În cetatea Roma, era un om, anume Victorin, care, din tinerețe, își petrecuse viața sa întru multe păcate. Acela, mai pe urmă, la batranetele sale, și-a venit întru sine și, aducându-și aminte de păcatele sale, se cutremură de Judecata lui Dumnezeu. Deci, intrând într-una din sfintele mânăstiri și rugând pe egumen ca să-l primească pe el, s-a lepădat de toate lucrurile lumii acesteia și s-a făcut monah și numele său, în chipul monahicesc, era Emilian. Și s-a dat pe sine întru toată supunerea și ascultarea, păzind porunca cea dată lui și ostenindu-și trupul său ziua și noaptea. Și, având neîncetată pomenirea morții, în sufletul său, se gătea totdeauna spre infricoșătoarea Judecată a lui Dumnezeu, gândind cum va da răspuns pentru păcatele sale, în ziua ispitirii, și, fiind, totdeauna în frica veșnicelor chinuri ale gheenei. Cu o frică de aceasta atât și-a obosit și și-a uscat trupul său, încât toți frații, care în dragostea lui Dumnezeu petreceau în mânăstire, se mirau de atâta nevoință, smerenie și osteneală. Și toți se sârguiau să urmeze vieții lui și să câștige nevoințele lui în ascultări, pentru ca să-și curețe și ei, păcatele, printr-o pocăință ca aceea, cu multă osteneală. Că îl vedeau pe el în toate zilele flămânzind și însetoșând, muncindu-și și sfărâmându-și trupul său; și aceasta le era de mult folos. Și era mănăstirea aceea într-un munte înalt și în munte era o peșteră; și avea obicei fericitul Emilian, ca, tăinuit de toți, târziu, seara, a ieși din mânăstire la peștera aceea și, acolo, se ruga cu lacrimi toată noaptea, până la cântarea Utreniei. Iar, după multă vreme, a simțit egumenul că Emilian ieșea din mânăstire, târziu, în vreme de noapte și, neștiind la ce fel de lucru iese fratele acela din mânăstire, egumenul, lăsându-și chilia sa, a mers în taină pe urmele lui. Și, văzându-l pe el intrând în peșteră, a stat aproape și voia să aștepte până ce va ieși, ca să-l întrebe pentru care pricină intră în peștera aceea. Iar, după puțină vreme, o lumină cerească, mai mult decât razele soarelui, a strălucit deodată în muntele acela și a văzut egumenul pe Cuviosul Emilian în peșteră, stând și având mâinile întinse și rugându-se lui Dumnezeu. Și lumina aceea cerească se pogora peste capul fericitului. Aceasta văzând-o, egumenul s-a înspăimântat și frica s-a abătut asupra sa, și, întorcându-se, a fugit la mânăstire, tremurând, abia putând să fugă, de mare spaimă. Și, sosind la porțile mănăstirii, a auzit un glas din cer, zicând: "Emiliane, iartă-ți-se ție păcatele tale." Și, înspăimântându-se și mai mult, egumenul a intrat în chilia sa și tăcea, așteptând lumina zilei. Iar, după cântarea Utreniei, vrând egumenul să se folosească frații, a întrebat, înaintea tuturor, pe Cuviosul Emilian, zicând: "Unde ai fost, frate, în noaptea aceasta?" Iar Cuviosul, închinându-se egumenului, a răspuns: "În mânăstire, împreună cu frații, toată noaptea m-am odihnit." Dar, vădit, fiind de egumen și silindu-l ca să nu tăinuiască mila lui Dumnezeu, cea arătată păcătoșilor, celor ce cu adevărat se pocăiesc, a mărturisit, fără voie, toată taina aceea, la toți frații, cum, adică, lumina și glasul din cer, de la scaunul milostivirii, peste dânsul s-a pogorât. Atunci, a început egumenul a grăit către frați: "Ascultați, dragii mei frați, ar fi putut Dumnezeu, Cel atotputernic și tăcând, să ierte păcatele acestui frate, dar, pentru noi, i-a trimis lui, în chipul luminii, mila Sa, cu glas puternic, ca să deștepte și inimile noastre spre pocăință și, ca să știm să ne minunăm de mila și de iubirea de oameni a Făcătorului nostru, că El nu rămâne departe de acei ce se pocăiesc, cu adevărat. După o vestire ca aceasta, pentru iertarea de greșelile sale, Cuviosul Emilian, săvârșindu-și, întru bucurie, cealaltă vreme a vieții sale, s-a dus spre lumina cea neapropiată, ca să audă glasul de bucurie al celor ce în ceruri viețuiesc, în locaşurile drepților, în veci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu