Luna ianuarie în 10 zile: pomenirea celui între Sfinti Pãrintele nostru Grigorie, episcopul din Nyssa (+396). Acest Sfant Grigorie era frate mai tanar, dupa trup, cu Sfantul Vasilie cel Mare. Si-a facut invatatura cartii la scolile din orasul sau, Cezareea Capadochiei, dar, prin setea lui de cunoastere si prin marea putere a gandirii si a scrierilor sale, a ajuns a fi cel dintai mare dascal, parinte si teolog slavit al vietii duhovnicesti ortodoxe. In tineretea sa, a fost o vreme cand a intrat in slujba bisericii, in treapta de citet, dar, in loc sa ramana in biserica el s-a facut profesor. A fost casatorit cu fericita Teosva, pe care Sfantul Grigorie de Nazianz a cinstit-o cu multe laude, numind-o: "podoaba Bisericii, frumusetea lui Hristos si cea cu adevarat sfanta sotie de preot", fiind ea diaconita a Bisericii, iar Sfantul Grigorie, barbatul ei, fiind preot.
Si murind Teosva, pe vremea imparatului arian Valens, Sfantul Vasilie, ce era atunci arhiepiscop in Cezareea Capadochiei, a chemat pe fratele sau Grigorie la lupta cu cea din urma mare infruntare a arianismului contra Bisericii: l-a facut episcop si i-a incredintat scaunul cetatii din Nyssa, din Capadochia. Nu era o cetate de seama, dar Sfantul Vasilie voia oameni cu o credinta ortodoxa nesovaielnica in jurul sau: "Este mai bine ca episcopul sa dea cinste scaunului sau, decat sa capete cinste episcopul de la scaun", zicea el. Si, in aceasta lupta, Sfantul Grigorie a fost izgonit din scaunul sau vreme de patru ani, de arienii lui Valens. Dar primirea ce i-au facut credinciosii, cand s-a intors, arata cat era de iubit de pastoritii sai.
A fost insarcinat de Sinodul din Antiohia sa mearga in Arabia si Palestina, ca sa aduca pace bisericilor tulburate de eretici. A luat parte la cel de al doilea Sinod ecumenic, in anul 381, alaturi de Sfantul Grigorie de Nazianz, statornicind credinta in Duhul Sfant. E vremea cand legatura cu el era un semn de ortodoxie.
Scrierile sale au facut din el un "Parinte al parintilor" si un "stalp al Ortodoxiei", fiind scrieri de temeinica putere de gandire ortodoxa si de inalta traire launtrica, precum: Marea Cateheza, Facerea omului, Viata lui Moise, Cantarea Cantarilor, Fericirile, Asezamantul crestinesc.
S-a mutat la Domnul catre anul 400, in ziua de 10 ianuarie, lasandu-ne marturie toata masura marilor sale daruri.
Întru aceastã zi, pomenirea Cuviosului Pãrintelui nostru Dometian, episcopul Melitinei (+601).
Acest placut lui Dumnezeu, Dometian, s-a nascut pe cand imparatea Iustin cel Tanar (565-578), din parinti credinciosi, Teodor si Evdochia si, strabatand invatatura cartii, s-a insurat. Insa, degraba, mutandu-se sotia lui din viata aceasta, indata s-a indreptat spre duhovniceasca filosofie si, lasand lumea, pentru dragostea lui Dumnezeu, isi petrecea viata sa in pustnicie.
Voind insa Dumnezeu, la treizeci de ani ai vietii sale, a fost pus episcop al Bisericii din Melitina. Si era pastor nu numai turmei sale, ci si altor popoare era luminator si ajutator, iar, pentru imparatia greceasca foarte trebuitor, ca un purtator de grija al binelui celui de obste. Ca, de multe ori, era trimis de imparatul Mauriciu (582-602) in Persia, in slujba poporului; tot asa si lui Cosroes i-a fost mijlocitor, in imparatia persilor si, de multe ori, intaritor asezamintelor celor de pace intre greci si intre persi. Iar cand stapanitorul Varam s-a ridicat contra lui Cosroes si se intinsese, cu indrazneala, pana si la vrednicia imparateasca din Persia, pe acela l-a surpat din stapanire si l-a facut supus si birnic grecilor.
Si era iubit prieten imparatului Mauriciu, de la care daruit fiind cu mult aur si averi, pe toate acestea le-a impartit la sfintele biserici si la casele de oaspeti, spre hrana saracilor. Si, venind in Constantinopol, a trecut la Imparatul Ceresc, din cele de aici. Si cinstit a fost trupul lui de sobor imparatesc si bisericesc si a fost adus intru a sa cetate, Melitina. Si mult bine a facut in viata si dupa mutarea sa, intru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Întru aceastã zi, pomenirea celui întru Sfinti Pãrintelui nostru Marcian, preotul si iconomul Bisericii celei mari din Constantinopol (474).
Pe cand imparateau Marcian si Pulheria (450-457), a inflorit cu bunatatile in Constantinopol, preaminunatul barbat Marcian Fericitul, care avea ca patrie Roma cea veche, din parinti credinciosi fiind si de bun neam. Si, mutandu-se ei din Roma cea veche in cea noua, au adus cu ei si pe acest fiu al lor Marcian, copil tanar, care bine strabatea invatatura cartii si se deprindea la bune obiceiuri si dorind el sa se daruiasca Casei lui Dumnezeu, venea totdeauna, cu sarguinta, la cantarea bisericii. Si era iubit de patriarhul din acea vreme si l-a randuit pe el intre clericii sai, iar, nu dupa multa vreme, vazandu-l pe el, desi tanar cu anii, dar batran prin curatia vietii si cu intelegerea, ca adevarata caruntete este intelepciunea oamenilor si viata nespurcata este varsta batranetilor, l-a judecat pe el a fi vrednic de randuiala preotiei, iar, mai apoi, si iconomul Bisericii celei mari l-a pus. Si, mutandu-se parintii lui din cele de aici, multe averi dupa dansii au ramas Fericitului Marcian, pentru ca le era unul nascut si, pentru aceasta, lui unuia i-au intrat in maini, ca mostenire, toate bogatiile parintilor, pe care nu la cele lumesti le-a cheltuit, ci lui Dumnezeu pe toate le-a dat, pe cei saraci indestuland si bisericile Domnului cele vechi innoindu-le si biserici noi, din temelie, zidind si impodobind.
Deci, a zidit o biserica noua, preafrumoasa si cu multa cheltuiala, Sfintei Mucenite Anastasia. Iar, cand cineva din prietenii lui se mira de atata cheltuiala pentru zidirea si infrumusetarea ei, Sfantul a zis catre dansul: "De as avea o fiica si as voi ca sa o logodesc pe ea mireasa, cuiva din cei mari, au n-as cheltui multime de aur, ca sa o infrumusetez pe ea? Au nu este Biserica mireasa lui Hristos?"
Asa, Fericitul, indurat si datator de buna voie, era spre podoaba sfintelor biserici, iar pentru el era scump si nemilostiv, ca nu numai ca se imbraca in haine proaste, ci, uneori, si de aceste proaste haine dezbracandu-se, le daruia celor ce le trebuiau, precum arata cuvantul.
Ca sosind ziua sfintirii bisericii zidita de el, la ziua insasi intru care Sfanta Anastasia muceniceste s-a savarsit pentru Hristos, adica la 22 decembrie, pe cand se facea mutarea moastelor de la biserica cea mica, veche, in biserica cea noua, zidita de Marcian, mergand inaintea carului cu Sfintele Moaste patriarhul Ghenadie, cu tot clerul, si imparatul, cu toata curtea lui, iar Marcian, in felon, mergea in rand cu ceilalti preoti, un sarac s-a apropiat de el si cerea de la dansul milostenie.
Iar el, neavand la sine nimic si nevrand sa lase neajutorat pe acel sarac, tainuindu-se de toti, a mers la un loc ascuns si, dezbracandu-si haina sa, a dat-o saracului si a ramas gol, numai in felon imbracat, dupa cuvantul Domnului: "Celui ce cere de la tine, da-i", nestiind nimeni ceea ce se facuse.
Deci, pentru viata lui cea atat de imbunatatita, i-a dat Dumnezeu lui darul facerii de minuni: darul sa izgoneasca dracii si sa tamaduiasca pe cei cei bolnavi. Si a zidit Cuviosul Marcian si alta biserica, Sfintei Mucenite Irina, iar bisericile Sfantului Teodor si a Sfantului Isidor le-a innoit.
Si umbla noaptea pe uliti, ajutand pe saraci, tamaduind pe bolnavi, imbracand pe cei morti, izgonind duhurile din cei indraciti, intorcand la viata, dupa legea lui Dumnezeu, pe cei pacatosi. Caci cu totul era in Dumnezeu si Dumnezeu intru el. Iar, la sfarsit, a grait cuvintele acestea: "Doamne in mainile Tale dau amandoua acestea, sufletul, pe care Tu Insuti l-ai zidit si bisericile pe care, cu a Ta voie, le-am zidit si le-am innoit." Si asa, plin de ani si de fapte bune, s-a mutat la Dumnezeu.
Cuviosul Antipa Athonitul de la Calapodesti
Născut în anul 1816, în satul Calapodeşti, comuna Dealu Morii, viitorul ieroschimonah Antipa s-a ivit pe lume în urma rugăciunilor stăruitoare ale mamei sale, Ecaterina a lui Atanasie, care i-a dat numele de Alexandru Luchian. Însemnat cu dumnezeiască bunăvoinţă încă de la naştere şi luminat apoi până în ultima clipă de minunatul har al lui Dumnezeu, fiul diaconului Gheorghe al lui Constantin Luchian a avut o copilărie aparte, întrucât marile daruri duhovniceşti cu care a fost înzestrat au uimit adesea pe cei de-o vârstă cu el.
În simplitatea sa părea adesea cu totul nepriceput şi multă vreme nu a putut învăţa carte, încât dascălul său l-a povăţuit să abandoneze şcoala şi să-şi însuşească un meşteşug, dar singura lui dorinţă era aceea de a se „ţine de citirea dumnezeieştilor cărţi” până la moarte. Dispariţia prematură a tatălui l-a împins în cele din urmă spre o meserie, deprinzând meşteşugul legătoriei de cărţi şi preluând pe umerii săi fragezi greul grijilor gospodăreşti.
Deşi prin sârguinţa sa aducea deplină îndestulare, tânărul Alexandru nu găsea nici o mângâiere în lucrurile lumeşti şi tocmai de aceea se ruga lui Dumnezeu să-i arate calea pe care trebuie să meargă. La 20 de ani, minunata lumină avea să-i umple inima de nespusă bucurie, aşa încât, într-o noapte, fără să-şi anunţe intenţia, a părăsit casa văduvei sale mame şi s-a îndreptat spre Mănăstirea Neamţ, pentru a se închina icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi a intra în binecuvântata obşte.
Cum stareţul nu i-a împlinit rugămintea, a pornit spre Muntenia, ostenindu-se timp de doi ani (1836-1837) în Mănăstirea Căldăruşani, care nu i-a oferit nici haine, nici chilie, însă i-a înlesnit, prin schimonahul Ghedeon, însuşirea rugăciunii tainice a minţii. Acelaşi duhovnic, ştiindu-i ostenelile trupeşti, privegherile şi posturile, l-a îndemnat să meargă la Sfântul Munte Athos, nu înainte de a-i cere sfatul duhovnicesc şi arhimandritului Dimitrie, stareţul Mănăstirii Brazi, care nu numai că a acceptat ideea, dar l-a şi tuns în monahie, dându-i numele de Alimpie.
Îndrumat către ieroschimonahii Nifon şi Nectarie, de la Schitul românesc Lacu(aici se nevoiau peste 80 de sihaştri români), aceştia l-au povăţuit să intre mai întâi la Mănăstirea Esfigmenu, unde timp de patru ani a făcut ascultare la bucătărie şi a depăşit multe ispite. Întors la părintele Nifon, a fost tuns în marea schimă, cu numele de Antipa, petrecând apoi în pustie în nevoinţă aspră. Când bătrânii monahi au început construcţia Schitului Prodromu, i-au cerut sprijinul, hirotonindu-l ierodiacon şi punându-l chelar, iar nu peste mult timp ieromonah şi duhovnic, cârmuind treburile obştei în toţi cei trei ani cât părintele Nifon a fost plecat în România.
Numit iconom al Metocului din Iaşi, părăseşte după două decenii Muntele Athos, fiind rânduit de Mitropolitul Sofronie Miclescu şi duhovnic la două mănăstiri de maici. Mulţumit de daniile pe care le aduna pentru construirea schitului, părintele Nifon se decide să-l trimită în Rusia după milostenie. În scurt timp, a adunat din donaţii mulţime de bogăţii, însă vaporul pe care fuseseră încărcate avea să se scufunde, aşa că a luat-o de la capăt, adunând de la locuitorii din Petersburg şi Moscova o sumă impresionantă de bani.
Încheindu-şi cu asupra de măsură misiunea, la 6 noiembrie 1865 s-a îndreptat spre Mănăstirea Valaam, primind chilie la Schitul Tuturor Sfinţilor, unde s-a ostenit cu aceeaşi osârdie în posturi şi rugăciuni, trăind în smerenie şi sărăcia cea mai cumplită. Aspra sa nevoinţă şi generozitatea cu care ajuta pe toată lumea, minunile făcute încă din timpul vieţii şi înainte vederea cu duhul i-au adus în preajmă mulţime de oameni, crescând la rându-i ucenici vrednici, ce i-au urmat pilda şi s-au ostenit cu aceeaşi râvnă, nenăzuind nimic din cele pământeşti.
În chilia lui cu desăvârşire goală, nevoinţa i-a fost sporită în ultimul an de viaţă de o boală ce i-a istovit puterile, însă pe care a primit-o cu bucuria şi iubirea de care numai el era în stare. Prin iconiţa Maicii Domnului ce o descoperise în prima chilie dărăpănată din Muntele Athos, Dumnezeu i-a dat în chip minunat vestea trecerii la cele veşnice, săvârşindu-se în duminica de 10 ianuarie 1882, după ce s-a învrednicit să citească Acatistul Maicii Domnului şi să primească Dumnezeieştile şi Sfintele Daruri ale Împărtăşaniei. A fost înmormântat în gropniţa Mănăstirii Valaam şi pentru că era cinstit de toţi pentru sfinţenia sa, unul din ucenicii, ieromonahul Pimen, i-a scris viaţa, care s-a tipărit în 1883, la Petersburg, în ruseşte, sub titlul Viaţa vrednică de pomenire a ieroschimonahului Antipa. Răspândită cu repeziciune, în 1893 a fost retipărită, sporindu-i faima de sfânt atât în Rusia, cât şi în Muntele Athos, de unde pornise. Aşa se face că, la 23 ianuarie 1906, la 24 de ani de la mutarea lui către Domnul, monahii ruşi de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte Athos l-au trecut în Mineiul rusesc pe luna ianuarie, ziua 10, care s-a şi tipărit în limba slavă.
Canonizat fără un act oficial din partea Bisericii, ci doar prin înscrierea numelui său în Minei, Cuviosul Antipa Românul şi-a găsit apoi loc atât în calendarul Bisericii Ortodoxe Ruse, cât şi în cel al Bisericii Ortodoxe Române, care au consfinţit, la rândul lor, trecerea cuviosului ieroschimonah Antipa Prodomitul în rândul sfinţilor. La 125 de ani de la săvârşirea sa, Cuviosul Antipa de la Calapodeşti rămâne singurul sfânt român cinstit deopotrivă de biserica greacă, rusă şi română, adică de întreaga ortodoxie.
Troparul Cuviosului Antipa de la Calapodesti
Peste pamant arcuindu-te ca un curcubeu, ai ajuns din Sfantul Munte in Athosul de la miazanoapte, Valaam. O, Sfinte Parinte Antipa, mult laudatule, asemenea mult minunatilor batrani ai Moldovei te-ai facut; si acum, locuind in slava cerescului Valaam, roaga-L pe Hristos Dumnezeul nostru sa ne povatuiasca pe calea ingereasca.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu