Proloagele din 6 mai

 

Proloagele de la Ohrida Pomenirea sfîntului, dreptului 

şi mult-pătimitorului Prooroc Iov

       Sfîntul şi dreptul Iov era din fiii lui Isav, a cincea generaţie după Avraam. El a trăit la marginea dintre Arabia şi Idumeea, cu aproape două mii de ani înainte de Mîntuitorul Hristos. Numele tatălui lui era Zaret, iar al maicii sale Vosora. Numele lui mai întreg era însă Iovav. Iov a fost un bărbat cinstit, drept şi temător de Dumnezeu, şi de asemenea foarte bogat, în anul al şaptezeci şi nouălea al vieţii sale Dumnezeu a îngăduit să cadă asupra lui cumplite ispite aduse de Satan, aşa cum ni se spune în amănunţime în Cartea Iov din Sfîntă Scriptură a Vechiului Testament. Într-o singură zi, Iov şi-a pierdut toată uriaşa sa avere, şi în aceeaşi zi i-au murit toţi fiii şi fiicele. După aceea el însuşi a căzut în nişte boli cumplite, trupul lui prefacîndu-se tot într-o rană din cap pînă în picioare. El, odinioară cetăţeanul cel slăvit, zăcea acum pe grămada de gunoi din afara cetăţii, curăţindu-şi cu un beţigaş puroiul ce supura mereu din ranele lui. Dar Iov nu a murmurat împotriva lui Dumnezeu, nu a păcătuit nici cu inima şi nici cu buzele sale, ci a îndurat tot chinul cu răbdare pînă la sfîrşit. De aceea i-a răsplătit lui Dumnezeu dar peste dar, căci i-a întors deplin sănătatea, şi i-a dat bogăţii încă şi mai mari decît avusese înainte, dăruindu-i chiar să i se nască alţi şapte fii şi trei fiice, adică tot atîţia copii cîţi îi muriseră. Sfîntul şi dreptul Iov a trăit încă 170 după această mare încercare, ajungînd pînă la vîrsta de 248 de ani. În toţi anii vieţii lui pe pămînt dreptul Iov a adus neîncetată slavă lui Dumnezeu. Sfîntul şi Dreptul Prooroc Iov este socotit de toată creştinătatea a fi ca pilda omenească supremă de suferinţă şi răbdare în încercările de Dumnezeu trimise sau îngăduite asupra oamenilor. Chinurile Dreptului Iov prefigurează Patima Mîntuitorului.

Pomenirea Sfîntului Mucenic Varvar

       Acest Varvar a fost soldat în armata romană, în vremea lui Iulian Apostatul. Cînd Bacchus, comandantul împăratului, a pornit cu armata romană împotriva francilor, în ea se afla şi acest soldat Varvar, care în ascuns era creştin, în bătălie, din armata francilor s-a ridicat un oarcare viteaz, asemenea lui Goliat cel din vechime, care i-a provocat pe romani să scoată şi ei un viteaz de al lor cu care acesta să lupte şi, învingînd unul, să se pună astfel capăt bătăliei. Comandantul Bacchus l-a ales pe Varvar. Varvar a făcut rugăciune fierbinte în inimă către Domnul Dumnezeu, a ieşit, şi l-a răpus pe uriaş. De aceea armata francă, care nu se aştepta la înfrîngere, s-a înspăimîntat şi s-a risipit, fugind în dezordine. Comandantul apoi a poruncit pregătirea unei sărbători mari, şi de asemenea aducerea de jertfe idolilor. Dar în timpul aducerii acestor necurate jertfe, Bacchus a aflat că Varvar se ţine departe. Fiind întrebat de ce, Varvar a declarat, pentru că este Creştin. Comandantul a adus toate acestea la cunoştinţa împăratului, iar împăratul a trimis poruncă pentru ca Varvar să fie dat la chinurile cele cumplite. Varvar le-a îndurat pe toate cu o vitejie nemaiîntîlnită, şi cu o linişte mai presus de înţelegere. În timpul torturilor lui s-au făcut minuni mari, şi mulţi ostaşi care au fost martori la ele au trecut la Credinţa Creştină. Printre ei s-a numărat însuşi Comandantul Bacchus, cu Callimachus şi cu Dionisie. Toţi trei aceştia au fost decapitaţi pentru Numele lui Hristos, iar după ei a fost omorît şi Varvar, tot prin decapitare, la anul 362. Sufletele lor s-au înălţat la ceruri şi s-au sălăşluit la curţile cele veşnice ale lui Hristos, împăratul Nemuririi.

Pomenirea Sfîntului Varvar Tîlharul

       După ce a comis nenumărate nelegiuiri şi crime Varvar acesta a venit întru pocăinţă cu plîns mult, şi în primii trei ani ai pocăinţei sale şi-a luat asupra sa să meargă numai pe brînci, în patru labe, şi să mănînce cu cîinii. Apoi, în următorii doisprezece ani el şi-a luată asupră-şi să vieţuiască singur în adîncul pădurii gol de haine, fără acoperiş şi fără nici o hrană, afară de iarbă şi frunze. Sfinţii îngeri ai lui Dumnezeu i-au vestit atunci că iertate au fost păcatele lui în ceruri. Unii neguţători, călătorind prin acea pădure, l-au văzut pe Varvar de departe, şi crezînd că este animal, iar nu om, l-au săgetat cu arcul. Murind, Varvar i-a rugat mult să vestească primului preot al lui Dumnezeu ce le va ieşi în cale, cele despre el. Preotul a sosit şi l-a îngropat pe Varvar cu cinste. Din trupul lui a început să curgă mir bine miresmat, care vindeca felurite boli şi dureri ale oamenilor.

Cîntare de laudă la Dreptul Iov, Multpătimitorul rob al Domnului

       Să-mi spui mie, frate, cîtă suferinţă poţi îndura, Iar eu te voi înştiinţa în ce măsură eşti om adevărat. Pe Dreptul Iov, bogat şi plin de slavă, Satan l-a aruncat pe o grămadă de gunoi, Acoperindu-l cu bube din cap pînă-n picioare. El cumplită privelişte era şi câinilor şi oamenilor. Toate avuţiile lui într-o singură zi au pierit, Afară de a sa credinţă şi răbdare. Cu aste două arme însă el cu adevărat pe hidosul Satan l-a nimicit. Dumnezeu din cer a privit la inegala bătălie, Iar la urmă celui drept victoria i-a dăruit. Cu victoria El i-a dăruit şi toate celelalte Multe bogăţii mai întîi pierdute, Şi din belşug i-a dăruit, Pe invidiosul satan crăpîndu-l astfel desăvîrşit.

Cugetare

        Avva Isaia zicea despre sine: „Mă văd pe mine ca un cal ce umblă fără călăreţ. Oricine îl află, îl încalecă şi îl mînă unde pofteşte. Cînd descalecă unul şi pleacă, un altul vine şi face asemenea, şi tot aşa." Acest mare nevoitor, despre care toţi spuneau cu uimire că a atins desăvîrşirea, grăia acestea despre sine ori din marea smerenie, ori din aducerea aminte a timpului din viaţa lui în care fusese nedesăvîrşit. Principalul este că aceste cuvinte sînt adevărate raportate la fiecare creştin care umblă, duhovniceşte vorbind, fără frîu şi la voia întîmplării. De îndată ce o patimă îl descalecă pe un astfel de om, o alta îi ia locul. De îndată ce vreuna îl plictiseşte şi îl oboseşte, lăsîndu-l deznădăjduit, o alta îl încalecă cu speranţa deşartă că aceasta îi va aduce fericirea. Un astfel de om duce lipsă de călăreţul care să îl ducă pe calea cea dreaptă a adevăratei destinaţii, fără nici o abatere la dreapta sau la stînga. Iar călăreţul care trebuieşte unui astfel de „cal," singurul prietenos şi binevoitor ce trebuie întîmpinat cu bucurie nu este altul decît Duhul creştinesc cel Sfînt şi puternic.

Luare aminte

       Să luăm aminte la înălţarea la ceruri a Domnului nostru Iisus Hristos: La cum mai întîi El a înviat cu trupul, iar apoi S-a şi înălţat cu trupul; La cum după moartea oamenilor drepţi mai întîi sufletele lor se înalţă la ceruri, cîtă vreme trupurile lor rămîn în pămînt şi aşteaptă învierea cea de obşte, prefacerea lor întru duhovniceşti cea de obşte, şi înălţarea cea de obşte.

Predică - Despre puterea pe care Dumnezeu a dat-o cuvintelor proorocilor

        De aceea, aşa zice Domnul Dumnezeul puterilor: ,,Pentru că voi grăiţi asemenea vorbe, iată voi face cuvintele Mele foc în gura ta, iar pe poporul acesta îl voi face lemne şi-l va mistui focul acesta(Ieremia 5:14). Vedeţi, fraţilor, că efectul cuvintelor lui Dumnezeu este diferit, în funcţie de cît de diferiţi sînt şi oamenii care îl ascultă. Cuvîntul lui Dumnezeu este ca focul de care se bucură omul cel ce a obosit de îngheţul şi frigul acestei lumi; dar cuvîntul lui Dumnezeu este şi ca focul cel care îl arde pre păcătosul care s-a prea încălzit de această lume stricăcioasă şi deşartă. Sfinţii noştri Părinţi cei încercaţi ne-au lăsat dovezi tari că numai Numele lui Hristos, Cel Care aduce bucuria, puterea şi răcorirea credicioşilor, poate să ardă duhurile necurate ca şi un foc viu. Aşa stau lucrurile şi cu orice cuvînt rostit de Dumnezeu. Pentru unii el aduce alinare, pentru alţii, nervozitate; unora le potoleşte mînia, pe cînd altora le-o sporeşte; pe unii îi face să se umple de uimire plină de reverenţă, iar pe alţii de obrăznicie şi dispreţ. Celor sănătoşi cuvîntul lui Dumnezeu le este ca mierea; iar celor cu duh nesănătos, le este ca pelinul. Dar de ce să fie făcuţi oamenii ca nişte lemne pe care să le mistuie focul? Oare sînt oamenii vinovaţi dacă bătrînii cei fără de Dumnezeu şi prorocii mincinoşi îi înşeală şi îi duc la pierzare? Răspuns: Cu adevărat, oamenii nu sînt la fel de vinovaţi precum sînt bătrînii poporului şi prorocii, cu toate acestea şi ei sînt vinovaţi într-o măsură nu mică. Căci poporul cel simplu nu este niciodată lipsit de către Dumnezeu de lumina conştiinţei, de putinţa de a distinge limpede între bine şi rău; această lumină vine la popor prin intermediul propriei lor conştiinţe, şi prin predicarea Cuvîntului lui Dumnezeu. Astfel, poporul are putinţa să vadă, şi să nu urmeze cu orbire povăţuitorilor celor orbi, care îi duc pe cărări străine, înstrăinîndu-i de Dumnezeu şi de Legea Lui. Fraţilor, Dumnezeu drept este, El cunoaşte măsura greşelilor fiecăruia, El nu îngăduie ca cel ignorant şi foarte mic să ia aceeaşi pedeapsă ca cel foarte mare şi foarte învăţat. O Atotvăzătorule Sfinte Doamne, Cela Ce cunoşti inimile şi rărunchii, ajută-ne nouă şi nu ne lăsa pe noi să fim povăţuitori orbi altora, sau următori orbi orbilor, ci ne întăreşte inimile ca, de sîntem povăţuitori sau povăţuiţi, doar Ţie şi numai Ţie să-Ţi urmăm ca robi credincioşi pururea, Căci a Ta este slava şi mulţumita în veci, Amin.

Sursa:

http://www.scribd.com/doc/20799517/Proloagele-de-la-Ohrida-Vol-1-sf-Nicolae-Velimirovici

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=76&p2000_sectionid=22&p2000_imageid=981

Proloagele din 5 mai

 

Luna mai în 5 zile: pomenirea Sfintei mare Muceniţe  Irina, (sec.I)

          Aceasta a trăit pe vremea când Sfântul Timotei era episcop în Efes, după moartea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (68), ca fiică a unui mare dregător al Împărăţiei romanilor, Licinius, şi a soţiei sale Licinia, iar numele dat ei, de la părinţi, era Penelopia. Şi, ajungând ea în vârstă ca de şase ani, s-a arătat frumoasă la faţă şi plină de înţelepciune. Deci, voind Licinius să-şi păzească fiica de vălul necurat al vieţii, a zidit pentru dânsa un turn în afară de zidurile cetăţii, împărţit în multe camere, toate împodobite cu multă măiestrie şi îndestulare. Şi a suit în acest turn şi 13 fecioare, iar, ca păgân ce era, a dus acolo şi idolii cei de aur, ca să păzească pe fiica sa. Şi a pus lângă ea o cinstită bătrână Caria, ca să-i fie ei învăţătoare şi a mai pus, încă, şi un bătrân bărbat cinstit şi înţelept, cu numele Apelian, ca să o înveţe carte în toate zilele. Deci, petrecând acolo fiica lui, mai mult de şase ani, şi ajungând la vârsta căsătoriei, părinţii ei se gândeau să o însoţească cu vreunul din cei mai luminaţi fii ai împărăţiei din acea vreme. Stând Penelopia, într-o zi, de vorbă cu bătrânul Apelian, a văzut intrând pe fereastră un porumbel, purtând în cioc o ramură de măslin, pe care a lăsat-o pe masă, iar el a zburat afară. La câteva clipe, tot pe fereastră a intrat un vultur, aducând în cioc o coroniţă de flori, pe care, lăsând-o, a zburat afară. Pe fereastră a intrat, apoi, un corb, aducând în cioc un şarpe mic, pe care, lăsându-l pe masă, a zburat şi el afară. Şi minunându-se de aceste ciudate lucruri, Penelopia a cerut învăţătorului său să-i tălmăcească, tâlcul lor. Iar bătrânul, creştin fiind în ascuns şi înainte-văzător, i-a spus ei: "Porumbelul însemnează firea ta cea blândă şi bună şi înţelepciunea ta feciorească. Ramura de măslin este darul lui Dumnezeu, care ţi se va da ţie prin Botez. Vulturul este biruinţa asupra patimilor şi ridicarea gândului tău la Dumnezeu. Cununa este răsplătirea ostenelilor tale. Iar corbul şi şarpele însemnează necazurile şi suferinţele ce vei avea de pătimit pentru Hristos. Mirându-se de această tâlcuire, ca una ce încă nu auzise de credinţa creştinilor, a rugat pe învăţătorul ei să-i lămurească taina acestei credinţe. Şi Apelian i-a vorbit, cu multă căldură, despre Hristos şi despre învăţătura şi dumnezeiasca Lui lucrare în lume. Şi, cugetul fecioarei se lumina, cunoscând că rostul vieţii ei este să slujească Domnului. Deci, trecând pe acolo Timotei episcopul, Penelopia a primit Botezul şi numele creştinesc de Irina. Iar, peste câteva zile, părinţii ei i-au spus că a sosit timpul să-şi aleagă un soţ, dar Irina a răspuns: "Eu m-am făcut mireasă lui Hristos şi nu mai vreau alt mire. Lui îi voi închina viaţa mea, acum şi în veci." Şi, diavolul a răzvrătit inima tatălui ei, Licinius, că fiica sa credea în Hristos, iar de zei se lepăda. Şi a fost pusă la chinuri, dar Irina a rămas neînduplecată, încât prin credinţa ei, însuşi tatăl ei a crezut în Hristos şi s-a botezat, el şi toată casă lui. Şi, părăsind marea lui dregătorie, s-a retras, cu soţia şi cu toţi ai lui, în turnul lor de la marginea cetăţii şi acolo preamăreau pe Dumnezeu. Dar aceasta a fost pentru Sfânta Irina, numai începutul necazurilor. Urmaşul lui Licinius la dregătorie a încercat să o silească pe Sfântă să aducă jertfă zeilor, dar, împotrivindu-se, fecioara a mărturisit, cu îndrăzneală, credinţa ei în Hristos şi, din toate încercările, ieşea întărită în credinţă, iar mulţimea de păgâni, văzând răbdarea ei şi minunile ce se făceau, au crezut în Hristos. Şirul patimilor ei nu se schimbase şi nu se terminase însă. Fiul dregătorului Sedechie, un tânăr înrăit, anume Sapor, a pus-o pe Sfântă la şi mai grele chinuri. Dar, scăpând, prin minune, şi din aceste cumplite chinuri, Irina a plecat în cetatea Calinicon, unde a propovăduit, fără odihnă, pe Hristos, cu multă îndrăzneală. Şi a călătorit prin multe locuri, vestind pretutindeni Evanghelia Mântuitorului şi aducând mulţime de necredincioşi la credinţă. La Efes s-a întâlnit cu bătrânul ei dascăl Apelian şi tot aici s-a şi odihnit ea întru Domnul, în 5 zile ale lunii mai. Iar pomenirea pătimirii ei s-a scris de dascălul ei Apelian.

Întru această zi, învăţătură a Sfântului Dimitrie al Rostovului, 

despre gândurile cele hulitoare

         Fiindcă mulţi sunt supăraţi şi tulburaţi de gânduri rele, iar, mai mult, de cele hulitoare, pe care vrăjmaşul le aduce, drept aceea, de folos ne este, ca să le cunoaştem pe ele şi să le deosebim, când sunt spre păcat, şi când nu. Să ne deprindem a ne tămădui de ele şi să le izgonim. Că în trei chipuri se întâmplă tulburarea în gânduri: pentru necurăţie, pentru necredinţă şi pentru defăimare. Asupra acestor tulburări, doctoria este în acest fel: Mai întâi, trebuinţă este să ştim că, a avea gânduri rele, nu este nici un fel de păcat, când mintea şi voia omului nu se unesc cu aceste gânduri, iar, mai ales, când le şi urăsc pe ele şi nu le vor. Iar, când cu acele gânduri, mintea şi voia omenească, de bună voie, se îndulcesc cu ele şi le păstrează în inimă, binevoitoare faţă de ele, atunci acele gânduri sunt păcate de moarte. Iar dacă pe ele noi le urâm şi nu le voim, ci ele singure năvălesc asupra minţii noastre, iar noi ne întoarcem de la ele, atunci putem crede, că nu este voinţa noastră întru ele şi nu-i nevoie a ne tulbura în cugetul nostru. Că ele, mai mult ne înmulţesc nouă plata de la Dumnezeu, atunci când ne supără tare şi noi le biruim pe ele şi nu le primim. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viața Sfântului Cuvios Mucenic Efrem cel Nou

          Sfântul Efrem cel Nou – Marele Mucenic, Marele Tămăduitor, Grabnicul Ajutător întru toate nevoile și Marele Făcător de minuni – s-a născut în Grecia pe data de 14 septembrie 1384(de ziua Sfintei Cruci). Sfântul Efrem cel Nou a rămas orfan de tată încă de mic copil, astfel că el împreună cu ceilalți 6 frați ai săi au fost îngrijiți numai de mama sa evlavioasă. La vârsta de 14 ani, Sfântul Efrem cel Nou a intrat ca monah in Mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihăniților, din regiunea grecească Attica(de lângă localitatea Nea Makri). Pe data de 14 septembrie 1425 (tot de ziua Sfintei Cruci, când Sfântul Efrem cel Nou împlinea 41 de ani de viață și 27 de ani de aspră nevoință călugărească), Sfântul Efrem cel Nou a fost luat în robie de către turcii care au atacat mănăstirea de pe Colina Neprihăniților, iar ceilalți călugări din obștea sa au fost decapitați. Martiriul Sfântului Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – a durat 8 luni: a început pe data de 14 septembrie 1425(de ziua Sfintei Cruci, care este și ziua de naștere a Sfântului Efrem cel Nou), când turcii au cotropit Mănăstirea aflată pe Colina Neprihăniților(Nea Makri – Grecia) și au ucis pe ceilalți monahi prin decapitare, iar pe Sfântul Efrem l-au luat în robie; s-a sfârșit pe data de 5 mai 1426, într-o zi de marți, la ora 9 dimineața, când Sfântul Efrem cel Nou și-a dat sufletul în mâinile Domnului, în urma chinurilor cumplite la care fusese supus(a fost spânzurat cu capul în jos, în pântece i-au înfipt un tăciune aprins și i-au sfâșiat carnea). În toată această perioadă de 8 luni de robie, turcii l-au chinuit zi de zi pe Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, pentru a-l determina să-și lepede credința ortodoxă și să se facă musulman. Pătimirile suferite de Sfântul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din Nea Makri, au fost descoperite prima dată Monahiei Macaria, apoi și altor credincioși din Grecia. Sfântul Efrem cel Nou li s-a arăat acestor oameni uneori aievea(în realitate), iar alte ori s-a arătat în vis, pentru a-i îmbărbăta și a le promite ajutorul său (pe care oamenii l-au primit neîntârziat), apoi Sfântul Efrem le-a dezvăluit o parte din chinurile cumplite pe care le-a suferit pentru că și-a păstrat credința ortodoxă. Un credincios din Atena a văzut într-o vedenie înspăimântătorul martiriu al Marelui Mucenic și Tămăduitor Efrem. Iată cum descrie acesta pătimirile Marelui Mucenic Efrem cel Nou: “I-am văzut pe sălbaticii și turbații necredincioși coborând de pe coasta muntelui, însetați de sânge și de răzbunare împotriva monahilor creștini. Ţelul lor era de a-i ucide pe călugări, după ce îi vor fi supus la chinuri cumplite. Toți strigă și își rotesc săbiile deasupra capului, dând naștere unei atmosfere pline de sălbăticie și brutalitate. Ei sosesc la mănăstire, în această mică oază cu chiliile ei albe și cu bisericuța lor: loc nevinovat și neprihănit, deschis către Dumnezeu și dăruit oamenilor, cu ușurință cotropit de cei sălbăticiți. Încep să-i supună la aspre chinuri pe monahi. Dintre toți, Sfântul Efrem este cel mai pașnic și cel mai netulburat. Acest lucru îi scoate din minți. Astfel, în vreme ce altora le taie capul cu săbiile, pe Sfânt îl pun în lanțuri pentru a-l căzni și pentru a-i înfrânge voința cea către Dumnezeu, pentru a-l sili să se lepede de credința sa. Îl închid într-o mică celulă, fără mâncare și fără apă. Îl bat zi de zi, îl chinuiesc, îl umilesc, îi cer să-și lepede credința. Zilele trec fără ca ei să dobândească ceea ce râvnesc. Sfântul rămâne nestrămutat în credința față de Dumnezeul Cel adevărat, astfel că ei decid să pună capăt vieții lui, după ce mai întâi l-au chinuit în chip înspăimântător. L-au scos pe Sfânt din mica închisoare și l-au dus la copacul muceniciei sale, dudul care în acele zile era plin de frunze, toate verzi. L-au atârnat cu capul în jos și au început să-l bată cu turbare. L-au lovit, l-au înjurat, l-au batjocorit, L-au luat în râs pe Dumnezeul lui: "- Unde este Dumnezeul tău ca să te ajute acum?" l-au întrebat. Sfântul nu și-a pierdut bărbăția.  Se ruga: "- Doamne, nu ține seama de vorbele acestor oameni, însă facă-se voia Ta." I-au smuls barba, l-au tiranizat. Puterile lui se sleiesc. Unul, cu o bucată de fier, îl lovește în cap cu turbare, în partea stângă, lângă sprânceană. Veșmintele sale sunt zdrențuite, trupul îi este aproape dezgolit, rănile fără de număr. Dar ei încă nu sunt sătui de sânge. Ar vrea să-l mai chinuiască. Atunci, unul din cei care l-au martirizat ia o bucată de lemn aprins și i-o înfundă cu putere în pântece(în buric). Urletele sale sunt sfâșietoare, durerea lui nemăsurată. Ochii îi sunt sângerii. Sângele îi curge din pântece cu îmbelșugare, dar ei nici acum nu se opresc. Iau de la capăt aceleași cazne dureroase, de mai multe ori. Trupul său se zbate ca și cel al unui pește când îl scoți din apă. Toate mădularele sale sunt cuprinse de spasme. Și, curând, Sfântul nu mai are putere să vorbească. Puterile îl părăsesc, mai poate doar să se roage întru sine și să-I ceară iertare lui Dumnezeu. Din gură îi curg sânge și salivă, în același timp. Pământul de sub el s-a adăpat cu sângele său, care curge din belșug. Își pierde cunoștința. Păgânii îl socotesc mort. Cu o sabie taie frânghia care îl ține agățat în copac și trupul lui cade la pământ. Dar nebunia care îi mâna nu se oprește. Îl lovesc cu picioarele, îl bat, chiar și acum, când îl cred mort… După câtăva vreme Sfântul își vine puțin în fire. Cu puținele puteri care i-au mai rămas, își întredeschide pleoapele. Se roagă și îi aud glasul inimii: "- Doamne, în mâinile Tale Îţi încredințez duhul meu." Degetele sale se înfing de durere în pământ și, în această clipă, sufletul său se desparte de trupul lui de Mucenic. Atunci Îngerul Domnului se pogoară din Cer. În mâini ține o pernă roșie, din catifea. Deasupra așează sufletul Sfântului și se suie spre Cer. Atunci văd Îngeri înșirați la dreapta și la stânga, alcătuind o mare cărare cerească, iar îngerul Domnului trece prin mijlocul lor, însoțindu-l pe Sfântul Efrem către Domnul. Iar Domnul îl întâmpină, zicându-i: “Vrednic ești, Efrem, Căci pe Hristos L-ai mărturisit!” Ceea ce s-a întâmplat în continuare cu Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou a fost descoperit într-o vedenie unei călugărițe de la Sfânta Mănăstire Bunavestire din Nea Makri, Grecia. Măicuța a văzut cum un câine din mănăstirea din acele vremuri, alb cu pete negre, care trăise în vremea Sfântului, se ținea pe aproape de copacul scorburos(este vorba despre dudul de care a fost spânzurat Sfântul Efrem cel Nou, dud care există și astăzi, în jurul căruia s-a construit în zilele noastre un paraclis). Câinele era foarte nefericit și lacrimile îi curgeau din ochi. Atunci, trei țărani intrară în mănăstire; pe dată câinele începu un du-te-vino între țărani și copacul cel scorburos, lătrând. Unul din bărbați a înțeles că se întâmpla ceva. S-au apropiat și au văzut trupul însângerat și ciopârțit al Sfântului. Au săpat o groapă și au așezat trupul în ea. După ce ei au luat trupul Sfântului, câinele a alergat la scorbură și a luat o bucată din trup, căzută în urma numeroaselor chinuri la care fusese supus, și, a ținut-o cu delicatețe între dinți, a pus-o în mormânt laolaltă cu trupul Sfântului. Apoi oamenii au acoperit mormântul și au plecat. În iunie 1971, Sfântul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – i s-a arătat în vis unei măicuțe de la Mănăstirea sa de pe Colina Neprihăniților, și i-a dezvăluit o parte din chinurile la care a fost supus de acei otomani necredincioși. Sfântul Efrem i-a spus cu glasul său blând: "- Dacă ai ști cât am pătimit, chiar și la cap…" Și i-a arătat cu mâna: "- Mi-au înfipt cuie mari și mi-au pironit capul de un copac." Sfântul și-a făcut Semnul Sfintei Cruci și a continuat: "- Cu multe, foarte multe cuie." Vreme de peste 500 de ani, nimeni nu a știut nimic despre acest Mare Mucenic, iar în data de 3 ianuarie 1950, monahia Macaria a descoperit, prin revelație dumnezeiască, Sfintele Moaște ale Marelui Mucenic Efrem cel Nou, precum și viața și pătimirile sale. De aceea, Sfântul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din Nea Makri(Grecia), este sărbătorit de două ori pe an: pe 3 ianuarie(ziua aflării Sfintelor sale Moaște) și pe 5 mai(ziua adormirii sale întru Domnul, în urma chinurilor cumplite suferite ca Mare Mucenic).

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Sfinţii zilei

Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=22&p2000_imageid=980

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage05May.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-05-sf_irina.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai05.htm

Proloagele din 4 mai

 

Luna mai în 4 zile: pomenirea Sfintei Muceniţe Pelaghia, 

cea din Tarsul Ciliciei (+303-305)

        Această fecioară, Pelaghia, era din Tarsul Ciliciei şi a trăit pe vremea împăratului Diocletian, fiind fiică a unei femei văduve, păgână cu credinţa, dar de bun neam. Şi era Pelaghia minunată, la frumuseţe, înţeleaptă şi plină de frica lui Dumnezeu, încât însuşi fiul împăratului se logodise cu dânsa. Deci, auzind ea, de la creştini, despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a aprins de dragostea Lui, crezând în El şi primind cu râvnă şi bucurie, de la o slujnică a ei, creştină în ascuns, lumina cea nouă şi dătătoare de viaţă a Evangheliei lui Hristos. Deci, având ea un vis minunat, cu un episcop, ce boteza, s-a învoit, de la mama sa, să meargă să vadă pe o doică a ei, dar s-a dus, în ascuns, la episcopul creştinilor şi mărturisind credinţa ei, prin taina Sfântului Botez s-a creştinat. Şi stăruia în rugăciune şi în fapte bune, căutând să fie de folos fraţilor ei în credinţă, în vreme de prigoană pentru creştinii de atunci. Iar mirelui său îi trimise veste că nu mai voieşte să-i fie soţie şi că şi-a închinat viaţa întreagă Mirelui ceresc, pe Care nu-L va mai părăsi niciodată. De aceasta înştiinţându-se, fiul împăratului, fiind în multă întristare, din multă dragoste ce avea pentru ea, şi-a pus singur capăt zilelor, omorându-se cu sabia. Iar Diocleţian, tatăl său, trimiţând ostaşi, au adus pe fecioară şi, neputând să o întoarcă de la credinţa în Hristos, a poruncit să aprindă un bou de aramă şi s-o arunce în el. Şi aşa Sfânta Pelaghia şi-a luat sfârşitul şi cununa mărturisirii, în ziua de 4 mai. Dumnezeului nostru slavă!

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre ava Visarion, 

cum gonea dracii prin cuvânt

A venit odată un îndrăcit la Schit şi s-au făcut rugăciuni pentru dânsul la biserică şi nu ieşea demonul, că era aspru. Şi au zis clericii: "Ce să facem demonului acestuia? Nimeni nu poate să-l scoată, în afară de ava Visarion. Şi de-l vom ruga pe el pentru aceasta, nici la biserică nu vine. Deci, aceasta să facem: iată, când va veni dimineaţă, mai înainte de toţi, la biserică, să-l facem pe cel ce pătimeşte să stea în locul lui şi, când va intra, să-l rugăm şi să-i zicem lui: "Deşteaptă şi pe acest frate, ava." Şi au făcut aşa. Şi venind bătrânul dimineaţă, au stat ei la rugăciune şi i-au zis lui: "Deşteaptă şi pe fratele." Şi i-a zis lui bătrânul: "Scoală-te şi ieşi afară." Şi îndată a ieşit demonul dintr-însul şi s-a tămăduit omul din ceasul acela.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Teodor Studitul, 

ca prin voinţă şi cu sârguinţă  să lucrăm pentru mântuirea noastră

        Fraţilor şi părinţilor, este vreme pentru tot lucrul, după cuvântul cel scris, iar vreme pentru a lucra la mântuirea noastră este pururea. Că zice Apostolul: "Totdeauna, bucuraţi-vă, neîncetat, rugaţi-vă, întru toate mulţumiţi". Că prin aceste trei fapte bune se hotărăşte şi se cuprinde mântuirea noastră. Că şi totdeauna a ne bucura este făcător de dreptate. Iar rugăciunea neîncetată nu dă loc diavolului împotriva noastră. Şi a mulţumi totdeauna, este dovadă luminată a dragostei celei către Dumnezeu. Deci, punând rânduială în cele trei părţi, ne facem plăcuţi Domnului. Şi, deci, să nu ne împuţinăm cu sufletul nicidecum, nici să slăbim, prin trândăvie, la slujbe, în cântările de psalmi şi la lucrul mâinilor noastre, ci, cu toată îndelunga-răbdare să le săvârşim, ca nişte iconomi ai darului lui Dumnezeu, cel de multe feluri. Au nu vedem pe ostaşi, cum se duc, împreună cu împăratul, cu toată sârguinţa? Şi către ce? Şi unde? La războaie, la înjunghieri, la moarte. Şi ei se duc, adică pentru slava aceasta de acum, vremelnică, şi pentru o bogăţie care trece; şi se duc la aceasta cu osârdie. Iar noi, chemaţi fiind la Împărăţia Cerurilor, la viaţa cea veşnică, la bucuria cea negrăită, oare, nu cu toată sârguinţa şi trezvia şi nu cu trândăvie şi slăbiciune, ne vom înfăţişa, pe noi înşine, ca nişte buni ostaşi ai lui Hristos, înaintea lui Dumnezeu? Citiţi cartea pe care o am şi o ţin în mâini şi vedeţi şi cunoaşteţi vitejiile Sfinţilor Părinţi, cele scrise în ea. Câtă sârguinţă era la dânşii, cât de mare înfierbântarea duhului, cât de mari le erau nevoinţele! Şi acum, pentru aceasta, i-a proslăvit pe dânşii bunul Dumnezeu, lucrând prin ei semne şi minuni. Acolo au strălucit, nu numai cei ce au fost dintru început buni şi neînvăţaţi la răutate, ci, şi cei ce s-au abătut de la bine şi întru cumplite păcate au căzut, dar, au folosit pocăinţa cea preabună. Că zice Apostolul: "Deşteaptă-te, cela ce dormi şi te scoală din morţi şi îţi va străluci ţie Hristos." Nu ştii că bunătatea lui Dumnezeu te aduce pe tine la pocăinţă, şi că, după împietrirea ta şi după inima ta cea nepocaită, îţi aduni ţie urgie, pentru ziua urgiei şi a descoperirii şi a dreptei Judecăţi a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui? Vezi, defăimătorule, şi înfricoşează-te de îngrozire şi scoală-te din somnul defăimării şi al neluării în seamă. Că şi moartea soseşte fără de veste. Iată, a trecut dincolo şi fratele Candid, cu evlavie, şi, mai înainte de el, altul, şi, după aceasta, altul va urma, că nimeni nu rămâne aici, ci, toţi, vom trece dincolo. Însă, fericit este acela ce bine a vieţuit, că a câştigat viaţa veşnică, prin sârguinţă şi prin osârdie, a agonisit pe cele mai bune şi mai înalte. Ci, de vreme ce viaţa este ca un târg, încă deschis şi adunat, iar locul cel de schimburi şi de cumpărături, pentru Împărăţia Cerurilor, ne stă înainte, veniţi vă rog, fraţilor şi părinţilor, toţi să priveghem, toţi să ne trezim, toţi să câştigăm cele dumnezeieşti şi nestricăcioase. Ca, împreună cu toţi fraţii noştri, moştenitori să ne facem ai Împărăţiei Cerurilor, în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=22&p2000_imageid=979
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage04May.shtml
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-04-sf_pelaghia.html
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai04.htm

Proloagele din 3 mai

 

Luna mai în 3 zile: pomenirea Sfinţilor Mucenici 
Timotei şi Mavra, soţia lui (+295)

        Sfântul Timotei era din satul Penapion, cleric al Bisericii şi a trăit pe vremea lui Diocleţian, împăratul Romei. Deci, tânăr fiind, Timotei şi-a luat, ca soţie, o fecioară, cu numele Mavra. Şi, nefiind ei împreună nici douăzeci de zile de la nuntă lor, s-a pornit prigoană împotriva creştinilor, iar Timotei, fiind prins, a fost adus înaintea lui Arian, dregătorul Tebaidei, spre cercetare. Drept aceea, i-a poruncit dregătorul să înfăţişeze cărţile, din care citea creştinilor, învăţându-i, dar el n-a voit să facă una ca aceasta, ci, încă, a răspuns dregătorului, că el ţine cărţile ca pe nişte copii ai săi şi că se întăreşte din ele şi capătă ajutor, cu puterea dumnezeieştilor cuvinte, scrise într-însele şi că nimeni nu-şi dă de bună voie copiii la moarte. Deci, prigonitorul, mâniindu-se de îndrăzneala lui Timotei, a dat poruncă să-l pună la grele chinuri. Şi degrabă, la porunca dregătorului, slujitorii i-au străpuns urechile lui Timotei cu fiare înroşite în foc, încât acesta şi-a pierdut lumina ochilor, scurgându-i-se ochii. I-au legat apoi gleznele la o roată şi i-au pus o zăbală în gură, iar, după aceea, spânzurându-l cu capul în jos, i-au atârnat de grumaji o piatră grea, mărindu-i astfel, şi mai mult, durerea. Dar, neslăbind el în credinţă, la aceste chinuri, prigonitorii au crezut că vor putea îndupleca pe femeia lui să slujească idolilor. Iar ea, neascultând de ei, ci mai mult luând aminte la cele ce o învăţa Sfântul Timotei, soţul ei, a mărturisit că este creştină. Pentru aceasta i-au smuls părul capului, şi i-au tăiat toate degetele şi au aruncat-o într-un cazan cu apă clocotită, în care, nearzându-se Sfânta, dregătorul gândea că apa nu este clocotită şi că este apă rece. Şi, cerând el să i se toarne apă din cazan pe mână, îndată i s-a jupuit pielea de pe mână. Şi multe alte chinuri şi răni au îndurat Timotei şi soţia sa, dar n-au încetat o clipă, a mărturisi credinţa lor în Hristos şi a defaima păgânească închinare la idoli. Deci, vazâdu-i tari în credinţă, dregătorul a dat poruncă să fie răstigniţi amândoi, unul în faţa altuia. Şi, după nouă zile de chin şi-au dat duhul, în ziua de trei mai. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Întru această zi, cuvânt despre Sfântul Sisoie, cum a înviat un mort, numai prin cuvânt

       A mers odată un mirean la ava Sisoie, în muntele lui ava Antonie, având împreună cu sine şi pe fiul său. Şi pe cale s-a întâmplat că a murit fiul lui. Şi nu s-a tulburat, ci l-a luat pe el la stareţ, cu credinţă. Şi a căzut cu fiul său, ca şi cum i-ar face metanie, ca să fie binecuvântat de stareţ. Şi, sculându-se, tatăl a lăsat copilul la picioarele bătrânului şi a ieşit afară din chilie. Iar bătrânul, socotind că îi face metanie, a zis copilului: "Ieşi afară, scoală", că nu ştia că este mort. Şi, îndată, s-a sculat şi a ieşit. Şi văzându-l pe el tatăl său s-a înspăimântat şi, intrând s-a închinat bătrânului şi i-a spus lui minunea. Şi, auzind bătrânul s-a mâhnit, că nu voia să se ştie aceasta. Iar ucenicul lui a poruncit tatălui să nu spună nimănui, până la sfârşitul zilelor stareţului.

Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Teodor Studitul, ca să luăm aminte la noi înşine şi să fugim de locurile pierzătoare

        Fraţilor şi părinţilor, vremea ne cheamă pe noi, după praznic, iarăşi să venim la vorbire şi obişnuitele învăţături le îndreptăm spre voi. Venim la aceasta cu osârdie, ştiind că la aceasta suntem puşi şi că vai este nouă de nu vă vom vorbi, pe cât este cu putinţă. Deci, ce putem să zicem pentru cele ce au trecut? Că, precum neguţătorii, aşa şi fiecare din voi, în sfântul şi marele Post, adunându-şi bogăţia duhovnicească, a ajuns ca la un liman, la Sfintele Paşti, aducând cu sine multe bunătăţi şi poveri de fapte bune, adică: post, privegheri, rugăciuni, iubire de lucrare şi toate celelalte sârguinţe ale evlaviei. Însă grija cea mare este ca aceste fapte bune, să se păzească, nu oricum s-ar întâmpla. Că nu se cuvine a socoti, despre limanul cel duhovnicesc, ca şi despre limanul cel simţit. Că la cel simţit, adică, după ce se porneşte în călătorie, cu corabia pe mare, călătorul întru nelucrare se află şi fără grijă de valurile mării şi de primejdii. Iar aici, la cel duhovnicesc, se întâmplă dimpotrivă lucrul, că, prin odihna trupului, mai mult se sălbăticesc patimile şi năpădesc să intre, împreună cu ele şi anumite vifore, adică duhuri ale răutăţii, duhurile lăcomiei pântecelui, duhul desfrânării, duhul iubirii de arginţi, duhul trândăviei, duhul întristării, duhul trufiei şi al fricii, ca să nu ne scufundăm, la liman. Că Sfântul David, a căutat, oarecând, fără păzire la femeia lui Urie şi ceea ce a pătimit, o ştiu toţi cei ce citesc Cartea a doua a Împăraţilor. Ia aminte, tu, ascultătorule, fugi de locurile şi de năravurile, cele pierzătoare ale păcatului. Pune-ţi canon şi pune strajă ochilor, auzului, mirosului şi gustării, pipăirii, mâncării şi băuturii şi somnului, ca să nu rămâi cufundat în viforul patimilor. Însă, şi aceasta, se cuvine să cunoaştem, că cela ce înoată în marea cea smintită, acela, fără de voie, este supus la furtuni şi la întreitele valuri, iar cel ce trece marea gândurilor, acela stăpân este şi al furtunii şi al alinării. Că, dacă leapădă cu bărbăţie gândurile cele necuviincioase, se umple de alinare şi are Duhul Sfânt împreună-călător, precum se istoriseşte despre Sfântul Arsenie cel Mare, în Pateric. Iar cela ce are simţirile slăbite, iar poftele sălăşuiesc în el, ca nişte izvoare, acela însuşi ridică vifor rău întru sine. Unul ca acesta, dacă nu-şi va linişti şi domoli degrabă gândurile care-l învălmăşesc, acela va ajunge să zică cuvântul cel jalnic: "Venit-am întru adâncurile mării şi viforul meu m-a scufundat pe mine." Deci, să punem căpetenie duhul şi să nu lăsăm pe cel mai rău să-l tragă în jos pe cel mai bun, ci, să stăpânească duhul şi el să ducă pe cel mai rău către cele mai bune şi mai înalte. Oare, nu ştiţi ce a lucrat păcatul? Au n-a adus el moartea în lume? Au n-a stricat el tot pământul? Au n-a umplut el lumea de morminte, din veac şi până acum? Fiindcă nestricăcios era omul înainte de călcarea poruncii şi nici o răutate nu avea început, atâta vreme cât cel întâi-zidit a petrecut neclintit şi neschimbat întru porunca cea dată lui. Acesta, adică păcatul, era pricinuitor muncilor celor veşnice. Acesta este şi arderea focului celui nestins al gheenei, acesta este mâncarea şi roaderea viermelui celui neadormit. Acesta, pe omul cel ce era întru cinste, l-a făcut să se asemene cu dobitoacele cele fără de minte. Deci, de vreme ce într-acest fel atât de pierzător şi de moarte aducător este păcatul, se cuvine să fugim de dânsul, fraţilor, cu toată puterea, şi fapta cea bună să, o alegem şi să o îmbrăţişăm. Că fapta bună, pe oameni îi arată ca îngerii şi împotriva morţii se ridică şi dracilor se împotriveşte, şi, împotriva stăpânitorilor lumii acesteia, saltă şi dănţuieşte, iar, mai pe urmă, Împărăţia Cerurilor o dăruieşte, pe care, să dea Dumnezeu ca, noi toţi, să o dobândim, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine slava şi stăpânirea, împreună cu Părintele Cel fără de început şi cu Prea Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici

S-a născut în 1821 la Bucureşti primind numele la botez de Ioan. Pe la vârsta de 20 de ani intră ca vieţuitor la Mănăstirea Cernica, atras fiind de viaţa isihastă ce se trăia aici, sub oblăduirea stareţului Calinic. În 1846 este tuns în monahism, primind numele de Irodion. Odată tuns în monahism, tânărul monah Irodion conştientizează marea vocaţie la care a fost chemat adăugând nevoinţă peste nevoinţă. Era foarte iubitor de fraţi, nu discredita pe nimeni niciodată, se ferea de orice vorbire de rău, postea foarte mult, dormea doar 3-4 ceasuri pe noapte şi făcea sute de metanii pe zi. Prin aceste nevoinţe devine foarte iubit de toata obştea, impunând mult respect şi apreciere chiar şi faţă de stareţul său.

În septembrie 1850 stareţul său Calinic este hirotonit episcop la Râmnicu Vâlcea unde şi-a luat cu el mai mulţi ucenici pentru a-i fi spre ajutor în refacerea episcopiei amintite ce era într-o vizibilă decădere.

Printre ucenicii luaţi este şi monahul Irodion pe care-l va detaşa pe la sfârşitul anului 1851 la Schitul Lainici de pe Valea Jiului şi pe care-l va hirotoni în diacon şi apoi în preot în anul 1853, numindu-l ecleziarh. Iar în 1854 îl numeşte stareţ la schitul Lainici. Între 1854-1900 stareţul Irodion a păstorit 41 de ani acest schit cu mici intermitenţe. A fost cel mai longeviv stareţ al schitului Lainici din toate timpurile.

După moartea duhovnicului său, Sfântul Calinic, episcopul, îşi ia ca duhovnic pe ucenicul său Irodion, stareţul de la Lainici. Astfel ucenicul îi devine duhovnic avei. Nu după mult timp, cucerindu-se de evlavia sa, Sfântul Calinic îl va numi „Luceafărul de la Lainici”. Simţea o mare uşurare, avea o aleasă încredere şi deosebită apreciere la adresa stareţului Irodion.

Venea foarte des la Lainici Sfântul Calinic la povaţă şi spovadă. Se cunoaşte faptul că spre sfarşitul vieţii avea la sufletul său acea triadă de mănăstiri – Cernica, Frăsinei şi Lainici, la care ţinea foarte mult şi pe care le susţinea în rugăciunile sale.

Cuviosul Irodion, ca toţi marii sfinţi, a avut foarte multe ispite din partea confraţilor săi, dar el, formându-se în duhul isihast cernican, le biruia cu smerenie şi cu răbdare. Cu cât înainta în virtute, cu atât i se înmulţeau ispitele, călindu-se în ele precum aurul în foc. Acesta fiind paradoxul sfinţeniei – suferinţa.

Foarte repede îşi duce faima atât în Oltenia cât şi dincolo de Carpaţi, în Transilvania Imperiului Austo-Ungar. Devenise făcător de minuni din viaţă. Avea puterea de a alunga duhurile necurate din oameni, îi radiografia la prima vedere, spunându-le păcatele lor şi cele ale înaintaşilor lor.

La un moment dat îi aduce îi aduce în dar, o femeie ce locuia în aceşti munţi, un vas cu lapte. Cuviosul îi refuză categoric vasul cu lapte spunându-i ca nu-l primeşte deoarece nu-i de la capra ei.

• Ba nu, părinte, de la capra mea este. L-am muls acum, este proaspăt.
• Nu, femeie, nu-l primesc pentru că nu mai este cu adevărat de la capra ta. Aseară ai dat-o diavolului şi foarte des ai acest obicei rău. De aceea pentru ca ai dat diavolului capra, laptele nu mai este al ei, ci al diavolului. Te rog iartă-mă, dar nu-l primesc!

Vădită femeia fiind de păcat s-a întors acasă cu laptele cerându-şi iertare şi făgăduindu-i că nu va mai drăcui niciodată.

Deci observăm cum stareţul Irodion era văzător cu duhul. Foarte multă lume se vindeca şi afla alinare de la el.

Pe 3 mai 1900 Cuviosul Irodion se mută la Domnul. La 7 ani de la mutarea sa la Domnul, stareţul Teodosie Popescu, la insistenţele ucenicului Cuviosului Irodion – ieromonahul Iulian Draghicioiu, cere epsicopului Râmnicului blagoslovenia pentru a-l dezgropa. Aceasta fiind o foarte veche tradiţie monahală, care se păstrează mai ales în Muntele Athos până azi ca la 7 ani de la moartea monahului se dezgroapă şi i se face din nou slujba înmormântării.

Aşa s-a petrecut şi cu trupul Cuviosului Irodion. Este dezgropat, însă cu toţii au rămas surprinşi deoarece trupul era întreg şi neputrezit. Au raportat episcopului faptul acesta, la care episcopul ar fi exclamat: „Aista mi-ai fost, Irodioane” (adica chiar aşa sfânt cu adevărat mi-ai fost, Irodioane).

Însă, i-au făcut slujba înmormântării şi l-au pus în mormânt, deoarece Lainiciul nu avea osuar sau gropniţă, cum aveau alte mănăstiri mai mari, pentru a fi puse acolo. Cuviosul Irodion fiind în viaţă, a profeţit că la câţiva ani de la mutarea sa la Domnul Lainiciul va fi pustiit. Ceea ce s-a şi întâmplat în Primul Război Mondial. „Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi trupul şi nu uitaţi legămintele călugăreşti ce le-aţi dat lui Hristos”
( Patericul românesc, pag. 472, Ioanichie Bălan).

În acest război mondial ucenicul cuviosului Irodion, ieromonahul Iulian Drăghicioiu este luat prizonier de către armatele germane, deportat în Germania, unde a şi murit în lagăr ca martir. Fotografia părintelui Iulian ne-a fost dăruită în anul 2008 de către o strănepoată de-a dumnealui, socotind această descoperire ca o mare taină ce se vrea desluşită.

La mormântul Părintelui Irodion se făceau minuni, se vindecau demonizaţii şi se alungau duhurile necurate. Veneau oamenii atât din Regat cât şi din Transilvania să-şi aline durerile şi suferinţele la mormântul Cuviosului Irodion, unde se şi întâmplau.

În 1929 este numit stareţ la Lainici părintele Visarion Toia împreună cu un grup de 6 monahi de la Frăsinei. Printre monahii veniţi cu Părintele Visarion erau Calinic Cărăvan, următorul stareţ isihast 1952-1975, Părintele Nicodim Sachelarie, Gherontie Ghenoiu şi alţii.

La mormântul Cuviosului Irodion făcându-se multe minuni, vrăjmaşul diavol sub masca evlaviei a îndemnat pe diverse persoane (probabil şi monahale) să dezgroape mormântul şi să sustragă părticele din moaştele cuviosului. De aceea părintele Visarion găsind această situaţie ingrată, a dezgropat pentru a doua oară moaştele prin anii 1930 (prima fiind în 1907). Am putea numi aceasta ca o a doua aflare a moaştelor Cuviosului Irodion. A pus moaştele într-un alt sicriu mai mic şi le-a îngropat la o adâncime de 2,5 metri. La fundul gropii de 2 metri adâncime a săpat altă gropniţă mai mică de 1,2/0,7 metri, a pus sfintele moaşte în acel sicriu mai mic, le-a îngropat, a pus pământ normal peste ele iar la adâncimea normală a unei gropi de 1,8 – 2 metri a presărat alte oseminte de la alt părinte pentru a deruta pe toţi potenţialii viitori căutători de sfinte moaşte. Toate acestea le-a făcut foarte tainic. Nu ştim dacă următorul stareţ Calinic Cărăvan a ştiut această taină. Cert este că celălalt stareţ de după părintele Calinic, părintele Caliopie 1975 – 1985 a făcut săpături ca să dezgroape sfintele moaşte prin 1985. A săpat la 2 metri adâncimea unei gropi normale, a găsit acele oase puse la derută, a astupat groapa şi a închis subiectul.

După 1990, cei care au rămas au fost învinuiţi, acuzaţi de diferite persoane evlavioase că nu vor să dezgroape sfintele moaşte. Se ştia că s-a încercat de către Părintele Caliopie în 1983 dar nu se putea spune deoarece s-ar fi produs confuzie şi necredinţă. S-au răbdat toate acele insulte şi s-a aşteptat momentul.

Mitropoliţii Olteniei de după 1990; Î.P.S. Nestor si Î.P.S. Teofan au dorit să canonizeze pe Cuviosul Irodion cercetându-i viaţa plină de sfinţenie, însă probabil nu se împlinise numărul de rugăciuni.

Noul mitropolit al Olteniei Î.P.S. Irineu având evlavie specială la Sfântul Calinic şi implicit la duhovnicul său Cuviosul Irodion a purces la demararea procesului de canonizare (cercetare istorică şi dezgroparea mormântului).

În ajunul Sfântului Calinic, pe 10 aprilie 2009, cu post de câteva zile şi cu rugaciune asiduă, însuşi mitropolitul Irineu împreună cu obştea mănăstirii au participat la dezgropare. Ajungând la 2 metri adâncime s-a dat de acele oseminte străine.

A fost un examen foarte greu, îi cuprinsese pe toţi deznădejdea că nu s-a găsit ceea ce se căuta. Î.P.S. Mitropolit a poruncit să se sape în continuarea mormântului, cu toate că era iarbă, însă spre surprinderea tuturor s-a dat de un schelet întreg. Iniţial s-a crezut că acesta este dar deznădejde. Era alt vieţuitor, aşa cum scria pe cărămida de sub cap:  „Mitrofan schimonahul 1864”.

Î.P.S. Mitropolit Irineu a poruncit să se sape în partea opusă la celălalt capăt al mormântului. La 2 metri adâncime s-a dat de alte oseminte mai vechi la care se pare că se mai umblase.

Deznădejde şi dezamăgire i-a cuprins pe toţi. Deja se săpaseră 3 morminte la rând unul în capul celuilalt. Se făcuseră o groapă imensă de 6 metri lungime, 2 metri adâncime şi 1,5 metri lăţime. Toţi se rugau cum puteau şi cum ştiau. Se pare că se năruia orice speranţă. La fundul gropii centrale era pământul mai moale, s-a început evacuarea lui şi spre surprindere, se întrezărea conturul unei alte gropi mai mici. Au inceput să apară semne. S-a găsit la 2,1 metri adâncime un toc de bocanc după care au început să apară cuie ce erau aproape descompuse de rugină.

Primul impact vizual pozitiv a fost în momentul când a apărut prima parte din sfintele moaşte. Aveau o culoare maronie-portocalie. În al doilea rând erau nefireşti de uşoare, ca un pai, ca o hârtie. Iar în al treilea rând au început să emane un miros plăcut.

În cele din urmă s-a găsit şi cărămida cuviosului Irodion ce i-a fost pusă sub cap.

Astfel s-a descoperit marea comoară ascunsă intenţionat a doua oară prin anii 1930 la 2,5 metri adâncime. S-a descoperit în parte marea taină a Luceafărului de la Lainici. După 109 ani Sfântul Irodion se lasă a fi descoperit pentru a treia oară. O putem numi a treia aflare a moaştelor Sfântului Irodion de pe data de 10 aprilie 2009. De data aceasta au fost puse într-o raclă la închinare în biserică spre folosul duhovnicesc al tuturor doritorilor şi al cinstitorilor sfinţilor din ceruri.

Sfântul Calinic l-a numit pe cuviosul Irodion “Luceafărul de la Lainici” deoarece cu adevărat a fost un mare luceafăr, un mare luminător şi rugător. Sfântul Irodion este ultima verigă a lanţului neo isihast românesc din sec. XIX.

Neo isihasmul românesc începe la sfârşitul secolului al XVIII-lea prin Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velicikovschi Stareţul de la Neamţ, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Grigorie Dascălul, Sfântul Calinic de la Cernica şi continuă cu Sfântul Cuvios Irodion, Stareţul de la Lainici.

Îi multumim Sfântului Prea Cuviosului Părintelui nostru Irodion pentru că a acceptat a fi dezgropat de nevredniciile noastre şi-l rugăm fierbinte să mijlocească şi pentru noi înaintea Prea Sfintei Treimi. Amin!

Sursa:
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=22&p2000_imageid=977
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage03May.shtml
http://paginiortodoxe.tripod.com/