Proloagele din 29 februarie

 Proloagele de la Ohrida din 29 februarie

• Pomenirea Sfântului Cuvios Ioan Casian

Acest mare Sfânt Ioan s-a născut la Roma din părinţi vestiţi, în tinereţe el a studiat toate ştiinţele seculare, mai cu seamă filosofia şi astronomia. Apoi, s-a dăruit în întregime studiului Sfintelor Scripturi. Străduindu-se să meargă de la bine spre mai bine, şi dorind încă şi mai mari trepte de desăvîrşire, Sfîntul Casian a călătorit de la Roma la Constantinopol spre a-l auzi cu urechile lui pe slăvitul Ioan Gură de Aur. Sfîntul Ioan Gură de Aur l-a învăţat din belşug şi l-a hirotonit întru diacon. Folosindu-se mult de dumnezeiasca înţelepciune a Sfîntului Ioan Gură de Aur, Sfîntul Ioan Casian a călătorit încă şi mai adînc în părţile Răsăritului, spre a se învăţa şi mai mult de la marii nevoitori ai acelor locuri şi vremuri şi pentru a se desăvîrşi încă şi mai mult. El a rămas timp îndelungat în Egipt, cel mai mult în pustia Nitriei, petrecînd printre cei mai mari atleţi ai duhului trăitori atunci, şi învăţînd de la ei arta întregii virtuţi. El s-a întors după aceea în apus, unde s-a sălăşluit în cetatea Marsiliei. Aici el a întemeiat două comunităţi monastice: una pentru bărbaţi, iar cealaltă pentru femei. La cererea monahilor, Sfîntul Casian a scris multe cărţi prea folositoare pentru iubitorii vieţii duhovniceşti: "Opt cărţi despre lupta contra patimilor celor de căpetenie" (sau "Regulile Vieţii Monahale şi Convorbirile cu Părinţii din Egipt"). De cea mai mare importanţă este scrierea lui împotriva ereticului Nestorie. Aceasta a fost redactată la cererea Arhidiaconului Leon. El L-a slujit cu credinţă pe Stăpînul nostru Hristos şi i-a îmbogăţit pe mulţi cu înţelepciunea lui, mutîndu-se la cele veşnice în anul 435 de la întrupare. Moaştele Sfîntului Casian se odihnesc la Marsilia (în Franţa) pînă în ziua de azi.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Varsanufie

        Sfîntul acesta Varsanufie s-a născut din părinţi păgîni din Palestina, şi după ce a primit botezul la vîrsta de optsprezece ani s-a tuns imediat monah, luînd numele de Ioan. După ce s-a făcut cunoscut pentru viaţa lui virtuoasă, Sfîntul Varsanufie a fost ales episcop al Damascului. Dar în acest scaun el nu a rămas mult timp. Tînjind după viaţa duhovnicească însingurată şi ascetică, el a părăsit în taină Damascul şi s-a retras în sălbăticia pustiei Nitriei. Aici el s-a prezentat pe sine ca fiind monahul Varsanufie şi îndată a fost trimis la ascultarea de a căra apă pentru mînăstire. Cel care mai înainte fusese arhiepiscop a primit această ascultare cu bucurie. Prin cugetările sale cele înţelepte, prin blîndeţe şi prin rîvnă, Varsanufie s-a făcut curînd o pildă pentru toţi ceilalţi monahi. Nu s-a descoperit fraţilor cine a fost de fapt Varsanufie decît chiar înaintea morţii lui. Astfel acest sfînt, prin exemplul lui, a fost ca o mustrare a celor mîndri şi iubitori de puterea cea lumească, şi ca o mîngîiere pentru cei umili şi blînzi. El a adormit cu pace, strămutîndu-se la locaşurile cele cereşti în anul 457 după Hristos.

Cântare de laudă la Sfântul Ioan Casian

Sfîntul Casian patimi de căpetenie opt

A arătat că sînt.

Şi încă o a noua, cea

A gîndurilor necurate.

Lăcomia pîntecelui la mîncare şi băutură

Prima patimă este.

Apoi desfrînarea, care şi trup şi suflet întinează.

Apoi iubirea de arginţi care pe om

De lucruri îl leagă.

Apoi mînia, îngheţul din inima omului,

Care pe om întreg îl îngheaţă ca într-o temniţă.

Apoi întristarea, care sufletul îl roade ca şi un vierme;

Apoi trîndăvia, dormitarea sufletului, cea care ţese moarte.

Apoi slava deşartă, acest şarpe veninos şi cu multe capete,

Care este pretutindeni, şi nicăieri, pe care iarba îl ascunde.

Apoi mîndria, cu două tăişuri sabie,

Care junghie şi strîmtorează,

Ucigînd şi tineri şi bătrîni:

Şi pe cei tari, mîndri din cauza tăriei lor,

Şi pe bătrîni, care loruşi îşi sînt scumpi.

Contra tuturor acestor patimi

Pavăză Dumnezeu ne este,

Prin ale Sfîntului Ioan Casian

Puternice rugăciuni.

Cugetare

Sfântul Ioan Casian scrie despre lupta cu duhul desfrînării în felul următor:

Lupta cu patima desfrînării amarnică este; mai lungă decît toate celelalte lupte; o luptă zilnică, din care învingători cu desăvîrşire ies foarte puţini. Această luptă începe cu prima vîrstă a omului adult şi nu încetează decît după învingerea celorlalte patimi, în această luptă avem nevoie de o armă îndoită. Căci pentru a o învinge postul cel aspru al trupului nu este suficient, deşi el este în primul rînd de trebuinţă; pe lîngă el, de neapărată nevoie este blîndeţea duhului şi rugăciunea neîncetată. Apoi, studiul continuu al Sfintelor Scripturi, împreună cu cugetări la cele dumnezeieşti lucrate cu dreaptă socoteală; apoi, lucrul mîinilor şi munca fizică de neapărată trebuinţă în învingerea acestei patimi este. Toate acestea păzesc inima de patima desfrîului şi o redau sieşi; dar mai presus de toate şi întotdeauna trebuie să avem împreună cu acestea adînca şi adevărata smerenie a cugetului, fără de care nici o victorie, asupra nici unei patimi, nu este posibilă vreodată. Biruinţa asupra patimii desfrînării depinde şi de desăvîrşita curăţire a inimii, din care, după cuvintele Domnului, iese toată otrava şi boala sufletului, inclusiv patima desfrînării: „Căci din inimă ies: gînduri rele, ucideri, adultere, desfrînări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule”(Matei 15: 19). Ne trebuie adevărata smerenie cea de toată vremea şi răbdarea inimii, precum şi paza straşnică dinspre partea mîniei şi a celorlalte patimi, de-a lungul întregii zile. Căci cîtă vreme îngăduim focul mîniei în noi, cu uşurinţă facem cale liberă şi tăciunilor aprinşi ale celorlalte patimi. Este interesant cum chiar şi cei mai mari părinţi nevoitori află o legătură cauzală între patima mîniei şi cea a desfrînării, de unde iese că cei mai mînioşi sînt şi cei mai desfrînaţi.

Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos, Cel Care păzeşte Biserica Sa:

„Învăţaţi [toate neamurile] să păzească toate cîte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfârşitul veacului” (Matei 28: 20):

• La Cel Care păzeşte toată lumea creată, şi mai ales Sfîntă Biserica Sa pe care a cîştigat-o cu Scump Sîngele Său;
• La Cel Care păzeşte fiecare suflet botezat precum grădinarul dragile lui vlăstare;
• La cum pe vreme bună sau pe furtună, El călăuzeşte Biserica Lui, ducînd-o la ultima şi cea mai mare biruinţă;
• La cum îmi păzeşte El chiar şi viaţa mea, ca să crească şi ca să se zidească întru împărăţia Lui cea cerească.

Predică

Despre prezenţa vie a lui Hristos – „Şi iată Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).

Iată aici cu adevărat mîngîere peste mîngîiere! Iată cu adevărat aici mîngîierea celor zdrobiţi de furtună!

O de-ar ţine minte aceasta!: că Hristos cu ei este, şi că de nimic nu trebuie să se teamă, căci El este la cîrmă.

Iată aici mîngîiere pentru cei care zac în boli.

Să cunoască ei că Hristos cu adevărat lîngă patul lor de suferinţă este!

El este Doctorul Cel Mare al sufletelor şi al trupurilor noastre.

Iată aici mîngîiere pentru cei aflaţi la vremea grelelor bătrîneţi!

Să ţină minte ei că Hristos cu ei călătoreşte prin ani pînă la veşnicie, pînă la tinereţea cea veşnică, şi de nimic să nu se teamă.

Iată aici mîngîiere pentru cei pe care oamenii îi chinuiesc! Să nu cumva să creadă aceştia că sînt părăsiţi! -

Căci Hristos împreună cu ei suferă, cînd sînt în judecăţi şi prin închisori: aceştia pururea să se bucure, căci Hristos este Judecătorul.

Iată aici mîngîiere pentru cei tulburaţi de duhurile necurate.

Să ţină aceştia minte că Hristos este biruitorul diavolilor, că El alături de oamenii chinuiţi de ei este, şi astfel să se întărească: El este Biruitorul.

Iată aici mîngîiere pentru toţi cei care caută lumina dreptăţii şi adevărului!

Să creadă aceştia că Hristos este mai aproape de sufletele lor decît le sînt ochii lor, şi să se lipească cu tot sufletul de El, căci El este Lumina.

O fraţilor, cu adevărat Hristos este pururea cu noi tot aşa cum lumina este pururea cu ochiul cel care are lumină!

Dar o, ce nenorocire, dacă ochiul sufletului nostru este închis, căci atunci zadarnic încearcă lumina să ajungă la lumina vederii Lui!

O, nenorocire a nenorocirilor cînd nu sîntem cu Hristos! El vine mereu în întîmpinarea noastră. Dar noi, vom ieşi oare în întîmpinarea Lui?

El voieşte cu noi să fie. Dar noi, voim să fim cu El?

Dacă voim mîngîiere, atunci noi cu El pururea trebuie să rămînem, în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacurilor.

O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, mîngîierea noastră, nu ne părăsi! Căci numai Ţie se cuvine slava şi mulţumirea în veci, Amin!

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Grigorie Dialogul, despre slujirea cuvântului.

     Zis-a Sfântul Grigorie Dialogul: "Mai mare minune decât rugăciunea este propovăduirea cuvântului, adică a ajuta pe cuvântul învățăturii, că, a întoarce pe păcătoși la pocăință, mai mult este, decât a învia un mort. Că întru înviere se scoală trupul și iarăși moare, iar întru pocăință se scoală sufletul, care viețuiește în veci. Dar, încă și din Evanghelie poți cunoaște cu adevărat grăirea aceasta. Că, iată, a înviat Dumnezeu pe Lazăr trupește, dar Scriptura nu ne spune ce a făcut trupul înviat al lui Lazăr. Însă, a înviat Dumnezeu sufletul lui Pavel; și câte n-a făcut sufletul lui Pavel! A făcut puteri multe cu învățăturile sale." 

 Întru această zi, cuvânt al Cuviosului Părintelui nostru Ioan Cassian, despre dreapta socoteală și despre mărturisire. 

     Călătorind pe la sfinții părinți cei din Schit, am mers și la ava Moise, bărbat înalt la faptă bună și la cele dumnezeiești înțelept. Și, apropiindu-ne, după oarecare vorbe de suflet folositoare, l-am întrebat pe dânsul: "Cum se cuvine a face mărturisirea gândurilor. Că, de multe ori pricină de rușine este și acoperământ de vătămătoare evlavie obișnuiește a ne naște nouă lucrul acesta, că, adică, unii din părinți, auzind gânduri de la frați, nu numai că nu-i tămă­duieşte, ci îi și defaimă și în deznădăjdu­ire îi aduc, precum și noi înșine am cu­noscut, că s-a întâmplat acesea în părțile Siriei. Că un frate și-a spus gândurile sale, unuia din bătrânii de acolo, cu toată cin­stea și adevărul, fără de rușine dezgolin­du-și ascunzișurile inimii sale. Iar acesta, îndată ce a auzit, a început a se mânia și a se porni asupra fratelui, ocărându-l pen­tru acest fel de gânduri rele, încît din această pricină, multora, le-a fost rușine a-și mai descoperi gândurile lor bătrânilor."  

     Și Ava Moise a zis: "Bine este a nu ascunde gândurile tale față de părinți, dar, nu oricui s-ar întâmpla a le spune, ci bă­tranilor celor duhovnicești, și care au dreaptă socoteală, se cade a le descoperi, iar nu celor albiți numai de vreme. Că mulţi la vârstă privind și gândurile lor vestin­du-le, în loc de vindecare, în deznădăjdu­ire au căzut, din pricina neiscusinţii celor ce-i ascultau. Că, iată era un oarecare din frați, foarte sârguitor, care tare fiind su­părat de duhul desfrânării, a venit la un bătrân și i-a spus gândurile sale. Iar acela, auzind și neiscusit fiind, mâniindu-se, zi­cea că este ticălos fratele și nevrednic de cinul călugăresc, fiindcă a primit astfel de gânduri. Acestea auzind fratele, deznă­dăjduindu-se, și lăsând locul, s-a întors în lume. Dar, din iconomia lui Dumnezeu, l-a întâlnit Ava Apolos, cel mai iscusit din bă­trâni, care, văzându-l tulburat și foarte po­somorât, l-a întrebat pe el, zicând : "Fiule, care-i pricina acestei mâhniri atât de mari?" Iar el, la început, din multa lui întristare, n-a răspuns nimic. Dar, mai pe urmă, mult fiind rugat de bătrânul, a spus cele despre sine, zicând: "De multe ori pe mine mă supără gândurile și, mergând, le-am spus cutărui bătrân și, după cuvântul lui, nu-mi mai am nădejde de mântuire. Deci, deznădăjduindu-mă, mă duc în lume". Acestea auzind, Ava Apolos mult îl mân­gâia și îl sfătuia pe fratele, zicând : "Nu te mira fiule, nici nu te deznădăjdui. Că eu, la această vârstă a bătrâneții fiind, foarte supărat sunt de aceste gânduri. Drept aceea, nu te scârbi pentru acest fel de înfocare, care nu atât prin silința omenească se tămăduiește, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Ci, numai ziua de astăzi dăruiește-mi-o mie și întoarce-te la chilia ta". Și a făcut fratele așa. Iar Ava Apolos a mers la chilia bătrânului celui ce deznă­dăjduise pe fratele și, stând afară, s-a ru­gat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: "Doamne, Cela ce aduci ispite spre folos, întoarce războiul fratelui asupra acestui bătrân, ca, prin încercare, să învețe la bă­trâneţele lui cele ce în lungă vreme n-a învățat, ca să pătimească și el cu cei ce sunt ispitiți". Și, după ce a sfârșit rugăciunea, a văzut un arap, stând aproape de chilie și slobozind asupra bătrânului săgeți, de care rănindu-se, îndată se învârtea ca într-o beție, încoace și încolo, neputând suferi și ieșind din chilie se ducea în lume, pe aceeași cale ca și tânărul. Iar Ava Apolos, înțelegând cele ce se făcuseră, l-a întâmpinat, zicând : "Unde te duci ?  Și care este pricina tulburării acesteia, ce te-a cuprins"? Iar el, simțind că Sfântul cunoaște cele despre dânsul, de rușine, nimic nu grăia. Și i-a zis Ava Apolos: "Întoarce-te la chilia ta și, de aici înainte, cunoaște-ți neputința ta și dă-ți seama că sau nu ai fost știut de dia­vol sau că nu ai fost luat în seamă de el și de aceea nu te-ai învrednicit de lupta cea cu el. Și, ce zic eu, lupta, că, o lovitură a lui, de o zi, n-ai putut să o suferi. Aceasta, însă, ți s-a întâmplat, pentru că, pe un tâ­năr, care se lupta cu vrăjmașul nostru, primindu-l pe el, în loc să-l îmbărbătezi la luptă, în deznădăjduire l-ai aruncat, nesocotind porunca cea înțeleaptă, care zice: "Izbăveşte pe cei ce sunt târâţi la moarte şi pe cei ce se duc clătinându-se la junghiere scapă-i!"(Pilde 24, 11). Precum și pilda Mântuito­rului nostru, Care zice: "Trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge, până ce nu va scoate, spre biruinţă, judecata."(Matei, 12, 20). Că nimeni n-ar putea su­feri bântuielile, vrăjmașului și nici fierberea cea înfocată a firii a o stinge, dacă da­rul lui Dumnezeu n-ar străjui neputința omenească. Deci, după ce s-a împlinit această iconomie mântuitoare pentru noi, cu rugăciuni de obște să ne rugăm lui Dumnezeu, ca și biciul cel lăsat asupra ta, să-l dea înlături. Că, El face să doară și iar tămăduiește, rănește și mâinile Lui vindecă, smerește și înalță, omoară și înviază, po­goară în iad și ridică. Acestea zicând și rugându-se, îndată l-a izbăvit pe el de războiul cel adus asupra lui și-l sfătuia, ca să ceară de la Dumnezeu, să-i dea limbă de învățătură, ca să știe, la vreme, când se cade să spună cuvânt.  Deci, din toate cele zise, cunoaștem că nu se va găsi altă cale mai temeinică de mântuire, ca aceasta, adică a descoperi gândurile sale părinților celor mai cu dreaptă socoteală și, de la dânșii, a se în­druma spre fapta bună, iar nu a urma gândului și judecății sale. Și nici nu tre­buie, de ar da cineva din întâmplare, peste vreun bătrân neiscusit pentru aceasta, să fugă și să nu-și mărturisească gândurile sale părinților celor mai iscusiți sau să defaime învățătura strămoșilor. Că și ei, nu de la sine, ci de la Dumnezeu și de la Scripturile cele de Dumnezeu insuflate fiind mișcați, au dat urmașilor rânduiala de a întreba pe cei ce mai înainte au călătorit pe acest drum. Și din multe alte locuri, care sunt în Scriptura cea de Dumnezeu insuflată, este cu putință a ne învăța, dar, mai ales, din istoria Sfântului Samuil, care de copil fiind dat lui Dumnezeu de mama sa și învrednicindu-se de dumnezeiasca vorbire n-a crezut socotirii și gândurilor sale, ci, o dată și de două ori fiind chemat de Dumnezeu, a alergat la bătrânul Eli și prin învățătura lui a fost așezat în rându­ială și îndrumat, cum trebuie să răspundă lui Dumnezeu. Și așa, pe Samuil, pe care prin a Sa chemare Dumnezeu l-a socotit vrednic de El, a voit să fie învățat prin punerea în rânduială și prin porunca bătrâ­nului, fiindcă, prin aceasta, avea să fie po­văţuit spre smerenie. Încă și pe Pavel, pe care Hristos Iisus l-a chemat și Care putea îndată să-i deschidă ochii și a-i face cu­noscută și calea desăvârșirii, Domnul l-a trimis, totuși, la Anania și i-a poruncit ca, de la dânsul, să afle calea adevărului, zi­când: "Scoală-te și intră în cetate și acolo ți se va spune ție ce trebuie să faci"(Fapte, 9, 6). Prin aceasta, ne învață să urmăm povățuirea celor buni, ce mai îna­inte de noi au călătorit pe acest drum. Fiindcă fiecare ar fi vrut, asemenea cu Pavel, să fie povățuit spre adevăr de Dum­nezeu, iar nu prin părinți, iar Apostolul cu însuși fapta sa, a arătat, că acestea, așa sunt, zicând: "Că m-am suit la Ierusalim ca să văd pe Petru și pe Iacov și le-am arătat lor Evanghelia pe care o propovă­duiesc, ca nu cumva în deșert să alerg sau să fi alergat".(Gal. 1, 18), măcar că umbla împreună cu el darul Duhului Sfânt, prin puterea semnelor ce făcea.  

     Deci, cine este așa de mândru și de trufaș, încât cu socoteala și judecata sa să umble, când însuși vasul alegerii mărturi­seşte că are trebuință de sfătuirea Aposto­lilor, celor de mai înainte decât dânsul ? Prea arătat, dar, și prin aceasta, s-a do­vedit că la nimeni Domnul nu descoperă calea, desăvârșirii, fără numai celor ce sunt povățuiți, spre aceasta, prin părinții du­hovniceşti, precum zice și Proorocul: "Întreabă pe tatăl tău şi-ti va da de ştire, întreabă pe bătrâni, şi-ţi vor spune"(Deut. 32, 7). Așadar, cu toată puterea și cu toată sârguința, suntem datori să agoni­sim întru noi darul cel bun al dreptei so­cotiri, care va putea să ne păzească nevătămați de trecerea peste măsură în amândouă părțile. Că, precum zic părinții, ieșirile peste măsură în amândouă părțile, la fel sunt de vătămătoare, și trecerea, peste măsură, a postirii și săturarea îmbuibării pântecelui, și nemăsura privegherii și sațiul somnului și celelalte treceri peste măsură, toate vatămă. Că am cunoscut pe unii, care de îmbuibarea pântecelui s-au biruit, dar de postirea, cea peste măsură s-au surpat și într-o aceeași patimă a îmbuibării pântecelui au alunecat, din pricina slăbiciunii ce s-a făcut, din postirea cea fără măsură. Încă, și eu țin minte că am pătimit odată ceva în acest fel și, până întru atâta m-am înfrânat, încât am uitat pofta de hrană și două, trei zile am rămas nemâncat și nicidecum n-am dorit hrană, de nu m-ar fi îndemnat alții spre aceasta. Și, iarăși, din bântuiala diavolului, așa s-a depărtat somnul de la ochii mei, încât, multe nopți, fără somn petrecând, mă rugam Domnului, ca să iau puțin somn. Dar, mai greu m-am primejduit pentru nemâncarea și privegherea cea fără măsură, decât pentru îmbuibarea pântecelui și săturarea somnului."  
     Cu acest fel și atât de mari învățături ne-a veselit pe noi Sfântul Moise, încât, folosindu-ne, am proslăvit pe Domnul, Care dă atâta înțelepciune celor ce se tem de Dânsul. Căruia Se cuvine cinstea și stăpânirea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.  

 

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre ascultare.

     Un mare bătrân avea un ucenic, care, la el, făcea multă ascultare. Deci, într-una din zile, l-a trimis pe el bătrânul la o slujire, dându-i lui și puține pâini, ca merinde. Iar el, ducându-se și împlinind porunca, s-a întors, aducând și pâinile. Și, văzând pâinile, bătrânul i-a zis: "Pentru ce fiule, nu ai mâncat pâinile ?" Iar el, făcând metanie a zis bătrânului: "Iartă-mă, ava, dar nu mi-ai zis să le mănânc și, pentru aceasta, nu le-am mâncat." Și, bătrânul, minunându-se de socotința cea dreaptă a fratelui, l-a binecuvântat pe dânsul.  
     Acestui frate, după adormirea bătrânului său, postind el patruzeci de zile, i-a venit un glas din cer, zicându-i: "Peste orice fel de boală vei pune mâinile tale, se va tămădui." Și, dimineață făcându-se, după iconomia lui Dumnezeu, iată, un om cu femeia lui, care avea o boală foarte grea. Și-l ruga pe dânsul să o tămăduiască. Deci, după multă rugăminte, de-abia plecându-se, și-a pus mâna sa și, însemnându-i rana cu semnul crucii, numaidecât s-a tămăduit. Și de atunci multe semne a făcut Dumnezeu printr-însul, nu numai în viață, ci și după moartea lui. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.  

 

Sursa:

http://sfantulnicolaevelimirovici.wordpress.com/2012/02/29/29-februarie-sf-cuv-ioan-casian-sf-cuv-varsanufie-proloagele-de-la-ohrida-cugetare-despre-lupta-impotriva-patimii-desfranarii/

http://ortodoxism.ro/proloagele/februarie/Proloage29Feb.shtml

Proloagele din 28 februarie

 

Luna lui februarie în 28 de zile: pomenirea 
Preacuviosului Părintelui nostru Vasilie Mărturisitorul, 
cel ce a pătimit împreună cu Sfântul Procopie.

          Acesta a viețuit pe timpul nelegiuitului împărat Leon Isaurul și era din aceeași mânăstire cu Sfântul Procopie Decapolitul. Deci, petrecea în obștea fraților cu fapte bune pustnicești, cu viață cuvioasă și cu dreaptă credință. Ivindu-se lupta contra Sfintelor Icoane, a stat cu multă tărie împotriva taberelor rătăcirii. Drept aceea, a fost prins și multe chinuri pătimind, l-au aruncat în temniță, unde a îndurat și mai cumplite chinuri. Și având într-ajutor și pe dumnezeiescul Procopie, neîncetat a propovăduit adevărul, până la sfârșit. Și a fost strujit și Sfântul Vasilie, ca și Sfântul Procopie, cu unghii de fier, peste tot trupul și a petrecut în lanțuri, nu puțină vreme, neprimind a se învoi cu erezia. Iar când a murit tiranul împărat Leon, slobozit a fost din lanțuri și din temniță și Sfântul Vasilie, împreună cu Sfântul Procopie și cu alți mărturisitori ai dreptei credințe. Și s-a întors el la mănăstirea sa, la aceleași pustnicești osteneli, ca și mai înainte, pe mulți îndreptând la cunoștința adevărului și la viața plăcută lui Dumnezeu. Iar după mulți ani, venind la fericitul său sfârșit, cu rugăciuni și cu mulțumiri, s-a dus el veselindu-se, către Dumnezeu, pe Care din tinerețe L-a iubit.

Întru această zi, pomenirea Sfintelor femei Chira şi Marana.

      Patria acestora era Veria, cea dinspre răsărit, fiind din neam strălucit și ales, iar creșterea lor, potrivită cu neamul. Ci, pe toate acestea defăimându-le, au intrat într-o căsuță mică, căreia i-au astupat ușa cu lut și cu pietre și, lăsând numai o ferăstruică, prin care primeau înlăuntru hrana cea de nevoie, vorbeau cu femeile care mergeau către dânsele, înalțând laudă lui Dumnezeu. Și toată vremea cea de peste an, o petreceau în liniște; și numai în vremea Cincizecimii vorbeau. Și singură Marana vorbea cu cele ce mergeau la ele, iar glasul Chirei nimeni, vreodată, nu l-a auzit. Și purtau pe trupul lor lanțuri de fier foarte grele și îmbrăcămintea le era foarte mare, încât le acoperea cu totul picioarele și trupul. Cu asemenea chip viețuind, au săvârșit patruzeci și doi de ani; cu postire și cu suferirea răbdării, atât s-au nevoit, încât gustau hrană o dată la patruzeci de zile, timp de trei ani întregi, iar în ceilalți trei ani, o dată la trei săptămâni, precum dumnezeiescul Daniil. Ci și la purtătorul de viață Mormânt al lui Hristos, ducându-se, nicicum n-au gustat hrană, până ce au săvârșit închinăciunea, și iarăși, întorcându-se, fără a mânca, au încheiat călătoria; iar lungimea căii era de douăzeci de zile de mers. Și ducându-se încă și la biserica cea din Isauria, a bunei biruitoarei Mucenițe Tecla, asemenea au făcut; s-au dus și s-au întors fără a mânca. Deci, acestea, cu asemenea viețuire împodobind neamul femeilor, au alergat către Domnul, pe Care-L doreau.

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre Iulian monahul, 

pe care îngerul l-a izbăvit de desfrânare.

       Spunea Iulian monahul despre sine: "Șezând eu, în părțile sfântului Iordan, în peștera mea, într-una din zile, întru amiază fiind și arșiță mare, că era luna lui august, a bătut oarecine la ușa peșterii mele, iar eu, ieșind, am văzut o femeie și i-am zis ei: "Ce cauți tu aicea?" Iar ea, răspunzându-mi, mi-a zis mie: "Părinte sfinte și eu în pustia aceasta viețuiesc, ca de o stadie departe de peștera ta, având și eu o peșteră mică." Încă mi-a arătat mie și locul spre miazăzi și mi-a zis mie: "Trecând eu pustia aceasta, am însetat de arșița cea cumplită. Deci, te rog, părinte, dă-mi să beau puțină apă." Iar eu, scoțând o cană cu apă, i-am dat ei; și după ce a băut, s-a dus. Iar după plecarea ei a început diavolul a mă îmboldi spre gând de desfrânare și, biruindu-mă, n-am mai putut răbda înfocarea. Deci, luându-mi toiagul meu, am ieșit din peșteră la zăduf. Și era arșița, cât și pietrele se aprindeau. Și mergeam spre dânsa, vrând să-mi împlinesc pofta mea și m-am apropiat cât era cu putință a se vedea și locul, iar pofta mă aprinsese foarte tare. Și, încă neajungând eu la locul acela, am văzut, ca în vis, pământul deschizându-se și pe mine aruncat în deschizătura lui și am văzut acolo niște trupuri moarte, putrezite și risipite. Însă, am văzut și un bărbat cu sfințită cuviință, cu haine preoțești îmbrăcat, arătându-mi trupurile acelea și zicându-mi: "Acest trup este femeiesc și acesta de copil, iar acesta-i bărbătesc, deci, satură-ți pofta ta, pe cât voiești, și, pe cât ai dorit, din trupurile acestea pline de viermi și de stricăciune, pentru că și aceștia, asemenea făcând, toți aceștia au murit și trupurile lor s-au risipit lângă iad, iar sufletele lor se chinuiesc în osândă. Deci, cazi și osândei vinovat să fii. Pentru o poftă ca aceasta voiești să-ți pierzi plata unor atât de mari osteneli? Teme-te dar, o, omule, de toate ostenelile pe care le vei pierde într-o frântură de ceas, vezi și înțelege că, pentru o biată poftă ca aceasta, primești să te despărți pe tine de Împărăția lui Dumnezeu. O, vai și amar de slăbiciunea omenească ! Că, pentru o frântură de ceas, de toată plata ostenelilor tale primești să te lipsești, de la Dumnezeu." Iar eu, de multă rușine, am căzut cu fața la pământ și cel ce mi s-a arătat în haine preoțești, venind, m-a ridicat pe mine; iar eu m-am dus la locul meu, mulțumind lui Dumnezeu și grăind: "De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puțin mai trebuia și sufletul meu s-ar fi sălăşluit în iad." Deci, lăudând pe Dumnezeu, Cel ce m-a mântuit și m-a izbăvit de păcat și de amarele chinuri gătite desfrânaților, v-am spus vouă toate acestea.

          Dumnezeului nostru, slavă, acum și pururea și în vecii vecilor ! Amin.

 

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Evagrie, despre ascultare.

       Ascultă monahule, cuvintele acestea ale părintelui tău și cu neabatere să-i împlinești învățăturile lui. Când te va lua pe tine să mergi împreună cu dânsul, atunci cu tot gândul să călătorești împreună cu el. Căci, în acest chip, vei lepăda gândurile cele rele și vrăjmașii draci nu se vor întări asupra ta. Iconomul cel rău necăjește sufletele fraților și, găsindu-le vină, nu-i miluiește pe dânșii. Iconomul nedrept împărţeşte rău, iar cel drept, după cum se cade, dă. Cel ce grăiește de rău pe fratele său, va pieri, și cel ce trece cu vederea pe cel bolnav, nu va vedea lumina. Mai bun este călugărul cel ce slujește fratelui la boală, decât sihastrul cel ce nu se îndură de aproapele său. Cela ce-și împodobește hainele sale și își satură pântecele său, va paște gânduri spurcate și, cu cei întregi la minte și curați, nu va ședea. De vei intra în vreun sat, să nu te apropii de femei și să nu zăbovești multă vreme împreună cu dânsele la vorbă, ci să fugi de dânsele, și așa vei scăpa și te vei izbăvi de păcate.

Sursa:

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/februarie/februarie28.htm

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=19&p2000_imageid=915

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-28-sf_proterie.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-28-cv_vasile.html

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/februarie/Proloage28Feb.shtml

Proloagele din 27 februarie

 

Luna februarie în 27 de zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru și Mărturisitorul Procopie Decapolitul (+750).

        Țara Decapole, care se află lângă Marea Galileii, se numea așa din pricina celor zece cetăți păgâne, pe care le cuprindea. Deci, Sfântul Procopie era din acest ținut și, de aici, și-a luat el numele de Decapolitul. Luase de tânăr calea vieții monahicești și ajunsese vestit între cuvioși, pentru postirea și curăția care împodobeau numele său. Și a trăit pe vremea prigoanei Sfintelor icoane, luptă începută, întâia dată, de nelegiuitul împărat Leon Isaurul(717-740), care numea închinători la idoli pe creștinii care cinsteau Sfintele icoane, anatemizându-i și fără milostivire aruncându-i în temnițe și în chinuri, ucigându-i, iar Sfintele icoane sfărâmându-le și în foc arzându-le. Deci, în acest fel de vreme s-a ridicat Sfântul Procopie, ca un stâlp al Ortodoxiei și mare apărător al dreptei credințe și, stând cu bărbăție împotriva taberelor eretice, le umplea de rușine și cu nebiruite cuvinte, de Dumnezeu insuflate, dovedea socoteala lor cea nebună, rupând toate meșteșugirile lor, ca pe o pânză de păianjen. Drept aceea, din porunca împăratului, Cuviosul, a fost prins și bătut cumplit, apoi a fost cu unelte de fier strujit peste tot și i s-a smuls pielea de pe trup. Și, în temniță grea fiind aruncat și în tot felul schingiuit, Sfântul pe toate le-a răbdat, propovăduind neîncetat dreapta credință a lui Hristos. Și a avut frate de pătimire, în temniță, pe prietenul său Vasilie Mărturisitorul (sărbătorit la 28 februarie), cu care împreună a pătimit aceleași chinuri. Murind împăratul Leon, cel cu nume și nărav de fiară, Sfântul Procopie și alți mărturisitori ai credinței au fost sloboziți din temniță și din legături. Cu trupul șubrezit de mulțimea chinurilor îndurate, mergând, Sfântul Procopie s-a întors la mănăstirea sa și la obișnuitele lui osteneli pustnicești, povăţuind pe mulți la fapta cea bună și la mântuire aducându-i. Și așa, la bătrâneți adânci, s-a mutat către Hristos Domnul, ca să-L vadă pe Acesta nu în icoană, ci întru Însăși fața Lui și să primească de la El plata cea îndoită a ostenelilor sale, ca pustnic, dar și ca pătimitor pentru Hristos, el care pentru sfânta Lui icoană s-a nevoit până la sânge.

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre Leon Monahul. 

         În vremea lui Tiberiu, împăratul din Constantinopol (578-582), a fost un călugăr în cetatea Asanului, om de rând, de neam din Capadochia, cu numele Leon. Și întru ascultarea coacerii de pâine își săvârșea slujba, însă foarte smerit era și liniștit cu totul, necăutând nimic din ale lumii acesteia, ci mai mult către toți avea dragoste și de aceasta mulți se minunau și unii îl întrebau pe el de folosul sufletesc; iar bunul și nevoitorul bătrân le zicea: "Să mă credeți pe mine, fiilor, că am să împărățesc." Iar ei îi ziceau lui: "Să nu dai de vreo sminteală, ava Leon. Din Capadochia, nimeni nu s-a făcut cândva împărat; și, deci fără de rost este cuvântul acesta care l-ai zis." Iar el iarăși grăia lor: "Cu adevărat, fiilor, că voi împărăți." Și nimeni nu putea să-l înduplece pe el și să-l depărteze de gândul acesta. Deci, după ce au venit saracinii în țara aceea și au cucerit-o pe ea, au venit și la cetatea Asanului și au pustiit mănăstirile din jurul ei; încă au prins și pe trei călugări din Lavra Sasios, adică pe Ioan citeţul, care era din Constantinopol, pe Eustatie Romanul și pe Teodor din Cilicia. Și acești trei robiți, bolnavi și legați fiind, s-au rugat de barbari, zicând: "Duceți-ne, rugămu-ne, ca să ne răscumpere pe noi Episcopul, că vă va da vouă treizeci și patru de galbeni." Deci, i-au luat pe ei barbarii și i-au adus aproape de cetate și a intrat Ioan citeţul la Episcop. Și era atunci în cetate și Leon monahul, împreună cu alți călugări ce coceau pâine și, pentru aceea, nu au fost prinși de barbari. Și venind Ioan cel ce era robit, a început a-l ruga pe Episcop, ca să de aur barbarilor. Dar episcopul nu avea aur mai mult, decât numai opt galbeni. Și i-a dat pe aceștia barbarilor, iar ei nu-i luau, grăind: "Sau ne mai dați douăzeci și șase, sau ne dați pe călugăr." Și au fost nevoiți cetățenii ca să dea iarăși pe ava Ioan barbarilor, plângând și tânguindu-se. Și barbarii, luându-l pe el și pe ceilalți doi călugări, i-au dus în țara lor. Și, după trei zile, Leon monahul, luând cei opt galbeni de la episcop, s-a dus în pustie, unde erau păgânii și i-a rugat pe ei: "Luați-mă pe mine și acești opt galbeni, iar pe acești trei călugări să-i sloboziți, de vreme ce ei sunt bolnavi și nu vor putea să meargă împreună cu voi prin pustietăți și atunci îi veți ucide pe ei, fără nici un folos. Iar eu sunt sănătos și voi sluji vouă." Atunci, barbarii, au luat pe Leon monahul și cei opt galbeni, iar pe cei trei călugări, i-au slobozit. Deci, din cauza călătoriei lor cea grabnică, Leon monahul a slăbit, neputând el să meargă prin atâta pustietate, iar barbarii l-au tăiat pe el. Și i s-a împlinit, astfel, lui Leon cuvântul pe care îl zisese el, precum și Domnul, în Evanghelie, a zis: "Dacă cineva își va pune sufletul său pentru prietenii săi, acesta, mare se va chema întru Împărăția Cerurilor. Că mai mare dragoste decât aceasta nu este."(Ioan 15,13). Și, dintru aceasta, toți au cunoscut, că aceasta era ceea ce grăia ava Leon când zicea: "Eu am să împărățesc"; că îndată a moștenit Împărăția Cerurilor, pentru că și-a pus sufletul său pentru prietenii săi. Iar aceasta au adeverit-o și barbarii, zicând: "Când l-am tăiat pe el, am văzut pe Cineva strălucind mai mult decât soarele și Acela a pus peste călugărul cel tăiat o porfiră împărătească și o coroană."

Întru această zi, povestire despre Părintele nostru Elisei și 

despre căderea celor mândri.

          Ne-a spus noua ava Elisei, zicând: "Eu, când eram tânăr, m-am îmbolnăvit de moarte, iar tatăl meu, în toate zilele chema doctorii, având mare sârguință ca să mă vindece. Și doctorii, mult ostenindu-se, n-au putut să-mi tămăduiască durerile mele, iar, mai pe urmă, au zis tatălui meu: "Acest tânăr până în trei zile va muri." Deci, tatăl meu, auzind aceasta de la doctori, a alergat, rugându-se, cu multe lacrimi, la biserica Sfântului Evanghelist Marcu. Și a aflat acolo, precum spunea, în biserică, pe un călugăr foarte bătrân, care, văzând pe tatăl meu mâhnit, i-a zis lui: "Ce-ți este ție Kir Procopie, de te mâhnești?" I-a răspuns lui tatăl meu: "Cel ce ți-a arătat ție numele meu, îți va spune și pricina." Și a zis bătrânul: "Să mergem la casa ta." Deci, venind, bătrânul, m-a cercetat pe mine și a zis tatălui meu: "Să chemi și pe soția ta." Și era maica mea iubitoare de Hristos și primitoare de călugări, iar tatălui meu nu prea îi plăceau călugării! Apoi a zis tatălui meu: "Trei lucruri cere Dumnezeu de la tine și, de le vei păzi pe ele, îți va dărui ție Dumnezeu viața copilului tău." Și a zis tatăl meu: "Chezaș îmi este Sfântul Marcu Evanghelistul, că voi păzi cele ce-mi vei porunci mie." Deci, i-a zis bătrânul: "Iată, sunt cincisprezece ani, de când faci desfrânare și spurci patul femeii tale; pentru aceasta, pe cinci copii ai tăi cu moarte i-a tăiat Dumnezeu. Deci, pocăiește-te. Al doilea lucru, ți se cere ca, pe tânărul acesta să nu-l însoțești prin nuntă, ci să-l faci pe el călugăr. Iar al treilea lucru este: să nu mai ai nici o împărtășire cu arienii și cu teodosienii." Și a zis tatăl meu: "Îți voi păzi cuvintele tale, în toate zilele vieții mele." Deci, a făcut bătrânul rugăciune și, în trei zile, m-am făcut sănătos. Și am petrecut trei ani lângă tatăl meu. Însă, după aceea, tatăl meu, ducându-se, m-a logodit cu o fecioară. Și, gătind tatăl meu cele pentru nuntă, s-a întâmplat de s-a tulburat cumplit fecioara de un drac, care cu nemulțumire și cu amar o chinuia pe ea. Iar părinții fecioarei și tatăl meu au umblat șaptesprezece luni, pretutindeni pe la biserici, cât și pe la descântători și la vrăjitori au dus-o pe dânsa; și nimic nu s-a folosit, ci încă și mai rău în amărăciunea aceea, cădea ea. Atunci, făcând socoteală de obște și de sfat, au dus-o pe ea la ava Macarie. Încă am mers și eu și tatăl meu cu ea. Deci, starețul, luând undelemn, a făcut rugăciune asupra ei și a poruncit mamei sale să o spele pe ea și apoi să o ungă cu undelemn, de la cap până la picioare. Iar după ce au uns-o, a început dracul a striga: "Amar, amar". Și, ieșind din fecioară dracul, a intrat în mine și de șapte ori mai rău mă chinuia. Deci, am pătimit treizeci de zile, chinuindu-mă rău acel demon. Dar, iată, a venit și bătrânul călugăr, care vorbise la început cu tatăl meu. Și, văzându-l pe el, tatăl meu a fugit de dânsul. Și luându-mă pe mine, bătrânul m-a dus la gazda sa și toată noaptea, priveghind, a petrecut-o în rugăciuni și, genunchii plecându-și, a gonit pe dracul din mine. Și, tunzându-mi părul capului, m-a îmbrăcat în chip călugăresc și m-a dat lui ava Isaia. Încă, mai avea ava Isaia și alt ucenic, anume Petru; și am petrecut lângă acest stareț nouă luni. Dar tatăl meu auzind, cele despre mine, a trimis patru slugi și opt cămile încărcate cu tot felul de mâncări și de poame; încă a trimis și o scrisoare către mine. Iar eu, luând scrisoarea am citit-o şi am început a plânge. Deci, văzând ava Isaia scrisoarea în mâinile mele, sculându-se mi-a luat-o din mâinile mele și a rupt-o, iar eu m-am mâniat. Încă a început starețul a mă ocărî pe mine înaintea slugilor tatălui meu. Și, din ceasul acela, m-a cuprins pe mine diavolul urii. Deci, nu puteam să-l văd, nici glasul lui să-l aud și-l vedeam pe el ca pe un măscărici, iar cuvintele lui ca pe niște săgeți și ca pe o sabie de amândouă părțile ascuțită. Iar când stăteam cu dânsul la rugăciune și la privegheri îl blestemam pe el. Și, din acea multă urâciune și dușmănie ce aveam pentru dânsul, de multe ori mă sculam noaptea, vrând ca să-l ucid pe el, însă mă temeam și mă înspăimântam de Petru, cel ce era ucenic împreună cu mine. Iar starețul nu înceta, sfătuindu-mă și învăţându-mă; uneori mă ruga, iar alteori mă certa. Și când mergeam să mă împărtășesc, mă oprea pe mine și cu ocară mă împingea în lături și de la masă mă despărțea, zicându-mi: "Nu vei mânca până ce nu vei zice: "Am greșit, iartă-mă."" Iar eu împotrivă făceam, adică, furând, în taină, mâncam, pe când el se ruga; el priveghea și eu dormeam, el plângea și eu râdeam. Deci, în acest fel aflându-mă pe mine diavolul, fiindu-i eu lui ascultător întru toate, a început a-mi arăta mie și năluciri în vise, am început, adică, eu ticălosul, a crede în părerile mele și în nălucitoarele vise, încât, și treaz fiind, adeseori vedeam, izvorând dinlăuntrul inimii mele și tulburându-mă pe mine, gânduri spurcate și necurate. Deci, am început a le crede și a mă însoți cu ele. Au început gândurile a mă tulbura dinlăuntru, iar dracii, din afară, spre mânie și iuțime și amărăciune mă porneau. Iar dracul mândriei, adică al pierzării, mă învăța pe mine. Încă am început ca cele ce el în ascuns, mă învăța, să le spun pe față și să le grăiesc înaintea tuturor, la arătare. Că, șezând, ziceam întru mine: "Cine este acest înșelător și fățarnic de neam mare și neam prost, căruia eu, întru acea mare cetate fiind și de neam mare și din părinți de rang înalt, care sunt plini de bogăție și cu mulțime de dobitoace, ca un ucenic m-am făcut, încă mai vârtos și ca un rob îi stau înainte și apă pe mâini îi torn și masă îi pun lui și slujitor îi sunt și apă îi aduc și lemne îi adun și ca un rob îi slujesc lui? Deci, cu cale era ca el să-mi slujească mie și să mi se supună, iar nu eu lui. O, câte necazuri și amărăciuni și scârbe, ocări și nevoi iau de la dânsul. De câte ori m-a făcut a flămânzi și a înseta și a priveghea și a mă culca pe pământ. De câte ori m-a ocărât. De câte răutăți m-a împovărat." Deci, acestea învăţându-mă pe mine dracul, eu mai mult încă mă mâniam și mă socoteam pe mine ca un asuprit și ca și cum multe răutăți aș fi pătimit. Însă îmi zicea mie gândul: "Ieși de la blestematul acesta și șezi într-o chilie, ca toți părinții, pentru că acesta nu este călugăr, nici creștin." Deci, din unele gânduri ca acestea am început iarăși a vedea vise despre starețul meu. Adică, îl visam că se joacă cu o femeie și cu idolii dănțuiește, și, încredințându-mă pe mine, mă întăreau că, adică el este vrăjmaș lui Dumnezeu și prieten al dracilor. Și era afară din Schit, ca la nouă stadii departe, o capiște elinească, iar în mijlocul capiştei stătea un idol de marmură. Deci, avea starețul obiceiul de ieșea din Schit în toate sâmbetele și, în capiște șezând, plângea. Încă erau acolo și morminte elinești. Și-mi arătă în vis, nu o dată, ci de mai multe ori, că starețul jertfește și se închină idolilor. Iar eu, socotind că adevărate îmi sunt mie visele, în ceasul întru care avea starețul obicei să iasă spre capiște, apucând înainte, am ieșit din chilie și, alergând, m-am ascuns în mijlocul capiştei,  și am văzut pe starețul venind și o femeie înaintea lui. Iar după ce a venit femeia, am văzut-o că se ruga și se închina idolului, și, după ce și-a sfârșit rugăciunea, mi s-a părut, din drăcească înșelăciune, că văd pe stareţ mergând și închinându-se idolului și sărutând pe femeie și păcătuind cu ea. După aceea, s-a întors starețul la Schit, iar femeia a intrat în luncă. Pe acestea, de șapte ori în taină cercetându-le și cu tărie văzându-le, am început a ședea afară din chilie și fraților celor ce veneau să se folosească de la stareț, le ziceam: "Frații mei, călugărul acesta este desfrânat și slujitor la idoli. Deci, ce vă mai înșelați de veniți la dânsul?" Și, timp de patru luni, tot așa am grăit către călugării care veneau la stareț. Și voiam eu să-i opresc pe dânșii. Iar ei, cu darul lui Dumnezeu povățuindu-se, tot se adunau la dânsul. Și aceasta văzând, mă căiam și-mi ridicam mâinile la cer, zicând: "Doamne, dă-mi mie răbdare." Că socoteam eu, ticălosul și pătimașul, că după dreptate pătimesc și rabd, ca și când aș face o faptă bună și, suspinând, ziceam: "Slavă Ţie, Dumnezeule, din ce fel de cinste, la ce necinste am ajuns și cum m-am făcut;" și plângeam. Iar starețul, văzându-mă pe mine, îmi zicea: "Fiule bun, curățește-ți inima, smerește-ți gândurile tale, dorește smerenia lui Hristos, urăște mândria și ia aminte la tine însuți." Acestea când mi le grăia el, eu mă mâniam și mă tulburam și ca niște săgeți înfocate ce mă ardeau, așa îi socoteam cuvintele lui. Iar la masă, când ședeam cu dânsul, vedeam bucatele ca pe o stricăciune și-mi era silă. Iar gândul dinlăuntru, tulburându-mă, nu înceta, zicându-mi: "Ieși din lăcașul starețului acestuia și, dacă se poate și din Schit, pentru că, văzându-l pe acesta, nu te vei mântui." Și ziceam întru mine: "Pentru ce pătimesc eu acestea? În lumea aceasta eu n-am fost desfrânat, n-am furat, nici n-am ucis." Încă îmi zicea mie gândul: "Fără dreptate pătimești și ai supărat pe tatăl tău și pe mama ta, pe rude și pe prieteni, ai lăsat pe sfinții părinți și ai venit să petreci la mincinosul acesta, care are viață rea și nemilostivă și fără de rușine." Acestea mi le punea în minte diavolul, iar eu, neputinciosul și ticălosul, gata mă aflam la supunerea gândurilor celor spurcate și rele. Și, întru întuneric îngropat fiind, mi se părea că umblu în lumină, călugăr mă socoteam, satana fiind și, în loc ca să mă micșorez pe mine și să mă osândesc, eu mă judecam rob al lui Dumnezeu. Deci, într-o furtună ca aceasta a gândurilor mele, tulburat fiind, s-a întâmplat de mi-a scris tatăl meu, că maica mea este pe moarte și să vin să o văd pe ea, mai înainte de a muri. Și am spus părintelui Petru: "Cu adevărat, eu mă voi duce ca să văd pe mama mea." Și, acesta, ducându-se, a spus starețului, iar starețul, venind, mi-a zis mie: "Fiule bun, șezi cu răbdare dumnezeiască și lasă pătimirea tatălui și a maicii tale, că avem tată și maică pe Dumnezeu, Care și de noi și de dânșii poartă grijă, spre folos. Iar de nu mă vei asculta și te vei duce, pe părinții tăi nicidecum nu-i vei folosi, iar pe tine însuți și mai mult te vei vătăma." Deci, eu, acestea auzindu-le de la stareț și dracul răpindu-mă spre mânie, am zis starețului: "Înșelătorule, închinătorule la idoli, desfrânatule, voiești, precum se vede, să mă faci asemenea ție, slujitor la idoli și desfrânat?" Iar starețul mi-a zis mie: "Darul lui Dumnezeu este pe buzele tale, fiule." Iar eu am strigat: "Mincinosule, slujitorule la idoli." Și la glasul meu mulți părinți s-au adunat și toți bătrânii mă ocărau pe mine și mă osândeau. Și, înteţindu-mă dracul, am apucat haina mea și am rupt-o de mânie de sus până jos și am aruncat-o în fața lui și, așa gol, m-am dus în chilie. Intrând apoi în chilia unuia din bătrâni, am furat de la dânsul o haină mai bună și, ieșind, m-am dus în Alexandria și am aflat pe maica mea moartă și pe tatăl meu bolnav, iar după trei zile s-a sfârșit și tatăl meu. Și eu acum socoteam și mă îngrijeam pentru averi și pentru alte bogății și mă căiam că m-am făcut călugăr. Iar, după ce a sosit seara, pe pat zăcând și la Schit și la Părintele Isaia gândind, am suspinat și am zis: "Slavă Ție, Hristoase, Dumnezeul meu, că m-ai izbăvit de mincinosul și înșelătorul acela." Și împreună cu cuvântul acesta, am auzit un glas ca un tunet, zicând: "Atotpierzare și pagubă casei lui Procopie." Apoi, îndată s-a făcut un vânt și s-a aprins foc în cele patru unghiuri ale curții. Iar eu, sculându-mă tulburat, abia am putut ieși cu toți cei din casă, că focul o cuprinsese de pretutindeni. Deci, s-au adunat toți locuitorii Alexandriei și n-au putut să facă nimic, că focul a mistuit și pietrele. Iar eu stăteam rușinat și înfruntat, gândind la cele ce se întâmplaseră. Apoi, de mult necaz și mâhnire, mergând, m-am aruncat în genunchi pe mine la biserica Sfântului Mina. Și, iarăși, dracul, închipuindu-se în chipul mucenicului, mi-a zis mie: "Cele ce ai văzut că ți s-a întâmplat ție, din pricina părintelui Isaia ți s-au întâmplat." Și deșteptându-mă, am zis: "Cu adevărat, amăgitorul acela fermecător este; că, și draci trimițând, mi-a ars mie curtea." Deci, sculându-mă dimineață, am mers la Patriarhul Alexandriei, Evloghie și i-am grăit lui: "Stăpâne, izbăvește-mă de slujitorul de idoli, părintele Isaia de la Schit, că acela cu vrăjile sale mi-a ars casa." Iar Patriarhul mi-a zis mie: "Mute să fie buzele cele viclene, care grăiesc rele asupra dreptului." Și, împreună cu cuvântul Patriarhului, am văzut și pe un arap bătându-mă cu un toiag de fier și îmbrâncindu-mă într-un lanț. Și, îndată, am căzut la picioarele Patriarhului, înrăindu-mă. Atunci, Patriarhul, tinzându-și mâna, s-a dezlegat legătura limbii mele. Și am petrecut eu șapte luni, fiind pedepsit de veliarul(dracul) cel cumplit și arătându-mă în priveliște jalnică tuturor; încât și cu cătușe de fier m-au legat, că mă băteam pe mine însumi și pe toți cei ce erau în jurul meu și mâncam gunoaie. Iar iubitorii de Hristos, miluindu-mă, mă îmbrăcau în haine, că mă zbuciumam gol, rupându-mi trupul meu și hainele și mă chinuiam pe mine, făcând rău și celor care erau împrejurul meu. Iar trupul meu, din pricina gunoiului și a tinei în care mă tăvăleam și zăceam, se acoperise ca și cu niște solzi. Că nu avea cine să se îngrijească de mine. Atunci, cei ce erau iubitori de Hristos în cetatea Alexandriei, văzând pe unii din părinții Schitului, îi aduceau pe ei la mine, iar ei văzându-mă, nu mă cunoșteau. Și le spuneau lor iubitorii de Hristos: "Acesta este fiul lui Procopie, care s-a călugărit la părintele Isaia." Și au zis părinții către dânșii: "Faceți bine și aduceți-l pe el la Schit." Și, aflând iubitorii de Hristos un cărăuș, i-au dat lui un galben și, legându-mi mâinile și picioarele, m-au dus la Schit. Deci, adunându-se sfinții părinți ai Schitului în biserica cea mare, au făcut priveghere pentru mine și ungându-mă cu untdelemn peste tot trupul, îndată au gonit pe dracul din mine și am rămas chinuindu-mă de răni și de bube. Și așa eu, smeritul și păcătosul, toate cele ce mi s-au întâmplat mie, le-am arătat cu de-amănuntul și tuturor am spus primejdia mea, rugându-i pe ei să facă milă cu mine și să roage pe stareț, ca să mă miluiască și să mă primească întru pocăință și să nu mă lase pe mine iarăși să mă ispitească diavolul. Iar părinții, mergând au chemat pe Petru, care a fost ucenic, împreună cu mine, la stareț. Și, dacă m-a văzut zăcând și cu trupul putred de răni și de bube - că părinții, vrând să înduplece pe stareț spre milă și umilință, mă dezbrăcaseră de hainele cu care am fost îmbrăcat și gol mă puseseră pe o rogojină -, Părintele Petru s-a aruncat pe sine la pământ și nu înceta vărsând lacrimi asupra mea. Iar eu, mârșavul, zăceam fără de îndrăzneală și mă rușinam să privesc măcar la dânsul. Și el plângând destul, s-a sculat și a luat și pe unii din părinți și, ducându-se, au adus pe stareț. Deci eu, văzând pe stareț venind, am strigat, zicând: "Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, pe mine, cel înșelat de draci, și nu mă lăsa pe mine, cel înșelat de draci, și nu mă lăsa pe mine întru cea desăvârșită bucurie a vrăjmașului celui stricător de suflete. Că destul m-am pedepsit și destul m-am chinuit." Iar starețul, plângând și el, mi-a zis mie: "Înțeles-ai oare fiule, că semnul celor mândri este căderea?" Iar eu am zis: "Am cunoscut, cinstite părinte, dintru acestea ce mi s-au întâmplat mie și m-am înțelepțit din toate câte am pătimit și am priceput că, dă Dumnezeu cu dreaptă judecată fiecăruia, după faptele lui." Deci, însemnându-mă cu semnul crucii, mi-a zis: "Dumnezeu, Cel ce este ziditor a toată făptura, să-ți ierte cele trecute și să-ți îndrepteze cele viitoare." După aceea m-a luat pe o targă și m-a dus la chilie. Apoi, mai zăcând puține zile, cu darul lui Hristos și cu rugăciunile starețului, m-am tămăduit. Și așa s-a împlinit întru mine cuvântul proorocului, care zice: "Cu zăbală și cu frâu fălcile lor voi strânge, ca să nu se apropie de tine"(Ps.31,10). Și iarăși: "Multe sunt bătăile păcătosului"(Ps.31,11). Deci, văzând părinții Schitului toate cele ce s-au făcut cu mine, că erau vrednice de dat în scris, au chemat pe Pionie, vestitul scriitor și mi-au poruncit mie să-i spun lui, cu de-adinsul și cu de-amănuntul, toate. Iar scriitorul cel bun, scriind această întâmplare, a pus-o în cartea cea dintâi, întru care scrie despre nălucirile drăcești. Și am petrecut cealaltă vreme, împreună cu părintele meu Isaia, întru toate supunându-mă lui.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Vieţile Sinţilor3, Sfinţii zilei

Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=19&p2000_imageid=914

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/februarie/Proloage27Feb.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-27-cv_procopie_decapolitul.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-27-cv_tit.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-27-cv_talaleu.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/februarie/februarie27.htm