Proloagele din 17 mai

 

Luna mai în 17 zile: pomenirea Sfântului Apostol Andronic, 
unul din cei şaptezeci şi a Sfintei Iunia

          Sfântul Apostol Andronic a fost unul din ceata celor şaptezeci de Apostoli ai Domnului şi, împreună cu Sfânta Iunia, erau rude cu Sfântul Apostol Pavel şi au crezut în Hristos, mai înainte decât marele Apostol, precum Pavel însuşi mărturiseşte în Epistola sa către Romani, când zice: "Îmbrăţişaţi pe Andronic şi pe Iunia cei de un neam cu mine şi împreună închişi cu mine, care sunt vestiţi între apostoli şi care înaintea mea au fost în Hristos"(Rom. 16,7). Ştim, din tradiţie, că Sfântul Andronic a fost propovăduitor şi învăţător nu numai al unei cetăţi şi ţări, ci, pretutindeni alergând, ca un înaripat, a smuls vălul înşelăciunii idoleşti şi a propovăduit pe Hristos în multe locuri, aducând pe mulţi la dumnezeiasca cunoştinţă. Împreună cu Iunia, ajutătoarea şi ruda sa, ei au întemeiat pretutindeni biserici, adică cete de ucenici în credinţă, după pravila Apostolilor, au izgonit duhurile necurate din oameni, au tămăduit pe bolnavi şi au adus alinare şi nădejde în sufletele celor oropsiţi. Despre aceşti doi Sfinţi se mai ştie că au suferit în temniţă, împreună cu Apostolul Pavel, şi că, în călătoriile lor, ei au ajuns până la Roma, unde au vestit, împreună cu alţi Apostoli, cuvântul lui Dumnezeu. Nu ştim în ce împrejurări, Sfinţii astăzi pomeniţi s-au mutat la Domnul: din tradiţie, ştim doar atât că Sfinţii Andronic şi Iunia şi-au sfârşit sârguincioasa lor alergare în slujba Domnului, în ziua de 17 mai. Dumnezeului nostru, slavă!

Întru această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Solohon

şi a celor împreună cu el (+303-305)

         Sfântul ucenic Solohon a trăit pe vremea împărăţiei lui Maximian. El era de neam egiptean, cu credinţa, creştin şi cu rânduiala ostaş, sub porunca tribunului Campan, care avea, sub porunca sa, trei mii de ostaşi. Iar, când Campan, cu voia împăratului, a mers cu ceata sa din Egipt la Calcedon, atunci, li s-a poruncit de către împărat, tuturor celor mai mari peste oşti, să aducă jertfă idolilor, împreună cu oştile lor. Deci, Campan a poruncit ca toţi ostaşii să aducă jertfă idolilor. Sfântul Solohon, şi cu dânsul alţi doi ostaşi, Pamfamir şi Pamfalon, au mărturisit că sunt creştini şi, deci, nu pot să aducă jertfă idolilor. Ei au mărturisit că, nicidecum nu se vor lepăda de Hristos şi vor petrece, până la sfârşit, în sfânta credinţă, chiar de ar pătimi chinuri cumplite. Deci, Sfinţii Mucenici Pamfamir şi Pamfalon, fiind munciţi cu groaznice bătăi şi-au dat sufletele lor în mâinile Domnului, iar sfântul Solohon, întărindu-se, chemă cu îndrăzneală pe Hristos. Prigonitorul Campan, fiind în nepricepere şi mâniindu-se foarte tare, a poruncit ca să-i deschidă gura Mucenicului, cu sabia, şi să-i toarne vin, de la jertfă idolilor. Atunci, Mucenicul, apucând fierul cu dinţii, l-a rupt în două şi, rupând legăturile cu care era ţinut, a stat înaintea prigonitorului, mărind dumnezeirea lui Hristos şi mustrând îndrăcirea lui Campan. Atunci, un glas din ceruri a venit către Sfântul, întărindu-l şi îndemnându-l spre vitejeasca pătimire. După aceasta, au chinuit pe Sfânt în multe feluri, bătându-l fără milă şi târându-l gol peste vârfuri de pietre ascuţite. A fost spânzurat, apoi, într-o casă, de mâna dreaptă, de o grindă, cu o piatră mare legată de piciorul stâng şi a stat, astfel, spânzurat, de la ceasul al şaselea, până la al nouălea, îndemnat fiind, în tot chipul să se lepede de Hristos, dar el nu s-a supus. Tăindu-se funia, Sfântul a stat drept pe pământ, fiind seara târziu. Atunci Campan, cuprins de mânie neîmblânzită, a luat o trestie ascuţită şi a înfipt-o toată în urechea Sfântului. După aceea, toţi ostaşii au plecat împreună cu tribunul, iar creştinii venind, au luat pe Sfânt, care slăbise mult, după atâtea munci şi l-au dus pe un pat, în casa unei văduve creştine. Acolo, Sfântul, gustând puţină pâine şi apă, s-a întărit şi a vorbit cu creştinii, cei ce erau de faţă, sfătuindu-i să fie nestrămutaţi în credinţă. Apoi, căutând spre cer şi rugându-se, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia Se cuvine slavă în veci. Amin.

Întru această zi, cuvânt despre beţie şi despre pocăinţă

          Vă rog, pe voi, toţi oamenii, cei ce voiţi a vă pocăi către Dumnezeu, să vă păziţi de vinul cel mult, că el aţâţă poftele în oameni şi goneşte din suflet frica de Dumnezeu. Cereţi de la Dumnezeu să vă dăruiască vouă frica Sa, care să gonească din suflet poftele cele ce vă încearcă şi vor să vă despartă pe voi de Dânsul. Ia aminte la tine, de-ţi va zice ţie gândul, că fratele tău are ceva împotriva ta. Să nu zăboveşti, ci, mergând la el, te împacă cu el şi, de ai avea vreun gând asupra lui, iartă-i lui, cu umilinţă, şi să nu fii aspru cu el. Căci toţi suntem îndemnaţi de aceeaşi pizmă drăcească, adică, să ţinem mânia asupra fratelui nostru. Dar, nouă ni s-a poruncit, ca totdeauna să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Iar, de sărăcia cea mare, să nu ne îngrijim, ci să ne încredinţăm lui Dumnezeu cu toată inima.

Întru această zi, cuvânt despre cum să stăm în biserică, 

cu frică şi cu osteneală.

         La tot cel ce crede în Dumnezeu, vine îngerul Domnului, dacă nu-l gonim noi pe el cu lucruri rele. Că, precum fumul goneşte albinele, şi pe porumbei mirosul urât, aşa şi pe îngerul păzitor al vieţii noastre, îl îndepărtează de la noi păcatul. Să nu dai, zice Scriptura, piciorul tău spre clătire, nici să nu adoarmă cel ce te păzeşte pe tine. Că, precum cineva ar sta înaintea împăratului şi ar vorbi cu el, şi, chemând pe slugi, ar sta şi ar vorbi cu ele, lăsând pe împărat, aşa face şi omul care, în vremea cântării sale, bârfeşte şi îşi risipeşte mintea sa. Deci, să cunoaştem, fraţilor, cum stăm înaintea lui Dumnezeu, în biserică. Precum îngerii, cu cutremur Îi stau înainte, cântând, aşa şi nouă, ni se cade a ne asemăna lor, cu inima curată şi cu frică stând la cântare şi la rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=22&p2000_imageid=992
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage17May.shtml
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-17-sf_ap_andronic.html
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-17-sf_solohon.html
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-17-cv_eftimie_atonitul.html
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai17.htm

Proloagele din 16 mai

 

Întru această zi, povestire din viaţa Sfântului Teodor, 

despre nepătimire şi despre ascultare

      Auzind maica lui Teodor despre fiul ei, că se află în Tabena, la Cuviosul Pahomie, a luat scrisori de la episcopii care porunceau Sfântului Pahomie, ca să-l dea pe fiul ei. Şi a mers aceea la Tabena şi a fost primită în casa de oaspeţi, cea din mănăstirea fecioarelor, întru care se nevoia sora lui Pahomie. Şi a trimis maica lui Teodor la Sfântul Pahomie, dorind ca să vadă pe fiul ei. Iar stareţul a zis lui Teodor: "Fiule, maica ta a venit aici, vrând să te vadă şi are scrisori de la episcopi către noi; deci, mergi la dânsa, mai ales, pentru că au scris sfinţii episcopi, pe care avem datoria să-i ascultăm". Răspuns-a Teodor: "Părinte, încredinţează-mă pe mine, mai întâi, oare, nu voi da răspuns lui Dumnezeu, în ziua Judecăţii că, după nişte începuturi ca acestea ale vieţii mohanicesti, de mă voi duce la maica mea, pe care am lăsat-o, pentru Dumnezeu, cu toate lumeştile împătimiri, nu se vor sminti fraţii datorită mie ? Că, dacă, mai înainte de Darul cel Nou, în Vechiul Testament, li s-a poruncit fiilor lui Levi să nu-şi vadă părinţii şi fraţii lor, ca să păzească îndreptările lui Dumnezeu, cu atât mai mult, mie, în Darul cel Nou, învrednicindu-mă de un har atât de mare ca acesta, al sfintei rânduieli monahiceşti, apoi, nu mi se cade mie a cinsti mai mult dragostea de Dumnezeu, decât dragostea părinţilor, de vreme ce a zis Stăpânul nostru: "Cel ce iubeşte pe tatăl său şi pe mama sa, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine". Grăit-a lui Sfântul Pahomie: "Fiule, de nu-ţi este ţie de folos să-ţi vezi pe mama ta, eu nu te silesc pe tine, ci fii desăvârşit monah, despărţindu-te de lume şi de tine însuţi." Deci, înştiinţându-se maica lui, că fiul ei nu voieşte nicidecum, nu numai să se întoarcă la dânsa acasă, dar nici să o vadă pe ea, a hotărât şi ea a nu se mai întoarce la locul său, ci a vieţui în mănăstirea aceea de fecioare, în călugărie, că zicea întru sine: "De va voi Dumnezeu, voi vedea pe fiul meu între sfinţii părinţi, încă şi sufletul meu îmi voi dobândi pentru dânsul". Aşa, hotărârea cea pentru Dumnezeu, bărbătească şi statornică, a monahului celui tânăr, nu numai pe al său suflet, ci şi pe al maicii sale l-a mântuit, aducând-o la viaţa monahicească, cea strâmtă şi cu pătimiri pentru Dumnezeu. Şi se întărea cu duhul Cuviosul Teodor şi se asemăna întru toate Sfântului Pahomie, duhovnicescului său părinte, supunându-se lui, pentru Dumnezeu, ca lui Dumnezeu Însuşi. Iar părintele, de multe ori, îl ispitea pe el întru ascultări şi în răbdare, poruncindu-i lui felurite ascultări. Şi dacă acela împlinea porunca, stareţul, uneori, îl mustra pe el, ca şi când n-ar fi făcut bine, dar, el, totdeauna, cu bucurie, primea ceea ce i se poruncea lui de părintele său şi mustrările, cele de la dânsul le socotea ca pe nişte laude.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Grigorie Dialogul, despre o oarecare fecioară, Muza

Zicea Sfântul Grigorie Dialogul, papa Romei, către arhidiaconul său Petru: "Robul lui Dumnezeu Prov, mi-a spus mie, despre sora lui Muza, că copilă fiind, într-o noapte i s-a arătat ei în vis, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Pururea Fecioară Maria, căreia îi urmau nişte fecioare de o vârstă cu Muza. Şi a întrebat-o Stăpâna pe Muza: "Oare voieşti, ca împreună cu aceste fecioare, să vieţuieşti şi să-mi urmezi mie ?" Răspuns-a Muza: "Voiesc, Doamnă." Şi i-a poruncit Stăpâna, ca de acum, să lase jocurile copilăreşti şi să fie cuminte, că, la treizeci de zile, ea va veni şi o va aşeza cu fecioarele acelea. Deci, Muza, deşteptându-se, şi-a schimbat obiceiul, din ceasul acela şi şi-a lepădat toată mintea copilărească. Părinţii ei minunâdu-se şi întrebând-o pe ea despre acel vis, ea le-a răspuns că a văzut pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, şi a luat o poruncă de la ea, de ziua în care o să se ducă şi o să se aşeze cu fecioarele, cele ce îi urmau ei. Deci, sosind ziua a douăzeci şi cincea, Muza a fost cuprinsă de friguri, iar, la treizeci de zile, când s-a apropiat ceasul de a merge la aceea care i s-a arătat în vis, iarăşi a văzut pe Preacurata, venind la ea, cu fecioarele acelea. Atunci, ea a început a zice, cu glas lin, către cea care o chema pe ea: "Iată viu, Doamnă, iată viu." Şi cu acest cuvânt şi-a dat sufletul în mâinile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sufletul ei, ieşind din trupul cel fecioresc, s-a sălăşluit cu sfintele fecioare." Dumnezeului nostru, slavă.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Sfinţii zilei
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=22&p2000_imageid=991
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage16May.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-16-cv_teodor.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-16-fericita_muza.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai16.htm

http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-teodor-cel-sfintit

Proloagele din 15 mai

 

Luna mai, în 15 zile: pomenirea Preacuviosului 

Părintelui nostru Pahomie Tabenisiotul (+347)

         Fericitul Pahomie s-a născut în ţinutul Tebaidei de Sus, din ţara Egiptului, pe la anul 292, din părinţi păgâni şi a crescut în deşarta credinţă a idolilor, ca un crin ieşit din mărăcini. A trăit pe vremea lui Constantin, marele împărat, şi a luptei lui cu Maxenţiu. Şi l-au dat părinţii lui la învăţătura cărţii egiptene şi la filosofia cea veche. Iar, ajungând la vârsta de 18 ani, a fost luat cu sila în rânduiala ostăşească a împărăţiei, împreună cu alţi tineri de seama lui. Deci, călătorind el prin multe cetăţi, după rânduiala vieţii ostăşeşti, a mers şi în cetatea creştinească numită Oxirinhos, din Tebaida de Sus, unde a cunoscut bunătatea şi milostenia creştinilor şi aplecarea lor spre a face bine. Şi era acolo şi o biserică a creştinilor. Şi, stând el acolo multă vreme, a aflat ce sunt creştinii; de vreme ce nu auzise nici de numele lui Hristos, nici de creştini. Şi se minuna tânărul Pahomie de credinţa creştinească, se lumina cu mintea şi se aprindea cu inima, bucurându-se de numele lui Hristos, şi iubea curăţia trupească şi viaţa simplă a creştinilor. Aici a cunoscut el învăţătura Sfintelor Evanghelii şi adevărurile de credinţă, aici s-a învrednicit el de primirea Sfântului Botez. De aici înainte, Pahomie nu a mai avut alt gând, decât să slujească toată viaţa lui Dumnezeu. Auzind de un pustnic, anume Palamon, şi de sfinţenia vieţii lui, s-a dus la el, în pustie, şi l-a rugat să-l primească în ascultarea sa. Pustnicul i-a arătat cât de greu este chipul în care vieţuieşte el în pustie, muncind cu braţele, priveghind toată noaptea, postind, răbdând felurite lipsuri şi rugându-se în tot ceasul. Pahomie s-a minunat, auzind ostenelile pustniciei, dar râvna lui nu a slăbit. A rămas lângă Palamon, ca ucenic al acestuia, şi, astfel, s-a făcut monah. Lucrul lui era să toarcă lâna şi să o ţese, iar, din câştig, dădea săracilor. Deci, mergând odată, ei împreună, la locul numit Tabenesei, unde Pahomie se ducea câteodată singur, să se roage şi unde auzise un glas de sus grăindu-i: "Aici să petreci şi să faci o mânăstire, unde vor veni mulţi să se mântuiască," bătrânul a avut o descoperire şi a zis către ucenicul său Pahomie: "Să zidim aici o chilie şi tu să petreci aici, dar să nu ne despărţim, ci, să ne cercetăm unul pe altul." Nu după multă vreme, însă, Sfântul Palamon s-a mutat din viaţă, pe braţele iubitului său fiu sufletesc, ucenicul său. Cel dintâi ucenic al Sfântului Pahomie, când acesta a rămas singur, a fost însuşi fratele său mai mare, Ioan. Dar abia după moartea acestui frate, au început ucenicii să se adune în jurul Sfântului. Chilioara Sfântului din Tebenesi s-a dovedit ca sămânţa bună, care a rodit îmbelşugat, ajungând o mare mânăstire, cu bună faimă în toată lumea, fiind maica tuturor mânăstirilor înfiinţate de Sfântul Pahomie. Iar numărul monahilor, din cele şapte mânăstiri întemeiate de el, se urca la 7000, din care o mie patru sute numai la Tabenesi, şi numărul lor sporea neîncetat. Aici a venit cu vremea şi Sfântul Teodor Sfinţitul, care a luat stăreţia tuturor mânăstirilor, după Pahomie, dar care, mai întâi, s-a făcut ucenic, urmând îndeaproape viaţa şi faptele cele bune ale dascălului său, fericitul Pahomie, strălucind în facerea de minuni, ca şi dânsul. În aceste mânăstiri Sfântul Pahomie a statornicit rânduielile de muncă şi de rugăciune, de tăcere, de înfrânare şi de fapte bune, rânduieli pe care el însuşi le păzea cel dintâi, alcătuind, astfel, cea dintâi Pravilă de mânăstire cu viaţă de obşte, din creştinătate. Şi se vedea că este un bărbat dumnezeiesc, desăvârşit cu fapta bună şi, de aceea, cei ce se duceau, de la casele lor la mânăstire, nu mergeau acolo pentru desfătare şi pentru trupeasca dulce petrecere, de care se bucură cei mai mulţi, ci, pentru înfrânarea poftelor şi trudele cele pustniceşti, minunându-se de obiceiurile Sfântului şi urmând viaţa şi petrecerea lui cea îngerească. Deci, săvârşindu-se în Hristos, a fost îngropat în mănăstirea sa, întru al 55-lea an al vieţii sale.

Întru această zi, povestire din viaţa Cuviosului Pahomie, 

descoperiri pentru monahii care l-au urmat

       Aducându-şi aminte de arătarea ce i se făcuse lui, despre fraţii cei de după sfârşitul lui, care aveau să cadă în felurite împătimiri şi să se împleticească în griji deşarte, Cuviosul Pahomie plângea şi, închinându-se, de cu seară, în chilia sa, se ruga pentru aceia lui Dumnezeu. Şi o altă arătare, ca aceasta, a mai avut el, în miezul nopţii: A văzut, precum singur spunea mai pe urmă, o groapă adâncă, întunecoasă, şi în ea mulţime de monahi, dintre care mulţi se sârguiau să iasă din groapa aceea întunecoasă şi nu puteau, de vreme ce alţii, pogorându-se în groapă, îi întâmpinau pe ei şi îi surpau în adâncul gropii. Iar alţii, mai neputincioşi, căzând mai adânc, în partea cea mai de desupt a gropii, se tăvăleau. Iar alţii, cu umilite glasuri strigau, că puţini dintre dânşii abia cu multă osteneală ieşeau de acolo şi îndată aflau lumina, în care intrând, se bucurau mulţumind Domnului. Şi, venindu-şi întru sine, Cuviosul cugeta la acel vis şi a cunoscut ce fel de nepurtare de grijă, în zilele cele mai de pe urmă, va să fie între monahi, lenevire şi întunecare şi căderi, şi cum că, numai chipul cel din afară al călugăriei va fi între dânşii: şi se tânguia pentru aceasta mult şi se ruga lui Dumnezeu: "Doamne Atotţiitorule, dacă aşa va fi, atunci pentru ce ai mai lăsat viaţa cu aşezământul Tău, Doamne, pe care l-ai făgăduit, ca să-l păzeşti celor ce-Ţi slujesc Ţie, până la sfârşitul veacului. Tu ştii, Stăpâne,că, de când am luat chipul monahicesc, m-am smerit înaintea Ta totdeauna şi n-am gustat, până la săturare, pâine sau apă, nici din altceva, din cele pământeşti, nu m-am săturat. "Acestea grăindu-le Cuviosul, s-a făcut către dânsul un glas de sus, de la Domnul, grăind: "Nu te lăuda Pahomie, om fiind, ci iertăciune cere, căci, cu a Mea milostivire, toate se alcătuiesc." Iar Pahomie, aruncându-se pe sine la pământ, a strigat către Domnul: "Doamne, iartă-mă pe mine şi nu lua îndurările Tale de la mine, ci trimite mila Ta mie, nevrednicului, că ştiu şi eu, Stăpâne, că fără de sprijinul Tău, toate şchiopătează, iar milostivirea Ta, pe toţi îi miluieşte şi, prin judecăţile cele neştiute, îi mântuieşte." Aşa, Cuviosul rugându-se, au stat înaintea lui doi îngeri, în chipul luminii, iar în mijlocul lor era un tânăr, cu frumuseţe negrăită, strălucind cu razele ca soarele şi era pe capul Lui o cunună de spini. Şi îngerii, ridicând pe Pahomie de la pământ, i-au zis lui: "Deoarece ai cerut să se trimită ţie milostivire de la Domnul, iată, aceasta este milostivirea. Însuşi Iisus, Domnul Slavei, Unul născut, Fiul Tatălui, Cel ce a fost trimis în lume şi S-a răstignit pentru voi şi poartă cununa aceasta de spini pe cap." Şi a zis Domnul către Pahomie: "Îndrăzneşte Pahomie, şi te întăreşte, că sămânţa ta cea duhovnicească nu va lipsi până la sfârşitul veacului. Iar din cei ce vor să fie după tine, mulţi din întunecoasa groapă cea adâncă, cu harul Meu mântuindu-se, mai înalţi se vor arăta, decât îmbunătăţiţii monahi, cei de acum. Pentru că cei de acum, prin chipul vieţii tale povăţuindu-se şi luminându-se, strălucesc cu faptele cele bune, iar cei ce vor să fie după tine, pe care i-ai văzut tu în groapa cea întunecoasă, neavând un astfel de povăţuitor, care să-i poată scoate pe dânşii din întunericul acela, ci sărind din întuneric, pe calea cea luminoasă a poruncilor Mele, cu osârdie vor merge şi plăcuţi Mie se vor afla. Iar alţii, prin ispite şi prin primejdii, se vor mântui şi cu Sfinţii cei mari se vor asemăna. Amin zic ţie pentru dânşii că aceeaşi mântuire vor câştiga, pe care o câştigă şi monahii cei de acum, care vieţuiesc cu înţelepciune şi cu neprihănire." Acestea zicând, Domnul S-a suit la cer şi se lumină văzduhul de lumina cea negrăită a slavei Sale, iar Sfântul Pahomie, căzând, s-a închinat Domnului şi-L slăvea pe El cu gura şi cu inima, bucurându-se de acea proslăvită arătare şi umplându-se de negrăită dulceaţă din cuvintele cele grăite lui, de Domnul.

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre un comediant, care hulea pe Născătoarea de Dumnezeu.

      În ţara Libiei era o cetate ce se numea Iliopole, în care era un oarecare măscărici, cu numele Gaian, care, la toate jocurile lui, îşi bătea joc de Născătoarea de Dumnezeu, defăimând-o. Şi s-a arătat lui Născătoarea de Dumnezeu şi a grăit: "Ce rău ţi-am făcut ţie că, faţă de atâta popor, mă defăimezi şi rău vorbeşti despre mine?" Iar acela, sculându-se din somn, a rămas neîndreptat ci şi mai mult o defăima. Iar, într-una din zile, iarăşi, i s-a arătat lui Sfânta Născătoarea de Dumnezeu, vestindu-i şi zicând: "Nu pe mine mă vatămi, grăind aşa, ci sufletul tău." Iar acela încă şi mai rău o defăima. Şi i s-a arătat ea şi a treia oară, asemenea grăindu-i şi sfătuindu-l. Deci, de vreme ce nu s-a îndreptat pe sine, ci şi mai mult, în joc, pe Sfânta Fecioară o defăima, într-una din zile, dormind el, s-a arătat Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi nimic nu i-a zis lui, numai cu preacuratele ei degete a însemnat amândouă mâinile lui şi amândouă picioarele şi când s-a deşteptat, zăcea cu mâinile şi picioarele paralizate. Iar ticălosul, pocăindu-se, hulitor pe sine se numea şi mărturisea tuturor că, pentru defăimare, pătimeşte unele ca acestea. Că nu s-a îndreptat fiind învăţat, de atâtea ori, prin iubirea de oameni a Preacuratei. 

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre Ioan Pustnicul, cel ispitit de diavol prin Împărtăşanie

      Trăia într-o pustie îndepărtată Părintele nostru Ioan, cel îmbunătăţit mai mult decât toţi călugării, pe care nimeni nu putea să-l afle degrabă, că umbla din loc în loc prin pustie. Acesta a stat, mai întâi, pe piatră trei ani, făcând rugăciune, fără să se aşeze şi fără să se culce, ci, stând în picioare, foarte puţin dormea. Şi preotul îi aducea lui Duminica, Sfânta Împărtăşanie, şi o primea, iar altceva nu mânca. Însă, într-o zi, satana s-a schimbat în chipul preotului şi, de dimineaţă a venit la el, vrând să-i dea lui Împărtăşania. Iar Fericitul Ioan, cunoscându-l, i-a zis lui: "O, întru tot vicleanule înşelător, tu nu încetezi a înşela sufletele creştineşti, ci, încă, îndrăzneşti chiar şi spre preacurata Împărtăşanie?" Iar vicleanul i-a zis: "Cu puţin, de nu te-am surpat pe tine, că, aşa şi pe altul din fraţii tăi l-am înşelat şi nebun l-am făcut şi s-a îndrăcit, şi mulţi sfinţi au făcut rugăciuni şi abia au putut de l-au făcut, pe el, cu minte întreagă." Şi aceasta zicându-i, dracul s-a dus de la dânsul. Şi se răneau picioarele lui de statul cel mult în picioare şi curgea puroi. Şi, venind, îngerul Domnului s-a atins de buzele lui zicându-i: "Hristos va fi ţie mâncare adevărată şi Duhul Sfânt, adevărată băutură şi îndestulat să fii cu duhovniceasca hrană, de care, săturându-te, nu vei mai dori hrana oamenilor din veacul de acum." Şi, după ce l-a tămănduit, l-a mutat pe el din locul acela şi vieţuia prin pustie, umblând şi mâncând buruieni. Iar Duminica, la locul unde se afla, primea Împărtăşania din mâna îngerului şi înfricoşător s-a făcut dracilor. Cu ale căruia rugăciuni, şi pe noi ne învredniceşte, Dumnezeule, să aflăm milă în ziua Judecăţii, slăvindu-Te pe Tine, Sfântă Treime, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Sfinţii zilei

Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=22&p2000_imageid=990

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage15May.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-15-cv_pahomie_cel_mare.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-15-cv_episcop_isaia.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai15.htm

Proloagele din 14 mai

 

 Luna mai în 14 zile: pomenirea Sfântului Mucenic Isidor (+ 251)

    Acest Sfânt, a trăit în zilele împăratului Decius (250-253), trăgându-se, cu neamul, din cetatea Alexandriei. Înscris în oastea împărăţiei, în care avea şi o oarecare dregătorie ostăşească, ce se numea option, Sfântul Isidor se afla, cu partea lui de oaste, în Alexandria, sub cârmuirea lui Numerian, un duşman de moarte al creştinilor. Şi era Sfântul Isidor creştin, de multă vreme, tare şi viteaz cu trupul şi având viaţa plăcută lui Dumnezeu, că îşi petrecea zilele în feciorie, în rugăciune şi în fapte bune, ferindu-se de deşertăciunile lumeşti şi de necurăţiile păgâneşti, dar fără a mărturisi pe faţă credinţa sa, de frica prigonirilor. Din porunca împărătească, oastea de sub ascultarea lui Numerian, a trebuit să plece din Alexandria şi să se mute în insula Hios. Mulţime de corăbii au umplut marea şi toată oastea s-a urcat într-însele, apoi, întinzând pânzele în vînt, au pornit pe valuri, spre locul rânduit. Şi, împreună cu, oastea, a mers în insulă şi fericitul Isidor. Dar, un sutaş, cu numele Iuliu, păgân la suflet şi pizmaş, l-a pârât pe dreptcredinciosul Isidor la conducătorul Numerian, că este creştin, şi, că, în taină, se roagă lui Hristos şi nu dă nici o cinstire zeilor Romei. Deci, îndată, sfântul a fost chemat la judecată, înaintea lui Numerian. Şi, neascultând de porunca acestuia, de a jertfi zeilor, fericitul Isidor a mărturisit, pe faţă şi cu îndrăzneală, pe Hristos spunând căpeteniei că nimic şi nimeni nu-l va despărţi pe el de Hristos şi de credinţa lui în El. Auzind asemenea cuvinte de neîntoarcere a gândului, Numerian a poruncit să i se tăie capul. Şi aşa a luat cununa muceniciei.

  

 

Întru această zi, pomenirea Sfântului stareţ

Serapion Sindonitul (+ 388)

 În părţile Egiptului era un oarecare stareţ, cu numele Serapion, care, se chema Sindonitul, că nu avea mai multe haine de acoperit trupul, în afară de o îmbrăcăminte numită sindon. Acesta, din tinereţe, s-a făcut monah şi n-a câştigat nici un fel de averi pe lumea aceasta, nici chilie, nici adăpostire, ci, aşa îi era viaţa lui, ca a unei păsări, nici în casă acoperită nu voia să stea sau să se odihnescă. Ci, purtând o cămaşă şi o Evanghelie mică, mergea din loc în loc şi unde îl apuca noaptea, acolo se odihnea. Iar dimineaţa, sculându-se, nu petrecea în acelaşi loc, ci, iarăşi, umbla, şi de aceea, de către cei mai mulţi, era numit om fără de patimă. De multe ori, îl aflau trecătorii afară din satul în care petrecuse mai înainte, stând lângă cale şi plângând cu amar; şi-l întrebau, zicând: "Pentru ce plângi bătrâne ?" Iar el răspundea către dânşii: "Domnul meu mi-a încredinţat mie bogăţia Sa, iar eu am pierdut-o şi l-am păgubit şi mă va pedepsi". (Dar, aceasta o grăia ca pildă, că Domn numea pe Dumnezeu, iar bogăţia, sufletul său, cel zidit după chipul lui Dumnezeu şi răscumpărat cu sângele Fiului lui Dumnezeu). Iar cei ce auzeau aceasta, nu înţelegeau ce grăieşte, ci despre aur credeau că vorbeşte el. Deci, îi aruncau lui unii puţină pâine, alţii poame, şi-i ziceau: "Ia-le pe acestea frate, iar pentru bogăţia pe care ai pierdut-o, nu te mâhni, că Dumnezeu poate să ţi-o trimită înapoi". Şi răspundea lor stareţul: "Amin, amin !" Mergând la Alexandria, l-a întâmpinat un sărac gol şi tremurând de frig. Şi, stând, a început a gândi: "Cum eu, socotindu-mă că sunt pustnic şi lucrător al poruncilor lui Hristos, port haină, iar acest sărac se topeşte de frig şi eu nu mă milostivesc spre el ? Cu adevărat, de nu voi acoperi goliciunea lui şi de-l voi lăsa pe el să moară de frig, mă voi osândi în ziua judecăţii, ca un ucigaş." Şi, dezbrăcând de pe sine, sindonul, l-a dat săracului. Şi stătea gol, ţinând la subţioară Sfânta Evanghelie, pe care o purta. Trecând pe acolo un cunoscut al lui şi văzându-l gol, i-a zis: "Părinte Serapion, cine te-a dezbrăcat pe tine " iar el, arătând Sfânta Evanghelie, i-a zis: "Aceasta m-a dezbrăcat." După aceea, a întâlnit pe un om, pe care îl duceau la temniţă, pentru datorie, şi, fiindu-i milă de el şi neavând ce să-i dea lui, a vândut Evanghelia, pe care o purta, şi a plătit datoria acestui om. Astfel, s-a dus gol la coliba în care petrecea. Văzându-l gol, ucenicul i-a zis: "Părinte, unde este haina ta, cea mică ?" Răspuns-a stareţul: "Am trimis-o pe ea înainte, fiule, fiindcă, în locul aceleia, îmi trebuie una mai bună". Şi, iarăşi, a grăit ucenicul: "Dar, Evanghelia unde este ?" Răspuns-a stareţul: "Cu adevărat, fiule, aceea îmi zicea mie în toate zilele: "Vinde averea şi o dă săracilor, ca să o afli în ziua Judecăţii," deci, am ascultat cele cuprinse în ea şi am făcut precum mă sfătuia ea, adică, am vândut-o şi banii i-am dat celui ce avea trebuinţă, ca să aflu îndrăzneală înaintea Dumnezeului nostru Iisus Hristos, după cum am citit în sfânta Lui Evanghelie". Iar un necunoscut i-a dat lui alt sindon vechi şi rupt, ca să se acopere.

       Acest stareţ, râvnitor cu duhul şi cu adevărat sărac, după multe călătorii, a mers în Elada şi a petrecut în Atena trei zile. Acolo, neputând să capete de la cineva pâine, a flămânzit, fiindcă nimeni nu-i da nimic; iar să cumpere, nu avea cu ce, că, ascultând cuvântul lui Hrislos, niciodată nu purta vreun ban de aramă, nici pungă nu avea, nici cojoc şi nici altceva, decât numai sindonul cel rupt, cu care îşi acoperea goliciunea trupului. În ziua a patra, flămânzind foarte tare, a stat în cetate, la un loc foarte înalt, şi a început a plânge şi a striga: "Bărbaţi ai Atenei, ajutaţi-mă". Şi s-au adunat la el filozofii, care erau mai mari în cetate şi l-au întrebat: "De unde eşti bătrânule ? Şi de ce suferi ?" Iar el a zis: "Cu neamul, sunt egiptean, şi, de când am ieşit din patria mea, în trei datorii am căzut; deci, doi datornici m-au lăsat, neavând ce să ia de la mine, iar al treilea, încă nu mă părăseşte, ci îşi cere mereu datoria sa". Iar filozofii l-au întrebat: "Cine sunt datornicii tăi şi care este cel ce te tulbură ? Spune nouă ca să te ajutăm". Atunci stareţul le-a zis: "Din tinereţe m-a tulburat pofta trupească, iubirea de arginţi şi foamea pântecului. Deci, de cele două dintâi, m-am izbăvit şi nu mă mai tulbură, pentru că nu poftesc plăceri trupeşti, nici averi nu-mi trebuie, dar flămânzirea nu vrea să mă lase. Că este a patra zi, astăzi, de când n-am mâncat şi nu încetează a mă supăra pântecele, cerând datoria cea obişnuită de hrană". Deci, unii din filozofi, socotind că grăieşte cu înşelăciune, i-au dat un galben. Şi-l urmau de departe, vrând să vadă ce face cu galbenul acela. Iar el, luând acel galben, a alergat la vânzătorul de pâine şi, punând galbenul înaintea aceluia ce vindea, a luat o pâine şi s-a dus şi nu s-a mai arătat în cetatea aceea. Atunci filozofii au cunoscut că, adevărat, bărbatul acela este îmbunătăţit. Deci, au dat pentru pâine preţul cel cuvenit vânzătorului, iar galbenul lor l-au luat înapoi.

        Fericitul Serapion, ducându-se în părţile Lacedemoniei, a auzit despre un om mare din cetate, că ţine credinţa maniheilor, deşi este îmbunătăţit cu viaţa. Deci, s-a dus la el şi i s-a vândut pe sine rob şi, după doi ani, l-a izbăvit pe el de erezie, cu darul lui Hristos şi l-a întors la dreapta credinţă a Bisericii, împreună cu femeia şi cu toată casa lui. Aceia l-au iubit pe el, nu ca pe un rob credincios, ci ca pe un adevărat părinte, şi-l cinsteau foarte mult şi, bucurându-se slăveau pe Dumnezeu de izbăvirea lor din rătăcire. Deci, stareţul, petrecând la ei, pe cât era cu trebuinţă spre mântuirea lor şi înapoind preţul cel luat de la ei, pentru sine, s-a dus de acolo şi, după obiceiul său, umbla prin ţări şi prin cetăţi. Se povesteşte despre el şi aceasta, că, mai înainte, fiind tânăr, s-a vândut pe sine unui lăutar elin, pe douăzeci de galbeni, pe care, păstrându-i, i-a înapoiat celui ce-i dăduse, după ce l-a întors pe el şi toată casa lui la Hristos Dumnezeu; că lăutarul văzuse pe robul său petrecând în toate zilele în postire, deoarece gusta, numai seara, puţină pâine şi bea apa cu măsură, iar noaptea, sculându-se, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Pentru aceea, s-a umilit, mai întâi, el, stăpânul, apoi femeia lui, şi, după aceea, toată casa lui, crezând în Hristos, adevăratul Dumnezeu şi primind Sfântul Botez. Şi i-au zis lui: "Vino, frate, să te eliberăm de robia ta, că tu ne-ai eliberat din robia diavolului". Iar el le-a zis lor: "De vreme ce Dumnezeul meu a lucrat mântuirea sufletelor voastre, vă voi spune taina mea: "Eu, fiind liber, de neam din Egipt, văzându-vă pe voi în mare rătăcire şi pierzanie, mi s-a făcut milă de voi. De aceea, m-am vândut vouă, ca să pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, a vă povăţui la calea mântuirii. Deci, acum, mântuindu-vă Domnul, prin mine, smeritul, luaţi-vă arginţii voştri, iar eu mă voi duce, ca să mă îngrijesc de mântuirea altora." Însă, ei l-au rugat mult, zicând: "Te vom cinsti ca pe un părinte şi domn al nostru: iată, de acum, tu să ne fii stăpân, iar noi să-ţi fim robi, numai să nu te duci de la noi". Dar ei n-au putut să-l înduplece şi, nevoind să ia arginţii, îi ziceau: "Să-i împarţi, părinte, la săraci, că noi ne îndestulăm cu mântuirea noastră". Omul lui Dumnezeu le-a răspuns: "Voi singuri să împărţiţi cele ce sunt ale voastre, că eu argint străin nu dau la săraci". Iar ei iarăşi îl rugau, ca, măcar din an în an, să-i cerceteze. Deci, s-a dus de la ei în alte părţi.

         Odată, a aflat o corabie plecând de la Alexandria spre Roma şi, dorind să se ducă acolo, a intrat în ea. Iar corăbierii, pornind, n-au întrebat pe bătrân de a adus ceva pe corabie, că socoteau că unul dintr-înşii a luat lucrurile bătrânului în corabie, deşi îl vedeau în sindonul acela vechi şi rupt, şi credeau că are plătit preţul călătoriei. După ce s-a depărtat de mal, ca la cinci sute de stadii, au început călătorii a mânca la apusul soarelui, iar pe stareţ, văzându-l că nu mănâncă nimic, socoteau că posteşte în ziua aceea. Văzându-l, însă, a treia zi, că nu mânca nimic, socoteau că boleşte de răul mării şi nu poate să mănânce. După aceea, în ziua a patra şi a cincea, văzându-l petrecând nemâncat, l-au întrebat: "Omule, pentru ce nu mănânci ?" Iar el a răspuns: "De vreme ce nu am ce mânca, de aceea nu mănânc". Şi se întrebau unul pe altul, cine a luat în corabie lucrurile acestui om ? Deci, înştiinţându-se că n-a adus nimic cu el, au început a cârti împotriva lui, zicând cu mânie: "Pentru ce ai intrat aici, neavând nimic ? Ce vei mânca ? Şi cu ce ne vei plăti nouă preţul, care se cade ?" Iar stareţul le-a răspuns: "Eu, precum mă vedeţi, n-am mai mult decât această haină veche şi ruptă, care este pe mine. Iar, de nu voiţi să mă duceţi cu voi, atunci să mă întoarceţi şi să mă lăsaţi acolo de unde m-aţi luat". Iar el a zis: "Măcar de ne-ai da şi o sută de galbeni, ca să întoarcem pentru tine, n-am vrea să facem aceasta, de vreme ce avem vânt bun în ajutor, în calea în care ne aflăm". Deci, au îngăduit pe stareţ, în corabie, hrănindu-l pentru Dumnezeu. Iar Cuviosul, mergând la Roma, cerceta pe toţi de care auzea că vieţuiesc cu bunătăţi şi, vorbind cu ei, primea folos, că pentru aceea umbla ca un călător, ca să-şi adune duhovniceasca bogăţie şi să-şi cumpere cereştile bunătăţi, pentru odihna veşnică, pe care le-a şi câştigat, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos a Căruia este slava în veci. Amin.

 

Viaţa Sfîntului Isidor, din Rostov cel nebun pentru Hristos

(14 mai)

  

        Fericitul Isidor era din părţile Apusului, de neam roman şi din ţinutul nemţesc. El, iubind credinţa cea adevărată şi dreptcredincioasă, a ieşit din casa sa, s-a dezbrăcat de hainele sale şi s-a făcut nebun pentru Hristos, asemănîndu-se vechilor sfinţi Andrei, Simeon şi celorlalţi, care au plăcut lui Dumnezeu întru nebunie, care, la oameni, se pare a fi nebunie, iar înaintea ochilor văzători ai lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decît înaintea oamenilor.

Deci, fericitul Isidor, prefăcîndu-se a fi nebun, a ieşit din pămîntul şi patria sa şi s-a dus spre părţile Răsăritului, unde a pătimit de la oamenii cei nebuni multe necazuri, ocări şi bătăi. El răbda frigul iernii şi arşiţa soarelui, fiind gol, şi obosea trupul cu ostenelile de zi şi de noapte. Umbla ziua ca un nebun, iar noaptea se ruga neîncetat şi, plîngînd, zicea în sine: O, Isidore, prin multe scîrbe ţi se cade a intra în Împărăţia cerului, pentru că este silită, şi silitorii sînt puţini care o apucă". Fericitul, mîngîindu-se cu aceste cuvinte, umbla din cetate în cetate, pînă ce a ajuns la slăvita cetate a Rostovului, care avea mult popor şi a voit să vieţuiască în ea. Deci, toţi îl socoteau că este nebun şi cu mintea pierdută; pentru aceea îl chinuiau cu multe bătăi şi ocări pe robul lui Hristos. Iar el, fiind ca într-un trup străin, toate le răbda cu mulţumire, răsplătind ocărîtorilor şi chinuitorilor săi nu cu rău pentru rău, ci se ruga pentru dînşii în mintea sa, zicînd către Dumnezeu: "Doamne nu le socoti acestea ca păcat". Dar nimeni nu ştia îmbunătăţita lui viaţă.

În cetatea aceasta, el şi-a făcut pe un loc uscat ce era în mijlocul bălţii, o colibă de vreascuri neacoperită - unde se află acum şi sfintele lui moaşte. Şi era lui acea colibă casă de rugăciune, şi cămară încuiată, ca să nu fie văzut de oameni în timpul rugăciunii. Deci, toată ziua umbla prin cetate, făcînd nebunii după obiceiul său şi răbdînd necazuri de la cei nepricepuţi; iar, sosind noaptea, intra în coliba sa şi acolo stătea la rugăciune de seara pînă dimineaţa, înălţînd cu lacrimi şi cu plecări de genunchi rugăciuni către Dumnezeu; iar sosind ziua ieşea la nebunia sa. Uneori, slăbind trupul de multă osteneală, se arunca pe uliţele cetăţii în gunoi sau în măturături şi, dormind puţin, se odihnea. Iar dacă dormea vreodată în coliba sa, el se culca pe pămîntul gol, pentru că nu avea nimic într-însa, decît numai mult ostenitul său trup şi vreascuri împrejurul lui, dar şi acelea neacoperite. Iar de era ger, ori zăduf, ori zăpadă, ori ploaie, sfîntul pe toate le răbda, şezînd în coliba sa fără acoperămînt, ca unul fără de trup. Şi, astfel, petrecea în toate zilele vieţii sale, pentru dragostea lui Dumnezeu. Pe cît a iubit el pe Dumnezeu, pe atît şi Dumnezeu l-a iubit şi l-a preamărit în lumea aceasta cu darul Său minunat, mai înainte de a-l preamări în cereasca Sa împărăţie cea fără de sfîrşit, prin răsplătirea bunătăţilor celor negrăite.

Odată s-a făcut o minune vrednică de mirare şi de neuitare, în acest chip: Nişte neguţători, luîndu-şi mărfurile lor, călătoreau într-o corabie pe mare, şi, deodată, la un loc, a stat corabia şi nu putea să se mişte de acolo, încît, izbindu-se de valuri, toţi care erau în ea se deznădăjduiseră de viaţa lor şi aşteptau moartea în linişte. Apoi au socotit, să arunce sorţi pentru cine a stat corabia şi este izbită de valuri. Şi sorţul a căzut pe un neguţător dintre ei, care era din cetatea Rostovului, unde vieţuia Sfîntul Isidor. Deci, au pus pe acel neguţător pe o scîndură şi l-au lăsat în mare şi corabia s-a pornit degrabă din locul acela; iar omul acela, purtat de valuri pe scîndură, se afla în pragul morţii, neaşteptînd ajutor de la nimeni. Dar, iată, fără de veste a stat înaintea lui plăcutul lui Dumnezeu, Isidor, umblînd pe mare ca pe uscat şi zicînd către dînsul: "Omule, mă ştii pe mine cine sînt?" Iar neguţătorul, abia putînd să vorbească, i-a zis: "O, Isidore, robul lui Dumnezeu, cel ce vieţuieşti în cetatea noastră, nu mă lăsa să mă afund în marea aceasta, ci ajută-mi mie ticălosului şi mă izbăveşte de moartea cea amară".

Atunci sfîntul l-a luat de mînă, l-a pus pe scîndura aceea, care îi era întocmai ca o luntre şi care înota neafundată pe deasupra apei. Deci, sfîntul, îndreptînd-o, a alergat repede în urma corabiei şi, ajungînd-o, a pus pe acel om în ea întreg, sănătos şi cu nimic vătămat, apoi i-a poruncit, zicîndu-i: "Să nu spui nimănui de mine, ci să spui că puterea dumnezeiască te-a izbăvit din adîncurile mării". Dar cei ce erau în corabie, văzînd pe prietenul lor pe care îl aruncaseră în mare, că era cu dînşii viu şi sănătos, s-au mirat şi s-au înspăimîntat şi slăveau puterea lui Dumnezeu.

Apoi, după ce s-a întors neguţătorul acela în cetatea sa, a întîmpinat pe Isidor, izbăvitorul său, pe uliţele cetăţii, făcînd nebunii, şi nu putea să spună cuiva de dînsul, decît numai se închina lui de departe; iar el, iarăşi îl îngrozea să nu spună nimănui de ceea ce se făcuse pe mare. Astfel, neguţătorul acela a păzit aceea în tăcere pînă la moartea plăcutului lui Dumnezeu. Se mai făceau de către dînsul şi alte minuni, cu darul lui Dumnezeu, dar n-au venit întru arătare, că, precum era viaţa lui cea îmbunătăţită şi tăinuită ca sub un obroc, sub chipul nebuniei, tot aşa şi facerile lui de minuni se săvîrşeau în taină.

Odată s-a dus în curtea voievodului Rostovului, iar voievodul avea atunci la el la prînz pe episcop şi, apropiindu-se sfîntul de pristavul băuturilor, cerea să bea de la dînsul, ca şi cum era însetat; pentru că fericitul nu înseta de băutură, ci de mîntuirea celui ce putea ca, măcar pentru un pahar de apă rece, să nu se lipsească de plată de la Domnul; iar pristavul nu numai că nu i-a dat băutură, dar l-a gonit cu cuvinte ocărîtoare. Deci, ospătînd voievodul cu episcopul, a venit vremea băuturii şi, voind slugile să toarne în pahare, nu s-a găsit băutură în vase, căci deodată toate s-au uscat, încît slugile s-au înfricoşat şi au spus despre aceea voievodului, care, şi el, mîhnindu-se, se mira foarte mult. Atunci, înştiinţîndu-se că a venit în curtea lui nebunul Isidor şi a cerut să bea, mai mult s-a mîhnit şi se mînia asupra pristavului; căci a înţeles că pentru nemilostivirea pristavului, care a trecut cu vederea pe săracul care cerea, s-a făcut de la Dumnezeu o minunată pedepsire ca aceea.

Deci, îndată a trimis prin toată cetatea să caute pe fericitul Isidor şi să-l aducă cu rugăminte în casa voievodului, dar n-a fost găsit. După ce s-a sfîrşit prînzul voievodului, fiind cuprins de ruşine pentru aceea, căci nu era băutură pentru oaspeţi, a venit la ei Sfîntul Isidor, avînd în mîini o prescură şi a dat-o episcopului, zicînd ca şi cum ar fi nebun: "Arhiereule, primeşte această prescură, pe care am luat-o în acest ceas din mîinile prea sfinţitului mitropolit al Kievului, în biserica Sfintei Sofia". Deci, îndată cu venirea sfîntului, toate vasele s-au umplut de băutură, ca şi mai înainte, de care minune toţi s-au mirat foarte mult şi cu frică preamăreau pe Dumnezeu, care a făcut minunate lucruri prin robul cel tăinuit.

Însă, această minune s-a făcut înaintea sfîrşitului sfîntului şi minunat este cuvîntul lui, care le-a zis că "în acest ceas am luat prescuri din mîinile preasfinţitului mitropolit al Kievului!" Pentru că nu era mincinos cuvîntul plăcutului lui Dumnezeu, ci adevărat şi credincios; de vreme ce a fost răpit de îngerul lui Dumnezeu din Rostov în Kiev şi, iarăşi, în acelaşi ceas a fost adus din Kiev în Rostov. Aceasta s-a întîmplat astfel, după cum odinioară s-a în-tîmplat Cuviosului Gheorghe, egumenul Muntelui Sinai, care într-un ceas a fost răpit în Ierusalim şi, împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine din mîinile preasfinţitului patriarh Petru, iarăşi s-a aflat în Sinai, în chilia sa. Despre aceasta se scrie în Limonar; tot astfel s-a făcut şi cu Sfîntul Isidor.

După aceasta, robul lui Dumnezeu nu se mai arăta în cetate, precum avea obiceiul să umble, pentru că se mutase la Domnul, în coliba sa. Neştiind nimeni de sfîrşitul lui, deoarece sfîntul lui suflet a fost dus de sfinţii îngeri în cerescul Ierusalim, îndată o bună şi plăcută mireasmă a umplut toată cetatea şi toţi se minunau cu spaimă de acea neobişnuită şi frumoasă mirosire, zicînd unul către altul: "De unde iese această plăcută mireasmă?" Pentru că nu ştiau că murise plăcutul lui Dumnezeu.

Un om, mergînd pe lîngă coliba sfîntului, a simţit mai multă bună mirosire ce ieşea din colibă. Atunci s-a uitat în ea şi a văzut pe sfîntul, zăcînd la pămînt, avînd faţa în sus şi mîinile strînse în chipul crucii, precum se cade. Şi, cunoscînd că de curînd s-a sfîrşit, a alergat şi a spus celorlalţi oameni. Deci, mergînd nişte bărbaţi temători de Dumnezeu, care ştiau viaţa sfîntului cea plăcută lui Dumnezeu şi aveau dragoste către el, au îngropat cinstitul şi mult ostenitul lui trup în acelaşi loc, unde a murit.

În acea vreme a alergat şi acel neguţător, pe care sfîntul l-a izbăvit de înecare în mare şi, căzînd la mormîntul sfîntului cu lacrimi, spunea tuturor acea minune ce se făcuse. Deci, oamenii cei cucernici, sfătuindu-se, au zidit deasupra mormîntului fericitului - cu binecuvîntarea arhiereului -, o biserică a Înălţării lui Hristos, Care a înălţat pe cel ales din poporul Său. Iar de la mormîntul Sfîntului Isidor, au început a se da, celor ce alergau cu credinţă la el, tămăduiri tuturor bolilor, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Vieţile Sfinţilor3, Sfinţii zilei

Sursa:

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai14.htm

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage14May.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-14-sf_isidor.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-14-cv_serapion_sindonitul.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-14-sf_isidor_cel_nebun_pentru_hristos.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai14.htm

 http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-mucenic-isidor-din-hios

Proloagele din 13 mai

 

Pomenirea Sfintei Muceniţe Glicheria

       Glicheria a fost fiica unui guvernator roman. Ajungînd săracă după moartea tatălui ei, Glicheria s-a stabilit în cetatea Traianopolis din Tracia. Sub domnia răului împărat Antoninus, Glicheria a fost pusă să aducă jertfe înaintea idolului lui Zeus. Glicheria şi-a desenat semnul Sfintei Cruci pe frunte, şi atunci cînd prefectul Sabinus a întrebat-o unde îi este candela (căci cei care aduceau jertfă idolului trebuiau să poarte candele în mâini), Glicheria a arătat cu degetul spre fruntea ei şi a zis: „Aceasta este candela mea." La rugăciunile ei, un fulger a lovit statuia lui Zeus şi a sfărâmat-o la pământ. Prefectul, înfuriat, a poruncit să fie biciuită şi aruncată în temniţă. El a pecetluit uşile temniţei, în scopul ca nimeni să nu poată pătrunde la ea şi de a o omorî pe fecioara Glicheria prin înfometare. Dar îngerul Domnului s-a pogorît în temniţă şi i-a adus ei hrană din cer. După oarecare timp, cînd prefectul a socotit că Glicheria trebuia deja să fi murit de foame, el a deschis uşile temniţei şi a rămas uluit să o vadă pe fecioara vie, sănătoasă, luminoasă şi fericită. Martor al acestei minuni, temnicerul Laodicius L-a mărturisit cu glas mare înaintea prefectului pe Hristos Dumnezeu, lucru pentru care a fost omorît imediat, prin tăierea capului. După aceasta Glicheria a fost aruncată într-un cuptor de foc, dar a rămas nevătămată de el. Stând în mijlocul focului şi aducîndu-şi aminte de cei Trei Tineri din Cuptorul de Foc din Babilon, Glicheria a lăudat pre Domnul. Dar ieşind vie de acolo, ea a fost în cele din urmă aruncată la lei. Rugându-se lui Dumnezeu, această sfântă muceniţă fecioară şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, pentru Care a îndurat cu vitejie multe chinuri. Ea a luat mucenicia cu cinste la anul 177. Din sfintele ei moaşte curgea mir înmiresmat, care vindeca tot felul de bolnavi ce sufereau de boli grele.

Pomenirea Sfântului Mucenic Alexandru

       Acest sfânt Alexandru a fost de neam slav. Tînăr de optsprezece ani fiind şi soldat în armata imperială a lui Maximilian, el a refuzat să execute porunca împăratului de a da onorul statuilor Romane. De aceea el a fost predat Căpitanului Tiberian, care avea sarcina fie de a-l convinge pe Alexandru să se lepede de Hristos, fie să-l tortureze pentru aceasta, şi chiar să-l omoare. Cum toată munca de convingere a lui Tiberian a fost zadarnică, Tiberian l-a luat pe Alexandru cu sine prin Macedonia, cu destinaţia Constantinopole, unde avea de îndeplinit o misiune. Alexandru a fost torturat cu cruzime prin fiecare cetate prin care au trecut, dar tot în fiecare cetate veneau la acel loc unde era el chinuit mulţime de creştini, cerîndu-i binecuvîntarea şi întărindu-l în mucenicia lui. Pimenia, maica lui, l-a urmat de-a lungul întregului calvar, în timpul acestui cumplit periplu, lui Alexandru de mai multe ori i s-a înfăţişat un înger al Domnului, care îi vindeca rănile şi îl întărea. La locul numit Carasura, mucenicul a făcut o minune cu rugăciunea: biruindu-se de sete, atât el cât şi escorta lui, el a făcut să curgă fântână de apă rece în pămînt uscat. Pe malul Rîului Erghina, Tiberian a poruncit călăului să-l decapiteze pe Alexandru şi să-i arunce trupul în apă. Cînd acesta a ridicat securea deasupra capului lui Alexandru, a văzut îngerii luminoşi care îl înconjurau pre mucenicul. De spaimă, călăului i-a căzut mâna în jos. Alexandru l-a întrebat pe călău de ce i-a căzut mîna în jos, iar călăul a răspuns că deoarece a văzut nişte tineri luminoşi stând în jurul lui. Dorind cu sete moartea şi mergerea la Hristos, Alexandru s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i îndepărteze pe îngeri din jurul lui, astfel încât călăul să nu se mai sperie, şi să-l poată omorî. Aşa şi-a îndeplinit acel călău misiunea, la anul 298. Pimenia a scos din ape trupul fiului ei şi l-a îngropat cu cinste. La mormântul acestui tînăr mucenic s-au lucrat multe vindecări. La scurt timp după martiriul lui, Alexandru s-a înfăţişat în vedenie maicii sale şi i-a vestit că în scurt timp Domnul o va chema şi pe ea la Sine.

• Pomenirea Sfinţilor Preacuvioşi Ioan, Eftimie, Gheorghie şi Gabriel 

din Mînăstirea Ivirul din Muntele Athos

 Aceşti patru Sfinţi Părinţi au fost întemeietorii faimoasei Mînăstiri Ivirul din Muntele Athos. La început Sfîntul Ioan s-a nevoit în Lavra Sfântului Athanasie, iar după aceea a întemeiat această sfîntă Mînăstire, adică Ivirul. Ioan a trecut la cele veşnice la anul 998. Eftimie şi Gheorghie sînt cei care au tradus Sfintele Scripturi în limba georgiană. Eftimie s-a odihnit în Domnul la anul 1029, iar Gheorghie la anul 1066. Gabriel a fost găsit vrednic de a primi Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii lui Dumnezeu, care a sosit în această mînăstire purtată de apele mării.

Cîntare de laudă la Sfîntă Muceniţă Glicheria

„Jertfeşte idolilor, Glicheria!" Porunceşte judele nebun. „Altminteri arsă vei fi cu foc!" Glicheriei de jude-i e milă: „ Unul este Dumnezeu; iar aceştia pe care tu-i cinsteşti în mintea-ţi rătăcită, sunt diavoli, biete judecător ! De ce jertfe grăieşti, omule fără minte?! Au nu fost-a Jertfa cea de pe Golgota, Nu fost-a ea Jertfa înfricoşată, Dumnezeiască şi sîngeroasă, Ce toate sîngeroasele de după ea Le-a abolit ? Ci după acea înfricoşată Jertfă O singură jertfă mai trebuieşte, Pre care Domnul o cere de la noi: Jertfa rugăciunii curate, Pre altarul inimii jertfită; Jertfa milostivirii, întru lucrul mâinilor nevinovate; Jertfa credinţei, a nădejdii, a iubirii, a evlaviei. Aceasta-i jertfa mea, o jude, Pe care eu mă sîrguiesc înaintea Domnului Dumnezeului meu Celui Viu, Făcătorului meu, să o aduc. Domnul Atotsfânt astfel de jertfă doreşte, Iar nu leşuri de animale însîngerate şi moarte."

Cugetare

  Despre puterea morţii şi puterea Crucii lui Hristos, Sfîntul Athanasie zice: „A cui moarte a mai scos vreodată afară diavoli? A cui altuia moarte a mai băgat spaimă în diavoli dacă nu moartea lui Hristos? Unde se cheamă Numele lui Hristos, diavolii sînt scoşi afară. Oare cine a mai vindecat patimile cele sufleteşti ale oamenilor până într-acolo încât femeile desfrânate au ajuns să ducă viaţă sfântă, criminalii de meserie să arunce junghierele lor, iar fricoşii să se facă viteji ca nişte lei? Oare nu le-a lucrat toate acestea Credinţa în Hristos? Oare nu Semnul Sfintei Crucii Sale? Şi care alt semn i-a mai încredinţat atît de tare pe oameni despre nemurire dacă nu Crucea lui Hristos şi învierea Trupului Lui?! Moartea Celui Nevinovat şi Crucea Iubitorului de oameni au adus o biruinţă mai mare şi mai durabilă decît toate împărăţiile cele pământeşti cu milioanele lor de soldaţi. Căci dintre aceste armate pământeşti, care a fost în stare, de-a lungul istoriei, să biruiască măcar un singur diavol?! Nici una, căci singură pomenirea Numelui Celui Răstignit este puternică să pună pe fugă legiuni întregi de diavoli! O de-ar şti toţi creştinii ce comoară au în Numele lui Hristos, şi ce armă puternică au ei în Sfânta Crucea Lui!"

Luare aminte

  Să luăm aminte la lucrarea Sfântului Duh Dumnezeu asupra Sfinţilor Apostoli:• La cum Apostolii călăuziţi de Duhul Sfânt, au călătorit în toată lumea neavînd nici mijloace, nici prieteni;• La cum ei i-au convertit şi pe bogaţi şi pe săraci la Credinţa Creştină numai cu cuvântul, cu pilda vieţii, şi cu minunile lor.

Predică: Despre cum Dumnezeu se slujeşte de cei necredincioşi 

spre a-i pedepsi pe cei credincioşi

        Nabucodonosor, regele Babilonului, robul Meu(Ieremia 25: 9).Oare nu este greu cuvîntul acesta? Cine oare putea-se-va zidi cu el? Iată rege păgân şi idolatru, pe care Domnul îl numeşte robul Meu. Dacă numim rob al lui Dumnezeu pe acela care îl cunoaşte pre adevăratul Dumnezeu şi se lipeşte cu toată puterea de Legile Lui, cum mai putem numi atunci cu acelaşi nume de rob al lui Dumnezeu şi pe cel care nici nu-L cunoaşte pre El, Cel Adevărat, nici nu se lipeşte de Legile Lui? Cu adevărat, rob adevărat al lui Dumnezeu e numai acela care cunoaşte pre adevăratul Dumnezeu şi păzeşte Poruncile Lui. Dar cu toate acestea, când cei cărora Domnul le-a dăruit să-L cunoască pre El şi să păzească Poruncile Lui, îi întorc spatele, prefăcând cunoaşterea de El întru neştiinţă, iar legea în fărădelege, atunci Dumnezeu îşi ia robi dintre cei care nu Îl cunosc pre El, spre a-i biciui pe apostaţi. Căci apostatul, căzutul de la Dumnezeu este mai rău decît păgânul care nicicând nu L-a cunoscut, iar căzutul de la Legea lui Dumnezeu este mai prejos decît cel născut închinător la idoli. Aşadar, când Israil, chipul Bisericii lui Dumnezeu, s-a înstrăinat de Domnul şi de Legea Lui, Dumnezeu l-a ales pe Nabucodonosor ca rob al Lui, spre a-l pedepsi pe Israil cel apostat. Prin urmare, cînd popoarele creştine din Asia şi Africa s-au înstrăinat de Dumnezeu, prin nenumărate rătăciri eretice, Dumnezeu Şi-a ales robi arabii, spre a-i pedepsi pe creştini şi a-i face să-şi vină în simţiri. Iar cînd popoarele creştine din Balcani s-au înstrăinat de Dumnezeu şi de Legea Lui, Dumnezeu i-a invitat pe robii Lui turcii să-i pedepsească pe apostaţi, astfel încât prin această certare să-i facă să-şi vină în simţiri. Ori de cîte ori credincioşii se înstrăinează de Dumnezeu, Dumnezeu îşi face bici tăios din cei necredincioşi, spre a-i face pe cei credincioşi să-şi vină în simţiri. Şi aşa cum cei credincioşi cu bună ştiinţa lor şi de bună voia lor se înstrăinează de Dumnezeu şi îi întorc spatele, aşa şi cei necredincioşi, fără ştiinţă şi fără voinţă, se fac robi ai lui Dumnezeu: adică sfântul Lui bici. Dar Dumnezeu îi numeşte doar pentru o vreme pe cei necredincioşi robi ai Săi. Căci tot Dumnezeu zice despre pămîntul lui Nabucodonosor că îl va cerceta pentru fărădelegile lui şi îl va face pustiu pentru totdeauna(Ieremia 25: 12). El atunci îşi va afla rob împotriva robului Lui. Căci Domnul nu i-a numit pe babilonieni robi ai Săi de buni şi credincioşi ce erau ei, ci El i-a numit astfel de răi şi necredincioşi ce erau iudeii. O Atotdrepte Doamne, ajută-ne nouă prin Duhul Tău Cel Preaînalt ca să ne lipim cu toată inima de Tine, Unul Adevăratul Dumnezeu, şi de Una scumpă şi mântuitoare Legea Ta, Căci Ţie Ţi Se cuvine slava şi mulţumita în veci, Amin.

http://www.scribd.com/doc/20799517/Proloagele-de-la-Ohrida-Vol-1-sf-Nicolae-Velimirovici

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=76&p2000_sectionid=22&p2000_imageid=988