a dus şi pe acesta la masa sa. Însă, când a vrut, după obiceiul smereniei sale, să-i toarne apa pe mâinile lui şi s-a întors să ia ibricul cu apă, îndată nu l-a mai văzut pe acela, pe ale cărui mâini voia să toarne apa. Şi făcându-se lucrul acesta, se miră omul singur întru sine. Dar în noaptea aceea, i-a zis lui Domnul, în vis: "În celelalte zile M-ai primit, adică, prin fraţii mei mai mici, iar în ziua de ieri, pe Mine Însumi M-ai primit. Deci, la judecata cea viitoare, se va zice ţie: Cele ce aţi făcut unuia din aceşti mai mici ai Mei, acelea Mie le-aţi făcut." Iată, dar, mai înainte de judecată, că Domnul arată că, atunci când este primit prin fraţii Lui mai mici, atunci ne scocoteste pe noi ca pe cei ce-L primesc pe El Însuşi. Şi noi, dar, să nu ne lenevim spre primirea de străini. Socotiţi, fraţilor, cât de mare este lucrul primirii de străini. La mesele voastre, pe Hristos primiţi-L, ca şi voi să fiţi primiţi de El la ospăţul cel veşnic. Daţi, acum, străinului Hristos, la primirea de străini, ca şi El, pe voi, la ziua Judecăţii, nu ca pe nişte străini să vă ştie, ci ca pe cei apropiaţi ai Săi, în Împărăţia Sa să vă primească.

Întru această zi, cuvânt al aceluiaşi Sfânt Grigorie,

despre moartea drepţilor.

Ne spunea nouă Sfântul Grigorie : "A fost, zicea, un oarecare rob, pe care mulţi din voi, împreună cu mine, îl ştiu şi era sărac în viaţa lumii acesteia, iar cu faptele bune era bogat. Pe acesta îl cuprinsese o boală grea şi lungă, încât nu putea niciodată să se scoale de pe patul său, nici să stea, nici să se întoarcă pe altă parte, nici nu putea să-şi ducă mâinile sale la gură. Însă maica lui şi fraţii îi erau lui de slujbă, şi cele ce-i dădeau lui creştinii, pentru Dumnezeu, pe acelea toate, cu mâinile maicii sale şi ale fraţilor lui le împărţea la săraci. Carte nu învăţase, dar îşi cumpărase cărţi şi cei ce-l cercetau, pentru Dumnezeu, aceia îi citeau şi el, ascultându-i, se mângâia în boala sa şi lăuda pe Dumnezeu în toate ceasurile şi vremile. Iar când i s-a apropiat lui ceasul, ca să se ducă din viaţa aceasta, în vremea mutării sale, a început a cânta şi a slăvi pe Dumnezeu; încă şi pe cei ce veneau atunci la dânsul, îi îndemna să cânte împreună cu dânsul. Iar o dată, după ce au început să cânte cu el, a strigat zicând : "Tăceţi, tăceţi, au nu auziţi cât de mari laude grăiesc în ceruri ?" Şi întru acel ceas, acel sfânt suflet s-a luat din trup de îngeri. Şi toţi s-au umplut de bună mireasmă din trupul lui şi au cunoscut toţi că primit este la ceruri sufletul lui. Deci, aceasta vă rog eu pe voi, fraţilor, să cunoaşteţi ce vom lua, la Judecata cea înfricoşătoare, noi, dacă vom slăbi în fapte bune, de vreme ce acest sărac, fără de mâini, a putut să împlinească poruncile Domnului. Au nu ne va arăta atunci Domnul, împotriva noastră, pe Apostoli, care au adus mulţimi de credincioşi în Împărăţie, împreună cu dânşii ? Au nu ne va arăta nouă împotrivă pe Mucenicii, care şi-au vărsat sângele lor pentru Dânsul ? Iar noi ce vom zice atunci, când pe acest rob, de care am vorbit, îl vom vedea mântuit ? Drept aceea, acestea le grăiesc, îndemnându-vă pe voi ca să faceţi fapte bune, ca să fim şi noi părtaşi moştenirii acestora şi Împărăţiei cerurilor să ne învrednicim, întru Hristos Iisus, Domnul nostru."

Întru această zi, cuvânt din Everghitinos, despre faptul că se cuvine pururea a ne aduce aminte de moarte şi de judecată.

Trei lucruri sunt, pe care cu anevoie le câştigă omul şi acestea păzesc toate faptele bune: plângerea, a plânge pentru păcatele sale şi a avea înaintea ochilor moartea sa. Că cel ce gândeşte în toate zilele şi zice întru sine: "Numai astăzi mai am a fi în lume," niciodată nu va greşi înaintea lui Dumnezeu. Iar cel ce aşteaptă a trăi multă vreme, cu multe păcate se va acoperi. Celui ce se găteşte a da seamă înaintea lui Dumnezeu pentru toate lucrurile sale, Dumnezeu se îngrijeşte a-i curăţi toată calea lui de păcat. Iar cel ce defaimă şi zice : "Cine ştie când voi ajunge acolo," acela locuieşte în răutăţi. Mai înainte de a face orice lucru, în fiecare zi, adu-ţi aminte unde eşti, şi unde ai a merge, când vei ieşi din trup. Şi, să nu te leneveşti de sufletul tău nici o zi; ia aminte la tine, ca de-a pururea să pomeneşti şi să ai înaintea ochilor moartea şi veşnicile munci şi pe cei ce acolo se muncesc şi se chinuiesc şi, ca pe unul dintre aceia pe tine să te socoteşti, mai vârtos decât ca pe unul dintre cei vii. Vai nouă că, vrând a ne muta de pe pământul în care păcătuim, ne facem griji îndelungate pentru lucruri pământeşti şi stricăcioase. Şi, în vremea neiertatei noastre duceri de aicea, nu ne învrednicim a aduna nici un lucru. Vai nouă, că vom suferi întrebare, la înfricoşătorul Judecător, pentru toată fapta cea din viaţa pământească şi pentru tot cuvântul deşert şi pentru toate relele amintiri şi necurate şi pentru toate aducerile aminte ale sufletului. Şi, iată, ca nişte nevinovaţi, în toată vremea vieţii noastre suntem, fără de grijă de sufletele noastre. Pentru aceasta ne aşteaptă pe noi, acolo, focul cel nestins al gheenei şi întunericul cel mai dinafară şi viermele cel neadormit şi plângerea şi scrâşnirea dinţilor şi veşnica ruşine, înaintea a toată zidirea, cea de sus şi cea de jos. Vai nouă, că acele şi înţepăturile muştelor, ale trântorilor şi ale albinelor nu le răbdăm, iar de balaurul care ne muşcă în fiecare zi, care, ca într-o sorbitură, ne înghite pe noi, şi care ne străpunge peste tot cu boldurile veninoase ale morţii, de loc nu ne îngrijim şi nici să fugim de dânsul, nu voim. Şi, atunci, cum, oare, vom putea suferi înfricoşatele şi nesfârşitele munci ?

Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage25Ian.shtml
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=880http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie25.htm

Proloagele din 24 ianuarie

2012-01-23T23:11:00.000+02:00

Luna ianuarie în 24 zile: Pomenirea Sfintei maicii noastre Xenia (sec. V)

Fericita şi pururea pomenita Xenia a fost din slăvita cetate a Romei, fiică de neam cinstit, tatăl ei fiind senator al împărăţiei, binecredincios şi râvnitor. Deci, ajungând ea la vârsta nunţii şi toate cele de nuntă gătite fiind, ea a fugit de acasă cu alte două femei tinere, credincioasele ei slujnice, dorind împreună toate, a se face mirese Mirelui celui nestricăcios, lui Hristos Domnul, prin veşnică feciorie şi înţelepciune, dar această dorire Xenia tăinuind-o înaintea părinţilor ei, fiind singura lor fiică. Şi luând ea puţin aur şi îmbrăcăminte bărbătească, s-a urcat împreună cu slujnicele sale în corabie şi făcând călătoria pe mare şi străbătând multe locuri, a sosit la insula numită Cos, unde şi-a luat chipul ei femeiesc şi, întâlnind acolo pe omul lui Dumnezeu, preotul şi egumenul Pavel, venind de la Locurile Sfinte, l-a rugat să le fie lor îndrumător duhovnicesc. Deci, îndemnate fiind de dumnezeiescul Pavel, au venit în cetatea Milasa şi, făcând acolo, din aurul ce avea, o bisericuţă, cu hramul Sfântului Mucenic Ştefan, şi chilii, împreună cu alte câteva fecioare au întemeiat o mică mânăstire. Şi atâta râvnă şi nevoinţă a arătat fericita aceasta Xenia în răbdarea şi părăsirea simţirii poftelor lumeşti, încât pildă s-a făcut pe sine, a petrecerii cereşti în trup omenesc. Drept aceea, şi semn de sus a primit pentru buna petrecere a vieţii sale. Că, îndată după moartea ei, întru amiază fiind şi soarele luminând pământul, s-a ivit pe cer o cruce din stele luminoase, cuprinsă într-un ţarc de stele, semn care se părea a fi ca o cunună dată fericitei de la Dumnezeu, proslăvind ostenelile şi râvna dragostei sale pentru Hristos, de vreme ce, după îngroparea trupului ei în pământ, semnul acela n-a mai fost văzut. Şi s-au descoperit atunci şi cele despre Sfânta, spunându-le pe patul de moarte, una din slujnicele ei, din ce ţară şi din ce neam se trage fericita, precum şi numele ei cel de la părinţi, Evsevia, că vrând a nu fi cunoscută, şi-a pus ea numele de Xenia, care însemnează "Cea străină". Şi aşa, cu sârguitoare osteneală, a lucrării şi a gândirii s-a mutat fericita la Hristos, mult doritul ei Mire. Dumnezeului nostru, slavă !

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre milostenia facută din osteneala dreaptă, nu din jafuri.

Zis-a Domnul: "Faceţi-vă prieteni cu bogăţiile nedrepte, ca să intraţi în casele cele veşnice." Şi zicând aşa: "din bogăţiile nedrepte", a arătat că, adică, îndreptarea ta să se facă în vremea de acum. Ceea ce, adică, rău ai câştigat, să împarţi bine. Adunată-i din nedreptate, acum căindu-te să risipeşti cele adunate. Că nu aceasta este fapta bună, ca să dai, din acelea, o parte, ci, a se lipsi de toate acelea, este lucru bun. De vreme ce, cea mai grea fărădelege este că, adică, de la unul a apuca şi altuia a da. Iar de faci milostenie din nedreptate, apoi să miluieşti pe aceia pe care i-ai asuprit. Că nu acela ce miluieşte pe mulţi este milostiv, ci acela ce nici pe unul nu asupreşte, nici îi face nedreptate, pentru că cei ce nu se depărtează de la nedreptăţi şi aduc daruri lui Dumnezeu, aceia neprimiţi sunt. Căci scris este: "Jertfele celor fără de lege, urâte sunt lui Dumnezeu." Mai bine este a nu câştiga o avere ca aceea, decât a o da lui Dumnezeu cu făţărnicie. Iar, pentru cei ce nu fac milostenie la săraci, zice Proorocul: "Cela ce-şi astupă urechile sale, ca să nu audă pe săraci, şi el însuşi, oarecând va striga şi nu-l va auzi nimenea." Drept aceea, se cade a pune în minte mila şi judecata, adică, să câştigăm după dreptate şi să împărţim milostenie, după cum este scris, ca prin aceasta să ne apropiem de Dumnezeu. Deci, întru aceasta, să se cerceteze cu dinadinsul fiecare pe sine şi să se socotească: oare, dintru ale sale osteneli are bogăţia din care voieşte să aducă daruri lui Dumnezeu, ori, poate a făcut silă celor neputincioşi, sau a jefuit pe cei de sub stăpânirea lui ? Că, măcar de eşti şi stăpânitor, să nu faci silă, nici să jefuieşti, ci, de ţi se va întâmpla ţie şi să ai stăpânire, să arăţi, mai ales, dreptatea ta. Iar, de vei lua de la săraci şi vei da la alţi săraci, apoi mai bine este ţie să nu jefuieşti cele străine, nici să faci cu ele milostenie, ca să nu-ţi faci jertfa ta urâtă, apucând a o aduce din nedreptate. Ci, cu ceea ce voieşti să miluieşti pe alt sărac, mai bine să-l miluieşti pe acela căruia i-ai făcut nedreptate. Că Dumnezeu nu primeşte jafuri şi apucături. Pentru că milostenie din nedreptate nu se face, nici din blestem nu vine binecuvântare, nici din lacrimi, veselie. Drept aceea, rogu-vă pe voi, în tot locul să vă socotiţi şi să vă păziţi pe voi şi să vă siliţi a face poruncile Domnului, ca să aflaţi odihnă sufletelor voastre.

Întru această zi, cuvânt despre Iov, despre iubirea de săraci.

Ascultaţi ce grăieşte Scriptura despre Iov, câtă avere avea, cirezi de boi şi oi şi cămile şi toată cealaltă avere pe care Dumnezeu o încredinţase lui, pe toată a ars-o focul. Şi Iov n-a zis un cuvânt de răzvrătire, ci a zis: "Domnul a dat, Domnul a luat". Ascultă şi vezi, el atât de multe pierzând, n-a defăimat, ci, când le-a primit, a lăudat pe Dumnezeu, iar când s-au luat de la dânsul, nu s-a jelit. Iar oamenii, cei de acum, când primesc şi iau, nici nu-şi aduc aminte de Acela ce le-a dat lor, iar când le pierd şi se păgubesc, atunci încep a defăima pe Făcătorul, numărându-şi vredniciile lor. De au dat vreo măsură de grâu, sau o pâine la săraci, de au aprins o lumânare la biserică, sau de au adus spre jertfă un ied, apoi le pomenesc şi zic: "Am făcut aceste fapte bune de ce, dar, au venit asupra noastră aceste răutăţi ?" Însă, se cade nu numai să nu pomeneşti acele mici fapte bune, ci, mai vârtos, să-ţi aduci aminte de cele mai de seamă porunci ale Legii, pe care nu le-ai făcut. Ai aprins, adică, o lumânare în biserică, bine; dar iată a intrat în biserică şi săracul, suspinând cu lacrimi din pricina ta şi ţi-a stins strălucirea lumânării tale. Sau ai dat cutărui sărac o pâine, ceea ce şi eu adeveresc, dar adu-ţi aminte că turmele oilor tale au mâncat toată secerătura săracului. Drept aceea, asupreşti mult şi faci puţine bunătăţi. Apuci mult şi dai puţine. De voieşti să nu fii învinuit, apoi nu năpăstui pe cel sărac, nici pe semenul tău. Pe cei scăpătaţi nu-i nedreptăţi, pe văduve nu le asupri, pe sărac nu-l trece cu vederea, de la vecini să nu-ţi întorci faţa, pe prieteni să nu-i înşeli, pe cei bătrâni să nu-i mânii, pe părinţi să-i cinsteşti, de biserică să nu te desparţi, de desfrânare să te depărtezi, de iubirea de arginţi să te păzeşti. Iubirea faţă de fraţi să nu o uiţi, vătămarea răutăţii să o goneşti din inima ta şi dragostea să ţi-o sădeşti în inimă. De iubirea de străini să nu te lepezi, şi de la adevăr să nu te depărtezi. De clevetiri să fugi departe, smerenia să o iubeşti, de sfadă să te îngreţoşezi. Acestea toate să le păzeşti şi nu te va cuprinde pe tine răul şi, măcar de ar şi năvăli, dar tu să nu huleşti. Acestea toate le-a făcut Iov, sluga Domnului, când au năvălit asupra lui relele acelea, iar el n-a defăimat, ci a lăudat pe Dumnezeu, zicând: "Fie numele Domnului binecuvântat în veci." Deci, de ar fi cineva bolnav sau din bogăţie ar cădea, şi de l-ar primi cu răbdarea acestuia, apoi şi cununii aceluia vrednic va fi, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava ! Amin.

Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage24Ian.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=879

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie24.htm

Proloagele din 23 ianuarie

2012-01-23T01:02:00.000+02:00

Pomenirea Sfântului, sfinţitului Mucenic Clement, episcop al Ancirei şi a Sfântului Mucenic Agatanghel

Fericitul şi minunatul Clement era din Ancira Galatiei, din tată păgân şi din mamă binecredincioasa, Sofia cu numele, născut către anul 280, de la Hristos. A intrat în mânăstire la vârsta de 12 ani, iar, pentru viaţa lui înţeleaptă a fost făcut arhiereu, la 20 de ani. Şi se nevoia cu propovăduirea dreptei credinţe, pe timpul domniei păgânilor împăraţi, Diocleţian(284-305) şi Maximian(286-305), amândoi aprigi prigonitori ai creştinilor. Iar fericitul Agatanghel era roman de neam şi a fost botezat de însuşi Clement, care atunci se afla la Roma, propovăduind credinţa şi întărind pe cei prigoniţi de urgia împărătească. Deci, prinşi fiind ei şi aruncaţi în temniţă, împreună cu alţi creştini, a fost hotărât ca fiecare să fie trimis la locul său de naştere, ca să fie judecat acolo. Şi Agatanghel s-a ascuns în corabia care avea să ducă pe Sfântul Clement, că, nevrând el să se despartă de dânsul, l-a însoţit până la Ancira. Şi au fost daţi acolo în seama guvernatorului Luchie, ca împreună cu alţi creştini să fie osândiţi. Şi, fericiţii Clement şi Agatanghel, stând în faţa guvernatorului Luchie şi mărturisind cu tărie credinţa lor în Hristos, au fost daţi la tot felul de chinuri; bătuţi cu toiege, spânzuraţi, arşi pe coaste cu făclii aprinse, aruncaţi în cuşca cu fiare, băgaţi câte două zile în varniţa cu var, întinşi pe pături de fier înroşite, aruncaţi în cuptor fierbinte, azvârliţi peste ţepi tăioase şi altele asemenea, cât se minunau prigonitorii de tăria răbdării lor. Deci, nevrând ei să se lepede de credinţă, a poruncit dregătorul să li se taie capetele, dimpreună cu alţi bărbaţi, femei şi copii, care crezuseră în Hristos. Şi aşa s-au mutat fericiţi în cereştile locaşuri. Şi se face pomenirea lor la 23 ianuarie.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, episcopul din Nola(+431), care, împărţindu-şi averea sa în milostenii, s-a vândut pe sine la păgâni(din Patericul Sfântului Grigorie Dialogul)

Să cunoaştem şi să ştim, cum cei dintâi creştini păzeau cu adeverire şi cu tot dinadinsul poruncile lui Dumnezeu, căci, pentru aproapele lor, îşi puneau sufletele, după cuvântul Celui ce a zis : "Mai mare dragoste decât aceasta nu este, ca, adică, să-şi pună cineva sufletul său pentru prietenii săi." Şi aceasta a făcut-o omul lui Dumnezeu Paulin, căci toată averea, câtă avea a dat-o pentru eliberarea din robie a celor pe care vandalii îi robiseră din pământul Traciei. Şi, până într-atâta îşi împărţise averea, încât nu-şi lăsase pentru sine, în chilie, nimic. Şi a venit după aceasta la dânsul o văduvă, fiind fiul ei robit de ginerele lui Riga şi dus la vandali. Şi văduva aceea cerea preţul fiului ei, de la omul lui Dumnezeu, Paulin, iar el, rob al lui Dumnezeu fiind, a căutat la sine şi n-a aflat ce să-i dea, fără numai pe sine singur. Şi i-a zis ei: "Altceva nu am ce să-ţi dau ţie, fără numai pe mine însumi rob mă dau, ca, adică, pe fiul tău să-l scoţi, iar pe mine însumi să mă vinzi rob, în locul lui." Însă ea, auzind aceasta, i se părea cuvântul lui mai mult o batjocură, decât o milă. Iar acel bărbat înţelept, alinând durerea văduvei, îi adeverea şi o încredinţa pe dânsa ca să creadă cu dinadinsul cele ce grăise către dânsa, şi, pentru al său fiu, să nu se înspăimânteze a vinde în robie pe episcop. Deci, s-au dus amândoi în Tracia şi l-au găsit pe ginerele lui Riga, conducătorul vandalilor, care avea pe fiul văduvei şi a căzut ea înaintea lui, rugându-se ca să-i elibereze pe fiul ei. Iar barbarul acela, mândrindu-se, nu numai că nu a vrut să i-l dea, dar nici măcar să o audă. Atunci, văduva i-a zis, arătând la episcop : "Pe acest om îl am să ţi-l dau în schimb pentru dânsul, ca să faci milă cu mine, că unul născut îmi este fiul meu." Iar acela, văzând pe om cu faţa lină, i-a zis lui: "Ce fel de meşteşug ştii ?" Iar Paulin a răspuns :"Nu ştiu nici un meşteşug, ci numai la grădină ştiu bine a lucra." Deci, aceasta auzind-o barbarul, a dat înapoi văduvei pe fiul ei, iar ea, luându-l pe el, s-a întors la pământul său. După aceea Paulin, luând grija grădinii, o lucra bine. Iar ginerele lui Riga adeseori, venea la dânsul în grădină şi cu al său grădinar discuta, şi, foarte înţelept văzându-l pe acesta, vorbea de toate împreună cu el şi-l întreba pe el de multe lucruri. Iar Paulin, în fiecare zi, aducea la masa lui pepeni, ridichi şi alte verdeţuri bine mirositoare şi aşa, luându-şi pâinea, ieşea la ostenelile sale şi, în acest fel, multă vreme a petrecut. Dar, într-o zi, vorbind stăpânul lui cu dânsul, Paulin, în taină, i-a zis lui: "Vezi, poate voieşti să te duci undeva ? Ci, se cade ţie să te îngrijeşti de împărăţia vandalului, pentru că iată, Riga degrabă o să moară. Deci, de te vei duce, altul va apuca împărăţia ta." Iar, acesta auzind-o de la grădinarul său, nicidecum nu a tăcut. Ci, ducându-se, a spus-o, pentru că, mai mult decât toţi, era iubit de Riga. Apoi i-a zis Riga ginerelui său: "Vreau să văd şi eu pe omul acesta, de care îmi spui." Iar ginerele i-a zis: "Acum îi voi porunci aceluia ca, la vremea mesei, să-ţi aducă ţie salată din grădină, ca să-l vezi pe el, că acela mi-a spus." Iar când a şezut la masă Riga, a intrat Paulin, aducând, din ostenelile sale, verdeţuri binemirositoare. Şi îndată ce l-a văzut pe el Riga, s-a cutremurat şi, chemând aproape pe ginerele său, în taină i-a spus lui, zicând : "Adevărate sunt acelea ce le-ai auzit de la dânsul, pentru că în noaptea aceasta am văzut în vis pe dregători stând la judecată, împreună cu mine, şi, mai sus decât toţi, sta acesta şi cu judecata lor, stăpânirea pe care o aveam dintâi, mi s-a luat de la mine. Deci, să-l întrebi pe el cine este, pentru că eu pe acest om nu-l socotesc a fi un simplu om, ci în mare dregătorie l-am văzut pe el". Atunci, ginerele lui Riga, luând pe Paulin deoparte, îl întrebă, şi omul lui Dumnezeu i-a răspuns, zicând : "Robul tău sunt eu, pe care l-ai luat în locul fiului văduvei." Dar el mai cu dinadinsul îl întrebă, zicând : "Dar, în ţara ta, ce ai fost ?" Iar Paulin, fiind îndelung supărat şi jurămintele ce se făceau neputând să le calce, s-a descoperit pe sine că este episcop. Aceasta auzind, ginerele s-a temut şi cu toată smerenia i s-a plecat lui, zicându-i: "Cere de la mine orice vei voi, ca să te întorci, cu mari daruri, în pământul tău." Drept care, omul lui Dumnezeu, Paulin, a zis : "Un dar bun poftesc de la tine, ca, adică, pe toţi cei robiţi din cetatea mea să mi-i eliberezi." Deci, atunci, cerând pe toţi creştinii cei robiţi din ţara Frigiei şi aducându-i, i-au dat lui Paulin şi împreună cu averi şi cu bucate, şi pe el însuşi, cu cinste împreună cu dânşii i-a eliberat şi cu bucurie au venit în pământul lor. Iar, nu după multă vreme Riga a murit, precum Paulin proorocise. Şi aşa, acesta, care s-a vândut în robie pe sine însuşi, şi, cu mulţime de robiţi împreună, s-au întors la libertate, asemănându-se Aceluia ce a luat chip de rob şi pe toţi oamenii din robia diavolului i-a slobozit. Drept aceea, şi noi să nu fim robii păcatului, pentru că ne-a slobozit pe noi Hristos, ai Cărui paşi urmându-i, Paulin s-a făcut minunat în tot pământul şi la ceruri s-a proslăvit şi Împărăţia lui Hristos a moştenit. A Căruia este slava în veci ! Amin.

Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage23Ian.shtml
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=878

Proloagele din 22 ianuarie

2012-01-21T22:11:00.000+02:00

Luna ianuarie în 22 zile: Sfântul Apostol Timotei, ucenicul Sfântului Apostol Pavel (+109).

Acesta a fost din cetatea Listra, şi din ţara Licaoniei (Asia Mică), trăgându-se din tată grec şi din mamă evreică, Eunice cu numele, binecredincioasă, ca şi mama ei Loida, şi, a fost ucenic iubit al marelui Pavel Apostolul(51-68). Pomenind de acest ucenic al său, Sfântul Pavel scrie că Timotei cunoştea Sfintele Scripturi din pruncie şi că se bucura de un nume bun între creştinii din ţara lui. Aceste bunătăţi şi alte daruri de inimă, de minte şi de zel neobosit, au îndemnat pe fericitul Pavel să ia aminte şi să-l ia pe Timotei ca tovarăş de lucru apostolesc, tot timpul vieţii sale, şcoală şi slujire în care fericitul Timotei s-a dovedit totodată şi un adevărat om al lui Dumnezeu, dar şi un iubit fiu duhovnicesc şi apostol, ucenic al marelui Apostol. Deci, a însoţit pe Pavel, propovăduind împreună cu el pe Hristos, în Efes, în Corint, în Macedonia, în Atena, la Roma, la Ierusalim, în Spania şi în alte multe locuri şi a avut partea fericita să fie închis, pentru Domnul nostru Hristos, mărturisind credinţa în faţa unui mare număr de martori. A fost hirotonit episcop de Efes, de Sfântul Pavel, la întoarcerea acestuia de la Roma, către anul 64 şi, rămânând în Efes, i s-a încredinţat şi grija bisericilor din Asia, măcar că era încă tânăr şi nedeprins la cârmuirea Bisericii lui Dumnezeu. Drept aceea, s-a învrednicit a i se scrie două epistole, una din Macedonia, alta din Roma, unde Pavel era închis a doua oară, epistole din care se vede cât era de iubit şi îndrumat de marele său dascăl, epistole care se pot citi şi astăzi în şirul Epistolelor pastorale din Noul Testament: "Adu-ţi aminte şi înflăcărează darul lui Dumnezeu, care este întru tine, prin punerea mâinilor mele", îi spune el îndeosebi. În cea de a doua epistolă, mai ales, Pavel, presimţind că i se apropie sfârşitul, îi mărturisi lui Timotei dorinţa lui de a-l vedea la Roma, înainte de a muri. Şi a păstorit acest fericit Timotei, ca episcop, marea cetate a Efesului, înainte şi în vremea surghiunirii Sfântului Evanghelist Ioan, în insula Patmos. Şi aşa, împlinindu-şi cu vrednicie lupta cea bună a sa, bine şi neştirbită păzind, adică vistieria credinţei şi a vieţii creştine şi hirotonind mulţi urmaşi, diaconi, presviteri şi episcopi, Bisericii lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Timotei s-a mutat la Domnul, fiind ucis cu pietre şi cu pari la sărbătoarea barbară din Efes, Catagrion numită, în anul 97, în zilele împăratului Nerva-Traian. Iar sfintele lui moaşte au fost aduse la Constantinopol şi aşezate în biserica Sfinţilor Apostoli, din porunca împăratului Constantiu, fiul marelui Constantin, la anul 356.

Întru această zi, pomenirea Sfântului şi Preacuviosului Mucenic Anastasie persul (+628).

Slăvitul Mucenic Anastasie a fost din Persia, pe vremea lui Cosroes, care împărăţea peste perşi şi a lui Heraclie(610- 641), care împărăţea la romani. Ţinutul Razeh era patria sa iar locul de naştere, oraşul ce se numea Nun. Şi era numele său, mai înainte, Magundat, fecior al unui vrăjitor, anume Vava, de la care a învăţat meşteşugul vrăjitoriei, încă din tinereţe. Şi, ajungând Magundat la vârsta de bărbat, a fost rânduit în ceata ostaşilor, ce se chema a Tironilor, şi petrecea în cetatea împărătească, slujind lui Cosroes. Deci, prădând perşii locurile sfintei cetăţi a Ierusalimului au prins mulţime de robi şi a fost luat de dânşii şi cinstitul lemn al Cinstitei Cruci, pe care Iisus Hristos, Domnul, a răbdat patima cea după trup; şi se dusese vestea de minunile ce făcea Sfânta Cruce în ţara lor, încât se zicea: "Dumnezeul Creştinilor a venit la noi." Deci, deodată, i s-a aprins lui Magundat sufletul în taină şi, fiind biruit de Darul lui Dumnezu, încerca cu multă osârdie să cunoască taina credinţei şi, aflând de la un credincios toată rânduială crucii, a crezut în Hristos. Si avea Magundat un frate după trup si erau amandoi în ceata aceluiaşi conducător, trimis cu oastea sa, de împăratul Persiei, la război în împărăţia grecească. Deci, aflând că la Calcedon, împăratul Heraclie a înfrânt armatele perşilor, Magundat s-a despărţit de fratele său şi a mers la Ierapolis şi, aflând un argintar, de acelaşi meşteşug cu el, a rămas o vreme lucrând acolo, iar, mai apoi, s-a dus la Ierusalim şi, botezându-se în sfânta cetate, s-a numit Anastasie. Deci, alegând el viaţa monahicească, a mers la mănăstirea Sfântului Sava şi a luat sfânta schimă a monahilor. Şi a străbătut acolo toată calea cea sfântă ce duce pe om la fapta cea bună, că, învăţând sfintele cărţi şi psaltirea pe de rost, dar, mai vârtos, pornindu-şi şi mai înfierbântat dorul ce avea către Dumnezeu, se ruga să-şi săvârşească viaţa prin mucenicie şi prin sânge, iar, văzând pe pereţii bisericilor chipurile sfinţilor şi citind din cărţi, ca şi cum ar fi fost aievea, mult se aprindea spre urmarea acestora. Iar când s-au împlinit şapte ani de la venirea lui în mânăstire, i s-a arătat lui în vis, că s-a apropiat de el un bărbat luminat, ţinând un pahar de aur plin de vin zicându-i: "Primeşte şi bea." Şi, luându-l el, l-a băut tot. Şi încă în somn fiind, înţelegea că acesta era semnul cel dorit de el, al poftei ce avea sădită în inima sa, ca să mărturisească pentru Hristos. Şi, încă praznicul Sfintei Învieri fiind, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, a ieşit din mânăstire şi s-a dus în Cezareea Palestinei. Şi, în aceea vreme, perşii stăpâneau Palestina şi locuiau acolo. Deci, mergând el pe uliţe şi văzând pe vrăjitorii perşi şi vrăjile lor, şi mult batjocorind cele ce făceau ei, iar pe sine numindu-se că este creştin, a fost prins de dânşii şi adus la Marzavan, domnul lor. Şi stând cu îndrăzneală în faţa lui şi mărturisindu-se că este creştin, acela a poruncit să fie pus în lanţuri şi să care pietre. Şi, mergând la osândă, mulţi din neamul lui îşi băteau joc de el, smulgându-i barba, rupându-i haina, şi tot felul de batjocuri aruncând asupra lui, că socoteau credinţa în Hristos o ocară adusă neamului lor. Şi, bătut fiind foarte rău, a fost adus în faţa lui Cosroes, împăratul perşilor. Şi, mărturisind pe Hristos şi neprimind a se întoarce, iarăşi, spre legea lor cea păgânească, după ce a fost bătut cu toiege fără milă, l-au spânzurat de o mână, atârnându-i o piatră dedesupt. Deci, rămânând neclintit în credinţă, i-au pus un laţ de grumaz şi, abia răsuflând, i-au tăiat capul. Şi aşa s-a săvârşit în Domnul Sfântul Mucenic Anastasie Persul, la 22 ianuarie anul 628.

Întru această zi, cuvânt din Pateric,
despre un stareţ şi un demon.

S-a suit odinioară un stareţ, din Schit în Ternuf, unde locuia singur; şi i-au adus lui, pentru osteneala postului, puţin vin. Însă oarecine, auzind de dânsul, a adus la el pe un îndrăcit. Deci, a început demonul a cleveti pe bătrân şi a zice: "Au la acest băutor de vin m-aţi adus adus pe mine ?" Iar stareţul, smerindu-se nu voia ca să-l scoată pe el deodată. Însă, pentru că-l ocăra demonul, i-a zis: "Cred lui Hristos, că nu voi sfârşi să beau paharul acesta, până ce nu vei ieşi tu, demone." Şi cum a început stareţul a bea, a strigat demonul tare şi a zis: "Mă goneşti pe mine, o bătrânule !" Şi mai înainte până a nu sfârşi paharul de băut, a ieşit dracul, prin voia lui Hristos.

Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, de suflet folositor.

Să nu-ţi cheltuieşti toată vremea vieţii tale întru grija trupului tău. Ci, când va flămânzi trupul şi hrană va cere, adu-ţi aminte că şi sufletul tău de aceeaşi hrană are trebuinţă. Şi, precum trupul, dacă nu se va împărtăşi de hrana cea trupească, moare, aşa şi sufletul, dacă nu se va împărtăşi de cea duhovnicească. Că îndoit este omul: şi cu suflet şi cu trup. Şi pentru aceasta zicea Iisus: "Deci, tu, iconomule, dă pe cele ale sufletului, sufletului, şi pe cele ale trupului, trupului." Nu numai pe trupul tău să-l hrăneşti, iar pe suflet să-l laşi lipsit şi mort de foame. Pentru acest fel de suflet zice Apostolul: "Iar văduva care se ospătează numai cu trupul, moartă este de vie."(Tim. 5, 6). Deci, să nu laşi sufletul tău să moară de foame, ci hrăneşte-l pe el cu cuvintele lui Dumnezeu, cu psalmi şi cu laude şi cu cântări duhovniceşti, cu citirile dumnezeieştilor scripturi, cu ajunări şi cu privegheri, cu lacrimi şi cu milostenii; cu nădejdea şi cugetarea bunătăţilor celor ce vor să fie, celor veşnice şi nestricăcioase. Acestea şi cele asemenea acestora sunt hrana şi viaţa sufletului. Pentru care şi marele Prooroc zicea: "Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâinea ziua şi noaptea" (Psalm 41, 3). O, fericit suflet al Proorocului David, încăperea şi sălaşul Sfântului Duh ! În fiecare zi şi noapte plângea. Iar noi nici măcar un ceas nu voim să ne umilim şi să ne pocăim. O, câtă bucurie se face în cer, când omul păcătos pe pământ va lăcrima şi va lepăda obiceiul cel rău şi va urî păcatul şi va zice: "Spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urât."(Psalm 118, 128). Să nu fii obraznic, ca să nu fii urât de toţi; să nu-ţi pricinuieşti semeţie, să nu dai odihnă niciodată trupului tău, ca să nu se facă greutate sufletului tău, defăimarea să nu-ţi răpească dorinţa ta, deznădăjduirea să nu-ţi încuie pocăinţa ta, trufia să nu te tragă în jos de la ceruri, să nu vădească grăirea cele ascunse ale tale, invidia ta, să nu întunece pe cineva. Nebunia să nu orbească priceperea ta. Să nu întunece trândăvia înţelepciunea ta, să nu domnească prostia peste mintea ta, nesocotinţa să nu schimbe chibzuinţa ta, nici altceva din cele oprite, tăinuindu-se de minte, să intre pe ascuns în inima ta şi să te fure de la Împărăţia lui Dumnezeu. Ci, trezeşte-te, după cum este scris, cugetând ziua şi noaptea, ca nu cumva cel rău să afle mintea ta deşartă de cugetarea cuvintelor lui Dumnezeu şi să-şi semene, întru dânsa, sămânţa sa. Vrednic de jale şi ticălos este cela ce este departe de dragoste, căci visând şi batjocorind, îşi trece zilele lui. Cine nu va plânge pe omul acela, care este departe de Dumnezeu ? Că zic vouă, fraţilor, că cela ce nu are dragoste de Dumnezeu, vrăjmaş al lui este. Că nemincinos este cela ce a zis: "Oricine urăşte pe fratele său, este ucigaş de oameni."(Ioan 3, 15). Căci cela ce nu are dragoste este prieten al diavolului, vas al trufiei, împreună vorbitor al celor ce grăiesc de rău, al mândriei lucrător şi, pe scurt, unealtă este a diavolului. Vrednic de jale şi ticălos este acela ce nu a câştigat răbdare, căci el se vântura de vânt, ocară nu suferă, în necazuri este leneş, la supunere cârtitor, la ascultare împotrivitor, la rugăciune trândav, la întrebări pregetător, la schimb de cuvinte viteaz. Cela ce nu are răbdare, multe pagube pătimeşte şi a se apuca de fapta cea bună, unul ca acesta nu poate. Ci, mai vârtos, se împotriveşte şi pe cei ce sporesc îi pizmuieşte. Iar fericit este omul acela care nu se mânie cu înlesnire, şi mânia n-o primeşte, cela ce duhul iuţimii nu-l are şi pe Duhul cel Sfânt nu-l întărâtă. Unul ca acesta de toţi se slăveşte, este lăudat de îngeri şi de Hristos iubit este. Trupul acestuia şi sufletul lui totdeaua sunt sănătoase. Iar cela ce de duhul iuţimii este ţinut, de multe ori, din lucru de nimic, se mânie şi cu adevărat vrednic de jale şi ticălos este. Cela ce se mânie îşi ucide sufletul. Mai înaltă decât toate lucrurile cele bune şi decât toate faptele bune, este dragostea, tot aşa, decât toate păcatele mai grea este ura de frate. Căci, cela ce urăşte pe fratele său, petrece în moarte. Şi cela ce opreşte plata şi cela ce urăşte pe fratele său se vor osândi în locul cel cumplit de chin al ucigaşilor. Deci, când vei păcătui, să nu aştepţi învinuirea şi mustrarea de la altul, ci, înainte de a fi învinuit şi certat, prihăneşte-te tu însuţi de cele făcute de tine. Şi la mărturisire aleargă şi să nu te ruşinezi, căci ai lucrat cele ce te ruşinează, şi nu te-ai ruşinat, şi acum te ruşinezi de graiurile, care te îndreptează pe tine ? Spune-le aici, ca să nu le spui acolo, nevrând. Că mărturisirea păcatelor se face piezare greşelilor. Că, oare, pentru că nu le ştie, vrea Dumnezeu să le cunoască ? Nu. Ci vrând ca noi, întru simţirea celor greşite să venim, prin mărturisire. Oare, vreun lucru greu şi împovărător cere de la noi Dumnezeu ? El cere zdrobirea inimii, umilinţa gândurilor, mărturisirea greşelilor, stăruinţa dureroasă şi cu toată puterea, iar după mărturisire şi iertarea păcatelor, îţi cere şi păzirea de păcate, de aici înainte. Că mai bun lucru este, adică, a plânge şi a te tângui, aici, în această scurtă şi vremelnică viaţă, decât, aici, să râzi şi apoi să te duci acolo şi să fii chinuit în veacul veacului. Te ruşinezi, însă, şi te înroşeşti să-ţi spui păcatele ? Dar ruşine este, mai vârtos, a păcătui şi a nu mărturisi. Zi gândului tău că, dacă acum nu se va mărturisi, atunci şi acolo le vei mărturisi toate în mijlocul priveliştii a toată lumea, când mai multă este osânda, când mai mare este vădirea şi mustrarea; deci, când este trebuinţă de mărturisire, să nu ne ruşinăm; nici să întârziem. Că nu este ruşine când ne mărturisim păcatele, ci îndreptare şi, de n-ar fi aşa, n-ar avea plată mărturisirea. Ascultă ce se zice: "Spune-ţi dar tu întîi păcatele, ca să te îndreptezi, că nu pentru a chinui îţi porunceşte ţie ca să te mărturiseşti, ci ca să fii iertat." Deci, să facem mărturisirea cu tot dinadinsul, nu pentru fapte numai, ci şi pentru graiuri şi gânduri. Şi să ne sârguim după asemănarea greşelilor şi pocăinţa să o arătăm. Să întrebăm cugetul şi mult să îl certăm ca să nu îndrăznească, după îndreptare, să cadă, iarăşi, în acea prăpastie a păcatului, temându-se de osânda rănii celei dintâi. Deci să ai o carte a cugetului, în care să scrii păcatele cele din fiecare zi, şi, în fiecare zi, pune-ţi înainte cartea şi socoteşte lucrul cel bun şi cel rău, pe care l-ai lucrat. Şi adu-ţi aminte de răul cel de foc, de viermele cel neadormit, de iadul cel amar, ca, prin frica muncilor, lucrul cel bun să-l adaugi, iar pe cel rău să-l scazi. Să lăcrimăm mai înainte de vreme, ca să nu scrâşnim din dinţi, întru acea vreme. Să plîngem vremelnic, ca prin această jertfă să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Cu apa aceasta adăpându-se, omul aduce roadă. Cu apa aceasta ţarina se spală, cu apa aceasta focul se stinge, întunericul se luminează, legăturile se dezleagă, cei rătăciţi se întorc, toţi se mântuiesc, Dumnezeu Se proslăveşte. Cu apa aceasta şi Petru şi-a spălat întinăciunile făcute de dânsul, că, ieşind afară, a plâns cu amar. Dumnezeului nostru, slavă !

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage22Ian.shtml
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=877

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie22.htm

Proloagele din 21 ianuarie

2012-01-20T22:44:00.000+02:00

Luna ianuarie în 21 de zile: pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Maxim Mărturisitorul (+662).

Acesta a fost în zilele marelui împărat Eraclie (610-641) şi a trăit până în vremea răucredinciosului împărat Constans II, urmaşul său (641-668). Se trăgea din neam de rang înalt, născându-se către 580 în Constantinopol, iar cu bunăstarea şi cu mintea ce avea, primi învăţătură temeinică de la cei mai de seamă dascăli ai vremii. Deci, către 610, Sfântul a fost chemat de Heraclie la curtea sa, şi-l făcu mare sfetnic al împărăţiei, dar nu rămase în dregătorie decât puţină vreme. Că, ivindu-se o rătăcire nouă şi împăratul crezând şi el în această greşită învăţătură, Sfântul Maxim a lepădat şi dregătoria sa şi lumea şi, mergând la mănăstirea Hrisopolis(Scutari), s-a făcut călugăr, alegând a fi mai bine lepădat în casa lui Dumnezeu, decât să locuiască în slujba rătăcirii. Că s-a ivit, în adevăr, în acele vremi, o rătăcire nouă, numită a monoteliţilor, adică a celor care mărturisesc că este numai o singură voinţă întru Hristos, Domnul nostru. Şi se ridica rătăcirea aceasta împotriva credinţei celei drepte, care învăţa că Hristos Domnul, deşi este o singură persoană, persoana lui Dumnezeu-Fiul, totuşi, pentru că în Domnul Hristos, Dumnezeu Fiul S-a făcut om, din această pricină, persoana Domnului Hristos are două firi, adică firea Lui de Dumnezeu şi firea Lui de om, iar, pentru că sunt în El aceste două firi, tot astfel, sunt în El şi două voinţe şi două lucrări, deosebite pentru fiecare fire a Lui, că numai punând la lucru în armonie toate aceste voinţi şi lucrări de om şi de Dumnezeu, a putut El săvârşi mântuirea noastră, cum arată Scriptura. Şi rătăcirea aceasta, că în Hristos este numai o singură voinţă, o apărau doi episcopi mari, Chir din Alexandria şi Serghie din Constantinopol, lăudându-se în faţa împăraţilor că această nouă învăţătură(o rătăcire mai veche, care învăţa că Hristos este numai o singură fire) va câştiga, de partea împărăţiei, popoarele monofizite de la graniţa dinspre perşi şi arabi, duşmanii Constantinopolului şi va întări, astfel, apărarea imperiului. Şi, în 633 are loc chiar o învoială scrisă în acest scop, între ortodocşi şi monofiziţi. Iar împăraţii Heraclie şi Constans II sunt sfătuiţi să dea straşnică poruncă, oprind să se mai scrie sau să se mai vorbească despre una sau două voinţe şi lucrări în Hristos. Drept aceea, au şi dat împăraţii două hrisoave: Heraclie, documentul "Ectesis”, în 638, iar Constans, documentul "Tipos”, în 648, cu această poruncă, sub grea pedeapsă. Şi astfel, s-a umplut de rătăcire tot Răsăritul. Cel dintâi care şi-a dat seama de pericol a fost Sfântul Sofronie, călugăr din Alexandria, care a ajuns apoi patriarh în Ierusalim, iar, după moartea lui, în 638, lupta a fost condusă de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Deci, aflând că în Apus rătăcirea aceasta nu a avut loc, Sfântul Maxim s-a aprins, ca de foc, de râvna dumnezeiască şi, mergând din răsărit în apus (641), mai întâi în Africa, la Cartagina, şi apoi la Roma cea veche (646), i-a îndemnat pe cei de acolo, ca, strângând multe sinoade de episcopi, să mărturisească dreapta credinţă şi, dând anatemii dogmele rătăcirii monotelite, să osândească şi cele două documente împărăteşti, care opreau mărturisirea adevărului şi să înveţe că primirea rătăcirii adevărului însemnează un ajutor dat la răspândirea rătăcirii: "a tăinui cuvântul adevărului, însemnează a te lepăda de el.” Şi a scris el şi cuvinte şi cărţi, care adevereau temeiul dreptei credinţe, pline de dăscăleşti dovediri, trimiţându-le pretutindeni în lume. Acestea aflându-le, împăratul a trimis oamenii săi, cu putere ostăşească, în Apus şi a prins (653), mai întâi, pe Sfântul Martin, episcopul Romei, pe care judecându-l, l-a surghiunit în Cherson, unde a şi murit, iar, peste câteva zile, prinzându-l şi pe Sfântul Maxim cu cei doi ucenici ai săi l-a dus la Constantinopol şi, găsindu-l vinovat, l-a surghiunit în Tracia (655). După o nouă judecată, a fost surghiunit la Perberis. Iar, la cea din urmă înfăţişare, neprimind să tacă despre adevăr, a fost osândit să i se taie limba şi mâna dreaptă, ca să nu mai poată mărturisi adevărul, nici cu graiul nici prin scris, şi a fost surghiunit pe toată viaţa în ţara Lazilor(Caucaz). Şi a fost acest Sfânt Maxim un mărturisitor şi în războiul cel nevăzut al înnoirii duhovniceşti a omului şi a lumii, prin lupta contra patimilor şi prin har, cum arată scrierile din Filocalie. Şi aşa, aruncat în surghiun, la vreme de bătrâneţe, cu limba şi cu mâna tăiate, ca preţ de sânge pentru credinţă, şi rămânând simplu monah până la sfârşitul zilelor sale, Sfântul Maxim s-a mutat la Domnul, la 13 august 662, având 82 de ani.

Întru aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Neofit (+290).

Acesta a fost din Niceea Bitiniei, fiu de părinţi binecredincioşi şi creştini, anume Teodor şi Florentina, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian(284-305) şi chiar din începutul vieţii sale a fost plin de darul lui Dumnezeu. Că, de nouă ani fiind, făcea rugăciune cu copiii, învăţând carte, şi el îi depăşea la învăţătură. De asemenea şi o porumbiţă venea şi zbura împrejurul patului său, păzindu-l fără prihană. Deci, mergând la muntele Olimpului, a intrat într-o peşteră, în care intrase mai întâi porumbiţa, care îl călăuzise, şi, gonind leul ce era acolo, şi-a făcut locaş pentru sine, fiind hrănit de un dumnezeiesc înger. Ajungând el la unsprezece ani, din arătare dumnezeiască, s-a pogorât din munte şi, venind, şi-a sărutat părinţii, iar, murind ei şi dând la săraci din averea lor, iarăşi s-a întors în munte. Deci, împlinind el cincisprezece ani, a stat înaintea lui Dechie dregătorul, fiind povăţuit la aceasta de dumnezeiescul înger. Drept aceea, pentru neînchipuita îndrăznire şi cutezare ce a arătat, mai întâi, a pus de l-au bătut, apoi l-au băgat într-un cuptor aprins şi, izbăvit fiind, cu darul lui Hristos, l-au dat la fiare. Şi, din toate rămânând nevătămat, a fost ucis cu suliţa, de un barbar, ce s-a repezit asupra lui.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Maxim Mărturisitorul, din Filocalie: Tălmacirea duhovnicească pe scurt a jertfelor din Legea Veche

Întrebare: Ce înseamnă cele cinci feluri de jertfe, aduse după rânduiala Legii: oaia, boul, capra, turtureaua şi porumbelul?

Răspuns: După unul din înţelesuri, berbecul, ca unul care-i căpetenie, închipuieşte puterea raţională, taurul, iuţimea, iar capra, pofta. Turtureaua, la rândul ei, închipuieşte neprihănirea, iar porumbelul, sfinţenia. Dacă însă voim să ţinem seama şi de însuşirile fireşti ale fiecărui animal şi să le căutăm înţelesul potrivit, cei pricepuţi în astfel de lucruri spun că oaia aduce trei lucruri stăpânului ei: lâna, laptele, şi mielul. Iar pupila ochiului ei se întoarce după soare şi în fiecare zi dă afară 365 de bobiţe de gunoi. La fel şi oaia cugetătoare, care este omul, dacă vrea să se aducă jertfă Stăpânului , trebuie să-i dea, că lână, făptuirea poruncilor, ca lapte, înţelegerea duhovnicească a naturii, că aceasta hrăneşte mintea, iar ca miel, ucenicul pe care îl naşte prin învăţătură, silindu-se să-l facă întru totul ca pe sine şi să-l aducă desăvârşit înaintea lui Dumnezeu. Dar şi pupila ochilor unuia ca acesta, se întoarce după soare, adică mintea lui se îndreaptă după soarele Dreptăţii, Hristos, Care călăuzeşte toate ale noastre prin Providenţa cea cârmuitoare a lucrurilor, că în necazuri, ca şi în zile bune, el Îi mulţumeşte Aceluia pentru Providenţă, că le călăuzeşte bine pe toate. Unul ca acesta leapădă în fiecare zi 365 bobiţe de gunoi, adică, aruncă de fiecare dată cele stricăcioase şi de prisos, supuse timpului şi prefacerii.

Întru această zi, învăţatură a Sfântului Vasile, despre faptele bune.

Învaţă-te şi te deprinde, omule credincios să fii lucrător de evlavie. Învaţă-te a vieţui după cuvântul Evangheliei; cuvântul acesta să-ţi fie, adică, îndreptarea ochilor, înfrânarea limbii, domolirea trupului, smerenie minţii, gânduri curate având, pierderea şi părăsirea mâniei. Nevoieşte-te la faptele cele bune, pentru Domnul; lipsit fiind, nu te răzbuna; urât fiind, să iubeşti; fiind prigonit, rabdă; hulit fiind, să mângâi; omoară-ţi păcatul, răstigneşte-te împreună cu Hristos. Toată dragostea să-ţi pui spre Domnul, ca să-L afli unde sunt mulţimile de îngeri, soboarele celor întâi născuţi, scaunele Apostolilor, toiegele Patriarhilor, cununile Mucenicilor şi laudele Drepţilor. Cu aceştia, să doreşti şi pe ţine însuţi să te numeri. Iar când va veni vreo ispită asupra ta, din îngăduinţa lui Dumnezeu, ori goliciune, ori necaz, ori foame, sau altceva, sau vreo boală cercetându-ţi trupul tău, sau pierdere de sânge pătimind, pentru Dumnezeu, rabdă, lăudând pe Dumnezeu, şi să nădăjduieşti spre Domnul Cel milostiv, ca îndrăznind, nesfiindu-te, să zici: "Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pe noi la odihnă.”

Întru această zi, cuvânt a lui Cosma presviterul, către episcopii şi preoţii, cei ce pasc turma lui Hristos

Să nu îngropaţi talantul în mâncări, să nu ascundeţi mărgăritarul Domnului în beţii. Că sluga aceea, care a luat un argint, măcar că nu l-a pierdut, ci l-a adus pe el la Domnul său, cu toate acestea, ce răspuns a auzit, şi ce fel de plată a luat: "Slugă rea, I-a zis, ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am risipit. Deci, de ce n-ai dat argintul meu la schimbători şi, venind, eu aş fi luat al meu cu dobândă?” Şi a zis către cei ce slujeau: "Aruncati-l pe el în gheena focului.” Auziţi, voi păstorilor, acest înfricoşat răspuns? Dacă, adică nepierzând argintul Domnului, ci în basma curată păstrându-l şi Domnului său aducându-l, a fost găsit vrednic de atâta osândă, apoi, cu atât mai mult cei ce au primit doi arginţi, sau trei, de nu-i vor îngriji pe ei cu pază, ci în lene îi vor îngropa, cum vor fi munciţi, dacă nu îndoit sau întreit? Ascultaţi, pe mai-marele Apostolilor, cum vă învăţa pe voi, zicând: "Păstraţi, turma lui Dumnezeu cea dată în paza voastră, nu în silă, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig, ci din dragoste. Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste biserici, ci chip făcându-vă turmei. Iar când se va arăta mai-marele Păstorilor, veţi lua cununa slavei cea nevestejită”. Şi iarăşi: "Fiti treji şi privegheaţi, că potrivnicul vostru diavolul, ca un leu umblă răcnind, căutând pe cine să înghită; căruia împotriviţi-vă, stând tari în credinţă.” Aceste cuvinte auzind, voi episcopiilor, luaţi aminte, adică, în ce chip se cuvine vouă a purta grijă de turma ce vi s-a încredinţat, ca vrednici să vă faceţi a dobândi bunătăţile cele făgăduite, întru Iisus Hristos, Domnul nostru.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage21Ian.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=876

Proloagele din 20 ianuarie

2012-01-19T20:53:00.003+02:00

Luna ianuarie în 20 zile:Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Eftimie cel Mare (+473)

Acest Preacuvios, Părintele nostru, marele Eftimie, a trăit în vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mare (379- 395), ajungând până în zilele lui Leon împăratul (457-474). Şi era de neam din Melitina, Mitropolia Armeniei, din părinţi binecredincioşi, Pavel şi Dionisia, născut din făgăduinţă, ca marele Ioan Botezătorul, purtând nume de veselie, că Eftimie veselie înseamnă. Pe acesta, după moartea tatălui său, mama sa l-a încredinţat fratelui ei, care era preot, iar acesta l-a dus la casa episcopului Armeniei, care l-a crescut cu dragoste şi cu dascăli de seamă, rânduindu-l de copil printre slujitorii bisericii, după puterile sale. Şi, deprinzând bine Sfintele Scripturi, viaţa curată şi toată învăţătura credinţei poruncită creştinilor de Mântuitorul Hristos, la vreme potrivită, a fost făcut preot, iar episcopul i-a dat în seamă grija mânăstirilor şi a schiturilor din toată Mitropolia Armeniei. Deci, fiind el de 29 de ani, s-a dus la Ierusalim şi, închinându-se la Sfintele Locuri, s-a sălăşluit acolo, aproape de Ierusalim, într-o mânăstire numită Fara, unde a cunoscut pe Cuviosul Teoctist, prietenul său de viaţă şi de gând, fiind unul cu altul ca un singur suflet în două trupuri. Şi înţelegând ei că nu pot fi izvor de har pentru alţii, decât sfinţindu-se mai întâi pe ei înşişi, au alergat împreună la adâncul însigurării de lume, căutând să se facă, ei mai întâi plăcuţi şi de-aproape lui Dumnezeu. Drept aceea, după cinci ani au ieşit din Fara şi au mers de s-au sălăşluit într-o peşteră din râpa unui munte din pustie, către Iordan. Şi au locuit acolo mulţi ani, în viaţă aspră de sihaştri, necurmat trudindu-şi trupul şi dorind în linişte a vorbi cu Dumnezeu prin rugăciune, aducând astfel în sufletul lor hrana cea duhovnicească întru răbdare, în bunătate şi în gândul cel smerit al inimii. Şi, din petrecerea aceasta, a primit marele Eftimie de la Dumnezeu darul Sfântului Duh, darul facerii de minuni şi al proorociei. Deci, când a binevoit Dumnezeu, au fost descoperiţi de nişte ciobani. Şi au început a veni la ei mulţi care se lepădau de lume. Şi au întemeiat mânăstire de obşte şi lavră de sihaştri, că mulţi auzind pe fericitul Eftimie, nu voiau să se îndepărteze de locul unde era el. Şi mulţi îl slăveau şi îl împresurau, iar bolnavii aşteptau tămăduire printr-însul. Şi el aprig dorea puterile lui Dumnezeu, prin liniştea rugăciunii în pustie. Drept aceea, luând pe ucenicul său Dometian, a ieşit din chilia sa şi a venit în munţii dinspre Marea Moartă. Şi, găsind un puţ cu apă, a ridicat chilii şi a rămas o vreme acolo. Dar şi acolo, văzându-se împresurat de mulţime, s-a întors la chilia sa, la ava Teoctist. Şi petrecea în pustie toată săptămâna, iar Sâmbăta şi Duminica se întâlnea cu cei care-l căutau, şi multe fapte şi semne minunate a lucrat Dumnezeu printr-însul, cum arată pe larg viaţa lui. Şi era cunoscut şi cinstit Eftimie de cei trei mari îndrumători ai vieţii pustniceşti din Ţara Sfântă, în vremea lui: Sfântul Simeon Stâlpnicul, fericitul Sava cel Sfinţit şi Sfântul Teodosie; şi toţi patru apărau dreapta credinţă împotriva rătăcirilor din vremea aceea. Iar fericitul Eftimie a întors la dreapta credinţă, până şi pe împărăteasa Evdochia, care căzuse în rătăcirea lui Eutihie. Şi s-a sfârşit acest sfânt Părinte, proorocind că doi din ucenicii lui Elie şi Macarie, vor fi patriarhii Ierusalimului, lucru care s-a întâmplat întocmai. Şi n-a căutat niciodată vreo mărire omenească, ci, toată viaţa, a rămas un simplu iubitor de străini şi un îndrumător de sihaştri. Deci, acest fericit, ajungând la 97 de ani, a răposat întru Domnul în zilele împăratului Leon cel Mare.

Cuvânt din viaţa Sfântului Eftimie

Sfântul Părinte Eftimie cel Mare, fiind în Lavră în multă lipsă şi neajungere, pentru că toate le împărţea în milostenii, răbda sărăcia cea pentru Domnul, împreună cu fraţii. Deci, s-a întâmplat ca, patru sute de oameni pogorându-se de la Ierusalim spre Iordan, s-au abătut în dreapta şi au venit în Lavră, ca o încercare, iconomisind Pronia lucrul acesta, precum se pare, ca să se arate fapta cea bună a Sfântului şi darul cel dat lui de sus. Şi, văzându-i, bătrânul a chemat pe Dometian şi a zis: "Pune înaintea oamenilor acestora să mănânce." Iar el a zis: "Nu are chelăria cinstite părinte, ca să sature nici zece oameni. Deci, de unde am să dau pâine la atâta mulţime?" Iar Cuviosul Eftimie, plin de dar proorocesc, a zis : "Mergi şi fă precum ţi-am zis, că acestea zice Duhul Sfânt: "Vor mânca şi le va prisosi." Deci, ducându-se Dometian la chelăria cea mică, care se cheamă cămara de pâine, unde fuseseseră doar puţine pâini, acum n-a mai putut deschide uşa, că din dumnezeiasca binecuvântare, chelăria era plină până sus, că se vărsau pâinile afară din chelarie şi, neputând deschide, a chemat pe unii din părinţi şi au scos din ţâţâni uşa. Asemenea, şi la vin şi la untdelemn, aceaşi binecuvântare s-a făcut. Şi au, mâncat şi s-au săturat şi până la trei luni n-au putut să aşeze uşa chelăriei. Că, precum Dumnezeu n-a contenit a izvorî vadra făinii şi ulciorul cu untdelemn văduvei celei iubitoare de străini, prin glasul proorocului, în acelaşi chip, cu adevărat, şi dumnezeiescului acestui bătrân, pentru osârdia iubirii de străini, o dăruire deopotrivă, întocmai i-a făcut. Iar Dometian, minunându-se s-a aruncat pe sine la picioarele bătrânului, rugându-se a lua iertăciune ca unul ce oarecare împotrivire omenească pătimise. Şi, ridicându-l pe dânsul, bătrânul i-a zis: "Fiule, cela ce seamănă în binecuvântare, în binecuvântare va şi secera." Deci, iubirea de străini să nu o uităm, pentru că, prin acestea, precum zice Apostolul, neştiind, unii au găzduit în loc de străini, pe îngeri. Şi cutează, că, dacă voi, şi cei împreună cu voi, veţi sluji după vrednicie pe toţi cei ce vin la voi, străini şi fraţi, primindu-i cu credinţă, nu va părăsi Domnul locul acesta de acum şi până în veac. Că o jertfă ca aceasta îi place lui Dumnezeu.

Cuvânt din viaţa Sfântului Eftimie, despre ascultare

În Lavra Sfântului Eftimie era un iconom, care se nevoia să câştige cele de trebuinţă pentru obşte. Şi a câştigat astfel încă şi dobitoace spre slujirea părinţilor. Şi era în Lavră un călugăr, de neam din Asia, cu numele de Auxentie. Şi, fiind el rugat de iconom să ia slujba dobitoacelor, pentru că era priceput la această slujbă, nu a primit. Deci, neascultând pe iconom, acesta a făcut pe Ioan şi Chirion preoţii să-l roage pe Auxentie să primească slujba. Iar el, nici la rugămintea acestora nu s-a plecat. Şi, venind sâmbăta, a arătat iconomul bătrânului stareţ cele despre Auxentie căruia, trimiţând şi chemându-l i-a zis marele Eftimie: "Ascultă-ne pe noi, fiule, şi primeşte slujba aceasta." Iar el răspundea: "Nu pot, cinstite părinte, că trei pricini mă opresc pe mine a primi această slujbă: întâi, neobişnuinţa cu locurile de aici şi neştiinţa limbii, al doilea, frica desfrânării, şi al treilea, ca nu cumva prin această slujire, să nu mai pot sta liniştit în chilie." Iar marele Eftimie a zis : "Ne rugăm lui Dumnezeu să nu fii vătămat de nici una din acestea. Că nu-i nedrept ca să uite ascultarea ta, cunoscând mai ales că, din poruncă şi cu frică de Dânsul slujeşti robilor Lui, cu tăria cea de la Dânsul dată. Ascultă deci pe Domnul, Care a zis: "Nu am venit să fiu slujit, ci să slujesc Eu. Şi, nu fac voia Mea, ci voia Tatălui Celui ce m-a trimis pe Mine." Acestea zicându-le şi lăsându-l la voia lui, Auxentie n-a ascultat. Atunci, răstindu-se preablândul Eftimie a zis : "Noi, fiule, te-am sfătuit ceea ce socotim a-ţi fi de folos, dar tu, rămânând la nesupunere, vei vedea acum care este plata neascultării." Deci, îndată Auxentie fiind cuprins de un tremur nefiresc, a căzut la pământ, iar părinţii cei de faţă rugau pe bătrân pentru dânsul. Iar stareţul a zis către dânşii: "Acum înaintea ochilor voştri s-a împlinit cuvântul proorocesc, care zice: "Tot cel rău ridică cuvânt împotrivă, iar Domnul trimite asupra lui înger nemilostiv." Şi fiind şi mai mult rugat de părinţi, preamilostivul bătrân l-a apucat de mână pe Auxentie şi l-a ridicat şi, pecetluindu-l cu semnul crucii, l-a făcut sănătos. Şi s-a rugat atunci Auxentie de iertarea greşelilor celor din trecut şi pentru întărirea faţă de cele viitoare. Iar Sfântul i-a zis lui: "Mare este plata supunerii de vreme ce Dumnezeu mai mult voieşte ascultarea decât jertfa. Iar neascultarea moarte lucrează." Şi, făcând rugăciune pentru dânsul, l-a binecuvântat. Şi aşa Auxentie a primit slujba cu tragere de inimă şi cu bucurie.

Cuvânt din Pateric, despre faptele cele fără milostenie şi fără dragoste

Mers-au odinioară trei fraţi la Schit, la un bătrân sfânt şi i-a zis lui unul dintre ei: "Am învăţat, părinte, Testamentul cel Vechi pe de rost." Şi i-a răspuns bătrânul: "Ai umplut văzduhul de vorbe." Iar cel de al doilea a zis: "Eu mi l-am şi scris, Testamentul cel Vechi şi cel Nou." Şi i-a zis bătrânul: "Şi tu ai umplut ferestrele de hârtii." Iar cel de al treilea a zis: "Şi mie mi-a crescut muşchi pe vatra focului." Şi bătrânul a zis: "Şi tu ai gonit iubirea de străini dela tine. Dar de voiţi să vă mântuiţi, dragoste către toţi să aveţi şi de milostenie să purtaţi grijă." Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage20Ian.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=875

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie20.htm

Proloagele din 19 ianuarie

2012-01-18T22:04:00.003+02:00

Luna ianuarie în 19 zile:Pomenirea Cuvioşilor Părinţilor noştri Macarie pustnicul (+390) şi Macarie alexandrinul (+395)

Dintre aceştia, cel dintâi Macarie s-a născut în părţile de nord ale Egiptului, către anul 300, din părinţi creştini şi din fragedă vârstă, s-a nevoit la deprinderea credinţei şi a faptelor bune, iar, la bătrâneţe, s-a făcut lăcaş dumnezeiescului Duh. Deci, în tinereţe, căsătorindu-se el şi murindu-i soţia şi părinţii, şi-a împărţit săracilor moştenirea părintească şi, aflând un monah bătrân, venit din pustie la biserica din sat, pentru Sfânta Împărtăşanie, Macarie, s-a făcut ucenicul lui şi, clădindu-şi chilie în pustie, s-a făcut monah, petrecând în rugăciune, în hrană puţină şi în lucrul mâinilor, după obiceiul monahicesc. Dar, cei din sat venind, l-au făcut, fără voia lui, preot, măcar că era tânăr. Deci, acest lucru făcându-se a început Macarie o viaţă şi mai grea. Că venea la slujbă în sat, iar în cealaltă vreme se liniştea în pustie. Însă, mulţi cercetându-l pe dânsul acolo în pustie, iar el simţindu-şi sufletul în primejdie, şi-a săpat singur, departe de chilie, o peşteră, unde-şi petrecea vremea lui de linişte, fără să-l mai tulbure nimeni. Iar pentru mâncarea şi băutura lui, este de prisos a mai scrie, căci trupul şi obrazul său mărturiseau despre covârşirea postului şi a ajunărilor. Dar pacea lui n-a rămas multă vreme netulburată. Că, din uneltirea diavolului, a fost învinuit pe nedrept de necinstirea unei fecioare, pentru care Macarie a fost batjocorit de tot satul, până aproape de moarte. Iar, fata, rămânând însărcinată şi neputând să nască, a mărturisit pe adevăratul vinovat. Şi, auzind Macarie că vor să vină să-l laude pentru răbdarea şi umilinţa lui, a fugit în pustiul Schitului. Şi, petrecând acolo mulţi ani, tânărul Macarie s-a dus la marele Antonie, că dorea să-l vadă, şi, primit fiind de dânsul cu dragoste, Macarie s-a făcut ucenic de aproape, povăţuit fiind de dânsul, iar Antonie i-a dăruit la moarte, toiagul său, ca moştenire. Deci, către 40 de ani, a luat Macarie de la Dumnezeu darul tămăduirii şi al proorociei şi s-a făcut îndrumător celor din schit. Şi, încă şi mai multă lume venind la el, cerea ajutorul şi învăţăturile lui cele luminate de Duhul Sfânt. Şi le dădea fericitul Macarie învăţături scurte despre rugăciune, răbdare, omorârea patimilor şi bunătate, iar alţii îl căutau pentru tămăduiri şi binecuvântare. Şi, din mila de oameni, a pus de s-a zidit în pustie, o casă de oaspeţi, pentru străini şi bolnavi. Şi a proorocit fratelui pus să slujească acolo, urgia Domnului, pentru iubirea lui de argint, că luând fratele, până şi de la cei săraci, el ascundea arginţii, şi nu se pocăia, pentru care s-a umplut de lepră. Şi l-a vindecat stareţul şi, certându-l, i-a tămăduit şi patima. Deci, a început Dumnezeu a lucra prin fericitul Macarie, până şi învieri din morţi, spre mântuirea şi folosul oamenilor. Că, venind la dânsul, un eretic, stăpânit de diavolul mândriei, zicea că Mântuitorul n-a luat trup omenesc şi că nu va fi o înviere a morţilor. Şi trăsese la răzvrătirea lui peste cinci sute de suflete, căci ereticul era şi vrăjitor. Iar cu rugăciunea sa Macarie a înviat un mort, care a trăit trei ani, spre adeverirea învierii şi întoarcerea atâtor suflete. Şi încă şi pe alţi doi morţi i-a făcut de au grăit din morminte, scăpând, astfel, pe cei din neamul lor, de vânzare în robie şi de năpastă. Umblând el odată prin pustie, i s-a întâmplat că a aflat o căpăţână de om uscată, zăcând pe pământ. Şi întorcând-o cu toiagul a auzit un glas dintr-însa că este a unui slujitor la idoli, şi i-a spus lui că cei din iad, neputând să se vadă faţă către faţă fiind cu totul cuprinşi de foc, ori de câte ori Macarie se roagă pentru ei, atunci pot şi ei să se vadă, puţin, unul pe altul, şi aceasta este pentru ei o uşurare. Şi ne-a lăsat acest Macarie şi o carte cu cincizeci de cuvântări, de foarte mult folos duhovnicesc. Deci, cu daruri şi cu fapte dumnezeieşti, ca apostol al Domnului fiind împodobit, la dulci bătrâneţi şi-a primit fericitul sfârşit al vieţii sale şi s-a mutat la Dumnezeu, trăind nouăzeci de ani.
Iar celălalt Macarie a fost din Alexandria, născut pe la anul 310 şi era, numit cel tânăr sau alexandrinul. Deci, fiind el în floarea vârstei a fost atins de harul lui Dumnezeu şi s-a despărţit de lume, mergând în pustie şi a petrecut acolo peste 60 de ani, ajungând la înalte bunătăţi şi semne mari. Şi, trăind el mai întâi în pustiul Tebaida, lângă dăscălii cei mari ai vieţii pustniceşti, s-a retras, apoi în Egiptul de Jos şi avea câte o chilie în fiecare din cele trei părţi ale pustiului de acolo: şi la Schit, şi la Chilii şi la Nitria. Şi şedea la Chilii, că vrednicia de preot acolo o primise. Şi se nevoia mult acest Macarie, pentru dragostea Domnului, învăţând pe fraţi înfrânarea şi stăpânirea de sine pînă la nepătimire, rugăciunea şi dragostea de oameni, povăţuindu-i mai vârtos cu fapta şi cu chipul lui de viaţă. Că de auzea că a făcut cineva vreo faptă bună în pustie, se sârguia îndată să împlinească şi el fapta aceluia, cu tot dinadinsul. Deci, auzind el de tabenesioţii mănăstirii Sfântului Pahomie, că tot Postul mare nu mănâncă bucate fierte la foc, şapte ani n-a mâncat fiertură, ci numai verdeţuri crude şi legume muiate; iar altădată, fiind la Tabenesi, n-a mâncat nimic tot Postul mare, împletind tăcut coşniţe şi rogojini în fiecare zi. Încă, se lupta el să se stăpânească şi de somn şi n-a dormit, stând fără adăpost douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi. Şi ziua era ars de soarele pustiului, iar noaptea răbda răceala pustiei, chinuindu-se să nu doarmă. Dar la urmă a zis: "Pe cât am putut, am biruit somnul, dar firea de om, care are nevoie de somn, n-am putut-o birui şi m-am supus ei." Asemenea, fiind tulburat el oarecând de lupta cu desfrânarea, s-a dus în adâncul pustiei, într-un loc unde ţânţarii erau cât viespile şi a stat acolo gol şase luni, fiind cumplit înţepat de ţânţari, cât i s-a umplut de băşici tot trupul. Iar după şase luni, întorcându-se la ai săi, numai după glas se mai cunoştea, că trupul lui se schimbase, fiind ca al leproşilor. Dar iată, Dumnezeu face ca şi fiarele să cunoască pe aleşii Lui, căci stând acest Macarie, odată, şi, vorbind fraţilor cele de folos în ogradă, iată, o hienă, fiară sălbatică, având cu sine pe puiul ei orb, intrând, l-a aruncat la picioarele Sfântului. Iar el, luând puiul l-a binecuvântat şi, punând scuipat pe ochii lui, l-a făcut să vadă şi, luându-l hiena a ieşit afară. Iar, a doua zi de dimineaţă, grăbind, a dus ea fericitului o mare piele de oaie. Iar Sfântul a zis către ea: "Nu primesc din furtişag." Deci ea, plecându-şi capul, a ieşit din ogradă, iar Sfântul a dat pielea Sfintei Melania Romana, numind-o ea, darul hienei.

O altă întâmplare arată cum se petrecea în înfrânare, în unire şi în dragoste de fraţi, în obştea lui Macarie. Astfel, aducând cineva, odată Cuviosului Macarie, să mănânce, un strugure frumos şi de curând cules, acesta, vrând să se biruiască pe sine, l-a trimis unui frate neputincios. Dar şi acela, negustând dintr-însul, în taină trimise, din dragoste, strugurele altui frate vecin. Dar şi acela, luând strugurele, făcu la fel şi făcând strugurele înconjorul fraţilor, ajunse din nou la Ava Macarie, negustând nimeni dintr-însul. Şi s-a minunat Macarie de unirea dintre fraţii săi şi, mulţumind lui Dumnezeu, n-a voit nici el să guste dintr-însul nici o boabă, poruncind unui frate să-l mănânce din ascultare. Deci, auzind marele Antonie de bunătăţile acestui fericit Macarie, i-a trimis cuvânt, zicându-i: "Iată, Duhul Sfânt S-a odihnit întru tine şi, de acum, vei fi moştean lucrărilor mele." Şi aşa pustnicindu-se şi la adânci bătrâneţe ajungând către anul 395, s-a mutat Macarie către Domnul.

Întru această zi, povestire din viaţa
Sfântului Macarie egipteanul,

despre două femei ce au ajuns la desăvârşire, în lume fiind

Rugându-se oarecând Cuviosul către Dumnezeu, s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: "Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor două femei, care vieţuiesc împreună în cetatea cea de aproape." Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul său şi a mers în Cetatea aceea şi, aflând casa lor, a bătut în uşă şi îndată una dintre dânsele a ieşit cu mare bucurie şi l-a primit pe el. Apoi, chemând bătrânul pe amândouă, a zis către dânsele aşa: "Pentru voi atâta osteneală am îndurat, venind din pustia cea depărtată, ca să înţeleg lucrurile voastre, pe care spuneţi-mi-le mie, netăinuindu-le." Şi au răspuns femeile către bătrânul: "Crede-ne pe noi, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută de patul bărbaţilor noştri n-am fost libere, deci, ce fel de lucruri cauţi de la noi ?" Iar bătrânul stăruia, rugându-le pe ele, să-i arate rânduiala vieţii lor. Iar ele, silite fiind, au zis : "Noi nici un fel de rudenie între noi nu aveam şi s-a întâmplat că s-au însoţit cu noi doi fraţi şi, cu dânşii, cinsprezece ani petrecând în aceeaşi casă, nici un cuvânt rău sau spurcat n-am zis una către alta, nici nu ne-am sfădit cândva, ci în pace până acum vieţuim. Şi ne sfătuiam cu un gând, ca, lăsând pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbaţii noştri, ca să ne lase pe noi, măcar că foarte cu multe lacrimi şi rugăminţi i-am rugat pe dânşii. Drept aceea, necâştigându-ne dorirea, am pus aşezământ între Dumnezeu şi între noi ca nici un fel de cuvânt nesocotit să nu zicem până la moartea noastră." Acestea, auzindu-le, Sfântul Macarie a zis: "Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta şi fiecăruia, după alegerea cea de bună voie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască."

Întru această zi, pomenirea
Sfintei Muceniţe Eufrasia fecioara (sec. IV).

Aceasta a fost din cetatea Nicomidiei, pe vremea împărăţiei lui Maximian, de neam vestit, frumoasă la chip, şi cu bune obiceiuri şi credincioasă roabă a lui Hristos Iisus. Şi, fiind prinsă de închinătorii la idoli, a fost silită să aducă jerfă zeilor, şi, nesupunându-se, a fost bătută cumplit, dar ea a răbdat aceasta cu bărbăţie. Apoi, dată a fost spre batjocură unui barbar, şi acesta a dus-o pe ea la casa lui. Iar ea, neîncetat, în mintea ei, se ruga Preacurat Mirelui său, lui Dumnezeu, ca să-i păzească curăţia ei nestricată. Deci, când spurcatul acela barbar s-a închis în casă, Sfânta l-a rugat pe el să o aştepte pe ea puţin, făgăduindu-i să-i dea o buruiană pe care, de o va purta cu sine, apoi nu-l va răni pe el nici o armă a duşmanului, zicând ea despre sine că este fermecătoare. Iar barbarul i-a zis ei: "Îmi vei da pe urmă buruiana aceea." Răspuns-a înţeleapta fecioară: "Nu este cu putinţă să fie găsită buruiana aceea de femei nefecioare, ci numai de fecioare nenuntite. Că altfel, acea buruiană nu are nici o putere." Şi a slăbit-o barbarul, până ce îi va arăta lui buruiana aceea. Deci, Sfânta în grădină mergând şi adunând nişte buruieni, pe care le-a aflat acolo, i le-a arătat lui. Iar el i-a zis : "Şi cum voi şti că sunt adevărate cele grăite de tine ?" Iar ea a pus buruienile acelea pe grumaji ei şi i-a zis lui: "Ia o sabie ascuţită şi, repezind-o tare cu amândouă mâinile, şi, loveşte-mă în grumaji, pe cât vei putea şi din aceasta vei şti că nicidecum nu mă va vătăma sabia ta." Iar el, crezând cuvintele ei, a luat sabia şi a dus-o la capul Sfintei fecioare şi a repezit-o tare şi, lovind-o i-a tăiat cinstitui ei cap. Şi, cunoscând el că a fost batjocorit de dânsa, scrâşnea cu dinţii săi, dar la nimic nu ajuta. Că acum înţeleapta fecioară s-a dus neîntinată către Mirele ei Hristos, lăsând preaminunat chip de înţelepciunea sa, voind mai bine să moară, decât să-şi piardă fecioria ei.

Întru această zi, cuvânt pentru un om izbăvit de boală, pentru milostenie, dar care, părându-i rău
de milostenia sa a căzut şi a murit.

A fost un oarecare om în Constantinopol şi acela, îmbolnăvindu-se şi de moarte temându-se, a dat la săraci treizeci de litre de aur şi pentru acea milostenie se făcuse sănătos. Dar, din îndemnul diavolului, a început a se mâhni pentru aur, căindu-se de milostenia pe care o făcuse. Şi, spunând aceasta unui om bogat care îi era prieten de aproape, acela i-a zis lui: "Să nu primeşti, omule, nicidecum sfatul acesta rău, că nu cumva să mânii pe Dumnezeu, Care te-a făcut pe tine viu pentru milostenia ta, ca nu cumva să aducă până şi moartea, năpraznică asupra ta şi vei muri fără de pocăinţă." Iar acela n-a ascultat, ci încă şi cu mânie s-a îndepărtat. Deci, i-a zis lui prietenul: "Dacă nu asculţi cuvintele mele şi cele spre mântuirea ta nu le primeşti, eu îţi voi da ţie alt sfat." Iar acela a zis: "Care ? Şi în ce fel ?" Iar adevăratul milostivitor i-a răspuns: "Să vii, împreună cu mine, la biserică şi să zici: "Nu sunt eu, Doamne, cela ce am făcut milostenia, ci este milostenia acestuia. Şi eu îţi voi da ţie treizeci de litre de aur." Şi acela a făgăduit că aşa va face. Deci, venind la biserică şi aurul în mâini primindu-l, i s-a jurat precum îi spusese lui şi, ieşind prin uşile bisericii, îndată căzând, a murit. Şi i-a cuprins frică şi cutremur pe toţi care s-au aflat acolo, de grabnica osândă a Judecătorului Celui drept. Deci, clericii sfătuiau pe stăpânul aurului să-şi ia ce era al său, iar acesta s-a lepădat de el, zicând: "Să nu-mi fie mie nici prin gând a primi una ca aceasta, pentru că, ceea ce am dăruit Domnului Dumnezeului, a Aceluia este şi întru vistieriile cele de sus s-a scris, cum dar, pot eu să-l am pe el în a mea stăpânire ? Că aşa de năpraznic au murit şi Anania, împreună cu femeia lui Safira, când au dat lui Dumnezeu preţul ţarinii lor, pentru că ascunseseră o parte din preţ. Că Dumnezeu nu Se amăgeşte, nici nu Se defaimă." Deci, auzind, toţi s-au folosit şi au dat săracilor cele treizeci de livre de aur ale mortului.

Întru această zi, învăţătură a fericitului Macarie.

Cei ce nu voiesc să păzească cele ale legii şi nici să asculte nu voiesc, să se gătească să asculte şi să rabde ceea ce nu voiesc. Că, de vom tăcea noi pietrele vor striga. Dacă cineva cu îndrăzneală va grăi cele de folos, plată va lua. Iar de va grăi cele spre tihnă, celor ce ascultă, judecată făţarnică va lua. Că mai bine este omului, primindu-şi folosul din grăirea adevărului, chiar de ar fi urât de toţi, decât să se vatăme din făţărnicie, deşi este iubit pentru aceasta. Că pe cei ce sunt urâţi de oameni fără dreptate, îi va ridica Domnul, iar pe cei ce de oameni sunt îndrăgiţi, îi va defăima. Şi multe sunt căile spre pocăinţă: Mai întâi trebuie să ne pocăim de păcatele noastre; A doua cale este să iertăm aproapelui greşelile; A treia este rugăciunea, cea din toată inima înălţată; A patra este să dăm milostenie; A cincea este gândul cel smerit. Deci, să nu ne lenevim, ci, în toate zilele prin toate acestea să umblăm, că foarte plăcute sunt căile acestea. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage19Ian.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=874

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie19.htm

Proloagele din 18 ianuarie

2012-01-18T07:39:00.000+02:00

Luna ianuarie în 18 zile: Pomenirea celor între Sfinţi,
Părinţii noştri Atanasie şi Chiril, patriarhii Alexandriei

Dintre aceştia, Sfântul Atanasie a trăit în zilele marelui împărat Constantin (306- 337) şi sub toţi împăraţii, până în vremea lui Valens împăratul (364-378). Era din cetatea Alexandriei şi, după neam, mai mult egiptean decât grec. Copil fiind, el a cunoscut vremea prigoanelor, care l-au călit pentru mărturisirea credinţei. A crescut învăţând carte în lumea Bisericii şi a poporului de care era iubit. Era numai diacon când, însoţind pe episcopul său, Sfântul Alexandru din Alexandria, Atanasie a fost la Sinodul cel dintâi de la Niceea (325), unde cu dovezi nezdruncinate a arătat rătăcirea lui Arie şi a cerut osândirea ereziei lui. Şi s-a statornicit la Niceea învăţătura de totdeauna a Bisericii, că Iisus Domnul şi Mântuitorul lumii este Dumnezeu ascuns în om, Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl şi nu o simplă făptură, cum zicea Arie, şi credinţa aceasta o mărturisim noi şi astăzi, când zicem Simbolul credinţei, Simbol care atunci la Niceea a fost întocmit. Învăţătura aceasta este piatra de temelie a Creştinătăţii. Ajuns episcop şi patriarh în Alexandria, toată viaţă Sfântului Atanasie a fost o luptă contra ereziei lui Arie şi o luptă pentru mărturisirea de credinţă de la Niceea, o luptă de 45 de ani, trebuind să îndure 5 izgoniri de pe scaunul său, mărturisind până la capăt dreapta credinţă, ca un adevărat stâlp al Ortodoxiei. A ţinut tot timpul legătura frăţească cu Sfântul Antonie şi cu monahii din Egipt şi adesea, la nevoie, se ascundea printre ei. Iar când a fost izgonit în Apus, în Galia, în Iliric şi la Roma, a chemat tot Apusul la apărarea credinţei de la Niceea, ca un străjer al Ortodoxiei, făcându-se una cu ea şi luptând pentru mărturisirea ei prin cuvânt, cu fapta, cu cărţile pe care le-a scris. La 77 de ani, întors la scaunul său, după a 5-a izgonire, după 45 de ani de luptă, încununat de vrednicii şi de pătimiri pentru dreapta credinţă, Sfântul Atanasie cu pace a adormit în Domnul (373), iar Biserica, cinstindu-l ca pe un mare Părinte al Ortodoxiei, îl numără în ceata Sfinţilor ei.
Şi Sfântul Chiril a fost tot din Alexandria, însă în zilele binecuvântatului şi binecredinciosului împărat Teodosie cel Mic (403-450), fiind nepot lui Teofil, patriarhul Alexandriei şi următor la scaunul acestuia (412). Şi era desăvârşit învăţat în cărţile Bisericii, în cărţile greceşti şi latineşti, mai ales era iscusit în filosofie şi în fapte bune. Deci, a strălucit mai vârtos între anii 420-433, fiind reazim şi ajutor celui de al treilea sinod ce s-a făcut la Efes (431), unde s-a condamnat învăţătura răucredinciosului Nestorie, care înţelegând greşit taina întrupării lui Dumnezeu, nu numai că nu cinstea pe Maica Domnului, ci mai vârtos neîncetat o defăima. Şi nevrând Nestorie să-şi cunoască rătăcirea lui, împăratul a hotărât adunarea celui de al treilea Sinod, la Efes. Drept, aceea, laolaltă cu toată credinţa creştinătăţii de totdeauna, Sfântul Chiril, împreună cu tot Sinodul celor peste două sute de episcopi adunaţi la Efes, au statornicit, contra lui Nestorie, dreapta învăţătură că Domnul Hristos este nu numai Om adevărat, dar şi Dumnezeu adevărat, şi, de aceea, Preacurata Fecioară Maria, care L-a născut, nu este numai o Născătoare de om sau de Hristos, cum învăţa Nestorie, ci merită numele de Născătoare de Dumnezeu după trup (nu după dumnezeire), ca una care a primit să dea trup de om lui Dumnezeu, ca una din care Fiul lui Dumnezeu cel veşnic a luat trupul Său de om, cu care a mântuit lumea. Ea este Născătoarea trupului lui Dumnezeu şi nu Născătoarea trupului unui simplu om şi trebuie cinstită după cuviinţă. Strălucind, deci, cu râvna aceasta a lui pentru dreapta cinstire a lui Hristos şi a Maicii Domnului în Biserică, atât la Sinod, cât şi prin cărţile pe care le-a scris, şi strălucind şi prin multe alte bunătăţi, Sfântul patriarh Chiril din Alexandria a răposat cu pace în Domnul (444), la adânci bătrâneţi, Biserica numărându-l între marii Sfinţi Ierarhi şi Dascăli a toată creştinătatea.

Întru această zi, cuvânt din Pateric,
că bine este a se osteni calugării.

A venit un călugăr la egumenul Siluan, din muntele Sinai, şi, văzând pe fraţi lucrând, a zis stareţului: "Să nu lucraţi lucrare pieritoare, că Maria partea cea bună şi-a ales." Iar stareţul a zis ucenicului său Zaharia: "Să duci pe fratele acesta în cămara cea deşartă." Iar când au început fraţii a mânca, se uita cel închis prin ferestruică şi aştepta, doar îl vor chema şi pe el la masă. Si fiindcă nu l-a chemat pe el nimeni, sculându-se, a venit la Stareţ şi a zis: "Poate nu mâncaţi astăzi, părinte ?" Şi a răspuns stareţul: "Acum noi am mâncat." Iar fratele a zis: "Dar pentru ce nu m-aţi chemat şi pe mine ?" Şi i-a grăit lui stareţul: "Tu eşti om duhovnicesc şi nu ai trebuinţă de mâncarea aceasta, iar noi trupeşti suntem şi trebuie să mâncăm, pentru aceasta ne şi ostenim lucrând, iar tu, fiindcă ţi-ai ales partea cea bună, să citeşti cărţile şi să te hrăneşti cu cuvintele cele duhovniceşti." Deci, acestea auzindu-le fratele acela, a pus metanie până la pământ, cerându-şi iertare. După aceea, i-a grăit lui stareţul: "Frate, fiecărui om, de mare folos îi sunt ostenelile, că, până şi Maria, din pricina ostenelilor Martei a fost laudată la cină."

Întru această zi, cuvânt despre Sfântul Chiril,
patriarhul Alexandriei.

Sfântul acesta Chiril, om fiind, măcar că era atât de înaintat în sfinţenie, avea încă oarecare patimă omenească, dar a îndreptat-o pe aceasta în chip minunat. Ascultaţi care era patima şi îndreptarea ei: Fiind marele Chiril rudenie şi nepot patriarhului Teofil, vrăjmaşul Sfântului Ioan Hrisostom, şi crezând adevărate toate mincinoasele învinuiri care le grăia unchiul său Teofil contra Sfântului Ioan Hrisostom, nu din răutate, ci din prea mare încredere în unchiul său, fericitul Chiril se pornise şi el asupra sfinţitului şi dumnezeiescului Hrisostom, având mânie asupra lui, nu numai când acesta trăia, ci şi după moartea lui. Pentru aceasta, nu voia nici să-l pomenească în pomelnicele celorlalţi patriarhi, precum era şi este obiceiul. Deci, Apotic, atunci patriarh al Constantinopolului, a scris către fericitul Chiril o scrisoare, arătând că şi el a fost o vreme vrăjmaşul lui Hrisostom, dar, mai pe urmă, cunoscând nevinovăţia şi curăţia acelui bărbat sfânt, s-a pocăit din greşeala lui şi a pomenit numele lui Hrisostom împreună cu ceilalţi Sfinţi, şi-l sfătuia frăţeşte pe Sfântul Chiril, să scrie numele lui Hrisostom în pomelnice şi să-l pomenească. Însă Chiril nu-l ascultă, nevoind să defaime sinodul ţinut împotriva lui Hrisostom, pe vremea unchiului său Teofil. A mai scris către Chiril patriarhul şi Sfântul Isidor Pelusiotul, ca unul ce-i era rudenie şi mai bătrân cu vârsta, sfătuindu-l că nu se cuvine a judeca pe cineva din oameni, până nu va cerceta el singur amănunţit pricina şi greşeala omului aceluia. Încă şi altă epistolă a mai scris Sfântul Isidor către Chiril, în care-i zicea: "Mă numeşti că sunt părintele tău şi mă tem de osândă. Ascultă-mă pe mine, să nu te osândeşti şi tu de Dreptul Judecător, Cel ce nu caută la faţă, leapădă-ţi mânia asupra celui mort şi nu tulbura Biserica celor vii, pricinuindu-i nelinişte". Deci, citind scrisorile Sfântului Isidor, a început fericitul Chiril a se îndrepta şi a-şi cunoaşte greşeala. Dar s-a îndreptat desăvârşit, având un vis ca acesta: I s-a arătat Sfântul, că se află într-un loc de negrăită frumuseţe şi bucurie. Vedea acolo pe Avraam, Isaac şi Iacob şi Sfinţi mulţi din Legea veche şi din cea nouă a Evangheliei. Şi a văzut în acel loc o biserica luminată, de neîntrecută frumuseţe, iar înăutru popor mult, care cânta o dulce cântare. Şi, intrând Sfântul în biserică, s-a umplut cu totul de bucurie şi de dulceaţă în inima sa, că vedea pe Doamna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, de îngeri mulţi înconjurată şi strălucind de negrăită slavă. Mai vedea acolo şi pe Sfântul Ioan Hrisostom, stând aproape de Născătoarea de Dumnezeu, cu mare cinste şi strălucind cu minunată lumină, ca un înger al lui Dumnezeu, şi ţinând în mâini cartea învăţăturilor sale. Şi mai erau şi alţi bărbaţi slăviţi, mulţime, care stăteau cu dânsul ca nişte slujitori, înarmaţi toţi, ca şi când aveau de dat o luptă oarecare. Deci, dorea fericitul Chiril să se închine Stăpânei, Născătoarei de Dumnezeu şi, pornind, a alergat spre ea ca să-i facă închinăciune, dar îndată Sfântul Ioan, împreună cu purtătorii săi de suliţi, au alergat cu mânie împotriva lui şi nu numai că l-au oprit de a se apropia de Maica Domnului, dar şi din biserica aceea l-au izgonit. Şi cum sta Sfântul Chiril, frământând întru sine mânia sa contra Sfântului Ioan Hrisostom, care-l izgonise din biserică, iată, a auzit pe Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, mijlocind către Sfântul Ioan, ca să-l ierte şi să nu-l gonească din biserica aceea, zicând: "Iartă pe Chiril, a zis Preasfânta către Ioan, că din necunoştinţă a luat pornirea lui cea rea împotriva ta şi vei vedea, când îşi va da seama, că din neştiinţă, a ajuns la aceea pornire rea". Dar Ioan se arăta că nu primea să-l ierte. Atunci, Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, a zis către sfântul Ioan: "Pentru dragostea mea, iartă-l, că mult s-a nevoit pentru cinstirea mea, ruşinând şi înfruntând pe Nestorie, ocărâtorul meu, iar pe mine, Născătoarea de Dumnezeu, propovăduindu-mă oamenilor. Iată-l că mult s-a ostenit pentru mine." Acestea auzindu-le Hrisostom de la Născătoarea de Dumnezeu, îndată s-a îmblânzit şi, chemându-l înlăuntru a îmbrăţişat pe Sfântul Chiril, ca un prieten pe prietenul său, şi cu dragoste îl săruta. Şi astfel, s-au împăcat şi s-au împrietenit Sfinţii amândoi, în visul acela, prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Deci, Sfântul Chiril, deşteptându-se şi socotind în amănunt acest vis, s-a pocăit mult şi singur se certă pe sine, pentru o patimă deşartă şi nesocotită împotriva unui bărbat sfânt şi bineplăcut lui Dumnezeu. Şi, adunând îndată pe toţi episcopii Egiptului, a făcut mare sărbătoare lui Hrisostom, a scris numele lui în diptice şi-l pomenea împreună cu Sfinţii cei mai mari şi în fiecare an îl fericea pe el cu cuvinte de laudă. Şi aşa s-a ridicat pata aceasta de pe sfinţenia Sfântului Chiril.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage18Ian.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=873

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie18.htm

Proloagele din 17 ianuarie

2012-01-17T22:45:00.000+02:00

Luna ianuarie în 17 zile: pomenirea Preacuviosului

Părintelui nostru Antonie cel Mare (+356)

Acesta era de neam egiptean, din satul Coma, de lângă vestita cetate Heracleopolis, din Egiptul de Sus. S-a născut către 250, învăţând de la părinţii şi de la moşii săi credinţa în Hristos, şi a trăit pe vremea lui Diocleţian şi Maximian, ajungând până în zilele binecredinciosului împărat Constantin şi a feciorilor lui. Şi văzând el viaţa cea pătimaşă a tinerilor ce învăţau carte, în vremea lui, n-a voit a merge la şcoli şi ştia numai limba lui. Dar părinţii lui, oameni cu stare fiind ei, se îngrijeau de creşterea fiului lor şi de sora lui, după luminile înţelepciunii creştineşti, fiind el foarte isteţ la minte şi priceput. Deci, n-avea douăzeci de ani când părinţii lui au răposat amândoi, lăsându-l pe Antonie moştenitor al unor averi mari. Şi intrând el odată în biserică, a auzit din Evanghelie cuvintele spuse de Domnul tânărului bogat: ” Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mă” (Matei 19, 21). A fost ca şi când numai pentru dânsul s-a făcut citirea aceasta şi, întorcându-se acasă, a împărţit săracilor averile sale, neoprindu-şi pentru sine şi pentru sora lui, decât cele de trebuinţă. Încredinţă apoi pe sora lui unor credincioase fecioare, iar el se făcu pustnic. Deci, la început, se povăţuia după viaţa pustnicilor din apropiere de satul lui, culegând de la toţi, ca o albină din flori, toată fapta bună, avându-şi chilia şi el tot lângă sat, întărindu-se în viaţa de pustie, în rugăciune, în nemâncare, în iubirea de oameni. Şi aşa se silea a urma lui Hristos, urmând tuturor. Şi era iubit de toţi din sat. Dar, tânăr fiind, Antonie a început lupta cu trupul său şi a aprins vrăjmaşul întru el ispita dulceţilor desfrânării. Şi, arătând el atunci şi mai multă sârguinţă, s-a mutat mai departe, locuind în nişte morminte dintr-un cimitir păgânesc. Şi a slobozit vrăjmaşul asupra lui tot felul de năluciri, pofte şi năvăliri de fiare înspăimântătoare, aproape de deznădăjduire. Şi abia după multă vreme, a început a-i trimite lui Domnul raze de uşurare. "Unde erai, Doamne, când mă luptam?” "Eram lângă tine şi te ajutam," i-a răspuns Domnul. Şi rugându-se a simţit întărire. Şi era ca de 35 de ani. Deci, simţind el atunci nevoie de linişte şi de singurătate, s-a suit la munte, într-o cetăţuie părăsită, în care, închizându-se, cineva îi aducea lui pâine uscată de două ori pe an. Şi a petrecut aşa, în rugăciune şi pustnicie, douăzeci de ani. Şi a ieşit Antonie de acolo, învăţat de Dumnezeu. Şi a început a veni lumea la el. Şi s-a umplut pustia de colibe de monahi. Şi el le vorbea ca un dascăl, din Scripturi, şi din singura lui iscusinţă şi le zicea: "Nimic din lume să nu cinstiţi mai mult decât dragostea lui Hristos. Ostenelile de aici se vând cu preţ veşnic: că puţin dai şi însutit primeşti. Oricât ar fi de greu, să nu ne întristăm ca şi cum am pieri, să îndrăznim şi să ne bucurăm ca nişte mântuiţi, că Dumnezeu e cu noi.” Şi altele asemenea. Şi venind vremea prigoanelor lui Maximian a coborât de mai multe ori şi fericitul Antonie cu ucenicii lui, la Alexandria, voind a mărturisi şi ei credinţa şi a întări pe cei ce pătimeau pentru Hristos, dar Dumnezeu l-a rânduit pe el să fie cruţat, Sfântul împărat Constantin dând pace creştinilor. Şi stând el în singurătate cu ucenicii, a început Dumnezeu a lucra vindecări minunate prin el. Deci, văzându-se el risipit peste măsură de mulţimea de oameni, de bolnavi şi de monahi, s-a mutat în şi mai adâncă singurătate, într-un munte înalt. Şi descoperiri i se arătau lui, cu darul lui Hristos. Iar din când în când se pogora la muntele cel de jos şi se întâlnea cu monahii şi cu oamenii din lume, care-l căutau. Şi mulţi se lepădau de lume şi se făceau monahi. Deci, a ajuns vestea despre el la împărăţie şi Constantin Augustul şi feciorii lui doreau un cuvânt de la el. Iar el, răspunzându-le, îi ruga să fie iubitori de oameni, de dreptate şi de cei săraci. Şi tuturor le spunea: "Păziţi predania părinţilor şi credinţa cea dreaptă în Domnul Hristos !” Cu 15 ani înainte de sfârşitul său, fericitul Antonie a luat cu sine, în munte, pe doi din ucenicii săi, Macarie şi Plutin. Şi-i povăţuia, zicând: "Nu pierdeţi pustnicia şi pomeniţi învăţătura şi sfătuirile mele !” Şi a rânduit să dea Sfântului Atanasie din Alexandria haina sa, şi cojocul său fericitului episcop Serapion, iar mormântul său nimeni să nu-l ştie. Deci, trăind el o sută cinci ani, s-a mutat către Domnul. Şi viaţa lui a scris-o Sfântul Atanasie cel Mare, ca unul ce cunoştea pe Sfântul Antonie de aproape. Şi a ajuns acest minunat om al lui Dumnezeu, Antonie, a fi socotit în toată lumea ca Patriarhul şi Dascălul cel adevărat al pustniciei creştineşti. Dumnezeului nostru, slavă ! Amin.

Întru această zi, povestire despre Sfântul Antonie.

Marele între părinţii cei desăvârşiţi, Cuviosul Antonie era înainte văzător şi, fiind trecut prin ispitele drăceşti, socotea de nimic meşteşugirile lor, ca şi când nu era supărat de ei. Şi de multe ori vedea cu ochii cei trupeşti chiar îngeri şi diavoli, cum iau aminte la viaţa omenească, nevoindu-se fiecare din ei să tragă de partea sa pe oameni. Şi atât de mare era la fapte bune, încât certa şi batjocorea duhurile cele necurate şi de multe ori le izgonea pe ele, aducându-le aminte de surparea lor cea din cer şi de chinul lor, în focul cel veşnic. Deci, s-a întâmplat odată un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfătuit să vie la stareţul Antonie, fericindu-l pe el, de vreme ce nimeni dintre ei nu mai cutezau să se apropie de el cu gând rău, temându-se ca nu cumva să fie rănit de dânsul, că ajunsese stareţul la nepătimire şi la viaţa cea desăvârşită şi era dăruit cu Preasfântul Duh. Deci, unul din diavoli a zis către celălalt: „Zerefere (că aşa era numele acelui diavol), oare de s-ar pocăi cineva dintre noi, l-ar primi pe el Dumnezeu la pocăinţă ? Se poate una ca aceasta, sau nu ?” Răspuns-a celălalt: „Şi cine poate să ştie aceasta ?” Iar Zerefer a zis: „Îmi vei da voie să merg la bătrânul Antonie, care nu se teme de noi, şi să mă încredinţez de aceasta de la dânsul ?” Răspuns-a lui celălalt: „Du-te, dar te fereşte cu dinadinsul, că bătrânul este înainte văzător şi va cunoaşte ispitirea ta şi nu va voi să întrebe de aceasta pe Dumnezeu, însă, du-te, poate, cumva vei avea răspuns.” Şi mergând Zerefer la Antonie, s-a închipuit ca om şi a început a plânge şi a se tângui înaintea lui. Iar Dumnezeu vrând să se ştie că El nu-Şi întoarce faţa de la nici unul din cei ce vor să se pocăiască, ci primeşte pe toţi cei ce aleargă la El, şi dând pildă şi omului cu păcate grele, că El, nu S-ar întoarce chiar şi de la diavolul, începătorul răutăţii, de ar voi aceasta cu adevărat să se pocăiască a tăinuit, o vreme, sfatul drăcesc bătrânului, ca să nu-l cunoască. Drept aceea, Cuviosul îl vedea pe cel ce venise la dânsul curat, ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, şi i-a zis: „Ce plângi aşa, tânguindu-te din inimă, omule, sfărâmându-mi inima şi sufletul cu lacrimile tale cele multe ?” Iar diavolul cel viclean a răspuns: „Eu, o Sfinte Părinte, nu sunt om ci diavol, pentru mulţimea fărădelegilor mele.” Iar bătrânul l-a întrebat: „Şi ce voieşti să-ţi fac frate?” (Că socotea Cuviosul, că pentru multa smerenie se numeşte el pe sine diavol, Dumnezeu nearătându-i lui ceea ce se făcea). Şi a zis diavolul: „De nimic alta nu mă rog ţie, Sfinte Părinte, fără numai să te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să-ţi arate ţie, adică, de ar primi pe diavol la pocăinţă, sau pocăinţa lui cu totul n-o ia în seamă ? Pentru că dacă va primi pe diavol, apoi mă va primi şi pe mine, acela ce am făcut lucruri asemenea cu el.” Iar bătrânul i-a răspuns: „Precum voieşti voi face, însă să te duci astăzi la casa ta, iar dimineaţă să vii aici şi-ţi voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta.” Deci, ducându-se diavolul şi sosind noaptea, şi-a ridicat bătrânul cuvioasele sale mâini spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, ca să-i arate lui de ar primi pe diavolul, dacă s-ar întoarce la pocăinţă. Şi îndată, îngerul Domnului, stând înaintea lui, i-a zis: „Asa grăieşte Domnul Dumnezeul nostru: pentru ce rogi a Mea stăpânire pentru diavol ? Pentru că el este acela care a venit cu vicleşug să te ispitească.” Şi a zis bătrânul către înger: „De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de la mine, încât să nu cunosc vicleşugul drăcesc ?” Iar îngerul i-a zis: „Să nu te tulburi de aceasta, căci este o minunată rânduială a lui Dumnezeu, spre folosul celor ce greşesc, ca, adică, să nu se deznădăjduiască păcătoşii, care fac multe fărădelegi, ci să vină la pocăinţă, ştiind că de la nici unul, care vine la El, nu Se va întoarce Preabunul Dumnezeu, chiar când ar veni însuşi diavolul vrăjmaş, cu adevărat. Drept aceea, când va veni la tine să te ispitească şi te va întreba, să nu te sminteşti de el, ci să-i zici astfel: „Iată că iubitorul de oameni Dumnezeu, niciodată nu Se întoarce de la cel ce vine la El, chiar când diavolul ar veni. Iată, El făgăduieşte a te primi pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de El." Iar, când te va întreba: "Care sunt cele poruncite de El ?", să-i zici: "astfel grăieşte Domnul Dumnezeu: "Te ştiu pe tine cine eşti şi de unde ai venit ispitindu-ne, că tu răutatea cea veche eşti şi nu poţi să fii bunătate nouă, şi începător al răului de demult fiind, nu vei începe acum a face binele. Că, deprinzându-te cu mândria, cum vei putea a te smeri la pocăinţă şi a afla milă ? Dar, ca să nu ai acest răspuns în ziua judecăţii, că voiai să te pocăieşti şi nu te-a primit Dumnezeu, iată şi ţie îţi pune pocăinţa bunul şi milostivul Dumnezeu“ numai dacă vei voi“ poruncindu-ţi ţie aceasta: Să stai într-un loc, vreme de trei ani, şi, întorcându-te spre răsărit, să strigi cu glas mare, ziua şi noaptea, şi să zici astfel: "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche." Iar aceasta să o zici de o sută de ori. Şi iarăşi altă rugăciune: "Dumnezeule, mântuieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea întunecată", la fel, de o sută de ori să o zici. Şi iarăşi: "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urâciunea pustiirii", să o zici de o sută de ori şi aşa să strigi către Domnul neîncetat, că nu ai trupească alcătuire, ca să oboseşti ori să slăbeşti. Şi, după ce vei săvârşi aceasta cu gând smerit, atunci vei fi în rânduiala ta cea dintâi şi te vei număra cu îngerii lui Dumnezeu. Şi de va făgădui să facă aceasta să-l primeşti pe el la pocăinţă. Dar ştiu că răutatea veche nu poate a fi bunătate nouă. Şi să se scrie aceasta pentru neamurile viitoare, că dintru, această întâmplare oamenii foarte lesne se vor încredinţa să nu mai deznădăjduiască de a lor mântuire." Şi îngerul, acestea zicând, către Cuviosul Antonie, s-a suit la cer. Iar, a doua zi, a venit diavolul şi a început să se tânguiască de departe, în chip de om, ca şi cum plângea şi, venind la bătrânul, i-a făcut plecăciunea. Iar bătrânul, mai întâi nu l-a vădit pe el, ci numai în mintea sa îl ocăra. Apoi Sfântul i-a zis: „M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ţi-am făgăduit şi te primeşte la pocăinţă, de vei plini cele ce prin mine îţi porunceşte Stăpânul şi Atotputernicul.” Iar diavolul a zis: „Şi care sunt cele ce a poruncit Dumnezeu să le fac?” Iar bătrânul a răspuns: „Ţi-a poruncit Dumnezeu acestea: Să stai într-un loc trei ani nemişcat, privind spre răsărit şi strigând, ziua şi noaptea, "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche", zicând aceasta de o sută de ori. Şi, iarăşi, de o sută de ori, să zici: "Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urâciunea pustiirii", şi, iarăşi, de acelaşi număr de ori: "Dumnezeule, miluieşte-mă, pe mine înşelăciunea cea întunecată". Şi când le vei face acestea, atunci te vei număra a fi cu îngerii lui Dumnezeu, întru aceeaşi slujbă în care ai fost şi mai înainte.” Iar Zerefer, lepădând îndată acel înşelător chip al pocăinţei, a râs tare şi a zis bătrânului: „O, călugăre, de-aş fi voit a mă numi eu însumi răutatea cea veche, urâciunea pustiirii şi înşelăciunea cea întuneacată, apoi aş fi făcut aceasta de la început, ca să mă fi mântuit. Acum, să mă numesc eu însumi răutatea cea veche? Nicidecum. Şi cine ar zice aceasta? Pentru că, până acum, eu sunt minunat în isprăvi şi toţi, de teamă, se supun mie: cum, dar, aş putea să mă numesc eu singur urâciune a pustiiri, ori înşelăciune întunecată? Nicidecum călugăre, nu, că încă stăpânesc pe păcătoşi şi ei mă iubesc, eu sunt în inimile lor şi ei umblă după voia mea, iar a fi rob netrebnic şi prost în pocăinţă, asta nu voiesc, bătrâne; Nu, nu, asta să nu fie, că, adică, din cinstea cea mare, să ajung întru atâta necinste.” Şi, zicând acestea, şi strigând, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar bătrânul, sculându-se la rugăciune, a mulţumit lui Dumnezeu, zicând: „Adevărat ai zis, Doamne, că răutatea cea veche nu poate fi bunătate nouă şi începătorul răutăţilor nu se face făcător de bunătăţi noi.” Şi aceasta, fraţilor, nu în deşert ne-am sârguit a le spune vouă, ci ca să cunoaşteţi bunătatea Stăpânului şi milostivirea Sa, că dacă El este gata, ca şi pe diavolul să-l primească la pocăinţă, apoi, cu cât mai mult pe om, pentru care Şi-a vărsat şi sângele. Eşti păcătos ? Pocăieşte-te, că de nu, în primejdie eşti a merge cu diavolul, în veşnica pierzare a gheenii, nu că ai greşit, că toţi greşim şi nu-i nimeni fără de păcat, decât numai Unul Dumnezeu, ci pentru că n-ai voit a te pocăi şi a te ruga Judecătorului înainte de sfârşitul tău. Iar dacă, fugind de păcat, vei plăcea Domnului, o, de câte bunătăţi te vei îndulci! Pentru că, întorcându-te la El înainte de sfârşit, vei afla pe Judecătorul milostiv şi te vei învrednici fericirii şi cu îngerii cei luminaţi te vei sălăşui, unde este frumuseţea cea negrăită a tuturor celor împăcaţi cu Dumnezeu şi veselia cea pururi fiitoare. Pe care şi nouă tuturor fie a le dobândi, prin Hristos Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururi şi în vecii vecilor ! Amin.

Cuvânt din Istoria Bisericească a lui Socrat, Cartea 4, cap.23.

Au venit unii din cei înţelepţi la dreptul Antonie şi au zis către dânsul: „Cum rabzi, o Părinte, lipsit fiind de mângâierea de la citirea cea din cărţi?” Şi a răspuns Antonie către dânşii: „Cartea mea, o filosofilor, este firea celor nevăzute şi deschisă îmi este, oricând voiesc să citesc într-însa.”

Trebuie să ştiţi, de asemenea, că se află şi alte isprăvi ale Cuviosului Antonie, precum şi folositoare istorii despre dânsul, de pildă: Cum a aflat pe Pavel Tebeul; Cum a primit pe alt Pavel, ce se numea „cel Simplu”, şi cum l-a povăţuit la calea mântuirii; Cum a văzut pe înger în chip de monah împletind coşniţe, sculându-se la rugăciune, şi iarăşi lucrând, apoi iarăşi rugându-se; Cum a văzut pe diavolul, întinzându-şi cursele sale prin lume şi a auzit un glas că numai smerenia scăpa de cursele acelea. Şi altele veţi afla în Pateric despre Cuviosul acesta, ca şi în viaţa sa, cea pe larg scrisă de marele Atanasie.

În această zi, cuvânt despre, un calugăr Martirie,

care a purtat pe Hristos.

În pământul Savoriei a fost un călugăr Martirie, iubitor de Hristos, iubitor de săraci şi milostiv, tânăr cu vârsta, dar bătrân cu mintea şi viaţă curată având. Deci, acesta avea un obicei de mergea, de la mănăstirea sa, în alta, la un părinte duhovnicesc, pentru rugăciune. Şi, odată mergând el, a aflat pe un sărac zăcând în cale şi plin de răni, vrând să meargă şi el tot acolo, dar nu putea pentru slăbiciunea sa. Şi fiindu-i milă fericitului Martirie de el, şi-a întins mantia sa, şi luându-l cu dragoste, l-a dus pe el în spate. Iar când s-a apropiat de mânăstire, părintele lui cel duhovnicesc, care cu ochi prooroceşti îl văzuse pe el, îndată a strigat către călugării săi, zicând: „Alergaţi degrabă şi deschideţi porţile mănăstirii că, fratele Martirie vine, aducând pe Dumnezeu”. Şi ajungând fratele la poarta mănăstirii, s-a pogorât săracul din spatele lui şi i s-a arătat lui având chipul precum este zugrăvit pe icoană Izbăvitorul neamului omenesc, Dumnezeu şi Omul, Mântuitorul Iisus Hristos, şi Se ridică la cer sub privirea lui Martirie. Iar pe când Se înălţa, a zis către dânsul: "O, Martirie, tu nu M-ai trecut pe Mine cu vederea pe pământ, nici Eu pe tine la cer nu te voi trece cu vederea. Tu acum ai căutat cu milă spre Mine, şi eu în veci te voi milui pe tine.” Şi, aceasta zicând, S-a făcut nevăzut. Deci, intrând el în mânăstire, I-a zis lui părintele cel duhovnicesc: "Frate Martirie, unde este acela pe care l-ai adus?” A răspuns zicând: "De aş fi ştiut, părinte, Cine este, m-aş fi ţinut tare de picioarele Lui.” Atunci a spus tuturor călugărilor ceea ce se făcuse. Şi l-a întrebat pe el părintele, zicându-i: „Oare El ţi se părea greu ţie, fiule?” Iar el a răspuns: „Nu, părinte, când Îl duceam nu simţeam nici o greutate. Că duceam pe Cela ce mă poartă El pe mine, Care poartă pe toată lumea cu neosteneala şi numai prin Cuvânt pe toate le ţine. A Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage17Ian.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=872

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie17.htm

Proloagele din 16 ianuarie

2012-01-16T05:59:00.003+02:00

Luna ianuarie în 16 zile: Închinarea cinstitului lanţ al Sfântului Apostol Petru

Întru această zi pomenim aşezarea, în biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, a lanţului cu care a fost legat Sfântul Apostol Petru în temniţă. Şi, cinstim acest lanţ, ca să preamărim, arătându-ne mulţumitori, chipul minunat în care Hristos, Dumnezeul nostru, a slobozit pe Apostolul său de la moartea ce i-o pregătise Irod. Istoria izbăvirii acesteia este arătată pe larg la capitolul 12 din Faptele Apostolilor. Că Sfântul Apostol Petru, fiind întemniţat de Irod, a fost legat cu două lanţuri de fier, şi, dormind el între doi ostaşi, în noaptea dinspre ziua când trebuia să fie ucis, îngerul Domnului, lovindu-l în coastă, l-a deşteptat şi l-a scos, căzând de pe dânsul lanţurile cele de fier, precum scrie la Faptele Apostolilor. Deci, după această preaslăvită izbăvire din legături şi din temniţă, Sfântul Petru, nezăbovind, s-a dus în alte părţi, propovăduind Cuvântul lui Dumnezeu. Dar, oarecare creştini au aflat acest lanţ şi l-au păstrat cu multă grijă, socotindu-l ca pe un semn dumnezeiesc şi mărturie, înaintea ochilor lor, a purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserica Sa şi pentru slujitorii Cuvântului Său. Drept aceea, se cinsteau cu evlavie de cei credincioşi acele cinstite lanţuri şi erau păzite din neam în neam, ca o moştenire sfântă. Şi a ajuns această moştenire în mâinile patriarhului Iuvenalie al Ierusalimului. Iar când credincioasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Mic, împodobea Ierusalimul şi Sfintele Locuri cu tot felul de împărăteşti daruri, atunci Iuvenalie Patriarhul, văzând dragostea ei de Dumnezeu, împreună cu alte daruri, i-a dăruit ei aceste cinstite lanţuri pe care ea, luându-le, le-a dus la Constantinopol. Şi un sfânt lanţ l-a dat bisericii Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, iar pe altul l-a trimis la Roma, fiicei sale Eudoxia, soţia împăratului Valentinian al III-lea, care l-a pus în biserica Sfântului Petru, zidită de ea pe muntele Exchilintului, lângă Roma, unde ea a pus şi un alt lanţ, cu care tiranul Nero l-a legat pe Sfântul Petru, înainte de mucenicia lui la Roma. Şi aşa s-a aşezat praznicul cinstitului lanţ la 16 ianuarie, întru pomenirea minunatei izbăviri a Sfântului Petru şi întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru. Amin.

Întru această zi, cuvânt despre un călugăr ce s-a lepădat de Hristos, dar apoi, iar l-a mântuit pe el Dumnezeu.

Un frate se lupta mult cu păcatul desfrânării. Iar, întâmplându-i-se lui a trece pe lângă un sat din Egipt şi văzând o fată de slujitor la idoli, a poftit-o pe ea şi a zis tatălui ei: „Dă-mi-o mie pe ea, să-mi fie sotie”. Iar el i-a zis: „Nu pot să ţi-o dau, până nu voi întreba pe dumnezeul meu.” Deci a zis demonului: „Iată, un călugăr cere pe fiica mea, să i-o dau lui?” Iar demonul, răspunzând, i-a zis: „De se va lepăda de Hristosul lui şi de Botez şi de făgăduinţa călugărească, să i-o dai.” Iar călugărul de toate s-a lepădat. Şi îndată a văzut el, ca un porumbel ieşind din gura lui şi zburând la cer. Iar slujitorul la idoli mergând la demon, i-a spus că, iată, s-a lepădat. Atunci diavolul i-a zis: „Să nu-i dai lui pe fiica ta de soţie, că Dumnezeul lui nu s-a depărtat de la dânsul ci încă îi ajută lui.” Şi venind el la călugăr, i-a spus: „Nu pot să ţi-o dau pe ea, că Dumnezeul tău încă îţi ajută ţie şi nu S-a depărtat de la tine.” Şi, acestea auzindu-le, fratele a cugetat întru sine: „Dacă eu, ticălosul, chiar lepădându-mă de Dânsul şi de Botez şi de făgăduinţa călugărească, Bunul Dumnezeu tot îmi ajută mie, cât de mare este darul pe care mi l-a dat mie Dumnezeu.” Şi aşa, şi-a venit întru sine şi, abătându-se de acolo, s-a dus în pustie. Şi a mărturisit păcatul lui la un stareţ mare, iar stareţul i-a zis lui: „Să şezi cu mine în peşteră şi să posteşti trei săptămâni, mâncând numai la două zile, iar eu voi ruga pe Dumnezeu pentru tine.” Şi mâhnindu-se stareţul pentru acest frate, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Rogu-mă Ţie, Doamne, dăruieşte-mi mie sufletul acesta şi primeşte pocăinţa lui.” Şi l-a ascultat Dumnezeu pe el. Apoi, sfârşindu-se a prima săptămână, a venit stareţul la frate şi l-a întrebat, zicând: „Oare văzut-ai ceva?” Şi, răspunzând, fratele a zis: „Adevarat, am văzut un porumbel, zburând sus la înălţimea cerului şi deasupra capului meu stând”. Iar stareţul i-a zis lui: „Să crezi, luând aminte la tine însuţi şi să te rogi lui Dumnezeu întotdeauna.” Iar la a doua săptămână, a venit stareţul la fratele, iarăşi, şi l-a întrebat pe el: „Oare văzut-ai ceva?” Iar el a zis: „Am văzut un porumbel zburând pe lângă capul meu.” Şi i-a poruncit stareţul zicându-i: „Priveghează cu mintea şi te roagă!” După aceea, iarăşi, a venit, sfârşindu-se săptămâna a treia, şi l-a întrebat pe el: „Ce lucru ai văzut?” Iar el a zis: „Am văzut porumbelul că a zburat şi a stat deasupra capului meu şi am întins mâna ca să-l prind pe el, iar el, repezindu-se, a intrat în gura mea.” Apoi, a lăudat stareţul pe Dumnezeu şi a zis: „Iată, a primit Domnul pocăinţa ta, de acum să iei aminte la tine.” Iar fratele a zis: „Iată, de acum, împreună cu tine voi rămâne părinte, până ce voi muri.”

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre botezul minunat al unui păgân.

Fiind noi în Alexandria, ne-a spus nouă Părintele Andrei aceasta, zicând: „Când eram foarte tânăr, am fost fără de rânduială. Şi am făcut o dată un oarecare lucru necuviincios, împreună cu alţi nouă inşi, dintre care unul era filipeean, iar altul păgân. Şi toţi zece am hotărât să fugim în Palestina. Iar, dacă am ajuns în pustie, boală cu fierbinţeală a cuprins pe păgân şi către moarte se apropia. Şi toţi în mare necaz eram, nedumerindu-ne ce să facem cu el. Însă, pentru dragoste, nu am voit a-l lăsa pe el şi, fiecare din noi, după puterea noastră, l-am purtat pe el din loc în loc, vrând a-l duce pe el în cetate, sau până la o casă de oaspeţi, ca să nu moară în pustie. Şi tânărul multe zile negustând hrană nici băutură, şi de multă sete şi de cuprinderea înfocării şi de marea arşiţă a soarelui şi de osteneală, a fost aproape să moară. Deci, şi noi, pentru aceasta, am socotit a nu-l mai duce pe el, fiindcă slăbise foarte mult la trup. Şi, mult plângând pentru el şi temându-ne ca şi noi, tot aşa de foame şi de sete să murim, ne-am sfătuit să-l lăsăm şi să ne ducem; şi l-am pus pe el pe nisip, plângând. Iar el a înţeles că voim să-l lăsăm şi să ne ducem şi a început a ne jura pe noi, zicând: "Pe Dumnezeul Cel ce a plecat cerurile şi S-a pogorât pentru mântuirea omenească şi Care va veni să judece viii şi morţii, vă rog, nu mă lăsaţi pe mine, să mor nebotezat, ci faceţi cu mine milă şi mă botezaţi, ca şi eu să mă duc botezat din această viaţă, către Dumnezeu". Iar noi am grăit către dânsul: "Cu adevărat, frate, dar nu se cuvine nouă a face aceasta, că nimeni din noi nu are dregătoria de preot, că acest lucru este numai al episcopilor şi al preoţilor. Şi apoi, nici apă nu avem aici". Dar el stăruia cu unele ca acestea şi cu mari jurăminte ne zicea: "Nu mă lipsiţi pe mine de un dar ca acesta al lui Dumnezeu, creştini fiind voi". Şi noi nu ne dumiream ce să facem. Iar filipeeanul, de Dumnezeu fiind luminat, ne-a zis nouă: "Ridicaţi-l pe el, şi drept punându-l, dezbrăcaţi-l de hainele lui". Şi cu multă osteneală, de-abia am făcut aceasta. Iar fratele cel mai înainte zis, luând nisip cu amândouă mâinile, a turnat pe capul lui, zicând aşa: "Botează-se robul lui Dumnezeu Teodor, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Iar noi am zis: "Amin". Şi, de trei ori făcând aşa, noi am zis: "Amin". Şi cu adevărat grăiesc vouă, fraţilor, că, îndată, întru acel ceas, l-a vindecat pe el Hristos, Dumnezeul nostru, şi sănătos s-a făcut, nici cel mai mic semn de boală având. Şi faţa lui se arăta rumenă mai mult decât înainte. Şi din ceasul acela, degrabă mergea cu noi prin pustie, iar noi, minunându-ne de o grabnică schimbare ca aceasta, proslăveam negrăita bunătate a lui Hristos, Dumnezeul nostru. Şi, venind în Ascalon, am spus Sfântului Dionisie, episcopul cetăţii aceleia, cele ce ni s-au întâmplat nouă şi cele ce am făcut fratelui nostru. Iar episcopul s-a mirat mult de aceasta şi cu mare frică, şi-a chemat clericii şi s-a sfătuit cu dânşii, dacă să boteze cu apă, pe cel ce a fost botezat cu nisip, sau nu? Deci, unii ziceau: "Se cuvine botezul cel cu nisip a i se socoti lui drept botez, de vreme ce cu minune preaslăvită s-a făcut". Iar alţii grăiau: "Nu este de cuviinţă să rămână numai cu acel botez, pentru că şi Domnul Iisus Hristos a grăit către Nicodim: "Dacă nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în Împărăţia Cerească"; iar, despre minunea ce spuneţi că s-a făcut pentru dânsul, aceasta pentru marea lui credinţă s-a făcut, că pentru aceasta l-a şi făcut Domnul pe el sănătos". Şi aşa, voind ei ca desăvârşit să se nască el din apă şi din Duh, după multa cercetare ce s-a făcut, s-a învoit fericitul episcop Dionisie de l-a trimis pe el, ca să se boteze la râul Iordan, iar pe filipeeanul care îl botezase pe păgân cu nisip, l-a hirotonit diacon.” Dumnezeului nostru, slavă !

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage16Ian.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=871

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie16.htm

Proloagele din 15 ianuarie

2012-01-14T21:46:00.000+02:00

Luna ianuarie în 15 zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Pavel Tebeul (227-341).

Acesta a trăit pe vremea lui Decius (250-253) şi Valerian (253-260), prigonitorii creştinătăţii. Şi era din Egipt, din Tebaida de Sus, din părinţi cu multă avuţie. Şi învăţase carte elinească şi latinească, precum şi dreapta credinţă, din nemărginita înţelepciune a Sfintelor Scripturi. Şi s-a pornit sângeroasă prigoană contra creştinilor. Iar bărbatul surorii sale, lacom fiind şi voind să ia şi partea de avere ce se cuvenea Sfântului, a gândit să-l dea dregătorului spre chinuire, spunând că este creştin. Şi, aflând de aceasta Pavel, care atunci era un tânăr de 20 ani, a fugit în munţi, în locurile cele mai singuratice. Deci, petrecând multă vreme şi povăţuindu-se de Duhul Sfânt, nu s-a mai întors în lume, ci a cunoscut că Dumnezeu i-a dat lui acest fel de vieţuire. Având ca locuinţă o peşteră cu apă înlăuntru, hrana, finice şi haina de frunze. Şi şi-a schimbat patima sa, cunoscând lipsa şi pacea patimilor şi bucuriile vieţii de rugăciune, apropiindu-se de Dumnezeu. Că şi-a îndelungat alergătura nevoinţei sale până la o sută treisprezece ani, că atâta a trăit. Şi a fost hrănit o vreme, ca şi Ilie, de un corb, care-i aducea în fiecare zi o jumătate de pâine. Şi îmblânzise leii, care-i slujeau şi care l-au şi îngropat. Pe acesta, aflându-l, marele Antonie s-a minunat de locul lui cel aspru de nevoinţă, de lungimea vremii lui de pustnicie şi că el, mai înainte de alţii, a îndrăznit cel dintâi şi a mers în cele mai dinăuntru ale pustiului. Şi l-a găsit adormit în genunchi şi cu mâinile ridicate la cer în rugăciune; acesta este cel dintâi pustnic cunoscut al creştinătăţii. Dumnezeului nostru, slavă !

Întru această zi, Preacuviosul Părintele nostru

Ioan, cel sărac pentru Hristos, care şi Calivit,
adică Colibaşul, s-a numit.

Acesta a fost din Constantinopol, pe vremea împărăţiei lui Leon cel Mare (457-474), fiind fiul lui Eutropie, mare dregător la curtea împăratului, iar maica lui se numea Teodora. Şi dintru începutul vârstei, la şcoala unde învăţa, văzând el odată pe un călugăr din mănăstirea neadormiţilor, s-a aprins de focul slujirii lui Hristos. Şi văzând dragostea lui de Dumnezeu, i-au dat părinţii lui o mică Evanghelie ferecată cu aur, ca să o poarte cu el. Dar el, ieşind din lume fără ştirea părinţilor, s-a făcut monah. Şi a petrecut multă vreme cu grea nevoinţă şi mare râvnă în mănăstirea lui. Însă, de la o vreme, din lucrarea vrăjmaşului, a început el a fi muncit cumplit de patima dorului de părinţi şi n-a putut birui patima, decât spunându-şi gândul său egumenului. Deci, a căpătat el iertăciune şi binecuvântare să iasă din mânăstire şi să petreacă în zdrenţe, într-o colibă aproape de casa părinţilor săi, îndurând umilinţe, mila slugilor şi a străinilor, şi luptele vieţii pustniceşti, fără să se facă cunoscut, ca şi când ar fi fost un străin. Şi aşa a petrecut el în pace şi fără să-l cunoască nimeni, purtându-şi portul lui străin, trăind în chip sărăcăcios şi văzând pe părinţii lui, care treceau pe lângă el şi nu-l luau în seamă. Dar când a fost să moară, el a chemat pe maica sa şi, arătându-i Evanghelia cea ferecată cu aur, s-a făcut cunoscut că este fiul lor. Şi au rămas uimiţi părinţii lui şi nu ştiau ce să facă: să se bucure că l-au aflat sau să plângă pentru sfârşitul lui. Şi şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu, lăsând să fie îngropat în coliba lui. Iar peste mormântul fericitului, părinţii lui au ridicat o sfântă şi slăvită biserică.

Întru această zi, cuvânt
pentru cei ce sunt îngropaţi în biserici.

Un oarecare, Valentin cu numele, judecător fiind al Ladionului, a murit. Şi era el un om foarte rău şi lua mită şi vieţuia în toate neorânduielile. Iar trupul lui a fost îngropat în biserica Sfântului Mucenic Uar. Iar la miezul nopţii s-au auzit în biserica aceea nişte glasuri şi ţipete. Iar păzitorii, alergând la acel ţipăt, au văzut un chip groaznic şi înfricoşat, ferecând cu un lanţ picioarele acelui Valentin şi trăgându-l, fără milă, afară din biserică, iar el amar striga. Deci păzitorii, dacă au văzut aceasta, s-au dus cu frică la locaşurile lor. Iar a doua zi au deschis înaintea tuturor mormântul unde fusese pus Valentin şi n-au aflat acolo trupul lui, ci, căutându-l, departe de biserică l-au aflat, aruncat într-o groapă şi cu picioarele legate, precum îl trăseseră din biserică. Drept aceea, să cunoască toţi lucrul acesta, că acei ale căror păcate sunt grele, şi dacă au fapte vrednice de osândă, chiar dacă ar porunci cineva, să-i îngroape pe ei în locuri sfinţite, apoi în locurile acelea sfinte nu primesc nicidecum izbăvire. Ci, pârâţi fiind de însăşi păcatele lor, mai amară muncă vor lua. Că locul pe nimeni nu mântuieşte, ci din fapte sunt şi folosul şi munca. Deci, acestea cunoscându-le, să nu ne sârguim a pune în biserică trupurile păcătoşilor, care nu sunt vrednici. Să ne aducem aminte de părinţii cei din pustietăţi, că nu în biserici zac trupurile lor, ci în locuri pustii. Că unii, adică, de strâmtoare şi de lipsuri au murit, iar alţii de fiare au fost mâncaţi, iar alţii cu tot felul de nevoi s-au lipsit de viaţa aceasta; dar sufletele lor împreună cu îngerii se bucură, întru lumina vieţii celei veşnice. Drept aceea, şi noi să ne sârguim a avea pocăinţă şi milostenie, blândeţe şi înfrânare şi tot felul de fapte bune, ca să ne facem părtaşi vieţii celei veşnice.

Întru această zi, învăţătură despre cereasca Împărăţie şi despre veşnica osândă.

Dacă atunci, când intrăm într-o cetate mare, întemeiată de oameni, în lumea aceasta, măcar că ştim bine că după puţină vreme se va risipi, dar când începem a umbla printr-însa, nu ne mai săturăm de frumuseţile ei, de poduri, de grădini, de curţi, de palate, încât am pofti mereu să tot umblăm printr-însa, pentru frumuseţile ei, apoi, cu cât mai mult nu se vor desfăta cei ce se vor învrednici a intra în Cetatea lui Dumnezeu, în Ierusalimul cel de Sus, când vor începe a gusta din dulceaţa cea de-a pururea a frumuseţii celei mai presus de orice asemănare? Şi iarăşi, după cum atunci când, intrând la curtea unui împărat pământesc, vedem palate mari, împodobite cu marmură, cu aur şi cu argint, iar după aceea putem vedea pe împăratul şi bărbaţii vrednici stându-i înainte în podoabe măreţe, iar împăratul îmbrăcat în porfiră şi încoronat cu pietre scumpe, măcar că toate acestea sunt stricăcioase, apoi cu cât mai vârtos nu se va bucura cel ce va intra la Dumnezeu, întru cereasca Împărăţie, neputând a se sătura de frumuseţile şi de slava Lui cea pururi fiitoare? Şi precum când, intrând cineva într-o vie sădită de oameni, o vede pe ea veselă, îngrijită şi cu tot felul de poame şi flori împodobită, încât ar voi să tot umble mereu prin ea şi a se veseli de vederea ei, măcar că este stricăcioasă, apoi cu cât mai mult cel ce a intrat în cetatea lui Dumnezeu, dacă va fi împlinit poruncile lui Dumnezeu, întru această lume, de câtă slavă duhovnicească nu se va bucura, întru lumina cea negrăită şi întru slava cea netrecătoare, văzând pe Stăpânul, Domnul tuturor, cu a Sa slavă strălucind şi luminându-i pe toţi cei drepţi, cu mult mai vârtos decât soarele acesta. Dar, să spunem ceva şi despre munca cea fără de sfârşit, prin pilda veacului acestuia, aşa cum am arătat şi pentru bunătăţile cele fără de sfârşit. Cum vom putea suferi chinul viermelui celui neadormit, noi, care aici nici împunsăturile ţânţarilor şi ale muştelor celor slabe nu le putem suferi? Ci, învârtindu-ne în păturile noastre, ne sârguim să le prindem şi pe unii şi pe altele? Şi ne scărpinăm cu unghiile trupul, ca şi cum i-am fi de vreun folos, pentru acea slabă împunsătură. Apoi, cum vom suferi noi cu uşurinţă gheena focului? Noi, care nu putem suferi arşiţa soarelui, ci fugim la umbră sau în casă căutând odihnă. Şi cum vom suferi întunericul cel mai de dedesubt şi scrâşnirea dinţilor? Noi care acum, nici o zi nu putem suferi o cameră întunecoasă, nefiind nici durere, nici plâns, nici scrâşnirea de dinţi? Ci îndată ne tulburăm şi ne întristăm, zicând: „Cand vom ieşi din întunericul acesta, ca să vedem doar lumina aceasta stricăcioasă?” Deci, dacă unele ca acestea sunt bunătăţile cele veşnice, cât şi chinurile cele fără de sfârşit, precum pe rând le-am arătat, apoi să nu ne lenevim. Să fugim de veşnica pierzare şi să alergăm la făcătorul nostru, Dumnezeu, Căruia Se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage15Ian.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=870

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie15.htm

Proloagele din 14 ianuarie

2012-01-13T21:57:00.034+02:00

Luna ianuarie în 14 zile: Sfinţii Cuvioşi Pãrinţi ce au fost ucişi în Muntele Sinai şi în Rait.

Acești Cuvioși Părinți au fost călugări și pustnici, viețuind în Muntele Sinai și în mănăstirea apropiată, Rait, în vecurile IV și V, de la mântuirea lumii. În două rânduri, cete de barbari sângeroși, venind, unii dinspre Etiopia, de peste mare, iar alții dinspre Arabia, au năvălit asupra acestor sfinte locuri, ucigând fără milă pe cei la care nu găseau nimic de luat. Întâia năvălire a fost pe la începutul veacului IV și este povestită de monahul Rmonie, pe vremea Sfântului Petru al Alexandriei. Năvălirea a doua a avut loc pe vremea Sfântului Ioan Hrisostom și este descrisă de un necunoscut, din preajma Sfântului Nil Sinaitul. Dintre toți câți au pierit atunci, Biserica pomenește cu deosebire și cinstește ca moarte mucenicească, uciderea a 39 schivnici din Sinait și a 38 de călugări din mănăstirea Rait, din năvălirea întâi, precum și uciderea monahilor din a două năvălire, pentru viața lor sfântă și puterea lor de jertfă, că n-au voit să descopere pe cei ascunși, și pentru moartea lor cruntă și fără vină. În povestirea sa, monahul Amonie din Alexandria arată cum, plecând să vadă Sfintele Locuri, sosind acolo curând după ce se petrecuse o năvală de barbari, care uciseseră 38 de pustnici din pustia Sinaiului. Pe când jeleau această nenorocire, arată el mai departe, iată, a venit un ismailitean, care a spus că acești barbari, peste 300, au venit cu corabia dinspre Etiopia și că, înainte de a veni în Sinai, au ucis mai întâi 39 de părinți din mănăstirea Rait și au dat lupte cu locuitorii din Faran, pe care i-au învins și i-au ucis. Povestitorul ne arată câteva chipuri de pustnici, cu mare lucrare duhovnicească, precum și sfârșitul barbar de care au avut parte. Tot din spusele ismailiteanului aflăm, că, la întoarcerea lor de la pradă, barbarii nemaigăsind corabia lor, care se scufundase, au ucis pe toți robii pe care-i luaseră și apoi, neputându-se înțelege, s-au ucis între ei. Barbarii din a doua năvălire au venit dinspre Arabia și locuiau în corturi. Povestind viața de mare râvnă și înfrânarea pustnicilor, scriitorul pomenește și de Cuviosul Nil pustnicul, de trecutul lui în lume, de cărțile îndemnătoare spre nevoință, pe care le-a scris, de venirea lui la Sinai, dimpreună cu fiul său Teodul. Năvălirea barbarilor s-a petrecut la Sinai, noaptea, după Utrenie. Preotul și alți pustnici au fost uciși în biserică. Unii au putut să fugă, între care și Cuviosul Nil, dar fiul său a fost luat rob. Seara următoare, cei fugiți s-au întors să îngroape pe cei uciși. Se descrie jalea cea mare a Cuviosului Nil, aflând că fiul său a fost luat viu cu barbarii; îl căuta oriunde auzea că un pustnic a fost ucis și se ducea și-l îngropa. L-a căutat și la mai marele barbarilor, în Faran. Acolo, a aflat că fiul său este viu și a fost vândut ca rob și răscumpărat de episcopul cetății Eluzia, care l-a și sfințit preot. Și mergând la episcop, acesta l-a sfințit preot și pe Cuviosul Nil. Și așa s-au întors împreună în Sinai, slujind și bineplăcând Domnului. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi! Amin.

Întru aceastã zi, pomenirea Pãrintelui nostru Teodul, feciorul lui Nil cel Înţelept (sec.V).

Acesta a fost feciorul lui Nil cel Înțelept, care a fost eparh la Constantinopol, și, care, lăsând slava lumii, a mers de s-a pustnicit, împreună cu fiul său, în Muntele Sinai. Deci, aflându-se și acesta și alții acolo și petrecând pustnicește, i-au lovit barbarii, fără de veste, și, începând a junghia pe sfinții părinți, Nil a putut să fugă, iar fiul său Teodul, a fost prins rob, dimpreună cu alt oarecare tânăr și îi duceau legați. Și, mergând barbarii pe la corturile lor, au vrut să junghie pe cei doi tineri și să-i facă jertfă luceafărului ce răsare înaintea soarelui. Deci, unul a scăpat și a fugit, iar barbarii adormind după beție, soarele a răsărit și luceafărul s-a ascuns și nu l-au mai junghiat pe Teodul. Și, vrând să-l vândă, nu le da pe el mai mult de doi galbeni, încât unul din barbari, scoțând sabia, a vrut să-l junghie. Și atunci l-a cumpărat episcopul și îndată l-a sfințit preot. Și, venind și tatăl său, l-a primit cu dragoste episcopul, care l-a silit să primească a fi preot. Și, slobozindu-i episcopul cu cinste, au mers la locul lor în Sinai și, viețuind dumnezeiește, cu pace s-au mutat la Domnul.

Întru aceastã zi, cuvânt despre pãcãtoşii ce se îngroapã în bisericã.

A fost în părțile tabenesiotului o oarecare călugăriță, care își câștigase înfrânarea trupească, dar cu sălbăticia limbii nu se părăsise de vorbirea deșartă. Deci, aceasta, săvârșindu-se și averea dându-și, a fost îngropată în biserică. Iar în noaptea dintâi, păzitorul bisericii, din iconomie dumnezeiască, a văzut-o pe ea aruncată înaintea altarului, pe jumătate arsă, că o parte a ei ardea, fiind aruncată în foc, iar partea cealaltă rămânea nearsă. Deci, a doua zi sculându-se, paznicul a spus tuturor și le-a arătat și locul unde călugărița ardea în foc. Și, mergând înaintea jertfelnicului, a aflat ars locul pe marmoră pe care arsese. Deci, cu acest semn, aievea s-a arătat că cei ale căror păcate nu sunt iertate, aceia nu vor scăpa de Judecată. Și nu vor putea să câștige nici un ajutor numai din atingerea cu locurile cele sfințite.

Întru aceastã zi, minunea Sfântului Vasilie, la Anastasie preotul.

Într-una din zile, Cuviosul Părintele nostru Vasilie, strălucit fiind de darul cel dumnezeiesc, a zis către clericii săi: "Veniți, fiilor, după mine ca să vedem slava lui Dumnezeu, și împreună să proslăvim pe Stăpânul nostru." Și, au ieșit din cetate, neștiind nimeni unde voiește el să meargă. Iar un preot cu numele Anastasie, care viețuia într-un sat, avea femeie cu numele Teogonia, cu care patruzeci de ani a petrecut în feciorie și de mulți se socotea că Teogonia este neroditoare, pentru că nimeni nu știa fecioria curăției lor, cea păzită în taină. Și avea Anastasie, pentru viața sa sfântă, Duhul lui Dumnezeu și era bărbat înainte-văzător. Că întru acea vreme, văzând el mai înainte cu duhul, că Vasilie acea să-l cerceteze pe el, a zis către soția sa Teogonia: "Eu mă voi duce la câmp, ca să lucrez pământul, iar tu, sora mea, să împodobeşti casa și în ceasul al nouălea din zi, aprinzând lumânări, să ieși întru întâmpinarea Sfântului Vasilie arhiepiscopul, că vine să ne cerceteze pe noi păcătoșii." Iar ea, mirându-se de cuvintele bărbatului său, a împlinit porunca. Și, nu departe fiind Sfântul Vasile de casa lui Anastasie, l-a întâmpinat pe el Teogonia și i s-a închinat lui. Iar Vasilie i-a zis: "Cum te afli, doamnă Teogonia?" Iar ea, auzind că pe nume o cheamă, s-a înspăimântat și a zis: "Sănătoasă sunt stăpâne sfinte." Iar fericitul i-a zis: "Unde este domnul Anastasie, fratele tău?" Iar ea a răspuns: "Nu frate, ci bărbat îmi este mie, și s-a dus la câmp să lucreze pământul, dar mă voi duce să-l chem pe el." Iar Vasilie i-a zis: "A venit și în casă este, nu te osteni." Aceste cuvinte auzind, de și mai mult spaimă s-a umplut, că toată taina lor, Sfântul mai înainte a văzut-o și, tremurând, a căzut la picioarele Sfântului și i-a zis: "Roagă-te pentru mine, păcătoasa, Sfinte al lui Dumnezeu, că mari și minunate lucruri văd la tine." Iar Sfântul se ruga pentru dânsa. Și, intrând în casa preotului, l-a întâmpinat însuși Anastasie și, sărutând picioarele Sfântului, a zis: "De unde mie aceasta, că a venit arhiereul Domnului la mine?" Iar arhiereul i-a zis: "Bine că te-am aflat, ucenice al lui Hristos; să mergem la biserică și să facem dumnezeiasca slujbă." Căci, obișnuia preotul acela să postească în toate zilele, afară de sâmbătă și de Duminică și nu gusta nimic, fără numai pâine și apă. Iar când au mers în biserică, a poruncit Sfântul Vasilie lui Anastasie ca să slujească Liturghia. Iar el se lepăda, zicând: "Știi, stăpâne, ce zice Scriptura: "Cel mai mic de la cel mai mare se blagosloveste." " Iar Vasilie a zis către dânsul: "Cu toate lucrurile tale cele bune, să ai și ascultare." Și, când slujea Anastasie, în vremea sfințirii Înfricoșătoarelor Taine, a văzut Sfântul Vasilie și ceilalți care erau vrednici, pe Preasfântul Duh pogorându-se în chip de foc și pe Anastasie înconjurându-l. Iar după săvârșirea dumnezeieștii slujbe, au intrat în casă și au pus preotul masă Sfântului și clericilor lui. Și, mâncând, a întrebat Sfântul pe preot: "De unde îți este averea și ce fel este viața ta, spune-mi mie." Răspuns-a preotul: "Eu, arhiereule al lui Hristos, om păcătos sunt și mă aflu sub dajdia poporului și am două perechi de boi. Cu una lucrez eu însumi, iar cu alta slujitorul meu și, din roadele lucrului acesta, o parte este spre primirea străinilor, iar altă parte spre darea dăjdiilor, și se ostenește cu mine și femeia mea, slujind străinilor și mie." Și a zis Vasilie către dânsul: "Să o numești pe ea sora ta, precum și este; dar spune-mi mie bunătățile tale." Răspuns-a Anastasie: "Eu nimic bun n-am făcut pe pământ." Atunci Vasilie a zis: "Să ne sculăm și să mergem împreună." Și, sculându-se, au mers la un bordei și a zis Vasilie: "Să-mi deschizi mie ușa aceasta." Iar Anastasie a zis: "Nu, Sfinte al lui Dumnezeu, să nu voiești a intra, că nimic nu este acolo, fără numai cele de trebuință pentru casă." Iar Vasilie a zis: "Eu pentru trebuințele acestea am venit." Iar preotul, nevrând să deschidă ușa, a deschis-o Sfântul cu cuvântul și, intrând, a aflat acolo pe un om foarte rănit de lepră, căruia mai multe mădulare, putrezind, îi căzuseră. Și nu știa de dânsul nimeni, fără numai singur preotul și sora lui. Deci, a zis Vasilie către preot: "Pentru ce ai voit să tăinuiești de mine această comoară a ta?" Răspuns-a preotul: "Omul este mânios și ocărâtor, stăpâne, și, pentru aceasta, m-am temut să ți-l arăt, ca să nu greșească cu vreun cuvânt împotriva Sfinției tale." Atunci a zis Vasilie: "Bună nevoință alegi. Dar să mă lași și pe mine întru această noapte să-i slujesc lui, ca și eu să fiu părtaș la plata ta." Drept aceea, a rămas fericitul Vasilie singur cu cel bolnav și, închizându-se, toată noaptea a petrecut în rugăciune și dimineață, l-au scos pe cel bolnav întreg și sănătos. Iar preotul și sora sa și toți cei ce erau acolo, văzând o minune ca aceea, au proslăvit pe Dumnezeu. Și s-a întors apoi Sfântul Vasilie la casa sa. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

Mai multe despre Sfinţii zilei gãsiţi în Vieţile Sfinţilor

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage14Ian.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=869

Proloagele din 13 ianuarie

2012-01-13T00:34:00.000+02:00

Luna ianuarie în 13 zile: pomenirea Sfinţilor Mucenici Ermil şi Stratonic (+314).

Aceştia au trăit pe vremea lui Licinius împăratul (308-321), care a poruncit ca, oricine va afla vreun creştin şi-l va spune pe el, să fie răsplătit. Şi, iată un ostaş a spus dregătorului că Ermil este creştin. Şi, prins fiind şi întrebat dacă este creştin, el a răspuns: "Mărturisesc cu slobod glas că nu numai că sunt creştin, dar înaintea lui Dumnezeu sunt şi sfinţit în rânduiala de diacon al Bisericii lui Hristos." Şi batjocorind pe zeii păgâni, că sunt lemne şi pietre surde şi mute, a fost bătut rău şi aruncat în temniţă. Şi era atunci străjer la temniţă Stratonic, care, în taină, era creştin şi prieten cu Ermil şi se rănea la inimă văzându-l pe acesta la chinuri, dar el singur nu îndrăznea să se dea pe sine la nişte patimi ca acelea. Şi l-au scos iarăşi la întrebare pe Ermil şi, nevoind să se lepede de Hristos, a fost bătut cumplit cu toiege, până i-au spart pântecele. Şi, întorcându-se el la temniţă şi văzându-l Stratonic, a plâns pentru dânsul. Şi slujitorii, pricepând că Stratonic este la un gând şi la o voinţă cu Ermil, a fost întrebat de aceasta străjerul. Şi, mărturisind el că este creştin şi prieten cu Ermil şi nevoind să jertfească idolilor, a poruncit dregătorul să fie înnecat în Dunăre, împreună cu Ermil. Şi, fiind ei înveliţi în mreji, au fost aruncaţi în adânc. Şi aşa şi-au luat fericitul sfârşit.

Întru aceastã zi, Preacuviosul Pãrintele nostru Iacob, cel din Nisibe

Acesta a fost după naştere şi creştere din Nisibe, cetate din Mesopotamia şi a fost mare dascăl al Bisericii Siriei. Şi, străbătând mai întâi învăţătura ştiinţei lumeşti, s-a desăvârşit, apoi, şi în cunoaşterea Sfintelor Scripturi. Şi, intrând el în viaţă şi văzând patimile de care sunt stăpâniţi oamenii din lume, că, trăind în tulburare neîncetată, n-au timp să mai ia seama la sine, s-a hotărât să petreacă o vreme în singurătate, ca să se întărească împotriva primejdiilor. Şi, dorind viaţa cea paşnică şi liniştită, s-a suit pe vârfurile munţilor celor mai înalţi, de acolo. Şi suferea vitejeşte, vara adică, arşiţa, iar iarna, gerul şi gheaţa, adăpostindu-se într-o peşteră. Şi hrana lui era din rădăcini şi ierburi de pădure, iar băutura, apă de izvor. Şi se îmbrăca cu o singură haină şi o mantie din piele de capră şi îşi întărea trupul, nevoindu-se mult în rugăciune, de care nu se despărţea niciodată, aducând neîncetat sufletului său, hrană duhovnicească. Drept aceea, i s-a dat lui îndrăzneală către Dumnezeu, că vedea dinainte cele viitoare şi darul facerii de minuni a primit de la Duhul Sfânt. Deci cu toată grija lui ca să rămână, ascuns, a fost descoperit şi a fost înălţat la scaunul de episcop în Nisibe. Şi a pătimit pentru credinţă, pe vremea împărăţiei lui Maximin, apoi a osândit pe Arie, fiind de faţă la Sinodul de la Niceea şi a scris cărţi multe împotriva rătăcirii lui, învăţând poporul dreapta credinţă. Iar când Arie se sârguia în chip viclean să fie primit în Biserică şi cerea Fericitului să slujească împreună cu dânsul, cu rugăciunea Sfântului Iacob, Arie şi-a luat ca osândă, o moarte spurcată, pentru viclenia lui. Sunt însă şi alte semne că Dumnezeu lucra prin el. Aşa, odată, nişte cerşetori, prefăcându-se în chip de batjocură şi închipuind pe unul din ei că este mort, rugau pe Fericitul, care tocmai trecea pe acolo, ca să ia ceva de la el. Dar, când să împartă câştigul, pe cel ce se prefăcuse, l-au găsit cu adevărat mort. Deci, înspăimântându-se ei, alergau din urmă, cerând iertare şi milă, iar Sfântul, milostivindu-se, cu rugăciunea sa, a înviat pe cel mort. Tot aşa, pe vremea când Saporie, împăratul perşilor, a venit cu oaste multă să cuprindă cetatea Nisibe, fiind ea la hotarul stăpânirii romane şi se gătea cu multe meşteşugiri să pătrundă înlăuntru, atunci Sfântul episcop al cetăţii, doar arătându-se pe ziduri, i-a pus pe fugă pe perşi, stârnind cu rugăciunea sa, un nor de muşte şi de ţânţari, care s-au războit cu ei. Căci pornindu-se muştele şi ţânţarii cu furie, şi înţepându-i pe ei, caii şi elefanţii rupeau legăturile şi o luau la fugă. Şi aceasta văzând, împăratul era cuprins de nedumerire şi s-a întors fără izbândă la ale sale. Şi, cu adevărat minune a fost, că atâta oaste a fost biruită de nişte mici fiinţe din văzduh. Deci, în astfel de lucrări vieţuind, ajungând la adânci bătrâneţe, dumnezeiescul Iacob s-a odihnit, mutându-se la Domnul.

Întru aceastã zi, Învãţãturã despre osteneala

cea pentru Împãrãţia Cerurilor

Să nu vă leneviţi, fraţilor, de a voastră mântuire, nici să petreceţi ca dobitoacele, fără de înfrânare mâncând şi bând, că nu spre această viaţă ne-a ales pe noi Hristos, ci la Împărăţia Cerească ne-a chemat şi poruncă ne-a dat nouă, pe care, făcând-o, vom intra într-însa. Pentru că prin multe încercări se cade nouă a intra în Împărăţia Cerului şi cei ce se nevoiesc o răpesc pe ea. Că nevoinţa aceea sileşte pe Dumnezeu şi ne dăruieşte viaţă, că El ştie inimile noastre, dacă ne ostenim pentru Dânsul cu adevărat, în rugăciuni şi în privegheri, alergând la Biserică să slăvim pe Dumnezeu, Făcătorul nostru, Care la moştenirea îngerească ridică pe oamenii cei ce slujesc Lui şi se ostenesc pe ei înşişi pentru Dumnezeu, şi trec cu vederea viaţa aceasta de puţină vreme. Că aceştia cunoscuţi sunt lui Dumnezeu. Că şi singuri ştiţi pe Apostolul Pavel, care zice că cei nedrepţi nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, nici desfrânaţii, nici sodomiţii, nici tâlharii, nici clevetitorii, nici cei ce iau mită. Că cel ce s-a încurcat întru acestea cu greu este şi a se numi măcar creştin, dar să mai aştepte încă şi milă de la Dumnezeu.

Întru aceastã zi, cuvânt al Preacuviosului Pãrintelui nostru Efrem Sirul, despre pocãinţã şi viata cea desfrânatã.

Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeul nostru zice în Sfintele Evanghelii: "Deci, şi voi fiind gata, că în ceasul în care nu gândiţi, Fiul Omului va veni." (Luca, 12,40). Nevoiţi-vă a intra prin poarta cea strâmtă, care duce la viaţă. Să călătorim pe calea aceasta, fraţilor, ca viaţa veşnică să moştenim. Călătoriile sunt cu necazuri, dar odihna este fericită. Călătoriile acestea sunt cu întristare, dar răsplătirea este cu bucurie. Călătoriile acestea sunt strâmte, dar sălaşul este desfătat. Călătoriile acestea sunt: pocăinţa, ajunarea, rugăciunea, umilinţa, privegherea, smerita cugetare, sărăcia cea duhovnicească, defăimarea trupului, îngrijirea sufletului, culcarea pe jos, nespălarea, foamea, setea, mâncarea uscată, goliciunea, milostenia, lacrimile, plânsul, suspinările, plecarea genunchilor, necinstirile, gonirile, răpirile, osteneala cu mâinile, primejdiile, a fi defăimaţi şi a răbda, a fi urâţi şi a nu urî, a pătimi rele şi cu bine a răsplăti, a lăsa datornicilor datoriile, a ne pune sufletul pentru prieteni iar, mai pe urmă de toate, a ne vărsa sângele pentru Hristos, când vremea va cere. Acestea sunt călătoriile porţii celei strâmte şi ale căii celei necăjite, care are răsplătirea cea fericită: Împărăţia Cerurilor. Iar poarta care duce la pierzare, este largă şi calea desfătată. Şi umbletele pe această cale sunt, aici, în lumea aceasta, adică, de bucurie făcătoare, iar acolo, de mare scârbă. Aici uşoare, iar acolo grele şi dureroase. Aici se arată ca nişte lucruri de nimic, iar acolo ca nişte fiare sălbatice, care muşcă pe cei ce le săvârşesc şi nu se pocăiesc, după cuvântul Proorocului: "Cutremur i-a cuprins pe ei acolo, dureri ca ale celei ce naşte"(Ps.47,6). Iar răutatea vieţii acesteia, adică umbletele căii celeilalte, pe care şi Apostolul, în parte, le-a numărat, sunt: desfrânarea, înverşunarea, slujirea la idoli, otrăvirea, vrajba, cearta, pofta, mânia, bătaia, invidia, petrecerile, strigătele, cântecele lumeşti, fluierăturile, jocurile, scăldăturile, hainele cele moi, prânzurile cele scumpe, bătăile din palme, gâlcevile, somnul cel fără grijă, ura dintre fraţi, grăirea de rău. Iar lucrul cel mai rău, decât toate, este nepocăinţa şi a nu ne aduce aminte niciodată de ieşirea, cea din urmă, din viaţă. Acestea sunt călătoriile căii celei cumplite, pe care mulţi sunt cei ce călătoresc. Dar şi sălaşul cel cuvenit lor îl vor afla. În locul desfătării, foame; în locul beţiei, setea; în locul odihnei, chinul; în locul râsului, tânguirea; în locul alăutei, plângerea; în locul îngrăşării trupului, viermele; în locul jocurilor, a fi împreună cu dracii; în locul meşteşugurilor drăceşti, întunericul cel mai dinafară şi gheena focului şi cele asemenea acestora. În ziua cea înfricoşată a Judecăţii, se va cere de la fiecare de a păzi şi dreapta mărturisire a credinţei, neîntinată de eresuri, precum a mărturisit-o când a zis: "Mă lepăd de Satana şi de toate lucrurile lui." Acestea şi cele asemenea acestora se vor cere de la tot creştinul, în ceasul cel înfricoşat al cercării. La care, ajută-ne, Doamne, să nu fim osândiţi. Că Ţie Se cuvine slava în veci! Amin.

Mai multe despre Sfinţii zilei gãsiţi în Vieţile Sfinţilor
Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage13Ian.shtmlhttp://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=868http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie13.htm

Proloagele din 12 ianuarie

2012-01-11T22:55:00.000+02:00

Luna ianuarie în 12 zile: pomenirea Sfintei Muceniţe Tatiana (+235).

Aceasta a fost din Roma veche, pe vremea împãrãţiei lui Alexandru Sever (223-235), din pãrinţi credincioşi, tatãl ei, în trei rânduri, a fost în dregãtoria de guvernator şi se bucura de multã cinste în senatul roman, neştiindu-se cã era creştin. Şi a crescut fericita în casa pãrinţilor ei, cu bunã cuviinţã şi cu fricã de Dumnezeu şi cu bucurie se împãrtãşea din tainele nepieritoare ale credinţei. Şi, ajungând ea în vârstã, n-a voit sã se mãrite, ci îşi petrecea viaţa în curãţie şi în dragostea lui Hristos, dorind din tot sufletul sã-I fie mireasã Lui, Cãruia Îi slujea ziua şi noaptea, jertfindu-se pe sine şi cu fapte bune împodobindu-se. Deci, fericita, cã şi pãrinţii ei binecuvântau aceastã hotãrâre, Tatiana cu şi mai mare râvnã slujea Domnului, încât s-a învrednicit şi de cinstea de a fi diaconiţã a Bisericii din Roma, dupã rânduielile de atunci ale Bisericii. Şi Împãratul, pe vremea aceea, nu prigonea el însuşi, dar lãsa pe dregãtorii mai mici sã facã ce vor cu creştinii. Şi, pornindu-se prigoana contra creştinilor, din partea necredincioşilor, a fost prinsã şi Tatiana, mãrturisind cã este creştinã. Şi, nevoind ca sã se lepede de Hristos, din porunca mai-marilor cetãţii, a fost pusã la chinuri şi munci cumplite: bãtãi, scoaterea ochilor, golãtatea trupului, scrijelirea pe trup cu bricele, aruncarea în temniţã, tãierea sânilor, aruncarea la fiare, spânzurarea şi strujirea trupului la stâlp, aruncarea în foc. Dar toate le-a îndurat cu putere de Sus, de parcã nici o durere nu simţea, dimpotrivã, cu toate schingiuirile prigonitorilor, ea neîncetat vestea poporului de faţã, puterea şi chemarea lui Hristos, cã mulţi necredincioşi veneau la credinţa Mântuitorului. Deci, au poruncit sã i se taie capul şi, împreunã cu ea, s-a tãiat capul şi tatãlui ei. Şi se aflã capul ei astãzi în Catedrala Mitropoliei Olteniei, din Craiova, adus în ţarã de evlaviosul Domn Neagoe Basarab. Mai multe despre Pãtimirea Sfintei Muceniţe Tatiana fecioara şi a celor împreunã cu dânsa sunt scrise în Vieţile Sfinţilor.

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Atanasie, despre cãlcarea de lege.

Cel ce nu face voile lui Dumnezeu, în cursa diavolului este. Cã precum o pasãre, chiar dacã nu cu tot trupul, ci numai de un picior s-ar prinde într-o cursã, se aflã în întregime în stãpânirea celui ce a pus laţul, aşa şi noi, prin viaţa şi prin credinţa cea rea, cãdem în stãpânirea diavolului. Cãci grãieşte Domnul: „Nu tot cel ce-Mi zice Mie, Doamne, Doamne, va intra în Împãrãţia Cerurilor.” Şi iarãşi zice: „Nu vã ştiu pe voi, depãrtaţi-vã de la Mine toţi cei ce lucraţi fãrãdelegea.” Vedeţi oare ce fel de dobândã avem dintr-o credinţã fãrã de fapte bune? Cã şi fecioarelor, tot aşa le-a zis: „Nu vã ştiu pe voi!” Deci, ce au câştigat din fecioria cea cu atâta ostenealã agonisitã, dacã nu vrea sã le ştie pe dânsele Stãpânul? Şi mai sunt, şi în alte locuri din Scripturã mulţi neosândiţi pentru credinţã, dar chinuiţi pentru viaţa lor cea rea. Dar cei ce nu pãzesc poruncile, aceia de tot vor pieri. Cã şi fecioarele acelea, nu pentru desfrânare n-au intrat în viaţã, nici pentru beţie, nici pentru zavistie, nici pentru rea-credinţã, ci numai pentru lipsa untdelemnului, ca cele ce nu fãceau milostenie. Cã untdelemnul milostenie însemneazã, ca aceea ce curãţeşte tot pãcatul şi apropie pe om de Dumnezeu. Cã aţi auzit şi pe Însuşi Domnul, zicând cãtre cei nemilostivi: „Duceţi-vã de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic.” şi nu le-a adus aminte de nici un pãcat de alt fel, ci numai atât le-a zis: „Că n-aţi fãcut milostenie, nici aţi hrãnit pe fraţii mei, pentru aceea nu vã ştiu pe voi.”

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Evagrie, despre smerenie şi înãlţare.

Pentru ce te mândreşti omule, tinã fiind şi gunoi. Şi de ce te umfli şi, mai presus de nori, te înalţi? Cerceteazã şi-ţi cunoaşte firea ta, cã pãmânt eşti şi cenuşã şi, peste puţinã vreme, în ţãrânã te risipeşti. Acum eşti mândru şi peste puţin, vierme. De ce îţi înalţi ceafa care, dupã puţinã vreme, putrezeşte ? Este mare omul ajutorat de Dumnezeu, cã, pãrãsit fiind, şi-a cunoscut neputinţa sa. Cã nici un bine nu ai, pe care sã nu-l fi luat de la Dumnezeu, pentru ce, dar, te faci minunat, trãind doar numai pânã dimineaţa? De ce te împodobeşti cu darul lui Dumnezeu, ca şi cum l-ai fi câştigat de aiurea? Sã cunoşti pe Cel Preaînalt şi sã nu te înalţi peste fire; zidire a lui Dumnezeu fiind, sã nu te lepezi de Cel ce te-a zidit. Ajutor primind de la Dumnezeu, nu întoarce spatele Dătătorului Cel Bun. La înãlţime de viaţã te-ai suit, dar El ţi-a dat-o. Ai sãvârşit vreo faptã bunã, dar El ţi-a ajutat, lucrând cu tine împreunã. Mãrturiseşte pe Cel ce te-a ridicat pe tine. Om eşti, sã nu-ţi treci marginea firii. Cunoaşte-ţi ce-i al tãu, ca şi ce-i al firii tale. Sã nu te lepezi, din rãutate de neam şi de fire, chiar dacă acesta-i smerit şi simplu, iar tu ai ajuns mare, cã Acelaşi Ziditor pe amândoi v-a zidit. Sã nu asupreşti pe cel smerit, cã-i mai tare decât tine şi, mergând mai aproape de pãmânt, nu cade rãu, iar cel înalt, de va cãdea, se va sfãrâma. Putred scaun este mândria, cã cel ce şade pe ea, degrabã cade. Iar cel smerit totdeauna stã tare, şi mândria nu-i clatinã lui piciorul niciodatã. Omul cel mândru, este ca un copac fãrã rãdãcini, nu suferã furtuna vânturilor. Gândul cel smerit cetate îşi zideşte şi cel ce locuieşte în el nesurpat este. Spuma de pe apã piere şi pomenirea celui mândru nu rãmâne dupã moarte. Cuvântul celui smerit este tãrie sufletului, iar cuvântul celui mândru este plin de mânie. Rugãciunea celui smerit trece şi soseşte la Dumnezeu, iar a celui mândru mânie pe Dumnezeu. Când ai ajuns chiar la vârful faptelor bune, nici atunci nu este trebuinţã sã te lauzi. Cã cel ce cade jos, de pe pãmânt, degrabã se scoalã, iar cel ce cade de sus, capãtã ranã de moarte. Toiagul este chip şi semn al învãţãturii, cã, pe acesta avându-l omul, trece Iordanul vieţii. Toiagul în mâinile călătorului este de trebuinţã pretutindenea şi la tot lucrul. Şi învãţãtura cea din fapte, îndrepteazã viaţa omului. Toiagul cel aruncat s-a prefãcut în şarpe. Şi învãţãtura cea din fapte, aruncatã în dulceaţa cea trupeascã, cãlcată şi stricatã se face.

Întru aceastã zi, cuvânt din "Scara", despre rãbdarea în ascultare.

Marele meu prieten, Ioan Savaitul mi-a povestit nişte întâmplãri vrednice de auzit. Iar tu, Cuvioase, cunoaşte din pãţaniile lui, cã acel bãrbat era om fãrã de patimã şi curat de orice minciună. El mi-a povestit urmãtoarele: „În mãnãstirea mea din Asia, era un bãtrân vestit de leneş şi de nestãpânit, dar grãiesc nu judecându-l, ci ca sã dau pe faţã adevãrul. Şi el dobândise, nu ştiu cum, un ucenic mai tânãr, cu numele Acachie, cam simplu cu duhul, dar înţelept cu gândul. El atâta a rãbdat de la un bãtrân ca acela, încât multora li se pãrea de necrezut, cãci îl chinuia cumplit în fiecare zi, nu numai cu sudãlmi şi necinstiri, ci pânã şi cu lovituri cu bãţul. Rãbdarea lui era însã de dobitoc. Deci, vãzând eu cum suferã el, în fiecare zi, rele pãtimiri, în cel mai de pe urmã hal, ca un rob cumpãrat, l-am întrebat, într-una din multele mele întâlniri cu el: „Ce mai e nou pe la voi, frate Acachie? Cum merg treburile pe ziua de azi?” Iar el îmi arăta fãrã gând rãu, o datã un ochi învineţit, altã datã grumazul plin de vânãtãi, iar altã datã capul plin de cucuie. Deci, cum îl ştiam iubitor de pãtimiri, i-am spus: „Mergi bine, mergi bine, rabdã şi te vei folosi.” Deci, petrecând el în acest chip la acel bãtrân nemilostiv, nouã ani, s-a dus cãtre Domnul. Şi, dupã cinci zile de la îngroparea lui în cimitirul pãrinţilor, bãtrânul acelui Acachie s-a dus la un mare duhovnic din cei de acolo şi i-a spus: „A murit fratele Acachie, pãrinte!” Iar duhovnicul, cum a auzit vestea, a rãspuns celui ce grãia: „Bãtrâne, crede-mã că eu nu te cred.” El a zis: „Vino şi vezi!” Atunci s-a sculat repede bãtrânul şi s-a dus la cimitir cu stareţul fericitului luptãtor şi, dacã, a ajuns acolo, a strigat bãtrânul, ca la unul ce trãieşte, cãtre cel ce cu adevãrat viazã întru adormire şi îi zise: „Murit-ai frate Acachie?” Iar înţeleptul, arãtându-se şi dupã moarte ascultãtor, rãspunse marelui bãtrân: „Cum e cu putinţã, pãrinte, sã moarã un iubitor de ostenelile ascultãrii?” Atunci bãtrânul, care îi fusese mai înainte îndrumãtor, cuprins de spaimã, a cãzut la pãmânt, curgându-i lacrimi pe faţã, şi, cerând de la egumen o chilie în apropierea mormântului, a trãit de atunci înainte acolo, înţelepţeşte, zicând necontenit cãtre pãrinţi: „Rugaţi-vã pentru mine, că am sãvârşit ucidere !” Dumnezeului nostru, slavã !

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage12Ian.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=867

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie13.htm

Proloagele din 11 ianuarie

2012-01-10T21:31:00.000+02:00

Luna ianuarie în 11 zile: pomenirea Preacuviosului Pãrintelui nostru Teodosie, începãtorul vieţii de obşte şi Dascãlul pustiei (+529).

Acest Preacuvios Părinte al nostru Teodosie era din satul Mogarion, din ţinutul Capadochiei, şi se trăgea din părinţi drepcredincioşi Proeresie şi Evloghia. A fost crescut de părinţii săi cu bune obiceiuri şi cu învăţătura de carte. De foarte tânăr a primit treapta de citeţ al bisericii şi era iscusit cititor al sfintelor cărţi, către popor, ca nimeni altul. Şi auzind în inima lui chemarea Domnului, să iasă din ţara lui şi să urmeze pe Domnul, a îmbrăcat haina şi viaţa călugărească şi a plecat la Ierusalim. În drum, s-a oprit în Antiohia, unde a dorit să vadă pe Sfântul Simeon Stâlpnicul, care l-a primit pe stâlpul său, strigându-l pe nume, fără a-l cunoaşte, şi i-a binecuvântat calea, proorocindu-i multe din cele ce aveau să i se întâmple. Ajuns la Ierusalim, după ce s-a închinat la Sfintele Locuri, se întreba mereu ce fel de viaţă călugărească se cuvenea să-şi aleagă; cea singuratică, a sihaştrilor, sau viaţa cu mai mulţi călugări, stând sub îndrumarea unui conducător înţelept şi luminat, adică viaţa de obşte? Şi, hotărându-se pentru viaţa de obşte, a stat sub ascultarea unui stareţ, Longhin, cu bun neam şi iscusit pe calea mântuirii. La porunca stareţului său, Sfântul Teodosie a condus o vreme o biserică, pe drumul spre Betleem. Simţind însă că laudele încep să-i schimbe inima, s-a retras într-o peşteră din munte, unde, la început, a primit ucenici mai puţini, apoi pe toţi cei ce veneau la el. Cu toţi aceşti ucenici, Sfântul Teodosie a zidit o mare mânăstire aproape de Betleem, unde pentru prima dată în Palestina, a rânduit toate, după legile vieţii de obşte, de unde şi faima lui de "întemeteietorul vieţii de obşte." Mănăstirea lui era ca o adevărată cetate, cu patru biserici, trei bolniţe şi locuinţe deosebite pentru călugări şi oaspeţi de toate neamurile, câte erau acolo, viaţa desfăşurându-se în cea mai desăvârşită tăcere şi evlavie. Era o viaţă de înfrânare, de slujire a oamenilor şi de rugăciune de zi şi de noapte. Cu toată vârsta înaintată, până la sfârşitul său, Sfântul Teodosie nu a schimbat nimic din asprimea vieţii sale petrecută în post, în priveghere şi în rugăciune. Timp de 30 de ani, din viaţa sa, nici pâine n-a mâncat, hrănindu-se cu legume şi ierburi sălbatice. Era scump prieten duhovnicesc cu Sfântul Sava cel Sfinţit şi l-a învrednicit Hristos şi cu darul facerii de minuni. N-a iubit bunurile pământeşti, ci, totdeauna, ajuta din ele pe săraci. Şi aşa s-a mutat către Domnul, având 105 ani, în anul 529, la 11 ianuarie.

Pentru aceastã zi, cuvânt din viaţa
Sfântului Teodosie (de la Metafrast).

A fost în pustietate, aproape de Ierusalim, Preacuviosul Părintele nostru Teodosie, vieţuind din copilărie, după plăcerea lui Dumnezeu, cu post, cu priveghere şi cu rugăciune, iar, mai ales, cu milostenia ce făcea la săraci. Şi l-a făcut pe el Dumnezeu mai mare să fie peste toţi cei ce sunt împrejurul Ierusalimului. Şi mănăstirea lui se chema a Născătoarei de Dumnezeu şi, întru ea, fericitul făcea milostenie cu mare înţelepciune. Şi s-a făcut Lavra Cuviosului Teodosie vestită şi mărită şi a aşezat într-însa viaţă de obşte. Şi a dat Domnul în lavra aceea toată îndestularea, încât cei ce vieţuiau într-însa se îmbogăţeau nu numai cu lucruri bune şi duhovniceşti daruri, dar nici de cele de trebuinţă pentru trup, nimeni nu ducea lipsă. Şi era odihnă acolo nu numai monahilor, ci şi mulţimilor, străinilor, nenorociţilor, săracilor, scăpătaţilor, bolnavilor şi neputincioşilor, pentru că milostiv era Cuviosul Teodosie şi iubitor de oameni şi îndurat, arătându-se că este tuturor părinte, cu inima dureroasă, tuturor prieten iubit, slugă tuturor şi slujitor cu osârdie, rănile şi bubele bolnavilor curăţindu-le, sângele şi puroaiele spălându-le, cu cei leproşi vorbind faţă către faţă, mângâindu-i şi cu mâinile sale hrănindu-i şi toată slujirea făcându-le lor. Şi arăta mare dragoste şi celor ce veneau de pretutindenea, ospătându-i şi odihnindu-i şi cu toate cele de trebuinţă îndestulându-i. Şi era Cuviosul tuturor adăpostire, de obşte spiţerie, de obşte casă, de obşte vistierie a neputincioşilor, a flămânzilor, a celor goi şi a străinilor. Pentru că toţi se îndulceau din dragostea aceluia, din mila şi din îndurările lui, şi la el, nimeni nu era trecut cu vederea. Şi vedeau aceasta cei ce slujeau la mese în mânăstire, că uneori se întâmpla să se pună şi câte o sută de mese pe zi, pentru cei ce veneau, pentru străini şi pentru săraci. Atât de iubitor de oameni şi de iubitor de străini era Cuviosul părinte ! Iar Dumnezeu, fiind El Însuşi dragoste, văzând pe plăcutul Sau cu atâta dragoste faţă de aproapele, i-a binecuvântat mănăstirea lui, încât şi atunci când era hrană puţină, ea se înmulţea nevăzut şi sătura astfel multe mii de oameni. Aşa, odată, o foamete mare fiind în Palestina, o mulţime de săraci şi de scăpătaţi, s-au adunat pentru Duminica Floriilor, şi, venind ei la porţile mănăstirii ca să-şi ia obişnuita milostenie, s-au întristat ucenicii şi i-au spus Fericitului, că n-au atâta hrană, ca să dea la cei fără de număr, care cereau. Iar el, cu mânie căutând la ei, i-a mustrat pentru necredinţa lor şi a zis: "Degrabă să deschideţi porţile, ca toţi să intre." Deci, intrând săracii şi scăpătaţii, au şezut pe rând. Iar Cuviosul a poruncit ucenicilor ca să pună înaintea lor pâine şi au mers ucenicii mâhniţi la cămara cea cu pâine, socotind că nu vor afla nimic. Şi, deschizând cămara, au văzut-o plină plină de pâini. Că mâna lui Dumnezeu, Purtătorul de grijă al tuturor, a umplut-o pe ea, pentru credinţa robului Său. Şi au lăudat fraţii pe Dumnezeu, pentru o minune ca aceea şi s-au minunat de nădejdea cea mare a părintelui lor. Şi iarăşi, praznic în mănăstirea lor fiind, în ziua Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, şi popor mult la praznic venind, iar bucate nefiind ca să pună înainte, la atâta mulţime, Cuviosul Teodosie, căutând spre cer şi puţine pâini binecuvântând, a poruncit să le pună pe ele înainte. Şi s-au săturat mulţimile, Dumnezeu înmulţind precum, oarecând, cele cinci pâini, şi încă şi pentru cale, fiecare şi-a luat lui, din destul. Iar din prisosinţele cele rămase, adunându-le fraţii, multe coşuri au umplut şi, uscându-le la soare, au mâncat din ele nu puţină vreme. De multe ori, mii de oameni adunaţi fiind la mânăstire, se părea că nici marile butoaie nu le vor fi lor destule spre adăpare, la atâtea suflete, dar, iată, toţi din destul erau hrăniţi, cu mâinile Hrănitorului, Celui ce nu ştia de lipsă. Şi a zidit Cuviosul şi multe case pentru străini, şi felurite bolniţe, unele pentru monahi, altele pentru mireni, precum şi bolniţă pentru cei trecuţi şi îmbătrâniţi în osteneli. Şi încă cerceta şi pe cei ce erau în munţi şi în peşteri şi se îngrijea pentru dânşii, arzând de îndurare, ca un tată pentru fiii săi. Şi purta de grijă şi de ale trupului, cât şi de ale sufletului, învăţându-i şi dojenindu-i şi pe mulţi izbăvindu-i din înşelăciunea satanei. Şi minunat lucru era la dânsul şi aceasta că, neînvăţat fiind la învăţătura cea din afară şi neiscusit fiind nici în cărţile elineşti, cu atâta îndestulare de cuvinte făcea învăţătura, încât nici de ar fi străbătut cineva desăvârşit toată învăţătura ritoriceasca, cea cu frumoasă vorbire, n-ar fi putut să se asemene lui. Că învăţa şi din înţelepciunea cea omenească, dar şi din darul Duhului lui Dumnezeu, Care grăia în taină către dânsul, ca şi către un alt Ieremia: "Iată, am dat cuvintele Mele în gura ta". Şi grăia Fericitul unele de la sine, multe şi alese, altele din cuvintele Apostolilor şi din aşezămintele părinţilor, altele din cuvintele cele pustniceşti ale marelui Vasilie, căruia îi era următor şi cu viaţa, dar următor era şi scripturilor celor înţelepte, ale acestui de Dumnezeu iubitor. Dintre toate învăţăturile lui multe şi mari, să pomenim deci măcar una din învăţăturile lui mici, această pildă: "Rugu-mă vouă, fraţilor, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, să nu stingem grija cea pentru sufletele noastre, ci să ne întristăm pentru deşertăciunile vieţii trecătoare, să pornim spre cele viitoare întru slăvirea lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Să nu petrecem în lenevire şi în slăbirea faptelor bune, trecându-ne ziua de astăzi cu trândăvie şi amânând pe mâine începutul lucrului celui bun, ca să nu rămânem fără fapte bune, în faţa Celui ce le cere de la sufletele noastre şi să ne găsim afară de cămara cea de bucurie. Că în zadar şi fără folos vom plânge pentru vremea cea rău petrecută a vieţii noastre, tânguindu-ne atunci când aceasta tânguire de nici un ajutor nu va mai fi, celor ce se căiesc. Acum este vremea bine primită, acum este ziua mântuirii. Acesta este veacul pocăinţei, iar acela al răsplătirii. Acesta este al ostenelii, iar acela al luării de plată. Acesta al răbdării, iar acela al mângâierii. Acum Dumnezeu este ajutător celor ce se întorc din calea cea rea, iar atunci va fi înfricoşat întrebător al faptelor celor omeneşti, al cuvintelor şi al gândurilor, înaintea Căruia nimic nu este cu putinţă a se tăinui. Acum de îndelungă răbdarea Lui să ne îndulcim, iar atunci vom cunoaşte dreapta Lui judecată, când vom învia, unii spre munca veşnică, iar alţii spre viaţa veşnică, şi vom lua fiecare, după faptele noastre. Şi noi întârziem ca să ne supunem lui Hristos, Celui ce ne cheamă pe noi întru cereasca Lui Împărăţie ! Au nu ne trezim? Au nu ne întoarcem de la viaţa cea deşartă spre împlinirea Evangheliei? Cu ce ochi vom privi ziua Domnului cea înfricoşată şi înspăimântătoare, întru care pe cei ce vor fi de-a dreapta lui Dumnezeu şi care se vor apropia de Dânsul prin fapte bune, El îi va primi în împărăţia Sa cea cerească, iar pe cei de-a stânga, goniţi pentru lipsa faptelor bune, îi va mânca gheena focului, întunericul cel veşnic şi scrâşnirea dinţilor, veşnica pierzanie? Zicem şi noi că suntem dornici de Cereasca Împărăţie, dar cum să o câştigăm, dacă de aceasta nu ne îngrijim. Şi, neostenindu-ne la poruncile Domnului, câtuşi de puţin, în deşertăciunea minţii noastre, nădăjduim să câştigăm o cinste întocmai ca a celor care s-au luptat până la moarte împotriva păcatului!..." Aşa Cuviosul, învăţând pe ucenicii săi, îi povăţuia pe ei spre cea nelenevoasa sârguinţă la mântuire.
Odată, iarăşi, se apropia ziua cea mare a Paştilor şi foarte erau lipsiţi, din pricina dării şi a împărţirii, nici pâine, nici unt, nici altceva nu aveau. Deci, au venit fraţii la Cuviosul, mâhnindu-se, ca cei ce nu aveau nimic la acel sfânt praznic. Iar el, mângâindu-i pe dânşii, le zicea: "Fiilor, Dumnezeu, Cel ce a făcut minuni cu părinţii noştri israeliteni în pustie, hrănindu-i, Acelaşi şi cu noi, săracii, va face milă, fără numai să răbdaţi şi Dumnezeu nu ne va părăsi, nici nu ne va lăsa pe noi." Iar, în Sâmbăta cea Mare, apunând soarele, iată, cineva cu două cămile, a venit la mânăstire, aducându-le tot felul de bucate. Şi primindu-le, au lăudat pe Dumnezeu cu mare bucurie. Aşa, sunt fraţilor, florile şi roadele milosteniei celor credincioşi. Că ştie Dumnezeu să facă voia celor ce se tem de El, aici şi în veacul ce va să fie. Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage11Ian.shtmlhttp://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=866http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie11.htm

Proloagele din 10 ianuarie

2012-01-10T01:54:00.000+02:00

Luna ianuarie în 10 zile: pomenirea celui între Sfinti Pãrintele nostru Grigorie, episcopul din Nyssa (+396)

Acest Sfânt Grigorie era frate mai tânăr, după trup, cu Sfântul Vasilie cel Mare. Şi-a făcut învăţătura cărţii la şcolile din oraşul său, Cezareea Capadochiei, dar, prin setea lui de cunoaştere şi prin marea putere a gândirii şi a scrierilor sale, a ajuns a fi cel dintâi mare dascăl, părinte şi teolog slăvit al vieţii duhovniceşti ortodoxe. În tinereţea sa, a fost o vreme când a intrat în slujba bisericii, în treapta de citeţ, dar, în loc să rămână în biserică el s-a făcut profesor. A fost căsătorit cu fericită Teosva, pe care Sfântul Grigorie de Nazianz a cinstit-o cu multe laude, numind-o: "podoaba Bisericii, frumuseţea lui Hristos şi cea cu adevărat sfântă soţie de preot", fiind ea diaconiţă a Bisericii, iar Sfântul Grigorie, bărbatul ei, fiind preot. Şi murind Teosva, pe vremea împăratului arian Valens, Sfântul Vasilie, ce era atunci arhiepiscop în Cezareea Capadochiei, a chemat pe fratele său Grigorie la lupta cu cea din urmă mare înfruntare a arianismului contra Bisericii: l-a făcut episcop şi i-a încredinţat scaunul cetăţii din Nyssa, din Capadochia. Nu era o cetate de seamă, dar Sfântul Vasilie voia oameni cu o credinţă ortodoxă neşovăielnică în jurul său: "Este mai bine ca episcopul să dea cinste scaunului său, decât să capete cinste episcopul de la scaun", zicea el. Şi, în această luptă, Sfântul Grigorie a fost izgonit din scaunul său vreme de patru ani, de arienii lui Valens. Dar primirea ce i-au făcut credincioşii, când s-a întors, arată cât era de iubit de păstoriţii săi. A fost însărcinat de Sinodul din Antiohia să meargă în Arabia şi Palestina, ca să aducă pace bisericilor tulburate de eretici. A luat parte la cel de al doilea Sinod ecumenic, în anul 381, alături de Sfântul Grigorie de Nazianz, statornicind credinţa în Duhul Sfânt. E vremea când legătura cu el era un semn de ortodoxie. Scrierile sale au făcut din el un "Părinte al părinţilor" şi un "stâlp al Ortodoxiei", fiind scrieri de temeinică putere de gândire ortodoxă şi de înaltă trăire lăuntrică, precum: "Marea Cateheză", "Facerea omului", "Viaţa lui Moise", "Cântarea Cântărilor", "Fericirile", "Aşezământul creştinesc". S-a mutat la Domnul către anul 400, în ziua de 10 ianuarie, lăsându-ne mărturie toată măsura marilor sale daruri.

Întru aceastã zi, pomenirea Cuviosului Pãrintelui nostru Dometian, episcopul Melitinei (+601).

Acest plăcut lui Dumnezeu, Dometian, s-a născut pe când împărăţea Iustin cel Tânăr (565-578), din părinţi credincioşi, Teodor şi Evdochia şi, străbătând învăţătura cărţii, s-a însurat. Însă, degrabă, mutându-se soţia lui din viaţa aceasta, îndată s-a îndreptat spre duhovniceasca filosofie şi, lăsând lumea, pentru dragostea lui Dumnezeu, îşi petrecea viaţa sa în pustnicie. Voind însă Dumnezeu, la treizeci de ani ai vieţii sale, a fost pus episcop al Bisericii din Melitina. Şi era păstor nu numai turmei sale, ci şi altor popoare era luminător şi ajutător, iar, pentru împărăţia grecească foarte trebuitor, ca un purtător de grijă al binelui celui de obşte că, de multe ori, era trimis de împăratul Mauriciu (582-602) în Persia, în slujba poporului; tot aşa şi lui Cosroes i-a fost mijlocitor, în împărăţia perşilor şi, de multe ori, întăritor aşezămintelor celor de pace între greci şi între perşi. Iar când stăpânitorul Vâram s-a ridicat contra lui Cosroes şi se întinsese, cu îndrăzneală, până şi la vrednicia împărătească din Persia, pe acela l-a surpat din stăpânire şi l-a făcut supus şi birnic grecilor. Şi era iubit prieten împăratului Mauriciu, de la care dăruit fiind cu mult aur şi averi, pe toate acestea le-a împărţit la sfintele biserici şi la casele de oaspeţi, spre hrana săracilor. Şi, venind în Constantinopol, a trecut la Împăratul Ceresc, din cele de aici. Şi cinstit a fost trupul lui de sobor împărătesc şi bisericesc şi a fost adus întru a sa cetate, Melitina. Şi mult bine a făcut în viaţă şi după mutarea sa, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Întru aceastã zi, pomenirea celui întru Sfinţi Pãrintelui nostru Marcian, preotul şi iconomul Bisericii celei mari din Constantinopol (474).

Pe când împărăţeau Marcian şi Pulheria (450-457), a înflorit cu bunătăţile în Constantinopol, preaminunatul bărbat Marcian Fericitul, care avea ca patrie Roma cea veche, din părinţi credincioşi fiind şi de bun neam. Şi, mutându-se ei din Roma cea veche în cea nouă, au adus cu ei şi pe acest fiu al lor Marcian, copil tânăr, care bine străbătea învăţătura cărţii şi se deprindea la bune obiceiuri şi dorind el să se dăruiască Casei lui Dumnezeu, venea totdeauna, cu sârguinţă, la cântarea bisericii. Şi era iubit de patriarhul din acea vreme şi l-a rânduit pe el între clericii săi, iar, nu după multă vreme, văzându-l pe el, deşi tânăr cu anii, dar bătrân prin curăţia vieţii şi cu înţelegerea, că adevărata cărunteţe este înţelepciunea oamenilor şi viaţa nespurcată este vârsta bătrâneţilor, l-a judecat pe el a fi vrednic de rânduiala preoţiei, iar, mai apoi, şi iconomul Bisericii celei mari l-a pus. Şi, mutându-se părinţii lui din cele de aici, multe averi după dânşii au rămas Fericitului Marcian, pentru că le era unul născut şi, pentru aceasta, lui unuia i-au intrat în mâini, ca moştenire, toate bogăţiile părinţilor, pe care nu la cele lumeşti le-a cheltuit, ci lui Dumnezeu pe toate le-a dat, pe cei săraci îndestulând şi bisericile Domnului cele vechi înnoindu-le şi biserici noi, din temelie, zidind şi împodobind. Deci, a zidit o biserică nouă, preafrumoasă şi cu multă cheltuială, Sfintei Muceniţe Anastasia. Iar, când cineva din prietenii lui se mira de atâta cheltuială pentru zidirea şi înfrumuseţarea ei, Sfântul a zis către dânsul: "De aş avea o fiică şi aş voi ca să o logodesc pe ea mireasă, cuiva din cei mari, au n-aş cheltui mulţime de aur, ca să o înfrumuseţez pe ea? Au nu este Biserica mireasă lui Hristos?" Aşa, Fericitul, îndurat şi dătător de bună voie, era spre podoaba sfintelor biserici, iar pentru el era scump şi nemilostiv, că nu numai că se îmbrăca în haine proaste, ci, uneori, şi de aceste proaste haine dezbrăcându-se, le dăruia celor ce le trebuiau, precum arată cuvântul. Că sosind ziua sfinţirii bisericii zidită de el, la ziua însăşi întru care Sfânta Anastasia muceniceşte s-a săvârşit pentru Hristos, adică la 22 decembrie, pe când se făcea mutarea moaştelor de la biserica cea mică, veche, în biserica cea nouă, zidită de Marcian, mergând înaintea carului cu Sfintele Moaşte patriarhul Ghenadie, cu tot clerul, şi împăratul, cu toată curtea lui, iar Marcian, în felon, mergea în rând cu ceilalţi preoţi, un sărac s-a apropiat de el şi cerea de la dânsul milostenie. Iar el, neavând la sine nimic şi nevrând să lase neajutorat pe acel sărac, tăinuindu-se de toţi, a mers la un loc ascuns şi, dezbrăcându-şi haina sa, a dat-o săracului şi a rămas gol, numai în felon îmbrăcat, după cuvântul Domnului: "Celui ce cere de la tine, dă-i", neştiind nimeni ceea ce se făcuse. Deci, pentru viaţa lui cea atât de îmbunătăţită, i-a dat Dumnezeu lui darul facerii de minuni: darul să izgonească dracii şi să tămăduiască pe cei cei bolnavi. Şi a zidit Cuviosul Marcian şi altă biserică, Sfintei Muceniţe Irina, iar bisericile Sfântului Teodor şi a Sfântului Isidor le-a înnoit. Şi umbla noaptea pe uliţi, ajutând pe săraci, tămăduind pe bolnavi, îmbrăcând pe cei morţi, izgonind duhurile din cei îndrăciţi, întorcând la viaţă, după legea lui Dumnezeu, pe cei păcătoşi. Căci cu totul era în Dumnezeu şi Dumnezeu întru el. Iar, la sfârşit, a grăit cuvintele acestea: "Doamne în mâinile Tale dau amândouă acestea, sufletul, pe care Tu Însuţi l-ai zidit şi bisericile pe care, cu a Ta voie, le-am zidit şi le-am înnoit." Şi aşa, plin de ani şi de fapte bune, s-a mutat la Dumnezeu.

Sursa:

http://e-mistic.org/sinaxar.js?id=219

http://www.credinta-ortodoxa.ro/spip.php?article135

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage10Ian.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=865

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie10.htm

Proloagele din 9 ianuarie

2012-01-09T06:11:00.000+02:00

Luna ianuarie în 9 zile: pomenirea Sfântului Mucenic Polieuct (+255).

Acesta a trăit pe vremea împăraţilor Decius (250-253) şi Valerian (253-260) şi era ostaş de seamă în Meletina, din ţara Armeniei. Şi făcuse legământ cu prietenul său, Mucenicul Nearh, să rămână tari în credinţă, orice prigoană s-ar abate peste închinătorii lui Hristos. Şi ieşi, nu peste multă vreme, poruncă împărătească pentru prinderea tuturor creştinilor şi silirea lor să se lepede de credinţa în Hristos şi să se închine idolilor. Şi era aspră porunca împăratului, că cine nu se lepăda de Hristos era osândit la moarte şi la înfricoşate chinuri. Şi Polieuct era de curând creştinat şi ardea de dorinţa de a mărturisi şi de a-şi vărsa sângele pentru Hristos. Deci, îndată ce a fost prins, el a mărturisit cu îndrăzneală şi a propovăduit pe faţă pe Hristos. Şi a fost dat la chinuri, iar el ca nimic nu socotea bătăile. Şi i se făgăduiau dregătorii înalte şi multă cinste de către dregător, care era şi socrul său şi-l rugau şi femeia şi copii lui, cu lacrimi fierbinţi, să se lepede de Hristos, ca să nu fie omorât. Dar Sfântul Polieuct a rămas tare şi neschimbat în mărturisirea credinţei lui, neplecându-se nici la făgăduinţe, nici la plângerile femeii şi copiilor săi şi a fost osândit să i se taie capul. Şi, mergând spre locul de osândă, îndemna pe toţi pe care-i întâlnea să se lepede de idoli şi să creadă în Hristos. Şi, primindu-şi sfârşitul prin sabie, trupul lui a fost luat în taină de creştini şi îngropat cu cinste în pământul ţării sale. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne pe noi! Amin.

Întru aceastã zi, cuvânt despre un cãlugăr înşelat de diavol, care s-a mântuit.

Un oarecare călugăr, temător de Dumnezeu, anume Grigore, ne spunea: "Mi-a venit mie un gând să mă duc la Ierusalim, ca să mă închin Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos şi la toate Sfintele Locuri, care sunt acolo. Şi, când am ajuns la un anume loc, am aflat un mal mare şi înalt şi într-însul o peşteră şi sub malul acela era o mânăstire. Şi-mi spuneau mie călugării din mănăstirea aceea că, mai înainte de această vreme, un frate dintre ei avea dorirea ca să locuiască în peştera care era mai sus şi-l ruga pentru aceasta pe egumen. Iar acesta, fiind cu dreaptă socoteală, i-a zis lui: "Fiule, cum vei petrece singur în peşteră, fiindcă n-ai biruit nicidecum încă patimile gândurilor trupeşti şi sufleteşti? Pentru că celui ce voieşte să se liniştească, i se cade să fie lângă învăţători, iar nu singur să se chivernisească. Iar tu nicidecum n-ai ajuns la o măsură ca aceasta şi ceri de la mine ca să-ţi dau învoire să petreci singur în peşteră. Eu socotesc că n-ai cunoscut încă cursele cele de multe feluri ale diavolului. Şi mult mai de folos îţi este ţie ca să slujeşti părinţilor şi cu rugăciunile acestora, să primeşti ajutor de la Dumnezeu şi împreună cu dânşii, în vremile cele orânduite, să slăveşti şi să lauzi pe Stăpânul tuturor, decât să te lupţi singur cu gândurile cele necurate. Au doar n-ai auzit pe grăitorul de Dumnezeu, Părintele Ioan Scărarul, scriitorul Scării, grăind: "Vai de cel ce petrece singur, că de va cădea în lene, nu este cine să-l ridice pe el?" Iar "unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor," zice Domnul." Acestea grăind, egumenul către dânsul, n-a putut să-l întoarcă pe el de la nişte gânduri ca acelea, stricătoare de suflet. Ci, văzându-i dorirea lui cea neschimbată, cu care se ruga ca să petreacă el în peşteră, l-a slobozit pe el egumenul. Iar, după ce, cu rugăciunea egumenului a intrat în peşteră, apoi, la vremea de prânz îi ducea lui mâncare un frate, iar el, având o coşniţă legată cu frânghie, o slobozea şi lua mâncarea. Iar diavolul, cel ce de-a pururea se luptă cu cei ce voiesc a vieţui cu plăcere dumnezeiască, nu înceta a-l tulbura pe acesta, ziua şi noaptea, cu gânduri rele. Apoi, după puţine zile, închipuindu-se în îngerul luminii, diavolul i s-a arătat lui, zicându-i:"Să ştii că pentru curăţia ta şi pentru viaţa ta cea cu bune obiceiuri, m-a trimis Domnul ca să slujesc sfinţiei tale." Iar călugărul i-a răspuns: "Dar ce bine am făcut eu ca să-mi slujească mie îngerii?" Iar el a zis: "Toate câte le-ai făcut mari şi înalte sunt. Că toate cele frumoase le-ai lăsat şi te-ai făcut călugăr. Apoi, cu postul, cu rugăciunea şi cu privegherea te osteneşti. Încă, iarăşi, lăsând şi mănăstirea, te-ai sălăşuit aici. Apoi, cum să nu-ţi slujească sfinţiei tale îngerii?" Cu aceste bârfeli l-a îngâmfat pe el şarpele cel pierzător de suflete şi l-a adus la mândrie şi totdeauna i se arăta lui. Iar, într-o zi, un om fusese călcat de tâlhari şi omul a mers la acest călugăr. Şi necuratul drac, care în chip de îngeri i se arată lui, i-a zis: "Acest om este prădat de tâlhari, iar cele furate sunt în cutare loc ascunse, deci spune-i lui ca, mergând acolo, să şi le ia." Şi, venind, omul s-a închinat la peşteră, iar călugărul, de sus, i-a zis lui: "Bine ai venit, frate, ştiu că ai un necaz, că tâlharii au venit şi ţi-au furat cutare şi cutare lucru. Nu te necăji peste măsură, că sunt puse toate în cutare loc, iar tu, mergând acolo, le vei afla toate şi te roagă şi pentru mine." Deci, omul, auzind aceasta, s-a mirat şi, ducându-se şi-a aflat cele furate şi l-a proslăvit pe el în toată ziua aceea zicând: "Călugărul, ce a intrat în peşteră, este prooroc." Şi se aduna la el mulţime de oameni şi-l ascultau pe dânsul şi se minunau de diavoleasca învăţătură a lui. Că îi spunea fiecăruia cele ce vor să fie şi se împlineau întocmai. Şi aşa, s-a înşelat ticălosul acela de călugăr, câtăva vreme.

Iar a doua zi, din săptămâna a doua după Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, i s-a arătat lui spurcatul drac şi i-a zis: "Să ştii, părinte, că pentru viaţa ta cea fără de prihană şi asemenea îngerilor, vor să-ţi vie şi alţi îngeri şi aşa cu trup cu tot te vor lua la ceruri şi vei vedea negrăită frumuseţea Stăpânului, împreună cu toţi îngerii." Acestea zicându-le, dracul s-a făcut nevăzut. Iar iubitorul de oameni şi milostivul Dumnezeu, Cel ce nu voieşte să piară cineva, i-a pus în inima lui ca să vestească şi pe egumen. Deci, venind, după obicei, fratele care îi aducea lui hrană, ivindu-se el de sus, i-a zis: "Frate, mergi de spune egumenului ca să vină aici." Iar fratele, ducându-se, a spus egumenului şi acesta, sculându-se degrabă, a venit şi cu o scară s-a suit la dânsul şi i-a zis lui: "Pentru ce, fiule, mi-ai poruncit să viu aici?" Iar acela, i-a răspuns lui: "Ce-ţi voi răsplăti, părinte sfinte, de toate câte ai făcut nevredniciei mele." Iar egumenul i-a zis: "Ce bine ţi-am făcut ţie?" "Aşa, părinte, a zis el, de multe şi mari bunătăţi m-am învrednicit, prin tine. Că, prin tine, m-am învrednicit a mă îmbrăca în chipul îngeresc şi, prin tine, văd îngerii şi cu dânşii a vorbi m-am învrednicit şi, prin tine, darul proorocirii am luat." Iar egumenul, auzind acestea, s-a mirat şi a zis: "Ticălosule, dar tu vezi pe îngeri? Sau te-ai învrednicit tu de darul proorociei? Vai de tine, lipsitule de minte. Nu ţi-am spus eu ţie să nu mergi în peşteră, ca să nu te înşeli de draci?" Şi acestea grăindu-le egumenul, i-a zis fratele: "Să nu zici de acestea, cinstite părinte, că eu, pentru sfintele tale rugăciuni, văd îngeri. Iar mâine dimineaţă am să fiu înălţat de îngeri la ceruri cu trupul meu şi să ştii, sfinţia ta, că după ce mă voi sui eu, vreau să cer şi aceasta la Domnul Dumnezeul nostru, ca şi pe tine să te ia îngerii, ca împreună cu mine să fii întru slava aceea." Deci, acestea auzindu-le, egumenul l-a lovit peste obraz şi i-a zis: "Te-ai îndrăcit, ticălosule. Dar de vreme ce am venit aici, nu mă voi duce, ci aici voi şedea, până ce voi vedea ce se va întâmpla ţie. Că îngerii, spurcaţii aceia draci, de care vorbeşti, eu nu-i voi vedea pe dânşii, iar tu de-i vei vedea venind, îndată să-mi spui mie." După aceea a poruncit să ia scara şi a rămas în peşteră, postind cu cel înşelat şi cânta psaltirea neîncetat. Şi, după ce a venit ceasul, întru care nădăjduia cel înşelat că se va înălţa la ceruri, a văzut pe dracii cei ce veniseră şi a spus: "Au venit, părinte." Atunci egumenul, cuprinzându-l pe el a strigat, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută robului tău acesta, ce s-a înşelat şi nu-l lăsa pe el să fie stăpânit de dracii cei necuraţi." Acestea zicându-le el, dracii trăgeau de cel înşelat, vrând să-l răpească de la stareţ, iar acesta îi certa pe dânşii. Şi, luând dracii mantia celui înşelat, au pierit nevăzuţi. Dar se vedea mantia înălţându-se către înălţimea văzduhului, până ce nu s-a mai văzut, iar după vreme destulă, iată a căzut jos mantia, zburând spre pământ. Atunci stareţul a zis celui înşelat: "Oare, vezi, lipsitule de minte, ce au făcut dracii mantiei tale? Aşa era să-ţi facă şi ţie. Că, precum Simon vrăjitorul, aşa te-ar fi înălţat în văzduh şi, slobozindu-te jos, te-ar fi sfărâmat şi aşa ţi-ai fi dat ticălosul tău suflet." Atunci a strigat egumenul pe fraţi şi le-a poruncit să aducă scara şi a pogorât pe cel înşelat. Şi i-a poruncit lui să slujească la bucătărie, la pitărie şi la celelalte slujbe ale fraţilor, ca, adică, să-şi smerească gândurile lui. Şi aşa a izbăvit pe fratele acela. Deci, să luăm aminte la noi înşine şi cu toată grija să ne păzim inima şi să nu primim gândurile pe care dracii le vâră întru noi. Ci, mai mult, să gândim la moarte şi la veşnicele munci, iar gândurile să le omorâm cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea, rugându-ne lui Dumnezeu, cu smerită inimă, ca să ne păzească pe noi de toate cursele vrăjmaşilor, celor ce ne vânează pe noi. Dumnezeului nostru slavă !

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage09Ian.shtmlhttp://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=864http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie09.htm

Proloagele din 8 ianuarie

2012-01-07T21:05:00.005+02:00

Luna ianuarie în 8 zile: Preacuviosul Pãrintele nostru Gheorghe Hozevitul (sec.VII).

Acest fericit Părinte se trăgea din oameni de bun neam, dar, părăsindu-şi averile şi ţara şi toată desfătarea lumească, a venit la Ierusalim ca să se închine Sfântului Mormânt al Mântuitorului şi tuturor Locurilor Sfinte şi de minuni pline, ce se află acolo. Şi, închinându-se şi câştigând darul cel dintru acestea, s-a dus şi a rămas la mănăstirea ce se zice Hozeva, de unde şi numele Hozevitul, şi, făcându-se monah, s-a numărat împreună cu fraţii. Şi atât de nebiruit s-a arătat, încă de la început, la toată osteneala şi la viaţa aspră, voind a urma lui Hristos, Celui ce pentru noi a murit cu trupul, omorându-se împreună cu El şi împreună răstignindu-se, încât se părea că este fără de trup şi-i uimea pe toţi prin puterea răbdării sale, celei peste fire. Deci, ajungând la vârful nepătimirii şi umplându-se de darul Sfântului Duh şi ca un stâlp însufleţit şi chip al bunătăţilor făcându-se, la cei împreună vieţuitori şi la toţi ceilalţi, şi neslăbind, până la sfârşit, din pustnicie şi duhovnicească lucrare, şi-a aflat odihna ostenelilor şi durerilor sale, mutându-se în această zi, către Domnul său cel dorit.

Întru aceastã zi, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Domnica (+474).

Aceasta a trăit pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mare (379-395), până în zilele împăraţilor Leon şi Zenon (457-474). Era din cetatea Cartagina şi se trăgea din părinţi de bun neam şi în mare cinste în ţara lor. Şi încă păgână fiind, a mers la Constantinopol, împreună cu alte patru fecioare, şi s-a înfăţişat înaintea preafericitului arhiepiscop Nectarie patriarhul, care, primind-o pe ea şi văzând dragostea ei cea pentru Hristos, a învrednicit-o Sfântului Botez. Şi a luat Sfânta Domnica asupra sa viaţa şi chipul cel monahicesc şi întru mari nevoinţe şi osteneli duhovniceşti se lupta, încât s-a învrednicit, cu darul lui Dumnezeu, a face minuni şi a prooroci. Şi, la adânci bătrâneţi ajungând, ştiindu-şi mai înainte ducerea ei la Dumnezeu, s-a odihnit cu pace la 8 ianuarie.

Întru aceastã zi, cuvânt despre un episcop, clevetit cãtre papa de la Roma.

Ne spunea nouă ava Teodor romanul, zicând că, la treizeci de stadii de la cetatea Romei, este o cetate mică, ce se numeşte Romul. În această cetate mică a fost un episcop foarte înalt în bunătăţi. Însă, odată, a mers oarecine din cetatea Romul la fericitul Agapit, papa Romei şi a pârât pe episcopul lor, zicând că din vase sfinţite mănâncă. Iar papa, auzind, s-a mirat şi a trimis doi clerici de au adus pe episcop legat şi l-au pus în temniţă şi a şezut episcopul trei zile în temniţă. Şi sosind Sfânta Duminică, când se odihnea papa şi se lumina de ziua spre Duminică, a văzut în somn pe un oarecine, care i-a zis Lui: "Întru această Duminică să nu slujeşti tu, nici altul din clerici, nici episcopii cei din cetate, ci episcopul pe care îl ai în temniţă închis, aceluia să-i zici să meargă să slujească." Iară deşteptându-se papa, nu se dumirea de visul ce visase şi zise întru sine: "Eu am o anume învinuire despre dânsul, apoi unul ca acesta să slujească?" Şi a venit, iarăşi, al doilea glas către dânsul, zicându-i în somn: "Ţi-am spus ţie, episcopul cel din temniţă, acela să slujească." Tot aşa, şi a treia oară i s-a arătat lui. Însă tot nedumirindu-se papa de aceasta şi deşteptându-se, a trimis la temniţă şi, chemând pe episcop, l-a întrebat pe el, zicând: "Episcope, ce fel este necazul tău?" Iar episcopul nu-i răspundea nimic, fără numai: "Păcătos sunt." Apoi, după ce alta nimic n-a spus episcopul, atunci i-a zis lui papa: "Astăzi, tu vei sluji." Şi, iată, stând el înaintea Sfântului altar, după porunca papei, iar papa stând aproape de dânsul şi diaconii stând împrejur şi începând episcopul Sfânta Liturghie, când a rostit el rugăciunea Sfintei Prefaceri, înainte de sfârşitul ei, a început şi a doua oară tot rugăciunea aceea, încă iarăşi şi a treia oară şi a patra oară, zicând aceeaşi rugăciune; şi toţi se minunau pentru acea zăbavă. Şi atunci a zis papa: "Ce este aceasta? Că de patru ori aceeaşi rugăciune zici şi nu sfârşeşti?" Şi a răspuns episcopul: "Iartă-mă stăpâne sfinte, pentru că n-am văzut după obicei venirea Sfântului Duh, şi pentru aceasta nu sfârşesc rugăciunile. Ci, preasfinte stăpâne, pe diaconul ce stă aproape şi ţine rapida, depărtează-l pe el din Sfântul altar că eu nu îndrăznesc să-i zic lui." Deci, a poruncit fericitul Agapit, de s-a depărtat. Şi a văzut episcopul şi papa venirea Sfântului Duh, acoperind pe papa şi pe episcop, pe toţi diaconii care stăteau înainte şi Sfânta masă, vreme îndelungată. Atunci a văzut Agapit, că mare om este episcopul şi că numai clevetire a fost şi l-a slobozit pe el, cu pace, la episcopia sa. Şi s-a hotărât să nu mai osândească, aşa, dintr-o dată şi degrabă, ci cu multă luare aminte, cu răbdare şi aşteptare.

Întru aceastã zi, învãţãturã a Sfântului Vasilie,
despre lãcomie.

Păzeşte-te, dar, ca să nu te înşele pe tine vrăjmaşul cu strămoşescul păcat şi să te lipseşti de împărăţia Raiului. Că cela ce pe Adam, prin mâncare furându-l, l-a scos din viaţă, cu mult mai vârtos nu se va ruşina a te înşela şi pe tine. Că, prin lăcomie, pe Adam l-a dat la moarte şi lumii a adus sfârşit. Pe Noe de râs l-a făcut, că îmbătându-se, s-a dezgolit şi Ham a fost blestemat. Deci, dacă dreptul acela, o dată îmbătându-se a fost batjocorit de al său fiu, apoi, de câtă ruşine şi batjocură nu sunt vrednici cei ce nu încetează a se îmbăta, care singuri, din voia lor cea fără de minte, îşi bat joc de ei şi se duc, prin lăcomie, în voia diavolului. Isav iarăşi, la îndemnul diavolului, tot pentru mâncare a căzut din cinstea de întâi născut. Şi tot lăcomia l-a făcut pe Israel a se închina la idoli şi trupurile lor au fost osândite a cădea în pustie. Drept aceea, să nu ne înşelăm, nici să ne dăm bătuţi în faţa vrăjmaşului şi, mai vârtos, la beţie şi la îmbuibare, ca începătură a toată răutatea este lăcomia hranei iar beţia este născătoare a tot lucrul spurcat. Iar pe noi să ne izbăvească Domnul Dumnezeu din toată aceasta. Dumnezeului nostru, slavă!

Întru aceastã zi, povestire din Limonar, despre doi sihaştri.

Doi sihaştri, un bătrân şi ucenicul lui, au fost în vârful Rocului, în muntele ce se cheamă Cliro, aproape de mănăstirea avei Teodosie, cea din Scupel. Şi, murind bătrânul, ucenicul lui a făcut rugăciune şi l-a îngropat pe el în munte. Şi a venit ucenicul aproape de lume şi a aflat pe un oarecare om lucrând pământul şi i-a grăit lui: "Te rog, frate, ia sapa şi vino cu mine." Iar lucrătorul, ascultând pe sihastru, a mers cu dânsul în munte. Şi i-a arătat lui mormântul stareţului său şi i-a grăit: "Sapă aici alăturea." Şi săpând el mormânt, sihastrul stând, s-a rugat şi, săvârşind rugăciunea, a sărutat pe mirean grăind: "Roagă-te pentru mine, frate." Şi, mergând, s-a aşezat pe sine aproape de stareţul său şi, culcându-se, şi-a dat duhul Domnului. Iar mireanul a acoperit cu pământ mormântul, mulţumind lui Dumnezeu. Şi îndepărtându-se el de la mormânt, ca la o aruncătură de piatră, a zis întru sine: "Pentru ce n-am luat eu o blagoslovenie de la Sfinţi?" Şi, îndată, întorcându-se înapoi, n-a mai aflat mormântul Sfinţilor. Dumnezeului nostru slavă !

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage08Ian.shtmlhttp://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=863http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie08.htm