Proloagele din 17 octombrie

 

Luna octombrie în 17 zile: pomenirea Sfântului Prooroc Osea

          Sfântul Prooroc Osea a trăit cu opt veacuri înainte de Mântuitorul Hristos, pe vremea când evreii din ţinutul Samariei au fost luaţi în robia asirienilor (721 î.d.H.). A fost un bărbat de mare credinţă în religia strămoşilor săi şi curat la inima sa, prooroc însufleţit de Duhul Sfânt. Drept aceea, a fost trimis de Dumnezeu să întoarcă de la rătăcire pe poporul Său, care ajunsese a se închina idolilor şi a întors pe mulţi la adevărata credinţă. Ne-a rămas de la el o carte în 14 capitole, cuprinzând o parte din cuvântările lui către conducători şi către popor, carte care astăzi se află în Biblie. Este cel dintâi prooroc din Scriptură care înfăţişează legământul dintre Dumnezeu şi poporul Său, ca pe legătură dintre bărbat şi femeia sa, ca o legătură de dragoste. Prin idolatria sa, poporul a nesocotit pe Dumnezeu, iubirea Lui a fost batjocorită. "Ceea ce vrea Dumnezeu - spune Proorocul - este mila şi iubirea, nu jertfele. Dumnezeu nu pedepseşte decât pentru a mântui. El osândeşte sila şi nedreptatea, dar după ispăşire şi căinţă, El va primi iarăşi pe poporul Său şi-i va face parte de fericire şi pace." Osea a proorocit sub patru regi, aproape treizeci de ani şi murind, la adânci bătrâneţi, a fost îngropat cu cinste în ţara sa. 

Întru aceastã zi, pomenirea Sfântului, Preacuviosului Mucenic Andrei Criteanul (+767).            Acest fericit părinte al nostru, Andrei, s-a născut şi a crescut în Gorgotina, cetatea cea aleasă a Critului, din părinţi dreptcredincioşi şi iubitori de fapte bune. Şi creştea cu bune învăţături şi era, cu mare căldură, lucrător al poruncilor lui Dumnezeu. Deci, pe vremea împărăţiei lui Constantin Copronim (741-775), văzând turma lui Dumnezeu că se strică de eresul luptătorilor împotriva icoanelor, adică de acest împărat şi de părtaşii lui, a venit la Constantinopol şi a mărturisit cu îndrăzneală adevărul înaintea împăratului, mustrând fără de frică păgânătatea lui. Iar împăratul, nesuferind îndrăzneala lui, nelăsându-l să vorbească mai mult, a poruncit celor de faţă să-l prindă; şi s-au pornit, cu ucigaşe mâini, a-l apuca de cap, alţii de mâini, alţii de umeri, alţii de haine, în ce chip se putea mai mult şi mai de ocară, ca să facă voia celui ce poruncea şi l-au doborât la pământ pe cel înalt cu gândul. Şi nu s-au oprit, până ce nu l-au târât, încât însuşi împăratul, după ce l-a pedepsit destul pentru îndrăzneală a poruncit de l-au lăsat. Deci, Sfântul spunând şi multe altele către împărat despre Sfintele icoane, pe urmă a zis: "De vreme ce pe cei ce ocărăsc chipurile împăraţilor, o, împărate, îi pedepseşti cu grele certări de moarte, ca şi cum v-ar ocărî pe voi, la câtă urgie şi pedeapsă dumnezeiască, vă veţi osândi pe voi, cei ce ocărâţi icoana lui Dumnezeu?" Atunci tiranul, aprinzându-se foarte de mânie, a poruncit de l-au dezbrăcat şi l-au întins şi atât l-au bătut de rău cu legături de ştreanguri, cât se roşise locul sub el, de curgerea sângelui. Deci, văzând că nici cu daruri, nici cu înfricoşări nu-l pot învinge pe acest viteaz, iarăşi l-au pus la cumplite chinuri, fără de omenie. Şi i-au pătruns coastele şi i-au zdrobit gura cu pietre, şi l-au aruncat în temniţă. Iar a doua zi, aducând din nou pe Sfântul înaintea sa şi văzându-l şi mai îndrăzneţ, împăratul a poruncit de l-au bătut şi-i strujeau carnea şi l-au pătruns cu rănile, cât se rupeau şi cădeau bucăţi din trupul lui. Iar în cele din urmă, legându-i fericitele picioare cu ştreanguri, l-au tras pe pământ, târându-l prin tot târgul, silindu-se cei ce-l târau ca să-l arunce la locul tâlharilor şi al făcătorilor de rele. Deci, aşa fiind târât Mucenicul, a ieşit înaintea lui un pescar, venind de pe mare cu peşte şi-l întinse în târg ca să-l vândă şi, pornindu-se din îndemnare drăcească, luă satîrul lui cel de măcelărie şi, tăind un picior din trupul Sfântului, puse capăt alergării şi nevoinţei fericitului, care trecu astfel la cereştile lăcaşuri. Iar cinstitele sale moaşte, le aruncară la locul făcătorilor de rele, aflându-se multă vreme amestecate cu trupurile îngropate acolo. Deci, doisprezece oameni îndrăciţi, adunaţi din multe părţi ale cetăţii, s-au dus acolo, ca şi când ar fi fost sfătuiţi şi găsiră cinstitul trup, zăcând fără de cinste şi atingându-se aceştia de dânsul, întru acel ceas se tămăduiră, luând tămăduirea ca plată a aflării. Şi, luându-l, l-au dus şi l-au îngropat la un loc sfinţit, ce se cheamă Crisis, întru slava Domnului nostru. Şi ne-a rămas de la el vestitul Canon de pocăinţă, ce se citeşte în Postul mare. 

Întru aceeaşi zi, cuvânt despre tâlharul 

ce s-a mântuit prin puţine lacrimi.

        În zilele lui Mauriciu împăratul (582-602), a fost un oarecare tâlhar din părţile Traciei, cu totul sălbatic şi cumplit şi era în aşa fel, că mulţi nu l-au putut prinde pe el. Deci, auzind de aceasta, împăratul a trimis la dânsul crucea sa, zicându-i: "Nu te teme !" Iar tâlharul, văzând cinstita cruce şi crezând cuvântul împăratului, a venit şi a căzut la picioarele împăratului, mărturisindu-se. Iar împăratul, cu bucurie, l-a primit şi l-a iertat. Apoi, trecând puţine zile, a căzut în boală şi zăcea în casa de oaspeţi şi, adormind, a văzut înfricoşătoarea judecată. Şi, trezindu-se în noaptea următoare, dacă s-a văzut pe sine bolnav şi aproape de ieşirea din viaţă, s-a întors la rugăciune către Dumnezeu, plângând şi zicând, cu amare lacrimi: "Nu cer de la tine, Iubitorule de oameni, ceva mai mult decât numai câte le cerea, prin mărturisire, tâlharul cel mai înainte de mine. Şi,  precum spre tâlharul acela, aşa şi faţă de mine, tâlharul, minunează milele iubirii Tale de oameni şi primeşte această suspinare a mea de moarte, pe pat, nu pe cruce. Şi, precum ai primit pe cei dintru al unsprezecelea ceas, care nimic vrednic nu au lucrat, aşa mă primeşte şi pe mine, afundându-mă în lacrimile mele cele puţine şi curăţindu-mă cu ele. Dă-mi mie iertare, necerând ceva mai mult de la mine, că nu mă încape vremea şi pânditorii cei de prin peşteri s-au apropiat. Dar să nu stai împotrivă, nici să-mi iei seama cu deamănuntul, că nu vei afla în mine ceva bun. Că m-au cuprins fărădelegile mele şi, către seară, rău am ajuns, că nenumărate sunt datoriile mele. Ci, precum ai primit suspinarea cea amară a lui Petru, primeşte-o şi pe a mea, iubitorule de oameni, turnând lacrimile acestea peste zapisul păcatelor mele şi, cu buretele milostivirii Tale, şterge greşelile mele cele neasemănate". Şi aşa, multe ceasuri mărturisindu-se tâlharul şi cu mahrama ştergându-şi lacrimile sale şi-a dat duhul, precum ne-au spus cei de aproape ai săi. Iar cârmuitorul cel mai mare al casei de oaspeţi a văzut, în somn, în ceasul în care a murit tâlharul, nişte demoni mulţi, care, venind la patul tâlharului, cu multe zapise, aveau scrise mulţime de păcate tâlhăreşti. Şi, iată, doi tineri frumoşi au adus o balanţă şi purtând demonii toate zapisurile tâlharului, au tras în jos un taler al balanţei, iar celălalt taler stătea sus. Deci, au zis îngerii cei luminoşi: "Oare nu avem de pus aici nimic ?" Şi au zis unul către altul: "Ce putem să avem? Că nu-i mai mult decât zece zile de când s-a întors de la ucidere". Şi, când a grăit acestea, a adăugat: "Să căutăm vreun lucru bun". Şi a aflat unul dintre ei mahrama, întru care erau lacrimile lui şi a zis: "Cu adevărat, aceasta este mahrama cu lacrimile lui; să o punem, deci, de cealaltă parte a cumpenei şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu împreună cu ea şi vom vedea ce va fi". Şi numai cât au pus-o pe ea de cealaltă parte şi a şi tras îndată şi a risipit zapisele ce erau de partea dracilor. Şi au strigat cu un glas, zicând: "Cu adevărat a biruit iubirea de oameni a lui Dumnezeu". Şi, luând sufletul tâlharului, l-au dus pe el cu ei. Iar demonii, tânguindu-se, au fugit ruşinaţi. Aceasta văzând-o, cârmuitorul casei s-a sculat şi, alergând, a intrat în cameră şi, venind la patul tâlharului, a aflat trupul cald încă, de vreme ce sufletul său se dusese la Dumnezeu, iar mahrama pe ochii lui fiind, plină de lacrimi. Şi, luând mahrama, a întrebat pe împărat şi a zis: "Să lăudăm pe Dumnezeu stăpâne, că am auzit că în zilele stăpânitoarei tale împăraţii s-a mântuit un tâlhar". Iată, cu adevărat, acum am văzut, numai de vom şi crede că sunt adevărate, că bine este să ne pregătim pe noi înşine şi să întâmpinăm cu pocăinţă ceasul cel înfricoşător al mântuirii. 

    

Întru aceeaşi zi, cuvântul Sfântului Antioh, 

despre îndrăznealã şi despre aprinderea mâniei.

       Asemenea este la oameni iuţimea, cu zăduful cel mare, a cărui năpădire oamenii, nesuferind-o, fug de el şi stau pentru odihnă la umbră, care este blândeţea şi tăcerea. Bine este a se depărta, ca de un fum iute, de îndrăzneala iuţimii şi a mâniei şi a veni la tămâia cea binemirositoare, care este liniştirea. Că nimic nu strică atât faptele bune ca mânia omului iute. Şi iarăşi, nimic nu curăţeşte sufletul cel greşit ca frica lui Dumnezeu şi buna smerenie, ca a învăţa cuvintele Domnului şi a se într-arma adeseori cu rugăciunea. Iară iuţimea urâtă este, precum este scris la Ecleziast: "Urât este Domnului tot cel iute la limbă şi tot cel ce nu se înfrânează de la îndrăznire. Că de voi mustra pe cel fără de minte în mijlocul adunării îl ruşinezi pe el, dar nu-i vei lua nebunia lui". Şi iarăşi: "Înţelepciunea luminează faţa omului, iar faţa celui fără de ruşine urâtă va fi." Şi la Proverbe zice: "Leapădă de la tine iuţimea şi cuvintele cele de ocară !" Şi iarăşi: "Cela ce laudă cu mare glas pe prietenul său nu se osebeşte cu nimic de cel ce îl blesteamă". Şi iarăşi: "Cel ce-şi păzeşte gura sa, îşi păzeşte sufletul său de necaz". Să ne nevoim, iubiţilor, cu tot sufletul, ca să nu dăm loc să ne stăpânească pe noi îndrăzneala cea rea, care prăpădeşte toate roadele cele de fapte bune ale omului. Că a se înălţa cu îndrăzneală, neplăcut este lui Dumnezeu şi la oameni. Şi aceasta ştiind-o, David zicea: "Bine este mie că m-ai smerit, ca să mă învăţ îndreptările Tale" (Ps. 118, 71). Iar Pavel a zis: "Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc" (IICor.12,7). Şi iarăşi: "Cine se va lăuda că are inima curată înaintea Domnului ? Sau cine va îndrăzni înaintea Lui să zică: "Sunt drept ?" De asemenea şi Domnul, când a îndrăznit Petru de a zis: "Milostive Doamne, nu va fi Ţie una, ca aceasta," l-a certat pe el, zicându-i: "Mergi înapoia Mea, satano !" Iar, fiind întrebat, după învierea Domnului: "Petre, oare Mă iubeşti tu pe Mine ?". Cu toată dăruirea, Petru a răspuns: "Adevărat este, Doamne, Tu ştii că Te iubesc !" Lui Se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

 

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/octombrie/Proloage17Oct.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=27&p2000_imageid=1204

Proloagele din 16 octombrie

Luna octombrie în 16 zile: Pomenirea Sfântului Mucenic Longhin sultaşul.

           Sfântul Longhin a trăit pe vremea lui Tiberiu împăratul (14-37). Se trăgea din părţile Capadociei şi slujea în oaste ca sutaş, pe când în Palestina cârmuia Ponţiu Pilat. A fost orânduit, din porunca acestuia, să slujească la Sfintele Patimi şi la Răstignirea cea de bună voie a Domnului Hristos, pentru mântuirea lumii. El este acela care L-a împuns pe Iisus cu suliţa în coastă şi tot el, cu ostaşii lui, a făcut de strajă după îngropare, la mormântul Domnului, până la Înviere. Deci, fiind el martor la semnele ce s-au făcut la patima lui Hristos, precum cutremurul, schimbarea soarelui în întuneric, strălucirea îngerului Învierii, s-a luminat la inima sa şi, crezând în Domnul, împreună cu alţi doi ostaşi din ceata sa, a zis: "Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta !" (Matei 27, 57). Drept aceea, n-a primit arginţii care i se dădeau lui de către iudei, ca să tăgăduiască Învierea şi să mărturisească mincinos că trupul Domnului a fost furat de ucenicii Săi. Deci, lăsându-şi slujba sa la oaste, s-a întors în ţara sa, Capadocia şi a propovăduit, ca un apostol, învierea lui Hristos şi credinţa cea nouă. O veche tradiţie spune că Pilat a înştiinţat pe împăratul Tiberiu că Longhin sutaşul a părăsit dregătoria ostăşească şi că Pilat a primit de la Roma scrisoare cu poruncă împărătească pentru uciderea lui Longhin. Deci, Pilat a trimis ostaşi de i-au tăiat capul lui Longhin şi celor doi ostaşi care credeau ca şi dânsul. Şi, ducând la Ierusalim capul lui Longhin, spre încredinţarea lui Pilat, acesta a aruncat sfântul cap la gunoi, afară din cetate. Iar după mulţi ani, o femeie de bun neam din Capadocia, pierzându-şi vederea a mers la Ierusalim cu fiul ei, singurul născut, nădăjduind să-şi găsească leac orbirii, la cele sfinte locuri; dar acolo a ajuns-o moartea fiului ei şi plângea, acum, cu îndoită jale. Dar i s-a arătat în vis Sfântul Longhin şi, spunându-i cine este, i-a arătat ei şi locul unde este îngropat capul său şi o îndemna să-l scoată de acolo, că se va tămădui de ochi. Femeia a lucrat cu multă credinţă şi osârdie şi, aflând gunoiul, a săpat cu mâinile ei şi a scos capul Sfântului: şi s-a tămăduit vederea ochilor, ba încă a văzut în vis şi pe fiul ei, în cinste, la un loc cu Sfântul. Şi aşa, căutând ea lecuirea ochilor, nu numai aceasta a dobândit-o, ci şi pe Sfântul l-a aflat de atunci cald ocrotitor. Şi, zidind ea o preafrumoasă biserică în Capadocia, a aşezat acolo muceniceştile moaşte şi au fost multă vreme izvoare de tămăduiri, pentru toţi credincioşii, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos.  

Întru aceastã zi, cuvânt despre Sfântul Andrei, 

care se ruga pentru cei ce-l necãjeau şi cum a vãzut Raiul.

        Pe când umbla Sfântul Andrei printre oameni în târg aproape de stâlpul pe care l-a ridicat Sfântul împărat Constantin(este vorba de stâlpul deasupra căruia Sfântul împărat a pus întru slavă, cinstitele piroane cu care a fost pironit pe cruce trupul cel de viaţă făcător al lui Hristos-Dumnezeu, pentru acoperirea şi păzirea Constantinopolului), o oarecare femeie cinstită, luminată de Duhul lui Dumnezeu, fiind în somn, a văzut pe fericitul Andrei, că umblă printre mulţi oameni, strălucind ca un stâlp de văpaie şi slobozind scântei de foc în văzduh. Iar unii, fără de minte fiind, îi dădeau brânci, alţii îl băteau peste grumaji, alţii făcându-i felurite alte necazuri şi mulţi, privind la dânsul, ziceau: "Câte nebunii face acesta !" Dar, să nu mai fie aşa nici vrăjmaşilor noştri ! Căci, iată, după dânsul umblau nişte făpturi vinete şi întunecate, grăind: "O, de n-ar mai da Dumnezeu pe altul ca acesta pe pământ, că nimeni altul nu ne-a ars inima noastră ca acesta. Că, nevrând să facă slujbă stăpânului său, s-a prefăcut nebun şi batjocoreşte pe toată lumea." Încă a mai văzut femeia aceea că întunecaţii însemnau pe cei ce băteau pe Sfântul şi ziceau în sinea lor: "Aceasta ne este nouă măcar de mângâiere, că prosteşte îl bat pe el, că pentru această pricină vor fi osândiţi în ceasul morţii lor, întrucât pe plăcutul lui Dumnezeu l-au bătut fără chibzuinţă şi nu le este lor spre mântuire." Acestea auzindu-le, cu Duhul lui Dumnezeu, Sfântul, ca o văpaie făcându-se asupra vineţilor acelora, le-a risipit, cu putere înfricoşătoare, semnele lor şi-i ocăra pe ei, zicând: "Nu vi se cade vouă a-i însemna pe aceştia, că eu m-am rugat Stăpânului meu, ca să nu le fie lor păcat din aceasta, adică pentru că mă bat pe mine, că din neştiinţă o fac şi se cade ca de lucrurile cele din neştiinţă să primească iertăciune." Iar după ce a auzit pe Sfântul grăind aşa către vineţii aceia, femeia a căutat în sus şi a văzut că, iată, cerul era deschis, ca nişte porţi şi ieşeau de acolo o mulţime de rândunele frumoase, iar în mijlocul lor, un porumbel mare, alb ca zăpada, S-a pogorât şi stătea cu rândunelele, deasupra Sfântului, purtând o frunză de aur, ca de măslin, în gura sa şi grăia către dânsul, ca omul, aşa: "Primeşte frunza aceasta, că Tatăl Atotţiitorul şi Domnul Savaot ţi-a trimis-o ţie, ca semn din Rai, că eşti milostiv şi iubitor de oameni, precum este şi El milostiv şi te va proslăvi pe tine şi El Însuşi va înălţa numele Său prin tine, că ai socotit a-i milui pe cei ce te bat pe tine şi a nu avea ei din aceasta păcat." Şi aceasta zicând, porumbelul a stat pe capul lui. Deci, văzând această minune, acea milostivă femeie a început a se mira. Apoi, venindu-şi iar întru sine, după vedenia din vis, nu putea să mai vadă nimic şi, minunându-se, zicea: "O, câţi luminoşi are Dumnezeu pe pământ şi nimeni nu ştie de dânşii." Şi de multe ori a voit să spună cele ce vedea, dar Puterea lui Dumnezeu o oprea pe dânsa, că chiar de ar fi dorit, de frică, tăinuia minunea aceea. Deci, odinioară, a întâmpinat Andrei pe femeia aceea şi i-a zis: "Păzeşte-mi taina mea, Varvara(că aşa era numele ei) şi să nu o spui la nimeni acum, până ce voi trece la locul acoperământului celui minunat al casei lui Dumnezeu !" Iar ea i-a zis lui: "Chiar de aş voi să spun cuiva, nu pot, cinstite părinte luminătorule şi Sfinte al lui Dumnezeu, că mă opreşte pe mine o Putere nevăzută şi intră cutremurând oasele mele şi puterea mea întru mine se tulbură." Dumnezeului nostru, slavă !  

Întru aceeaşi zi, cuvânt despre un călugăr făţarnic.

        Ne spunea Atanasie presviterul o istorie înfricoşătoare: că este o mânăstire, ce se numeşte Galata şi acolo a fost un călugăr, pe care îl socoteau sfânt cu viaţa, când era viu, care lucru abia la sfârşit s-a arătat. Că acesta se făcea că posteşte înaintea fraţilor, iar, pe ascuns de ei, mânca; şi de aceasta fraţii nu ştiau nimic. Deci, a venit asupra lui o boală trupească şi, iată, văzându-se înaintea morţii, a chemat la el pe toţi fraţii. Iar ei au venit la dânsul, vrând să audă de la el ceva mare, ca de la un bărbat cinstit. Dar el, cu amar, tremurând cumplit şi scuturându-se, a început a striga, zicând: "Vai de mine, ticălosul, fraţilor. Că, iată, acum m-am dat cumplitului vrăjmaş, că într-acest fel de necurăţie am vieţuit. Că înaintea voastră mă arătăm că postesc, precum aţi şi crezut toţi, iar pe ascuns de voi am mâncat, care lucru nu l-aţi ştiut. Şi iată acum sunt dat balaurului, spre mâncare şi legându-mi cu coada picioarele, genunchii şi grumajii, cumplit mă strânge, iar capul său, în gura mea bătându-l, trage, prin sorbire, tot ticălosul meu suflet." Dar, pe când zicea el acestea despre sine, îndată a murit, că nu l-a mai lăsat Dumnezeu să trăiască, că i-a primit pocăinţa lui, izbăvindu-l de balaurul pe care îl vedea. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin. 

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/octombrie/Proloage16Oct.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=27&p2000_imageid=1203

 

Proloagele din 15 octombrie

 

Luna octombrie în 15 zile: pomenirea Sfântului, sfinţitului Mucenic Lucian, preotul Antiohiei celei mari (+312). 

       Sfântul Lucian preotul era din cetatea Siriei, numită Samosata, născut din părinţi dreptcredincioşi. Rămas orfan de tânăr, a împărţit averea săracilor şi, slobod de grijile lumeşti, se nevoia cu trăirea duhovnicească şi cu cercetarea Sfintelor Scripturi, luând ca dascăl pe un cărturar vestit, anume Macarie din Edesa. Cuprinzând astfel, cu mintea adâncul învăţăturii creştine şi dovedindu-se, cu viaţa lui, plin de înţelepciune, tânărul Lucian a fost rânduit preot în Antiohia. Deci, vrând să vadă şi pe alţii strălucind în dreapta credinţă şi în înţelepciune, asemenea cu sine, a întemeiat şcoala, învăţând pe tineri, că adunase mulţime de ucenici, el fiind învăţător al îndoitei înţelepciuni: cea din Scripturi şi cea duhovnicească. Şi era iscusit la scrierea repede şi frumoasă şi multe cărţi a scris, încât din această lucrare se hrănea şi pe sine şi pe cei săraci. Deci, lăsându-şi casa şi mergând la Nicomidia pentru propovăduirea credinţei, a fost prins de ostaşii lui Maximian-Galeriu, pe vremea prigonirii lui Diocleţian (286-305). Şi, fiind ţinut în temniţă, Sfântul a făcut dar, Bisericii din Nicomidia, o carte scrisă de el, având trei coloane pe fiecare faţă, carte care cuprindea tot Testamentul Vechi şi Nou, îndreptând greşelile ce se strecuraseră în Scriptură, atât din graba copiştilor, cât şi din răutatea ereticilor. După nouă ani de închisoare, în al 311-lea an de la Hristos, a fost adus din nou înaintea judecătorului şi, cunoscându-se statornicia gândului său, l-au aruncat iarăşi în temniţă, după ce i-au frânt încheiturile mâinilor şi ale picioarelor şi l-au ţinut întins 14 zile pe hârburi ascuţite, lăsându-l multe zile fără apă şi fără mâncare. Iar, sosind praznicul dumnezeiescului Botez al Domnului, a dorit Sfântul, cât şi creştinii din temniţă, să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Prin nebăgarea de seamă a străjerilor, s-a putut aduce puţină pâine şi vin. Şi cum Sfântul nu se putea ridica şi cum nu avea nici masă pentru liturghie, Lucian a zis: "Pe pieptul meu să faceţi Sfânta Jertfă." Şi s-a săvârşit Sfânta Liturghie pe pieptul Mucenicului şi s-au împărtăşit toţi creştinii din temniţă, bucurându-se. Iar în dimineaţa zilei următoare, a trimis dregătorul pe slujitorii săi cu poruncă, dacă Lucian este încă viu, să-l sugrume. Dar îndată ce slujitorii au intrat în temniţă, Sfântul a strigat de trei ori, cu glas tare: "Sunt creştin!" Şi aceasta zicând, şi-a dat duhul. Deci, i-au aruncat trupul în mare, iar un delfin, din voia lui Dumnezeu, ţinându-l pe spate l-a scos din adânc la uscat şi fraţii, cunoscându-l, l-au îngropat cu cinste. După mulţi ani, Sfânta Elena, mama marelui Constantin, a ridicat pe mormântul Sfântului Lucian o prea frumoasă biserică. Dumnezeului nostru, slavă! Amin.

Întru această zi, poveste de folos, despre nevoinţa unui monah şi mucenic.

       Un oarecare monah, al cărui nume n-am putut să-l aflu, a trăit în Schit şi a fost ascultător de părintele său, vreme de mulţi ani. Din zavistia diavolului însă, acesta a căzut din ascultare şi a plecat de la stareţul său fără pricină, având asupra lui osânda cea pentru neascultare, şi a intrat în Alexandria. Deci, l-a prins pe el păgânul stăpânitor de acolo şi, luând de pe dânsul haina călugărească, îl silea pe el să se închine la idoli, dar el n-a voit, pentru care pricină, fără de milă bătându-l, i-a tăiat capul cu sabia, iar trupul lui l-a aruncat la mâncarea câinilor. Dar oarecare creştini au luat, noaptea, trupul mucenicului şi, punându-l în sicriu cu aromate, l-au aşezat cu cinste în altarul Bisericii, ca pe un pătimitor. Iar când începea a se săvârşi  dumnezeiasca Liturghie şi sfinţitul slujitor zicea: "Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi", se ridica racla cu moaştele mucenicului şi, în văzul tuturor, ieşea din Biserică, fără atingere de mâini omeneşti şi petrecea în tinda Bisericii până la sfârşit, iar, după sfârşitul Liturghiei, racla iarăşi intra singură în Biserică şi stătea în altar la locul ei. Şi aceasta o făcea la toate Liturghiile, ieşind şi iarăşi intrând, spre marea mirare a celor ce vedeau. Iar, unul din cei mari, credincios fiind şi îmbunătăţit, văzând unele ca acestea, s-a rugat lui Dumnezeu ca să le descopere lor pricina ieşirii Mucenicului din Biserică, în timpul Sfintei Liturghii şi a câştigat cererea. Că îngerul Domnului, stând de faţă, i-a zis lui: "Ce te înspăimântezi de ceea ce se face ? N-au luat, oare, Apostolii şi urmaşii lor puterea de a lega şi dezlega? Iată, mucenicul pe care îl vedeţi ieşind din Biserică, a fost ucenicul cutărui pustnic(şi i-a spus numele), pe care, neascultându-l s-a dus, fiind legat de dânsul prin canon de neascultare şi, până acum, petrece în acelaşi canon nedezlegat. Cunună, adică, şi-a luat ca un mucenic al lui Hristos, dar nu poate să stea în altar, cât se săvârşeşte Liturghia, că, poruncindu-i lui îngerul, iese şi va ieşi, până ce nu-l va dezlega pe el cel care l-a legat." Unele că acestea auzindu-le, acel fericit bărbat s-a dus degrabă la pustnic şi, spunându-i lui toate, l-a adus pe el la Alexandria, la mucenicul lui Hristos, şi deschizându-i racla, a făcut pustnicul asupra lui dezlegare şi iertare şi l-a sărutat pe el. Şi, stând să se săvârşească dumnezeiasca Liturghie, de atunci, mucenicul a petrecut, nemaiieşind din altar.  

Întru această zi, cuvânt despre Sfântul Andrei, la îngroparea unui bogat

        Sfântul Andrei, umblând la lucrul cel bun, în grabă trecând, a văzut de departe ducând pe un mort, înaintea sa. Şi era omul acela foarte bogat şi mulţime multă de popor mergea după dânsul, cu multe lumânări şi tămâieri. Iar clericii cântau pe lângă el obişnuitele cântări de îngropare şi plângere multă se auzea de la ai săi. Şi vedea Sfântul, cu ochi înainte văzători, ce se făcea la mortul acela şi a privit îndelungată vreme, până ce a început să nu se mai simtă pe sine. Şi, iată, a văzut mulţime de arapi mergând înaintea lumânărilor şi cu glas strigând: "Amar lui, amar lui." Şi ţineau şi nişte saci în mâini şi turnau cenuşă pe oamenii care mergeau împrejurul mortului. Iar ceilalţi jucau şi râdeau fără de ruşine, ca nişte neruşinaţi. Alţii urlau cum urlă câinii, iar alţii guiţau ca porcii, că mortul era pentru ei prilej de bucurie şi de veselie, alţii, mergând împrejurul lui, stropeau pe cel mort cu apă urât mirositoare, iar alţii zburau prin văzduh împrejurul patului şi mare duhoare ieşea din trupul păcătosului aceluia. Iar alţii mergeau în urmă, bătând din mâini şi din picioare, făcând larmă mare, batjocorind pe cei ce cântau şi grăind: "Să nu vă dea vouă Dumnezeu nici unuia să vedeţi lumina, ticăloşilor creştini, de vreme ce cântaţi la un câine: "Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul lui, că şi robul lui Dumnezeu îl numiţi pe acesta, care este vinovat de toată răutatea." Şi privind iarăşi, iată una din căpeteniile drăceşti, cu ochii învăpăiaţi, ţinea în mâinile sale smoală şi pucioasă, mergând la mormântul nenorocitului aceluia, ca să-i ardă trupul. Iar săvârşindu-se îngroparea, iată şi îngerul în chipul unui tânăr frumos, cuprins de întristare şi plângând cu mare plângere. Şi era aproape de Sfântul Andrei, mergând alăturea. Deci, socotindu-l Andrei că acesta  este un tânăr din cei de aproape ai omului celui mort şi pentru aceasta plânge, s-a apropiat şi i-a zis: "Juru-te pe tine, Dumnezeul cerului şi al pământului, să-mi spui care este pricina plângerii tale ? Că n-am văzut niciodată pe nimeni plângând aşa după mort, ca pe tine." Şi a zis îngerul către dânsul: "Pricina plângerii mele este că am fost păzitor al acestuia, pe care l-ai văzut ducându-l la mormânt şi, iată, l-a luat pe el diavolul; aceasta este pricina plângerii şi întristării mele." Şi a zis Sfântul către dânsul: "Acum am înţeles cine eşti tu. Rogu-mă dar, ţie, Sfinte înger, spune-mi mie, ce fel au fost păcatele lui, pentru care l-a luat pe el diavolul în mâinile lui ?" Răspuns-a îngerul: "De vreme ce voieşti să ştii aceasta, Andreie, alesule al lui Dumnezeu, netăcând, îţi voi spune ţie, că văd frumuseţea sufletului tău, strălucind ca aurul cel curat şi, văzându-te pe tine, m-am mângâiat puţin de necazul meu. Acest om era bărbat  cinstit la împărat, însă era plin de păcate şi foarte hain în viaţa sa şi desfrânat şi adulter şi sodomit, înşelător şi nemilostiv, iubitor de argint, mincinos şi urâtor de oameni, pomenitor de rău, luând camătă, călcător de jurământ, pe slugile sale le chinuia cu foamea, cu bătăile, lăsându-le fără de haine şi fără încălţăminte, iarna. Şi în aşa fel era pângărita lui aprindere şi urâta lui poftă, că a spurcat ca la trei sute de suflete şi pe mulţi i-a ucis şi sub pardoseala grajdurilor de cai i-a îngropat. Şi a venit asupra lui secerişul şi l-a aflat pe el moartea nepocăit şi, negrăite păcate având, au luat dracii sufletul lui, iar spurcatul lui trup, ai văzut singur cu ce fel de batjocură a fost petrecut de duhurile răutăţii. Deci, pentru aceasta, o, sfântule suflete, eu mă întristez şi, cuprins de necaz mare, plâng, că cel păzit de mine este acum de râs demonilor." Acestea grăindu-le, îngerul lui Dumnezeu nevăzut s-a făcut de la Sfântul. Iar cei ce mergeau pe uliţă, văzându-l numai pe Sfântul Andrei stând de vorbea singur, iar pe înger nevăzându-l, ziceau între ei: "Vedeţi pe nebunul acesta, cum glumeşte şi către zid vorbeşte, nepriceputul ?" Şi-l împingeau pe el şi-l goneau, zicându-i: "Ce-ţi este ţie, nebunule ? Grăieşti cu zidul, nevrednic fiind să vorbeşti cu oamenii ?" Iar Sfântul, tăcând, s-a dus, şi, mergând la un loc ascuns şi aducându-şi aminte de nenorocitul acela pe care-l văzuse ducându-l la groapă, plângea cu amar de pierzarea lui şi grăia rugăciunea către nevăzutul Dumnezeu. Iar după ce a sfârşit, a văzut dracii venind la mormântul ticălosului aceluia. Şi, iată, s-a pogorât îngerul Domnului ca un fulger, iute, ţinând în mâini un băţ de aramă şi gonea duhurile necurate de la primejduitul acela, ca să nu-l ardă cu smoală şi cu pucioasă, pentru rugăciunea Sfântului. Dumnezeului nostru, slavă !

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Antioh, despre camătă.

        Oamenii lumii acesteia niciodată nu se lasă de sfadă, dacă nu-şi iau lucrurile cu un câştig. Că iau camăta ca preţ al adevărului, ca şi când începătura de răutate şi de asupreală este dreptul lor. Deci, pentru aceasta, cei ce iau camătă, necuraţi şi aspri se numesc şi sunt urâţi înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Drept aceea, la creştini, gândul şi chiverniseala din camătă este lucru cu totul de lepădat şi de defăimare, precum a zis Proorocul despre cetatea cea nedreaptă, din mijlocul căreia nu lipseşte camăta şi vicleşugul. Iar despre cel drept a zis: "Argintul său cu camătă nu l-a dat." Şi iarăşi: "De camătă şi de strâmbătate va izbăvi sufletele lor." Iar la Proverbe zice: "Să nu-ţi înmulţeşti bogăţia ta din camătă şi din dobândă, ci să miluieşti pe cel sărac ca să te mântuieşti." Ştiu şi eu pe unii că şi-au păgubit capetele şi sufletele după dobânda cea din camătă. Iar Legea porunceşte, zicând: "Celui de o credinţă cu tine, să nu-i dai din camăta argintului  şi a bucatelor, nici din cea a toate roadele." Şi iarăşi: "Lucrurile tale să nu le dai cu camătă." Iar Eclesiastul, pentru cei ce se îmbogăţesc din camătă şi din strâmbătate, a zis aşa: "Este o nedreptate pe care am văzut-o sub soare, bogăţie adunată din cămătării, care piere rău în gâlcevi şi nu se va curăţi sufletul acela de păcat şi toate zilele lui sunt în întuneric şi în mânie multă." Iar Apostolul a zis, către Timotei, scriind: "Pe cei bogaţi să-i înveţi să nu nădăjduiască în bogăţia lor, ci în Dumnezeu, Cel ce ne dă nouă toate din destul, ca să ne bucurăm de ele, îndeamnă-i a se îmbogăţi prin fapte bune, să fie milostivi şi prin aceasta a se strânge noua comoară în ceruri."  Deci, supunându-vă fraţilor, dumnezeieştii Scripturi, depărtaţi-vă de cumplita luare de camătă şi de pofta aceea urâtă de Dumnezeu, că înjugată este camăta cu vicleşugul. Să râvnim mai bine râvnei celei bune a fericitului Zaheu, zicând împreună cu dânsul: "Iată, jumătate din avuţia mea, Doamne, o dau săracilor şi, de am năpăstuit pe cineva, întorc împătrit", ca şi noi să auzim de la Stăpânul, Mântuitorul, Cel ce ştie cele ascunse ale noastre: "Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia." Căruia Se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Sursa:http://www.ortodoxism.ro/proloagele/octombrie/Proloage15Oct.shtmlhttp://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=27&p2000_imag

Proloagele din 14 octombrie

 

Luna octombrie în 14 zile: Cuvioasa maica noastrã Parascheva cea nouă

      Aceasta s-a născut în satul Epivata din Tracia, nu departe de Constantinopol şi a trăit pe vremea despărţirii Bisericii de la Roma de Biserica sobornicească ortodoxă(1054). A fost crescută de părinţii ei în teama de Dumnezeu şi în deprinderea faptelor bune creştineşti, dar mai cu osebire în deprinderea rugăciunii, a postului şi a milosteniei. Nu o dată s-a dezbrăcat de hainele sale cele bune şi le-a dat săracilor, îmbrăcând hainele proaste ale acelora, ceea ce i-a adus mustrarea şi uneori la bătaia din partea părinţilor. Dar fecioara a arătat hotărâre în folosirea averii sale şi după moartea părinţilor ei. Ca una ce nutrea dorinţa de a se retrage din lume şi de a trăi în singurătate, aproape de Domnul, auzind odată, la biserică, cuvintele Evangheliei: "Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34), Sfânta a înţeles că, pentru ea, a venit vremea să lase toate şi să urmeze pe Mântuitorul. Moştenind o mare avere de la părinţi, împreună cu fratele ei Eftimie, care avea să fie mai târziu episcop la Madita, tânăra Parascheva şi-a dăruit săracilor partea ei de moştenire şi s-a retras la o mănăstire de fecioare lângă Constantinopol, ducând o viaţă aspră, la anii tinereţii ei, după rânduiala monahilor. Că, aprinzându-se de dumnezeiasca dorire, cine va putea spune izvorul lacrimilor şi suspinurile ei cele multe şi neîncetate, neavând altă grijă decât întâmpinarea Mirelui, zicând: "Pe Tine, Mirele meu, Te caut." Că se sârguia vrăjmaşul să o ducă la deznădejde, înfricoşând-o prin năluciri şi arătări. Dar a biruit pe diavolul, precum David pe Goliat, ferindu-şi sufletul şi trupul de păcat şi de necurăţie şi făcându-se mireasă iubită a lui Hristos. Deci a venit îngerul Domnului şi i-a zis: "Să laşi pustiul şi să te întorci în patria ta, că acolo ţi se cuvine să-ţi dai trupul pământului." Şi, înţelegând Cuvioasa că porunca este de la Dumnezeu şi că viaţa ei este scurtă, a lăsat fără voie pustiul şi, venind în împărăţeasca cetate, a intrat în Biserica cea prea frumoasă, în Sfânta Sofia şi în biserica Vlahernei, a Născătoarei de Dumnezeu şi a dat laudă lui Dumnezeu, că i-a ajutat să-L slujească cu credinţă şi a plecat, apoi, la Ierusalim să se închine Sfintelor Locuri ale Patimilor Domnului. Deci, ajungând la ţinta călătoriei sale pe pământ şi văzând, cu mare mulţumire sufletească, acele sfinte locuri călcate de picioarele Mântuitorului, a zburat ca o pasăre prin pustia Iordanului şi, aflând o mănăstire de fecioare, a intrat într-însa şi cânta necontenit laude lui Dumnezeu, vărsând râuri de lacrimi, că o stăpânea o nesfârşită dragoste de Mirele Hristos şi i se dăruise cea mai înaltă bunătate pustnicească, smerita cugetare. Deci, aşa nevoindu-se a ajuns până la 25 de ani.

Cuvioasa Parascheva s-a întors în patria sa, la Epivat. Şi, petrecând acolo încă doi ani, rugându-se pentru sine şi pentru toată lumea, şi-a dat obştescul sfârşit în mâinile preaiubitului ei Mire, Hristos cel viu, iar trupul ei a fost îngropat lângă biserică. Şi, trecând vreme de mulţi ani, Dumnezeu a descoperit moaştele ei, prin vedenii şi le-a proslăvit cu faceri de minuni. Că bolnavii şi îndrăciţii dobândeau tămăduire, atingându-se de sfintele ei moaşte. Deci, moaştele Sfintei au fost luate de împăratul Asan al românilor şi bulgarilor şi au fost aşezate, mai întâi, la Târnovo, au fost strămutate, apoi la Belgrad pe vremea sultanului Selim al II-lea şi, în sfârşit, au fost aduse la Constantinopol, la biserica patriarhiei. Aceste moaşte, mai pe urmă, Măria sa Vasile voievod le-a adus din Constantinopol în Moldova, la Iaşi, la mănăstirea Sfinţilor Trei Ierarhi, la 14 octombrie, în anul 1641 de la Hristos şi au fost aşezate în minunata lui ctitorie. Dimitrie Cantemir, luminatul domn al Molodovei, descrie astfel aducerea acestor sfinte moaşte la Iaşi: "Sultanul Murad al IV-lea a dat voie Domnului Moldovei, Vasile, să strămute sfintele moaşte din biserica patriarhicească a Constantinopolei şi le-a câştigat acestora pentru cele înalte şi multe binefaceri şi slujbe făcute Bisericii celei mari, că a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta otomană ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaşte. Iar toată strămutarea este zugrăvită pe peretele de miază-zi al Bisericii Trei Ierarhi." 

  Astăzi, moaştele Sfintei Parascheva se află în biserica sfintei Mitropolii din Iaşi. Cu ale ei sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

  

Întru aceastã zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Nazarie,  

Protasie, Ghervasie si Chelsie.

       Dintre aceşti Mucenici, Sfinţii Ghervasie şi Protasie erau fraţi şi, după mărturisirea Sfântului Ambrozie, sunt cei dintâi Mucenici ai Bisericii din Milano. Eu au pătimit în zilele lui Nero(54-68), după sfârşitul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Despre Sfântul Nazarie se ştie că era de bun neam din Roma şi că pe părinţii lui i-a povăţuit la credinţa Sfântul Apostol Petru însuşi, iar el a fost botezat de Sfântul Lin, episcopul Romei, la 20 de ani. Aprins de râvnă pentru mântuirea sufletelor, a părăsit cetatea sa, Roma şi a propovăduit în mai multe locuri din Italia, ca un vrednic urmaş al Apostolilor. Ajungând la Milano, păgânii l-au prins, împreună cu un tânăr, Chelsie, care-l însoţea ca ajutor în călătoriile sale şi amândoi au fost aruncaţi în temniţă. Acolo au întâlnit pe Sfinţii Ghervasie şi Protasie şi au fost osândiţi toţi patru la tăierea capului.

Întru aceeaşi zi, cuvânt al Sfântului Antioh, 

despre aşteptarea viitoarelor bunãtăţi

          Aşteptarea bunătăţilor viitoare este în luptă cu bunătăţile cele de acum. Pentru viaţa ce va să fie, toată viaţa, aceasta trece ca o umbră şi ca o pânză de păianjen şi, pentru nădejdea şi bucuria cea aşteptată, oamenii se sârguiesc a vieţui acolo unde-şi au nădejdea, căci cei a căror dorire este în ceruri, aceia, au trebuinţă de ieşirea lor din trup, înainte de a trece la veşnicile şi viitoarele bunătăţi, pe care mintea omenească nu poate să le ajungă. Pentru aceea, cu toată paza să ne păzim inima noastră, aşteptând să ne veselim în casa stăpânului Hristos, Dumnezeul nostru, Cel ce a sărăcit pentru noi şi patimi în locul nostru a luat ca să ne facă pe noi părtaşi Împărăţiei Lui şi de slava Lui, cea viitoare, să ne îndestulăm. Pe El iubindu-L, vom intra în locaşul cel gătit drepţilor şi vom vedea lumina cea neînserată şi ne vom bucura cu bucurie negrăită, unde este Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Că de aceasta şi Pavel scriind romanilor zice: "Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească.  Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit ?(Rom. 12, 1-2) Şi iarăşi a zis: "Nouă ne-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Sfânt, că Duhul toate le cearcă şi adâncurile lui Dumnezeu. Că cine din oameni ştie cele ce sunt în om ? Aşa şi tainele lui Dumnezeu nimeni nu le cunoaşte, fără numai Duhul lui Dumnezeu." Şi iarăşi: "Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de ele osânda, că chiar de sunt în lumea aceasta, nădejdea lor este plină de nemurire." Puţin fiind pedepsiţi aici, mari bunătăţi vor primi acolo. Că Dumnezeu i-a încercat pe ei aici şi i-a aflat vrednici de El. Ca pe nişte jertfe întregi i-a primit pe ei şi în ziua cercetării le va străluci soarele. Că de aceasta a zis David: "Seara se va sălăşui, lui plângerea, iar dimineaţa, bucuria" (Ps. 29, 5) Iar Apostolul: "Iar dacă aţi înviat cu Hristos, cele de sus căutaţi, unde este Hristos, şezând de-a dreapta Tatălui, cele de sus căutaţi, iar nu cele de pe pământ." Şi iarăşi: "Izbăviţi fiind de păcat, robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi rodul vostru spre sfinţenie, iar sfârşitul, viaţa veşnică" (Rom. 6, 22). Şi Domnul a zis: "Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse. Şi voi fiţi asemenea oamenilor care aşteaptă pe Stăpânul lor, când se va întoarce de la nuntă, ca, venind şi bătând, îndată să-i deschidă. Fericite sunt slugile acelea pe care, venind stăpânul le va afla priveghind. Adevărat zic vouă că se va încinge şi le va pune la masă şi, apropiindu-se, le va sluji". (Luca 12, 35-37) Dumnezeului nostru, slavă ! 

     

Întru aceeaşi zi, cuvânt al aceluiaşi Antioh, despre lãcomie.

     Zis-a Domnul: "Nimeni nu poate sluji la doi domni, că ori de unul nu va griji, iar de altul se va ţine, sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona", adică bogăţiei şi a vă slobozi de păcat, ca să vă faceţi robi ai dreptăţii. De va trece bogăţia alături, nu vă lipiţi inima de ea. Că amar este păcătosului celui ce umblă pe două căi. De vreme ce, după Lege, de va fi o parte stricată şi o parte curată, apoi necurat este tot. Asemenea şi lacomul nu are saţiu, măcar de are multe averi. Când multe câştigă, iarăşi mai multe pofteşte şi niciodată nu încetează din această deşartă poftire. Unul ca acesta nu aşteaptă sfârşitul vieţii, nici nu ştie că este ca un străin în această viaţă. Drept aceea şi el, cu cei fără de lege, se va rândui. Că este părtaş bogatului căruia i-a rodit ţarina. Şi, bine zic cărţile de unii ca aceştia: "Că, precum iadul şi pierzarea nu se satură, asemenea şi ochii omului nesăţioşi sunt." Iar Apostolul, vrând să tămăduiască o boală ca aceasta a lăcomiei, îi cheamă pe bogaţi, zicându-le: "Veniţi acum, voi, bogaţilor, plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile care vor să vină asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mâncat moliile"(Iacob 5, 1-2). Iar David, pentru unii ca aceştia, zice: "Ca un chip trece omul, dar în zadar se tulbură. Strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele"(Ps. 38, 9-10). Că de-a pururea adună şi după aceea, alţii le află şi aceia toţi ucenici ai diavolului se fac, că în stricăciune şi în pierzare au căzut. Şi Apostolul, iar îi învăţa, zicând: "Fugiţi de lăcomie, care este a doua slujire la idoli, pentru care vine mânia peste fiii neascultători.” Deci, bine este a nu se griji de nebuna laudă ce vine din bogăţie, ci a dori slava cea din Evanghelia lui Dumnezeu. Că cel ce-şi eliberează gândul de lăcomie poate să vadă meşteşugirile vrăjmaşului. Că s-a zis şi în Proverbe: "Nu ajută celor fără de minte bogăţia, iar dreptatea izbăveşte de la moarte. Că mai bun este lor numele cel bun, decât bogăţia cea multă. Şi pe cel ce vinde grâul scump îl blesteamă poporul, iar peste capul celui ce dăruieşte stă binecuvântarea. Că, cel ce nădăjduieşte în bogăţie, degrabă va cădea, iar cel ce sprijineşte pe cei nevoiaşi, acela va înflori." Iar Domnul a zis despre cel ce voia să-şi strice jitniţele sale şi mai mari să le zidească: "Nebunule, întru această noapte îngerii vor să-ţi ceară sufletul de la tine, deci cele ce ai gătit ale cui vor fi ?" Aşa este cu tot omul cel ce adună mult, iar în Dumnezeu nu se îmbogăţeşte, va pieri. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

        

  Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=27&p2000_imageid=1201

    

   

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/octombrie/Proloage14Oct.shtml

Proloagele din 13 octombrie

 

Luna octombrie în 13 zile: pomenirea Sfinţilor Mucenici 

Carp, Papil, Agatodor şi Agatonica(+250).

      Aceşti Sfinţi Mucenici ai lui Hristos au trăit pe vremea împăratului Decius (250-253) şi a lui Valerian, conducătorul Asiei. Pentru tăria credinţei lor şi pentru viaţa lor curată, Sfântul Carp se învrednicise să ajungă episcop la Tiatira, iar Sfântul Papil era diaconul său, având de la Hristos şi darul tămăduirilor, şi împreună răspândeau cu mult zel dreapta credinţă şi mângâiau poporul în suferinţele sale. Deci, au fost pârâţi împăratului, nu numai că ei înşişi nu se închină zeilor, dar că îndeamnă şi pe alţii să se lepede de idoli. A trimis atunci împăratul pe Valerian, sfetnicul său şi mare prigonitor al creştinilor, în părţile Asiei, iar acesta porunci ostaşilor ca Sfinţii Carp şi Papil să fie prinşi şi aduşi înaintea sa, la Tiatira. Deci, fiind prinşi şi întrebaţi, ei au mărturisit cu îndrăznire, înaintea tuturor, numele Domnului Hristos şi neprimind ei să aducă jertfă idolilor, au fost puşi la chinuri. I-au legat de cai iuţi şi i-au dus în goană, mai mult târându-i, de la Tiatira la Pergam, oraşul lor de naştere, iar acolo au fost bătuţi cu toiege cu spini şi trupurile lor au fost arse cu făclii, cât Sfântul Agatodor, slujitorul lor, fiind de aceeaşi credinţă cu ei, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, din aceste chinuri. Au fost apoi spânzuraţi, pe lemn şi, pe când li se strujeau trupurile, Sfântul Carp a zâmbit în chinuri şi, fiind întrebat: "De ce ai râs, Carp ?", acesta a zis: "Am văzut slava Dumnezeului meu şi m-am bucurat". Deci, îi tăvăliră peste spini, în sus şi în jos, şi i-au dat să-i mănânce fiarele şi, scăpând nevătămaţi, Sfinţii nu încetau a mărturisi pe Hristos, încât au fost osândiţi să fie arşi în foc. Iar pe când se înfierbânta cuptorul, s-a ivit şi Agatonica, sora lui Papil diaconul, care, mărturisind înaintea lui Valerian că şi ea este creştină, cerea să fie părtaşă la chinurile Mucenicilor. Deci, la porunca lui Valerian, tustrei au fost aruncaţi în cuptorul cel încins. Şi, rămânând nearşi, li s-au tăiat capetele cu sabia.

 

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Antioh 

despre mitã, dobândã şi iubirea de arginţi.

      Cel ce ia dobândă, cel ce ia mită, ca şi iubitorul de arginţi şi răpitorul sunt ca o căruţă cu patru cai, având ca vizitiu pe satan cel mândru, căruţă pe care Dumnezeu a surpat-o. Satan adună încă pe toţi cei ce-l urmează, spre a lor pierzare. Deci, nu se cade celor ce au minte a fi purtaţi de vrăjmaşul, ca nu împreună cu el să ajungă în groapa şi în focul cel veşnic, ci în viaţă, spre mai bine, să se îndrepteze, precum şi Apostolul zice: "Având hrană şi îmbrăcăminte, să fim îndestulaţi cu acestea." Iar cei ce vor să se îmbogăţească au parte de nenorociri şi de cursele vrăjmaşului, nepăzind poruncile apostoleşti, iar, mai bine zis, ale lui Dumnezeu, care grăieşte: "Să nu câştigaţi nici aur, nici argint, nici să vă îngrijiţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi cu ce vă veţi îmbrăca !" Că pe cel ce adună bogăţie pe această cale, îl surpă Dumnezeu şi cu ale sale picioare îl calcă. Încă şi în cartea Proverbelor, înfruntă pe cel ce ia mită, zicând: "Cel ce iubeşte argintul, nu se va sătura de argint şi să nu apuci de la cel sărac, că sărac este şi nu ştie umbla". Că zice Domnul: "Mai bine este a da, decât a lua". Iar în Lege zice: "Să nu dezvinovăţiţi pe cel necurat, pentru mită şi nici să nu iei mită, fiindcă mita creşte şi orbeşte ochii celor ce văd". Că şi Samuil ţinând porunca Legii, grăia către norod: "Oare din mâinile voastre am luat izbăvirea ? Iată martor este Domnul, că n-a ajuns mita în mâinile mele". Iar Proorocul Amos, mâniindu-se pe judecători, zicea: "Mită aleasă de la săraci aţi luat". Iar Isaia, ocărând cetatea zicea: "Dregătorii tăi iubesc mita, dispreţuind răsplătirile. Vai celui ce face dreptate celui necurat pentru mită şi lucrul cel drept pe nedrept îl ia de la omul cel drept". Şi iarăşi: "Pierzător lucru este dobânda pentru însuşi sufletul celui ce ia, iar cel ce nu iubeşte dobânda viu va fi". Şi iarăşi: "Cel ce primeşte mita fără dreptate nu se va îndrepta înaintea lui Dumnezeu. Că mai bun este numele bun, decât bogăţia cea multă". Iar David se ruga lui Dumnezeu, zicând: "Să nu pierzi, cu cei necredincioşi, sufletul meu". Oare vezi că Scriptura numeşte, pe ucigaşi şi pe primitorii de daruri bărbaţi ai sângelui şi fără de lege ? Încă asemenea cu aceasta a zis Domnul: "Nebunule, întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine, dar cele ce le-ai gătit ale cui vor fi ?" Nebuni numeşte pe cei ce-şi pun nădejdea în bogăţia cea pieritoare. Şi, iarăşi, David zice: "Pleacă inima mea spre învăţăturile tale, iar nu la dorinţa de câştig". Încă şi Iov, arătându-şi curăţia, zicea: "Au, doară, mâna mea s-a atins de mită ?" Şi Însuşi Domnul ne porunceşte, grăind: "Luaţi aminte şi vă păziţi de toată lăcomia, că nu din bogăţia omului este viaţa lui, ci precum este scris: "Dreptul prin credinţă va fi viu!"

 

Întru aceeaşi zi, cuvânt din Pateric, despre miluirea strãinilor.

       Un oarecare monah, antiohian de neam, cucernic, de la mănăstirea lui Casian, a mers la Sfintele Locuri pentru rugăciuni. Şi, zăbovind el acolo, s-au sfârşit cele de care avea trebuinţă şi nu ştia ce să facă. Şi, şezând în biserică, se întrista de aceasta şi, plecându-se, a adormit puţin şi a văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos, grăindu-i lui: "Du-te la iconomul Sfintei Învieri şi să-i zici lui: "M-a trimis Iisus la tine, să-mi dai, pentru Dânsul, un galben şi îţi voi da zapis la mână şi când va veni Iisus îţi va da galbenul". Şi monahul deşteptându-se, şi rugându-se, a crezut cuvântul. Şi, mergând, a aflat pe iconom şi i-a zis precum i s-a poruncit. Şi i-a răspuns iconomul: "Dar când va veni Iisus, ca să mi-l dea?" Iar monahul a zis: "Eu ţi-am spus precum am auzit, iar tu, cum ştii, aşa să faci!" Atunci i-a zis lui iconomul: "Fă-ţi zapisul tău!" Şi, şezând monahul a scris aşa: "Eu, Ioan monahul de la Antiohia Siriei, mărturisesc că am luat un galben de la tine Ştefan preotul, iubitorul de Dumnezeu, iconomul Sfintei Învieri, trebuindu-mi. Pentru încredinţare, am făcut acest înscris al meu şi, când va veni Iisus Hristos, ţi-l va da". Deci a luat galbenul şi a plecat. Iar în noaptea cea de-a doua a văzut iconomul în vis pe Oarecine, grăindu-i: "Ia-ţi galbenul şi să-Mi întorci zapisul monahului." Iar el nu voia, grăind: "El a zis că Iisus va veni şi-mi va plăti". Iar el a zis: "Eu sunt Iisus. Ia-ţi, dar, galbenul şi-Mi dă zapisul călugărului, ori vrei să iei ceva mai mult. Iată ce-i al tău". Şi, deşteptându-se, a trimis pe nişte oameni după monah, zicându-i: "Oriunde îl veţi afla pe acel monah, să-l aduceţi la mine". Şi, aflându-l, i-au zis: "Mergi că te cheamă iconomul". Iar el, temându-se, cugeta întru sine că s-a căit şi vrea să-i ia galbenul şi mergea cu sfială. Iar iconomul, văzându-l i-a zis: "Părinte, mai ia şi alţi galbeni, câţi vei voi, şi-mi fă zapis." Iar el a răspuns: "Iartă-mă, că mai mulţi nu-mi trebuie, destul îmi este acesta, că nici Domnul nu mi-a zis să iau mai mult de un galben". Şi s-au mirat cei ce au auzit şi au proslăvit făgăduinţele Domnului cele nemincinoase. A Căruia este slava, în vecii vecilor! Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/octombrie/Proloage13Oct.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=27&p2000_imageid=1200

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/octombrie/octombrie13.htm