Proloagele din 20 mai

 

Luna mai în 20 de zile: pomenirea Sfântului Mucenic Talaleu (+284)

       Acest Sfânt a trăit în zilele împăratului Numerian (282-284) în părţile Libanului. Şi s-a nevoit de a învăţat meşteşugul vindecării bolilor, ca să fie cât mai mult de folos oamenilor. Şi avea multă milostivire faţă de săraci, că, îi căuta pe la casele lor şi îi vindeca de toate bolile. Iar, pe lângă această faptă bună, mai avea şi pe aceea, că le dădea sănătate în dar, fără de arginţi. Şi s-a învrednicit şi de daruri apostoleşti, propovăduind cu îndrăzneală pe Hristos, mulţumindu-se, în loc pe plată, să-i aducă pe oameni la credinţă. Deci, prin meşteşugul său, atrăgând pe mulţi la dânsul, îi tămăduia îndată, atât de neputinţa trupului, cât şi de cea a sufletului, învăţându-i să se pocăiască şi să-şi îndrepteze viaţa lor. Şi umbla din loc în loc, în tot chipul nevoindu-se să întoarcă pe oameni, de la păgâneasca cinstire a idolilor şi să-i aducă la dreapta credinţă. Deci, pe când el era în Edesa şi făcea acolo tămăduire după obicei, a ieşit poruncă de la împăratul Numerian, să fie omorâţi toţi creştinii, ca să se stingă numele lui Hristos. Drept aceea, a fost prins Talaleu, pe care ostaşii l-au dus în faţă dregătorului Teodor. Şi, mărturisind el, cu îndrăzneală, pe Hristos, mai întâi, l-au bătut şi au poruncit să-i găurească gleznele. Şi, spânzurându-l de un stâlp i-au făcut trupul, tot, numai o rană, brăzdându-l cu unghii de fier şi cu foc, dar n-au putut să-l clintească din credinţa în Hristos. Dimpotrivă, el le primea pe toate cu mare bărbăţie, simţind că avea cu dânsul pe Hristos Care-i uşura patimile. Şi, tiranul, văzând că în nici un fel nu a putut să-l înduplece pe Sfânt, a hotărât moartea lui şi l-a osândit, mai întâi, să fie aruncat la fiare, care lângă el s-au îmblânzit ca mieii, lăsându-l nevătămat. Aceasta văzând, dregătorul a poruncit să li se taie capetele, Sfântului Talaleu şi la doi ostaşi, Alexandru şi Asterie, care, prin el, au crezut în Hristos. Şi s-au petrecut acestea în Edesa Egeii, la 20 mai, când în fiecare an, li se face pomenirea Dumnezeului nostru slavă!

În această zi, cuvânt din Pateric

       Monahul Moise, care petrecea pe o piatră, mult a fost luptat de draci, cu pofta desfrânării. Şi nemaiputând să stea în chilia sa, mergând, s-a destăinuit lui ava Isidor. Şi-l ruga bătrânul pe el să se întoarcă în chilia sa, iar Moise nu-l asculta pe el, zicându-i: "Nu pot, părinte." Deci, luându-l pe el Isidor, s-au suit la un loc înalt şi i-a zis: "Caută spre apus." Şi, privind, a văzut o mulţime de draci şi erau înspăimântători şi porniţi spre război. Apoi, i-a zis, iarăşi, ava Isidor: "Caută spre răsărit cu tot dinadinsul." Şi, privind el, a văzut nenumărate cete de îngeri, întru slavă. Deci, i-a zis lui ava Isidor: "Aceştia sunt trimişi de la Domnul, la călugări, spre ajutor, iar cei de la apus se luptă cu dânşii. Însă, mai mulţi sunt cei ce ţin cu noi." Şi atât a lăudat Moise pe Dumnezeu, încât, luând îndrăzneală, s-a întors la chilia sa. Zis-a stareţul: "Dumnezeu suferă păcatele celor din lume, iar, a celor din pustie păcate, nu le suferă. Oare, nu ştii, frate, că nu după acelaşi fel, adică, după rânduiala mirenească, va fi întrebat cel ce a ieşit din lume? Pentru că cel din lume poate să aducă multe răspunsuri, iar noi, ce răspuns vom avea să aducem? Cu adevărat, cumplit este focul şi multe chinurile celor ce ştiu voia Domnului şi o trec pe ea cu vederea şi urmează voile lor, neînfrânându-se, adică, de la desfătările cele deşarte şi de puţină vreme, ci, zicând că, pentru trebuinţele trupului, avem aurul, sau lucrurile, ca să ne chivernisim trupul. Bine zici! Dacă numai pentru trebuinţele trupului le aduni şi le chivernisesti pe ele, apoi, poartă de grijă de trebuinţele lui, fără de nici o tulburare. Dar, de ce, atât de multe având, iarăşi, altele mai cauţi şi atât de mult mâncând, încă mai multe bucate doreşti? Iată, că ţi-am pus înainte pricinile, pentru care socotesc că mai amar se va osândi călugărul, cel plin de griji, decât mireanul. Că mulţi mireni, în curăţie vieţuiesc şi fac milostenie. Iar unii călugări, nici pe fraţii lor nu-i miluiesc, ci fac casa lui Dumnezeu, casă de neguţătorie, ba chiar mai mult, loc de deşărtăciune. Deci, cum pot fi judecaţi, tot aşa ca şi mirenii? Pentru aceasta, cu deamănuntul, am zis de cele ce duc la pierzare ca, înştiinţându-ne, să fugim şi să ne mântuim. Pentru că, mulţi dintre noi socotim că suntem mari, prin îmbrăcăminte aleasă şi prin grăiri ca acestea: "Doamne, Doamne"(Matei 7,21) sau prin a auzi că suntem călugări cu făgăduinţa. Dar, cu adevărat, fraţilor, de nu ne vom păzi pe noi înşine, mai amar decât mirenii vom cădea în prăpastie, de unde nici a striga nu vom putea. Deci, trebuinţă avem de frică şi de smerenie, cu adevărat. Că cei mai mulţi din fraţii noştri, socotindu-se că sunt smeriţi şi că vieţuiesc călugăreşte, ale lor voiri caută să le împlinească şi voii lui Dumnezeu nu se supun, ci, de voile lor sunt stăpâniţi şi, prin deşarte griji şi certuri îşi pierd vremea cea dintâi, dată lor spre pocăinţă, pe care, peste puţin, o vor căuta mulţi şi nu o vor afla. Iar, pe noi, să ne învrednicească Domnul de tot binele."

Întru această zi, cuvânt din Pateric

        Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: "Părinte, spune-mi mie, ce bine să fac, ca să săvârşesc voia lui Dumnezeu?" Iar stareţul i-a zis: "Fiule, de vrei să împlineşti voia lui Dumnezeu, depărtează-te de la toată nedreptatea şi să nu răsplăteşti cu rău, pentru rău sau cu ocară, pentru ocară sau cu blestem, pentru blestem. Ci, să-ţi aduci aminte de Domnul, Cel ce a zis: "Nu osândiţi, ca să nu fiţi osândiţi: iertaţi, şi se va ierta vouă, miluiţi, ca să fiţi miluiţi," ştiind cu tărie, că ochii Domnului sunt de şapte ori mai luminoşi, decât soarele, peste fiii oamenilor, şi nimic nu se tăinuieşte de Dânsul, nici gândul, nici cugetul, nici altceva, din cele ascunse ale inimii. Şi toţi vom sta înaintea judecăţii lui Hristos şi fiecare va lua, după faptele sale. Pentru aceasta, fiule, datori suntem a-I sluji Lui cu frică şi cu cutremur şi cu toată cucernicia, precum Însuşi Domnul ne-a poruncit şi Apostolii ne-au învăţat. Deci să ne trezim la rugăciune şi să răbdăm în postiri şi în nevoinţe, rugându-ne atotvăzătorului Dumnezeu, să nu ne lase pe noi, în ispită." Fratele, a întrebat pe stareţ, zicând: "Cum, cei ce vieţuiesc în lume, trecând cu vederea postul şi defăimând rugăciunea şi depărtându-se de privegheri şi de toată mâncarea săturându-se şi după poftele lor făcând, între dânşii duşmănindu-se şi în cuvinte deşarte, cea mai multă parte a zilei cheltuind-o, cum nu cad, nici nu mărturisesc că au greşit şi până şi de Sfânta Împărtăşanie îndrăznesc să se apropie? Iar noi, monahii, de-a pururea pironiţi la posturi şi la privegheri şi la culcatul pe jos şi la mâncarea uscată şi lipsiţi de toată odihna trupească, plângem şi ne văităm şi zicem că ne-am prăpădit şi că suntem vrednici de gheenă?" Iar bătrânul, suspinând, a zis: "Bine ai zis frate, că nu cad mirenii, întrucât, după ce au căzut o dată, cădere straşnică şi cumplită, nici să se ridice, nu mai pot, şi nici nu mai au de unde să cadă. Că, petrecând în căderea cea dintâi, pentru multa lor neştiinţă, ei nici nu ştiu că au căzut. Că, ce grijă are diavolul, să se lupte cu cei care totdeauna zac jos? Iar monahii, pe faţă împotrivindu-se vrăjmaşului, de-a pururea se luptă cu el. Pentru aceea, uneori, biruiesc, iar alteori, sunt biruiţi. Şi nu încetează de a cădea şi de a se ridica, de a necăji şi de a fi necăjiţi, de a lovi şi de a fi loviţi, până ce, cu darul lui Dumnezeu, îl vor birui pe diavol şi îl vor face slab şi neputincios faţă de ei. Că atunci, împăcându-se desăvârşit cu Dumnezeu, se odihnesc totdeauna, dobândind alinarea şi bucuria Lui înlăuntrul lor. Şi, să ştii, fiule, că nu numai eu şi tu, care ne socotim că suntem călugări, avem trebuinţă să ne trezim şi să plângem mereu, ci şi pustnicii, cei mari, au trebuinţă să plângă. Ascultă această socotire şi să cunoşti că şi numai să priveşti, adică, cu poftă, spre o femeie, Dumnezeu a socotit că este păcat. Iar mânia cea spre aproapele, ucidere a numit-o. Şi, pentru orice cuvânt deşart, a zis că vom da seamă şi răspuns. Deci, cine este un om ca acela şi unde îl, vom afla pe el, care, de minciună, să nu ştie - că minciuna de la diavol este - şi faţă de nimeni să nu fi fost ispitit cu poftirea, sau care niciodată spre aproapele să nu se fi mâniat în zadar sau să nu se fi aflat în vorba deşartă şi care să nu aibă nevoie de pocăinţă? Iată, dar, să ştii, că cel ce nu primeşte ispita până la sfârşit, cu înţelegere smerită şi defăimare, şi care nu rabdă ca să fie călcat de toţi şi asuprit şi vorbit de rău, şi, de nu le va suferi pe acestea, pentru Dumnezeu, cu bucurie şi cu rugăciune, încă, şi, de nu se va îndepărta de slava omenească, de cinste şi de laude, sau de dulceaţa bucatelor şi a băuturii, acela nu va putea să fie desăvârşit." Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Sfinţii zilei

Sursa:

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai20.htm

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage20May.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-20-sf_talaleu.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-20-sf_ascalon.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai20.htm

Proloagele din 19 mai

 

Luna mai în 19 zile: pomenirea Sfântului, sfinţitului Mucenic Patrichie, episcopul Brusei, şi cei împreună cu dânsul: Acachie, Menandru si Polien (+363)

         Pe la mijlocul celui de al treilea veac, când în toată împărăţia romanilor, nu era voie să fii creştin, fără de nici o răspundere, atunci, s-a petrecut şi mucenicia Sfântului Patrichie. El era episcop creştin în oraşul Brusa, oraş cu izvoare de ape fierbinţi, pe malul dinspre Asia, al Mării Negre, din ţinutul Bitiniei, unde mulţime de bolnavi veneau să se tămăduiască de neputinţele lor. Şi stăpânirea romană aşezase acolo o capişte şi o statuie a lui Esculap, în semn de mulţumire zeului păgân, vindecător de boli. Şi era obiceiul, ca toţi cei tămăduiţi să lase în capişte un semn al închinării lui. În acea vreme, s-a întâmplat ca însuşi dregătorul împărătesc al Bitiniei, Iuliu, s-a vindecat la aceste ape. Şi nu s-a mulţumit numai cu jertfa de închinare către Esculap, ci a socotit să silească şi pe creştini să cunoască binefacerile acestui zeu păgân, întorcându-i la cinstirea idolilor. Deci, a fost adus episcopul Patrichie şi i-a poruncit să se lepede de Hristos şi să mărturisească puterea zeului Esculap şi, mergând în capişte, să aducă jertfă şi să i se închine, după obiceiul păgânesc. Dar Patrichie răspunse, cu îndrăzneală, dregătorului, arătându-i cât de deşartă este credinţa lui în puterea unui zeu fără de viaţă şi înfăţişându-i adevăratele pricini ale tămăduirilor, ce se săvârşesc cu aceste ape, pe care Hristos, Dumnezeu cel viu, le-a făcut pentru binele oamenilor, adunci când a zidit lumea. Deci, mâniindu-se tiranul, a zis cu glas aspru către Petrichie: "Dacă te-aş arunca în mijlocul acestor ape fierbinţi, pedepsind îndrăzneala ta de a defăima pe zei, crezi, oare, că Hristos al tău te va scăpa de la pierzanie?" Iar Patrichie a răspuns: "Hristos poate să-mi păzească viaţa în mijlocul acestor ape, dar poate să mi-o şi ridice tot prin ele. Nici un fir de păr din capul oamenilor nu se clinteşte fără ştirea Lui". Spumegând, deci de mânie, dregătorul a poruncit să fie aruncat Patrichie în clocotul apelor, dar episcopul a ieşit nevătămat, mărturisind cu şi mai mare tărie, pe Hristos. Drept aceea, a dat poruncă să li se taie capul cu toporul, atât lui Patrichie, cât şi celor trei preoţi, împreună cu el: "Acachie, Menandru şi Polien. Şi, aşa, a fost ucis Patrichie episcopul şi cei trei preoţi, la 19 mai, luând cununile de biruinţă de la Hristos. Domnul nostru, Căruia I Se cuvinte slavă şi cinste în veci. Amin.

Întru această zi, cuvânt către judecători, ca să judece cu dreptate

      Să înţelegi bine pricina şi cu dreptate să judeci şi drept să o descurci. Nu-ţi este ţie de folos să iei mită. Să nu dai dreptate celui nedrept, chiar şi prieten de-ţi va fi. Şi să nu asupreşti pe cel drept, pentru că judecata lui Dumnezeu dreaptă este. Măcar şi frate de-ţi va fi, să nu-i dai dreptate, când nu are şi pe cel drept să nu-l judeci cu patimă. Că, de la Dumnezeu se pogoară plata, spre casa celor ce judecă strâmb. Şi, pentru lacrimile celor drepţi, cu moarte rea îi ucide şi pe fiii lor în robie îi risipeşte, iar ei înşişi, după moarte, în osândă vor fi chinuiţi, cu dreapta judecată a lui Dumnezeu, când va veni să înnoiască pământul. De aceasta aducându-ţi aminte, teme-te şi să nu primeşti clevetirile celor ce-ţi şoptesc în taină. Să nu te iuţeşti asupra celui nevinovat, nici să nu te aprinzi cu mânie când judeci. Pe sărac şi pe văduve să nu-i nedreptăţeşti. Nici să nu te mândreşti cu dregătoria stăpânirii tale, că de la Dumnezeu îţi este dată ţie.

Întru această zi, cuvânt din Pildele lui Solomon

       Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu lepăda îndemnul maicii tale. Leagă-le la inima ta pururea, atârnându-le la gâtul tău. Când vei vrea să mergi, ele te vor povăţui, şi, în vremea somnului, te vor păzi, iar când te vei deştepta, vor grăi cu tine. Că povaţa este un sfetnic bun şi legea o lumină, iar îndemnurile, ce dau învăţătură, sunt calea vieţii. Ele te vor păzi de femeia vicleană, de limba ei cea ademenitoare. Nu dori frumuseţea ei întru inima ta şi să nu te vâneze cu genele ei. Că femeia desfrânată umblă după o bucată de pâine, pe când soţia doreşte un suflet de mare preţ. Oare poate pune cineva foc în sânul lui, fără că veşmintele lui să nu ardă? Sau va merge cineva pe cărbuni, fără să i se frigă tălpile? Aşa este şi cel ce se duce la femeia aproapelui său; nimeni din cei ce se ating de ea nu va rămâne nepedepsit. Nimeni nu dispreţuieşte un hoţ, pentru că a furat, ca să-şi astâmpere foamea; dar când a fost prins el dă înapoi înşeptit, întoarce tot ce are în casa lui. Cel ce se desfrânează, însă, cu o femeie, este lipsit de minte, se pierde pe el însuşi, făcând astfel" (Pilde 6, 20-32).

Întru această zi, cuvânt pentru cei chemaţi la Împărăţia cea cerească

      Zice Domnul în Evanghelie: "Asemănatu-s-a Împărăţia Cerului cu un Împărat, care a făcut nuntă fiului său; veselia şi lumina care va să fie, aşa o numeşte, nuntă, iar acest fel de cuvinte, le-a grăit către oamenii care se îngrijesc de cele pământeşti, ştiindu-le obiceiurile lor, şi le spunea pilda aceasta, măcar că nu era vorba nici de nuntă, nici de mese, ci veşnicele bunătăţi le arată, cunoscându-le neştiinţa lor şi vrând să le arate ceea ce va să fie. Deci, pe toţi îi cheamă Împăratul, cu Înalta propovăduire, să vie la nuntă şi să se sature de bunătăţile cele negrăite. Însă, mulţi din cei chemaţi, neluând în seamă chemarea, s-au lepădat; unul cu ţarina, altul cu neguţătoria, iar altul pentru femeia lui, de curând luată. Şi aşa s-au lipsit pe ei de strălucirea aceea şi s-au înstrăinat. Apoi, alţii au fost chemaţi la bucuria aceea. Iar, după ce s-a umplut masa împărătească, a văzut acolo Împăratul un om, neavând haină de nuntă, şi a zis slugilor: "Legându-l de mâini şi de picioare, aruncaţi-l pe el în întunericul cel din afară, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor." Iar cei ce s-au lepădat de chemare sunt cei ce n-au primit credinţa lui Hristos şi cu slujirea idolilor s-au întunecat sau în eresuri au căzut sau în credinţă fiind, cu păcate grele şi-au întinat haina Sfântului Botez şi făgăduinţele credinţei cele drepte le-au lepădat. Deci, izgoniţi vor fi, cu adevărat, de Dumnezeu din veşnica bucurie.

Întru această zi, cuvânt al Cuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, despre răbdare

      Un frate povestea că era un om într-o cetate şi acesta avea un argat cu sine, în care avea toată încrederea. Acestuia i-a venit gândul ca să se ducă la viaţa monahicească, iar stăpânul său făcea tot ce putea ca să-l abată de la un gând ca acesta, fiindcă tânărul era omul lui credincios. Dar n-a putut să-l ţină pe tânăr. Deci, lepădându-se de lume, tânărul a intrat între fraţi. Dar, după puţini ani, a început a fi ispitit să se întoarcă în lume şi, lăsându-şi chilia sa, s-a dus la stăpânul său pentru a-i cere sfat. Şi l-a primit bărbatul acela pe fratele cu dragoste, o dată şi de două ori. Iar, după a treia cercetare, fratele, lăsând chipul făţărniciei, a arătat bărbatului patima cea ascunsă în inima sa, zicând: "De vreme ce nu mai pot suferi jugul vieţii monahiceşti, te rog pe tine, doamne, primeşte-mă pe mine, iarăşi, la tine şi să mă ai pe mine după rânduiala cea dintâi, fiindcă nădăjduiesc să port şi mai multă nădejde, de lucrurile tale, decât odinioară. Că auzisem, de la tine, că şi pe fiica ta vrei să mi-o dai ca soţie." Iar bărbatul acela a răspuns către el: "Dacă lui Dumnezeu nu i-ai păzit credinţa, mie, cum poţi să mi-o păzeşti?" Iar el, de cuvântul acesta rănindu-se, ca de un bici, s-a întors la chilia sa. Deci, să nu ne îngreuiem, răbdând ostenelile, că scris este: "Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera."(Ps.125,5). Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor, Sfinţii zilei

Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=22&p2000_imageid=994

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage19May.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-19-sf_patrichie_ep_prusiei.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai19.htm

http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-mucenic-patrichie-episcopul-prusei

Proloagele din 18 mai

Luna mai în 18 zile: pomenirea Sfinţilor Mucenici, Petru, Dionisie, Andrei, Pavel, Venedim, Paulin, Iraclie şi Cristina fecioara

        Pe vremea când împărăţea păgânul împărat Decius, pustiind Biserica lui Hristos, a fost prins, dintre aceşti mucenici, Sfântul Pavel, din oraşul Lampsac, cetate din Elespont. Şi era Sfântul acesta tânăr şi viteaz cu duhul în Sfânta credinţa creştinească. Deci, a fost adus la dregătorul Optimus şi, fiind silit să jertfească zeiţei Afrodita tânărul Petru n-a vrut să se supună, ci, a mărturisit că nu poate să se închine unei zeiţe desfrânate, că este creştin, şi se închină lui Hristos Dumnezeu. Acestea auzind, dregătorul i-a zdrobit trupul cu legături, cu butuci şi cu roţi, şi, neputându-l despărţi de Hristos, i-a tăiat capul: şi aşa, Petru a luat de la Dumnezeu cununa nevoinţei. Despre Sfinţii Pavel şi Andrei se ştie că se trăgeau cu neamul din Mesopotamia şi erau ostaşi sub porunca aceluiaşi Optimus, cu care, împreună, s-au dus la Atena. Şi erau acolo prinşi în temniţă Dionisie şi Cristina şi au fost daţi în seama lor, că să-i păzească. Şi sileau ostaşii pe Sfânta Cristina, fecioară, fiind frumoasă şi în vârsta de nuntă, ca să se desfrâneze. Iar ea nu se îndupleca nicidecum; şi s-a întâmplat ca, în loc să o biruiască, la cuvintele ei, ostaşii şi-au schimbat gândul şi au mărturisit pe Hristos. Drept aceea, şi ei şi Dionisie, au fost ucişi şi îngropaţi de mulţimea pietrelor aruncate de popor asupra lor, ca hulitori de zei, iar Sfintei Cristina i s-a tăiat capul. Despre Sfinţii Iraclie, Paulin şi Venedim ştim că erau din Atena şi că propovăduiau cuvântul Evangheliei, îndemnând pe păgâni să se întoarcă la Hristos, lăsând deşertăciunea idolilor. Deci, fiind prinşi pentru aceasta, i-au adus la dregător, care, după ce i-a bătut cumplit şi i-a pus şi la alte chinuri, i-a aruncat într-un cuptor aprins. Şi, fiindcă s-au păzit nevătămaţi, prin puterea lui Dumnezeu, a poruncit de li s-au tăiat capetele şi, aşa, au luat fericiţii cununa muceniciei.

 

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre pocăinţă.

       A venit, odată, un locuitor din Teba, la ava Sisoe, vrând să se călugărească. Şi l-a întrebat pe el bătrânul dacă are pe cineva în lume. Şi el a zis: "Am un fiu." Şi i-a zis lui bătrânul: "Du-te, aruncă-l pe el în râu şi, numai atunci te poţi face călugăr." Deci, după ce s-a dus să-l arunce, a trimis bătrânul pe un frate să-l oprească pe el. Pentru aceea, când l-a ridicat să-l arunce, i-a zis fratele: "Încetează, ce faci?" Iar el a zis: "Ava mi-a zis să-l arunc." I-a zis fratele: "Dar, apoi, a zis să nu-l arunci." Şi, lăsând copilul, a venit la bătrân. Şi s-a făcut preaiscusit călugăr, pentru ascultarea lui.

 

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem,

că se cade,  cu tot dinadinsul, a citi Sfintele cărţi

       Frate, când va năpădi asupra ta vreun gând viclean, să-ţi scoţi sabia ta, adică, să-ţi aduci aminte de frica lui Dumnezeu şi vei tăia toată puterea vrăjmaşului. Iar, în loc de trâmbiţe, să ai dumnezeieştile Scripturi că, precum trâmbiţa cheamă pe ostaş, aşa şi Sfintele Scripturi, strigându-ne pe noi, ne adună gândurile la frica lui Dumnezeu. Şi iarăşi, precum trâmbiţa ce sună în vreme de război, scoală şi îndeamnă pe ostaş, ca să lupte cu potrivnicul, aşa şi dumnezeieştile cărţi ne îndeamnă să avem silinţă spre bunătăţile duhovniceşti şi ne întăresc împotriva patimilor. Drept aceea, frate al meu, să te sileşti, ca, adeseori, să le citeşti pe ele, ca să-ţi adune gândurile, pe care le risipeşte vrăjmaşul, cu meşteşugul său cel rău. Trezeşte-te iubitule, trezeşte-te cu stăruinţă, sârguieşte-te ca, de-a pururea, să te sileşti la citire, ca să te înveţe cum să scapi de cursele vrăjmaşului şi să guşti din veşnica viaţă. Că citirea dumnezeieştilor cărţi ridică şi înţelepţeşte mintea cea înşelată şi-i dăruieşte ei înţelegere dumnezeiască. Pentru că scris este: "Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu"(Ps. 45, 10). Să ştii frate al meu, că dumnezeiască înţelegere va lua acela, care, cu adevărată inimă, păzeşte dumnezeieştile Scripturi. Drept aceea, iubitule, să nu fii nebăgător de seamă pentru sufletul tău, ci să te sileşti la citire şi la rugăciune, ca să ţi se lumineze sufletul tău şi să te faci desăvârşit cu totul, întreg şi sănătos. Că Duhul Sfânt este Cel ce zice ţie: "Fii ca un cerb, însetând şi dorind a veni la izvoarele apelor, spre dumnezeieştile Scripturi, ca, adică, să bei din ele, ca să-ţi stingă ţie setea, care te arde." Au, nu ştiţi, iubiţii mei, că, la nunta Fiului Său, ne-a chemat pe noi Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor? Deci, pentru ce ne lenevim şi nu ne sârguim să câştigăm haine curate, şi făclii luminoase şi untdelemn în vasele noastre? Că, gol, nimeni nu va intra acolo. Iar de va îndrăzni cineva să intre, neavând haină de nuntă, ştiţi ce va pătimi unul ca acela; că va porunci, adică Împăratul să-i lege lui mâinile şi picioarele şi, întru întunericul cel mai de afară, să-l arunce, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre rugăciune, să nu lungim rugăciunile, ci, în scurt, să ne rugăm, cu umilinţă   

        Deci, se cade, celui ce se roagă, să nu se întindă la cuvinte, ci adeseori să se roage, prin scurte şi dese şi mici alcătuiri: aşa, şi lui Pavel i-a poruncit Domnul să facă rugăciunile. Că, de te vei întinde la multe cuvinte, apoi, peste puţin, lenevindu-te, mare loc vei da diavolului, în sufletul tău. Că el se apropie, ca să te împiedice pe tine şi să-ţi scoată din minte cele grăite în rugăciuni. Iar dacă rugăciunile vor fi scurte, dar rugându-te des, în toată vremea, atunci vei putea, cu înlesnire, să fii, curat la minte, însă cu multă trezire şi deşteptare să-ţi faci rugăciunile. Şi nimeni să nu afle pricină, zicând că nu este uşor să se roage cineva, îngrijindu-se de lucruri lumeşti şi neaflându-se aproape de biserică, pentru că, oriunde ai fi, poţi să-ţi faci rugăciunile. Că nicidecum nu te opreşte locul, nici vremea, chiar dacă nici genunchii nu ţi-ai pleca, şi nici în piept nu te vei bate, şi nici mâinile la cer nu-ţi vei ridica, ci numai mintea caldă să o arăţi, şi, astfel, toată rugăciunea ai împlinit-o. Că puţin îţi este ţie, chiar şi prin târg umblând şi prin singurătate mergând, a face rugăciune cu osârdie. Cu putinţă este, şi la vânzare stând, a se ruga, cu stăruinţă, ori cosând piei îşi poate cineva înălţa sufletul, către Stăpân când nu poate să intre în Biserică, nici n-are unde să-şi facă rugăciunile. Că Dumnezeu nu se ruşinează de locuri, ci numai una doreşte: să ai minte fierbinte şi suflet curat. Deci, ce să zică cel ce se roagă? Numai ceea ce Canaaneanca a zis: "Miluieşte-mă, Doamne, că fiica mea rău se îndrăceşte." Aşa şi tu să zici: "Miluieşte-mă Doamne, că sufletul meu rău se îndrăceşte." Că mare drac este păcatul.

Întru această zi, cuvânt din Pateric   

        Zis-a un stareţ: "Când vei vedea pe Dumnezeu că te miluieşte pe tine, şi dă sufletului tău umilinţă, atunci, să ştii că şi satana îţi aduce ţie aminte de oarecare îndatoriri ale vieţii tale de chilie, zicându-ţi: "Acest lucru este nevoie să-l faci astăzi, sau să te duci la cutare, că este bolnav." Şi altele de acestea îţi zice, însă, toate acestea le face, ca să nu te lase să te îndeletniceşti cu dulceaţa plânsului. Iar de va cunoaşte omul înşelăciunea satanei şi se va păzi pe sine şi, de se va îngriji de al său suflet, ori de rugăciune, cu osârdie, îndată va putea, unul ca acela, să facă zadarnică ispita, ori de la oameni, ori de la draci. Că satana, atunci, luptă pe oameni cu înverşunare, când, şi ei, fără de lenevire, se luptă cu el. Iar mânia şi iuţimea, mai mult decât toate patimile, pierd umilinţa, smerenia şi plânsul din suflet. Încă, uneori şezând tu, te împresoară pe tine gândurile drăceşti ca albinele; deci, îndată să te scoli şi să te rogi şi să umbli puţin şi acelea se vor risipi de la tine." Zis-a iarăşi: "De voieşti să ai plânsul, iubeşte sărăcia, şi smerenia şi să nu pofteşti să ai lucruri bune în chilia ta, de asemenea, când va căuta sufletul tău ceva, şi nu se va afla, atunci, suspină şi se smereşte şi Dumnezeu îl mângâie pe el şi-i dăruieşte lui multă umilinţă. Încă, şi acestea îţi spun ţie, fiule, că, de nu-şi va urî omul patimile trupului său, ca şi pe nişte vrăjmaşi ai săi, nefăcându-i plăcerea lui întru nimic, apoi, nu va putea să se slobozească din cursele vrăjmaşului. Deci, cursa diavolului, la toţi oamenii, iar, mai mult, la cei tineri, însuşi trupul nostru este. Mulţi, trecând cu vederea aceste lucruri, ca pe nişte lucruri mici şi de nimic socotindu-le, au căzut în prăpăstii mari şi au pierit; că toată răutatea cea mare, din lucrurile mici începe şi, aşa, se face mare. Cine ia aminte la acestea, păstrează, adeseori, dulceaţa plânsului şi a umilinţei. Iar, cel ce le trece cu vederea, rămâne în afară de plâns şi de lacrimi. Deci, cel ce le are pe acestea, acela pe Dumnezeu, împreună cu sine, Îl are". A Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage18May.shtml 

Proloagele din 17 mai

 

Luna mai în 17 zile: pomenirea Sfântului Apostol Andronic, 
unul din cei şaptezeci şi a Sfintei Iunia

          Sfântul Apostol Andronic a fost unul din ceata celor şaptezeci de Apostoli ai Domnului şi, împreună cu Sfânta Iunia, erau rude cu Sfântul Apostol Pavel şi au crezut în Hristos, mai înainte decât marele Apostol, precum Pavel însuşi mărturiseşte în Epistola sa către Romani, când zice: "Îmbrăţişaţi pe Andronic şi pe Iunia cei de un neam cu mine şi împreună închişi cu mine, care sunt vestiţi între apostoli şi care înaintea mea au fost în Hristos"(Rom. 16,7). Ştim, din tradiţie, că Sfântul Andronic a fost propovăduitor şi învăţător nu numai al unei cetăţi şi ţări, ci, pretutindeni alergând, ca un înaripat, a smuls vălul înşelăciunii idoleşti şi a propovăduit pe Hristos în multe locuri, aducând pe mulţi la dumnezeiasca cunoştinţă. Împreună cu Iunia, ajutătoarea şi ruda sa, ei au întemeiat pretutindeni biserici, adică cete de ucenici în credinţă, după pravila Apostolilor, au izgonit duhurile necurate din oameni, au tămăduit pe bolnavi şi au adus alinare şi nădejde în sufletele celor oropsiţi. Despre aceşti doi Sfinţi se mai ştie că au suferit în temniţă, împreună cu Apostolul Pavel, şi că, în călătoriile lor, ei au ajuns până la Roma, unde au vestit, împreună cu alţi Apostoli, cuvântul lui Dumnezeu. Nu ştim în ce împrejurări, Sfinţii astăzi pomeniţi s-au mutat la Domnul: din tradiţie, ştim doar atât că Sfinţii Andronic şi Iunia şi-au sfârşit sârguincioasa lor alergare în slujba Domnului, în ziua de 17 mai. Dumnezeului nostru, slavă!

Întru această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Solohon

şi a celor împreună cu el (+303-305)

         Sfântul ucenic Solohon a trăit pe vremea împărăţiei lui Maximian. El era de neam egiptean, cu credinţa, creştin şi cu rânduiala ostaş, sub porunca tribunului Campan, care avea, sub porunca sa, trei mii de ostaşi. Iar, când Campan, cu voia împăratului, a mers cu ceata sa din Egipt la Calcedon, atunci, li s-a poruncit de către împărat, tuturor celor mai mari peste oşti, să aducă jertfă idolilor, împreună cu oştile lor. Deci, Campan a poruncit ca toţi ostaşii să aducă jertfă idolilor. Sfântul Solohon, şi cu dânsul alţi doi ostaşi, Pamfamir şi Pamfalon, au mărturisit că sunt creştini şi, deci, nu pot să aducă jertfă idolilor. Ei au mărturisit că, nicidecum nu se vor lepăda de Hristos şi vor petrece, până la sfârşit, în sfânta credinţă, chiar de ar pătimi chinuri cumplite. Deci, Sfinţii Mucenici Pamfamir şi Pamfalon, fiind munciţi cu groaznice bătăi şi-au dat sufletele lor în mâinile Domnului, iar sfântul Solohon, întărindu-se, chemă cu îndrăzneală pe Hristos. Prigonitorul Campan, fiind în nepricepere şi mâniindu-se foarte tare, a poruncit ca să-i deschidă gura Mucenicului, cu sabia, şi să-i toarne vin, de la jertfă idolilor. Atunci, Mucenicul, apucând fierul cu dinţii, l-a rupt în două şi, rupând legăturile cu care era ţinut, a stat înaintea prigonitorului, mărind dumnezeirea lui Hristos şi mustrând îndrăcirea lui Campan. Atunci, un glas din ceruri a venit către Sfântul, întărindu-l şi îndemnându-l spre vitejeasca pătimire. După aceasta, au chinuit pe Sfânt în multe feluri, bătându-l fără milă şi târându-l gol peste vârfuri de pietre ascuţite. A fost spânzurat, apoi, într-o casă, de mâna dreaptă, de o grindă, cu o piatră mare legată de piciorul stâng şi a stat, astfel, spânzurat, de la ceasul al şaselea, până la al nouălea, îndemnat fiind, în tot chipul să se lepede de Hristos, dar el nu s-a supus. Tăindu-se funia, Sfântul a stat drept pe pământ, fiind seara târziu. Atunci Campan, cuprins de mânie neîmblânzită, a luat o trestie ascuţită şi a înfipt-o toată în urechea Sfântului. După aceea, toţi ostaşii au plecat împreună cu tribunul, iar creştinii venind, au luat pe Sfânt, care slăbise mult, după atâtea munci şi l-au dus pe un pat, în casa unei văduve creştine. Acolo, Sfântul, gustând puţină pâine şi apă, s-a întărit şi a vorbit cu creştinii, cei ce erau de faţă, sfătuindu-i să fie nestrămutaţi în credinţă. Apoi, căutând spre cer şi rugându-se, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia Se cuvine slavă în veci. Amin.

Întru această zi, cuvânt despre beţie şi despre pocăinţă

          Vă rog, pe voi, toţi oamenii, cei ce voiţi a vă pocăi către Dumnezeu, să vă păziţi de vinul cel mult, că el aţâţă poftele în oameni şi goneşte din suflet frica de Dumnezeu. Cereţi de la Dumnezeu să vă dăruiască vouă frica Sa, care să gonească din suflet poftele cele ce vă încearcă şi vor să vă despartă pe voi de Dânsul. Ia aminte la tine, de-ţi va zice ţie gândul, că fratele tău are ceva împotriva ta. Să nu zăboveşti, ci, mergând la el, te împacă cu el şi, de ai avea vreun gând asupra lui, iartă-i lui, cu umilinţă, şi să nu fii aspru cu el. Căci toţi suntem îndemnaţi de aceeaşi pizmă drăcească, adică, să ţinem mânia asupra fratelui nostru. Dar, nouă ni s-a poruncit, ca totdeauna să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Iar, de sărăcia cea mare, să nu ne îngrijim, ci să ne încredinţăm lui Dumnezeu cu toată inima.

Întru această zi, cuvânt despre cum să stăm în biserică, 

cu frică şi cu osteneală.

         La tot cel ce crede în Dumnezeu, vine îngerul Domnului, dacă nu-l gonim noi pe el cu lucruri rele. Că, precum fumul goneşte albinele, şi pe porumbei mirosul urât, aşa şi pe îngerul păzitor al vieţii noastre, îl îndepărtează de la noi păcatul. Să nu dai, zice Scriptura, piciorul tău spre clătire, nici să nu adoarmă cel ce te păzeşte pe tine. Că, precum cineva ar sta înaintea împăratului şi ar vorbi cu el, şi, chemând pe slugi, ar sta şi ar vorbi cu ele, lăsând pe împărat, aşa face şi omul care, în vremea cântării sale, bârfeşte şi îşi risipeşte mintea sa. Deci, să cunoaştem, fraţilor, cum stăm înaintea lui Dumnezeu, în biserică. Precum îngerii, cu cutremur Îi stau înainte, cântând, aşa şi nouă, ni se cade a ne asemăna lor, cu inima curată şi cu frică stând la cântare şi la rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=22&p2000_imageid=992
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage17May.shtml
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-17-sf_ap_andronic.html
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-17-sf_solohon.html
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-17-cv_eftimie_atonitul.html
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai17.htm

Proloagele din 16 mai

 

Întru această zi, povestire din viaţa Sfântului Teodor, 

despre nepătimire şi despre ascultare

      Auzind maica lui Teodor despre fiul ei, că se află în Tabena, la Cuviosul Pahomie, a luat scrisori de la episcopii care porunceau Sfântului Pahomie, ca să-l dea pe fiul ei. Şi a mers aceea la Tabena şi a fost primită în casa de oaspeţi, cea din mănăstirea fecioarelor, întru care se nevoia sora lui Pahomie. Şi a trimis maica lui Teodor la Sfântul Pahomie, dorind ca să vadă pe fiul ei. Iar stareţul a zis lui Teodor: "Fiule, maica ta a venit aici, vrând să te vadă şi are scrisori de la episcopi către noi; deci, mergi la dânsa, mai ales, pentru că au scris sfinţii episcopi, pe care avem datoria să-i ascultăm". Răspuns-a Teodor: "Părinte, încredinţează-mă pe mine, mai întâi, oare, nu voi da răspuns lui Dumnezeu, în ziua Judecăţii că, după nişte începuturi ca acestea ale vieţii mohanicesti, de mă voi duce la maica mea, pe care am lăsat-o, pentru Dumnezeu, cu toate lumeştile împătimiri, nu se vor sminti fraţii datorită mie ? Că, dacă, mai înainte de Darul cel Nou, în Vechiul Testament, li s-a poruncit fiilor lui Levi să nu-şi vadă părinţii şi fraţii lor, ca să păzească îndreptările lui Dumnezeu, cu atât mai mult, mie, în Darul cel Nou, învrednicindu-mă de un har atât de mare ca acesta, al sfintei rânduieli monahiceşti, apoi, nu mi se cade mie a cinsti mai mult dragostea de Dumnezeu, decât dragostea părinţilor, de vreme ce a zis Stăpânul nostru: "Cel ce iubeşte pe tatăl său şi pe mama sa, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine". Grăit-a lui Sfântul Pahomie: "Fiule, de nu-ţi este ţie de folos să-ţi vezi pe mama ta, eu nu te silesc pe tine, ci fii desăvârşit monah, despărţindu-te de lume şi de tine însuţi." Deci, înştiinţându-se maica lui, că fiul ei nu voieşte nicidecum, nu numai să se întoarcă la dânsa acasă, dar nici să o vadă pe ea, a hotărât şi ea a nu se mai întoarce la locul său, ci a vieţui în mănăstirea aceea de fecioare, în călugărie, că zicea întru sine: "De va voi Dumnezeu, voi vedea pe fiul meu între sfinţii părinţi, încă şi sufletul meu îmi voi dobândi pentru dânsul". Aşa, hotărârea cea pentru Dumnezeu, bărbătească şi statornică, a monahului celui tânăr, nu numai pe al său suflet, ci şi pe al maicii sale l-a mântuit, aducând-o la viaţa monahicească, cea strâmtă şi cu pătimiri pentru Dumnezeu. Şi se întărea cu duhul Cuviosul Teodor şi se asemăna întru toate Sfântului Pahomie, duhovnicescului său părinte, supunându-se lui, pentru Dumnezeu, ca lui Dumnezeu Însuşi. Iar părintele, de multe ori, îl ispitea pe el întru ascultări şi în răbdare, poruncindu-i lui felurite ascultări. Şi dacă acela împlinea porunca, stareţul, uneori, îl mustra pe el, ca şi când n-ar fi făcut bine, dar, el, totdeauna, cu bucurie, primea ceea ce i se poruncea lui de părintele său şi mustrările, cele de la dânsul le socotea ca pe nişte laude.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Grigorie Dialogul, despre o oarecare fecioară, Muza

Zicea Sfântul Grigorie Dialogul, papa Romei, către arhidiaconul său Petru: "Robul lui Dumnezeu Prov, mi-a spus mie, despre sora lui Muza, că copilă fiind, într-o noapte i s-a arătat ei în vis, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Pururea Fecioară Maria, căreia îi urmau nişte fecioare de o vârstă cu Muza. Şi a întrebat-o Stăpâna pe Muza: "Oare voieşti, ca împreună cu aceste fecioare, să vieţuieşti şi să-mi urmezi mie ?" Răspuns-a Muza: "Voiesc, Doamnă." Şi i-a poruncit Stăpâna, ca de acum, să lase jocurile copilăreşti şi să fie cuminte, că, la treizeci de zile, ea va veni şi o va aşeza cu fecioarele acelea. Deci, Muza, deşteptându-se, şi-a schimbat obiceiul, din ceasul acela şi şi-a lepădat toată mintea copilărească. Părinţii ei minunâdu-se şi întrebând-o pe ea despre acel vis, ea le-a răspuns că a văzut pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, şi a luat o poruncă de la ea, de ziua în care o să se ducă şi o să se aşeze cu fecioarele, cele ce îi urmau ei. Deci, sosind ziua a douăzeci şi cincea, Muza a fost cuprinsă de friguri, iar, la treizeci de zile, când s-a apropiat ceasul de a merge la aceea care i s-a arătat în vis, iarăşi a văzut pe Preacurata, venind la ea, cu fecioarele acelea. Atunci, ea a început a zice, cu glas lin, către cea care o chema pe ea: "Iată viu, Doamnă, iată viu." Şi cu acest cuvânt şi-a dat sufletul în mâinile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sufletul ei, ieşind din trupul cel fecioresc, s-a sălăşluit cu sfintele fecioare." Dumnezeului nostru, slavă.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Sfinţii zilei
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=22&p2000_imageid=991
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage16May.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-16-cv_teodor.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-16-fericita_muza.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai16.htm

http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-teodor-cel-sfintit

Proloagele din 15 mai

 

Luna mai, în 15 zile: pomenirea Preacuviosului 

Părintelui nostru Pahomie Tabenisiotul (+347)

         Fericitul Pahomie s-a născut în ţinutul Tebaidei de Sus, din ţara Egiptului, pe la anul 292, din părinţi păgâni şi a crescut în deşarta credinţă a idolilor, ca un crin ieşit din mărăcini. A trăit pe vremea lui Constantin, marele împărat, şi a luptei lui cu Maxenţiu. Şi l-au dat părinţii lui la învăţătura cărţii egiptene şi la filosofia cea veche. Iar, ajungând la vârsta de 18 ani, a fost luat cu sila în rânduiala ostăşească a împărăţiei, împreună cu alţi tineri de seama lui. Deci, călătorind el prin multe cetăţi, după rânduiala vieţii ostăşeşti, a mers şi în cetatea creştinească numită Oxirinhos, din Tebaida de Sus, unde a cunoscut bunătatea şi milostenia creştinilor şi aplecarea lor spre a face bine. Şi era acolo şi o biserică a creştinilor. Şi, stând el acolo multă vreme, a aflat ce sunt creştinii; de vreme ce nu auzise nici de numele lui Hristos, nici de creştini. Şi se minuna tânărul Pahomie de credinţa creştinească, se lumina cu mintea şi se aprindea cu inima, bucurându-se de numele lui Hristos, şi iubea curăţia trupească şi viaţa simplă a creştinilor. Aici a cunoscut el învăţătura Sfintelor Evanghelii şi adevărurile de credinţă, aici s-a învrednicit el de primirea Sfântului Botez. De aici înainte, Pahomie nu a mai avut alt gând, decât să slujească toată viaţa lui Dumnezeu. Auzind de un pustnic, anume Palamon, şi de sfinţenia vieţii lui, s-a dus la el, în pustie, şi l-a rugat să-l primească în ascultarea sa. Pustnicul i-a arătat cât de greu este chipul în care vieţuieşte el în pustie, muncind cu braţele, priveghind toată noaptea, postind, răbdând felurite lipsuri şi rugându-se în tot ceasul. Pahomie s-a minunat, auzind ostenelile pustniciei, dar râvna lui nu a slăbit. A rămas lângă Palamon, ca ucenic al acestuia, şi, astfel, s-a făcut monah. Lucrul lui era să toarcă lâna şi să o ţese, iar, din câştig, dădea săracilor. Deci, mergând odată, ei împreună, la locul numit Tabenesei, unde Pahomie se ducea câteodată singur, să se roage şi unde auzise un glas de sus grăindu-i: "Aici să petreci şi să faci o mânăstire, unde vor veni mulţi să se mântuiască," bătrânul a avut o descoperire şi a zis către ucenicul său Pahomie: "Să zidim aici o chilie şi tu să petreci aici, dar să nu ne despărţim, ci, să ne cercetăm unul pe altul." Nu după multă vreme, însă, Sfântul Palamon s-a mutat din viaţă, pe braţele iubitului său fiu sufletesc, ucenicul său. Cel dintâi ucenic al Sfântului Pahomie, când acesta a rămas singur, a fost însuşi fratele său mai mare, Ioan. Dar abia după moartea acestui frate, au început ucenicii să se adune în jurul Sfântului. Chilioara Sfântului din Tebenesi s-a dovedit ca sămânţa bună, care a rodit îmbelşugat, ajungând o mare mânăstire, cu bună faimă în toată lumea, fiind maica tuturor mânăstirilor înfiinţate de Sfântul Pahomie. Iar numărul monahilor, din cele şapte mânăstiri întemeiate de el, se urca la 7000, din care o mie patru sute numai la Tabenesi, şi numărul lor sporea neîncetat. Aici a venit cu vremea şi Sfântul Teodor Sfinţitul, care a luat stăreţia tuturor mânăstirilor, după Pahomie, dar care, mai întâi, s-a făcut ucenic, urmând îndeaproape viaţa şi faptele cele bune ale dascălului său, fericitul Pahomie, strălucind în facerea de minuni, ca şi dânsul. În aceste mânăstiri Sfântul Pahomie a statornicit rânduielile de muncă şi de rugăciune, de tăcere, de înfrânare şi de fapte bune, rânduieli pe care el însuşi le păzea cel dintâi, alcătuind, astfel, cea dintâi Pravilă de mânăstire cu viaţă de obşte, din creştinătate. Şi se vedea că este un bărbat dumnezeiesc, desăvârşit cu fapta bună şi, de aceea, cei ce se duceau, de la casele lor la mânăstire, nu mergeau acolo pentru desfătare şi pentru trupeasca dulce petrecere, de care se bucură cei mai mulţi, ci, pentru înfrânarea poftelor şi trudele cele pustniceşti, minunându-se de obiceiurile Sfântului şi urmând viaţa şi petrecerea lui cea îngerească. Deci, săvârşindu-se în Hristos, a fost îngropat în mănăstirea sa, întru al 55-lea an al vieţii sale.

Întru această zi, povestire din viaţa Cuviosului Pahomie, 

descoperiri pentru monahii care l-au urmat

       Aducându-şi aminte de arătarea ce i se făcuse lui, despre fraţii cei de după sfârşitul lui, care aveau să cadă în felurite împătimiri şi să se împleticească în griji deşarte, Cuviosul Pahomie plângea şi, închinându-se, de cu seară, în chilia sa, se ruga pentru aceia lui Dumnezeu. Şi o altă arătare, ca aceasta, a mai avut el, în miezul nopţii: A văzut, precum singur spunea mai pe urmă, o groapă adâncă, întunecoasă, şi în ea mulţime de monahi, dintre care mulţi se sârguiau să iasă din groapa aceea întunecoasă şi nu puteau, de vreme ce alţii, pogorându-se în groapă, îi întâmpinau pe ei şi îi surpau în adâncul gropii. Iar alţii, mai neputincioşi, căzând mai adânc, în partea cea mai de desupt a gropii, se tăvăleau. Iar alţii, cu umilite glasuri strigau, că puţini dintre dânşii abia cu multă osteneală ieşeau de acolo şi îndată aflau lumina, în care intrând, se bucurau mulţumind Domnului. Şi, venindu-şi întru sine, Cuviosul cugeta la acel vis şi a cunoscut ce fel de nepurtare de grijă, în zilele cele mai de pe urmă, va să fie între monahi, lenevire şi întunecare şi căderi, şi cum că, numai chipul cel din afară al călugăriei va fi între dânşii: şi se tânguia pentru aceasta mult şi se ruga lui Dumnezeu: "Doamne Atotţiitorule, dacă aşa va fi, atunci pentru ce ai mai lăsat viaţa cu aşezământul Tău, Doamne, pe care l-ai făgăduit, ca să-l păzeşti celor ce-Ţi slujesc Ţie, până la sfârşitul veacului. Tu ştii, Stăpâne,că, de când am luat chipul monahicesc, m-am smerit înaintea Ta totdeauna şi n-am gustat, până la săturare, pâine sau apă, nici din altceva, din cele pământeşti, nu m-am săturat. "Acestea grăindu-le Cuviosul, s-a făcut către dânsul un glas de sus, de la Domnul, grăind: "Nu te lăuda Pahomie, om fiind, ci iertăciune cere, căci, cu a Mea milostivire, toate se alcătuiesc." Iar Pahomie, aruncându-se pe sine la pământ, a strigat către Domnul: "Doamne, iartă-mă pe mine şi nu lua îndurările Tale de la mine, ci trimite mila Ta mie, nevrednicului, că ştiu şi eu, Stăpâne, că fără de sprijinul Tău, toate şchiopătează, iar milostivirea Ta, pe toţi îi miluieşte şi, prin judecăţile cele neştiute, îi mântuieşte." Aşa, Cuviosul rugându-se, au stat înaintea lui doi îngeri, în chipul luminii, iar în mijlocul lor era un tânăr, cu frumuseţe negrăită, strălucind cu razele ca soarele şi era pe capul Lui o cunună de spini. Şi îngerii, ridicând pe Pahomie de la pământ, i-au zis lui: "Deoarece ai cerut să se trimită ţie milostivire de la Domnul, iată, aceasta este milostivirea. Însuşi Iisus, Domnul Slavei, Unul născut, Fiul Tatălui, Cel ce a fost trimis în lume şi S-a răstignit pentru voi şi poartă cununa aceasta de spini pe cap." Şi a zis Domnul către Pahomie: "Îndrăzneşte Pahomie, şi te întăreşte, că sămânţa ta cea duhovnicească nu va lipsi până la sfârşitul veacului. Iar din cei ce vor să fie după tine, mulţi din întunecoasa groapă cea adâncă, cu harul Meu mântuindu-se, mai înalţi se vor arăta, decât îmbunătăţiţii monahi, cei de acum. Pentru că cei de acum, prin chipul vieţii tale povăţuindu-se şi luminându-se, strălucesc cu faptele cele bune, iar cei ce vor să fie după tine, pe care i-ai văzut tu în groapa cea întunecoasă, neavând un astfel de povăţuitor, care să-i poată scoate pe dânşii din întunericul acela, ci sărind din întuneric, pe calea cea luminoasă a poruncilor Mele, cu osârdie vor merge şi plăcuţi Mie se vor afla. Iar alţii, prin ispite şi prin primejdii, se vor mântui şi cu Sfinţii cei mari se vor asemăna. Amin zic ţie pentru dânşii că aceeaşi mântuire vor câştiga, pe care o câştigă şi monahii cei de acum, care vieţuiesc cu înţelepciune şi cu neprihănire." Acestea zicând, Domnul S-a suit la cer şi se lumină văzduhul de lumina cea negrăită a slavei Sale, iar Sfântul Pahomie, căzând, s-a închinat Domnului şi-L slăvea pe El cu gura şi cu inima, bucurându-se de acea proslăvită arătare şi umplându-se de negrăită dulceaţă din cuvintele cele grăite lui, de Domnul.

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre un comediant, care hulea pe Născătoarea de Dumnezeu.

      În ţara Libiei era o cetate ce se numea Iliopole, în care era un oarecare măscărici, cu numele Gaian, care, la toate jocurile lui, îşi bătea joc de Născătoarea de Dumnezeu, defăimând-o. Şi s-a arătat lui Născătoarea de Dumnezeu şi a grăit: "Ce rău ţi-am făcut ţie că, faţă de atâta popor, mă defăimezi şi rău vorbeşti despre mine?" Iar acela, sculându-se din somn, a rămas neîndreptat ci şi mai mult o defăima. Iar, într-una din zile, iarăşi, i s-a arătat lui Sfânta Născătoarea de Dumnezeu, vestindu-i şi zicând: "Nu pe mine mă vatămi, grăind aşa, ci sufletul tău." Iar acela încă şi mai rău o defăima. Şi i s-a arătat ea şi a treia oară, asemenea grăindu-i şi sfătuindu-l. Deci, de vreme ce nu s-a îndreptat pe sine, ci şi mai mult, în joc, pe Sfânta Fecioară o defăima, într-una din zile, dormind el, s-a arătat Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi nimic nu i-a zis lui, numai cu preacuratele ei degete a însemnat amândouă mâinile lui şi amândouă picioarele şi când s-a deşteptat, zăcea cu mâinile şi picioarele paralizate. Iar ticălosul, pocăindu-se, hulitor pe sine se numea şi mărturisea tuturor că, pentru defăimare, pătimeşte unele ca acestea. Că nu s-a îndreptat fiind învăţat, de atâtea ori, prin iubirea de oameni a Preacuratei. 

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre Ioan Pustnicul, cel ispitit de diavol prin Împărtăşanie

      Trăia într-o pustie îndepărtată Părintele nostru Ioan, cel îmbunătăţit mai mult decât toţi călugării, pe care nimeni nu putea să-l afle degrabă, că umbla din loc în loc prin pustie. Acesta a stat, mai întâi, pe piatră trei ani, făcând rugăciune, fără să se aşeze şi fără să se culce, ci, stând în picioare, foarte puţin dormea. Şi preotul îi aducea lui Duminica, Sfânta Împărtăşanie, şi o primea, iar altceva nu mânca. Însă, într-o zi, satana s-a schimbat în chipul preotului şi, de dimineaţă a venit la el, vrând să-i dea lui Împărtăşania. Iar Fericitul Ioan, cunoscându-l, i-a zis lui: "O, întru tot vicleanule înşelător, tu nu încetezi a înşela sufletele creştineşti, ci, încă, îndrăzneşti chiar şi spre preacurata Împărtăşanie?" Iar vicleanul i-a zis: "Cu puţin, de nu te-am surpat pe tine, că, aşa şi pe altul din fraţii tăi l-am înşelat şi nebun l-am făcut şi s-a îndrăcit, şi mulţi sfinţi au făcut rugăciuni şi abia au putut de l-au făcut, pe el, cu minte întreagă." Şi aceasta zicându-i, dracul s-a dus de la dânsul. Şi se răneau picioarele lui de statul cel mult în picioare şi curgea puroi. Şi, venind, îngerul Domnului s-a atins de buzele lui zicându-i: "Hristos va fi ţie mâncare adevărată şi Duhul Sfânt, adevărată băutură şi îndestulat să fii cu duhovniceasca hrană, de care, săturându-te, nu vei mai dori hrana oamenilor din veacul de acum." Şi, după ce l-a tămănduit, l-a mutat pe el din locul acela şi vieţuia prin pustie, umblând şi mâncând buruieni. Iar Duminica, la locul unde se afla, primea Împărtăşania din mâna îngerului şi înfricoşător s-a făcut dracilor. Cu ale căruia rugăciuni, şi pe noi ne învredniceşte, Dumnezeule, să aflăm milă în ziua Judecăţii, slăvindu-Te pe Tine, Sfântă Treime, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Sfinţii zilei

Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=22&p2000_imageid=990

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/mai/Proloage15May.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-15-cv_pahomie_cel_mare.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-15-cv_episcop_isaia.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai15.htm