Proloagele din 14 martie

Luna martie în 14 zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Benedict (+543).

Cuviosul Benedict, care în limba noastră se tălmăcește "Binecuvântat", era din pământul Italiei, din cetatea ce se chema Nursia, nu departe de Roma cea veche, unde se născuse, din părinți dreptcredincioși și cu bună stare (480). Și era pe vremea când la Roma murise cel din urmă împărat al romanilor (476), iar în Italia stăpânea o căpetenie din popoarele năvălitoare, Odoacru. Și avea Sfântul Benedict și o soră ce se chema Scolastica, pomenită și ea în Sinaxarul sfinților. Setos de cunoștințe, Sfântul Benedict, după învățătura din cetatea sa, a fost trimis de părinții săi la școlile mai înalte de la Roma. Înspăimântat de viața plină de patimi a tinerilor din vremea lui, care învățau carte, a părăsit lumea și pe părinții săi și s-a retras într-o peșteră, la Subiaco, unindu-se pe sine cu Dumnezeu, prin fapta bună, rugăciune și nevoință. Și, petrecând acolo, l-a văzut pe el un monah, anume Roman, de la o mânăstire apropiată, l-a îndrumat, făcându-l monah și, la zile rânduite, îi pogora de sus, pâinea, cu o funie cu clopoțel, până în dreptul peșterii în care viețuia viteazul pustnic. Deci așa, petrecând vreme de trei ani, Cuviosul Benedict n-a cunoscut pe nimeni, afară de fericitul Roman. Dar Dumnezeu a purtat de grijă, ca lumina cea mare a slujitorului Său să nu stea la întuneric, ci să fie pusă în sfeșnic și să lumineze toată lumea. A fost descoperit, mai întâi, de un preot din apropiere, printr-un vis, în ziua Învierii Domnului. L-au mai aflat apoi și niște păstori, care l-au făcut cunoscut, ca pe un om al lui Dumnezeu. Și au început să vină la dânsul mulțime de tineri, printre care, tinerii ucenici Maur și Placid. Ei îi aduceau cele de trebuință pentru trup, iar el le da cele duhovnicești. Împreună cu ei, Sfântul Benedict a înființat douăsprezece mânăstiri, cu câte doisprezece călugări, în fiecare mânăstire. Și s-a îmbogățit Sfântul cu puteri de la Dumnezeu, cu darurile facerii de minuni, de tămăduiri și de înainte vedere. Dar și duhul cel rău a ridicat ură și vorbire de rău împotriva omului lui Dumnezeu, mai întâi, prin preotul Florentin. Cu darul lui Dumnezeu cel de mântuire, Sfântul a biruit însă pe duhul cel ispititor. Altădată, cuprins fiind de cumplite ispite trupești și, fiind acolo, aproape, urzici și spini, Sfântul s-a dezbrăcat și s-a aruncat între ele și, tăvălindu-se multă vreme și sângerându-și tot trupul și răbdând cu vitejie durerile, s-a izbăvit, pentru totdeauna de acest gând; și, de aici înainte, învăluindu-se inima lui de darul Duhului Sfânt, a dat și mai bogat rod de învățătură. Tot o ispită de la cel rău a fost și paharul cu băutură otrăvită, ce i s-a dat și care s-a sfărâmat prin semnul Sfintei Cruci, pe când Sfântul Benedict era egumen într-o mânăstire străină, la Vicovaro. În urma acestor semne, el s-a mutat, de la Subiaco, în Campania italiana și s-a așezat la Monte Casino, cu ucenicii săi (529). Din ruinele templului lui Apolo, ce se găseau acolo, Sfântul a zidit o mânăstire și două paraclise. Dar, în singurătatea de la Monte Casino, Sfântul a scris Rânduiala sa, pentru viața de mânăstire, care a fost ca un testament ce vădește trăirea lui duhovnicească și iscusința sa, în orânduirea vieții de obște. Pentru Sfântul Benedict, mănăstirea este o școală, unde se învață a sluji pe Dumnezeu în tăcere, singurătate, smerenie și ascultare, în muncă și rugăciune, cu dreaptă socotire împărțite. Drept aceea, pravila lui a ajuns rânduiala care, mai târziu, a fost primită și urmată, un timp, de toți călugării din părțile Apusului. Trăind după legile ei, nenumărați ucenici ai Sfântului Benedict au lucrat, de-a lungul istoriei, cu osârdire, la luminarea popoarelor din Apus, iar ucenicii săi, călugării benedictini, trăiesc după rânduiala lui și astăzi. Despre alte ale lui preaslăvite faceri de bine ne grăiește, pe larg, istoria lui, din care aflăm că a făcut multe feluri de minuni: morți înviind, de cele viitoare proorocind, pe oameni luminând și ajutând. Iar sfârșitul lui așa a fost: cu șase zile înainte de cinstita lui adormire, a poruncit să i se sape groapa și, îndată, s-a îmbolnăvit, cu fierbințeală mare, care îi ardea trupul. Iar când a fost a șasea zi, a cerut ucenicilor săi să-l ridice și să-l ducă în biserică. Apoi, ducându-l acolo, s-a împărtășit cu Sfintele Taine. Și, stând în mijlocul ucenicilor săi, ținut și rezemat, și-a ridicat mâinile la cer și, așa, căutând în sus și rugându-se, și-a dat sfântul său suflet. Era în vârstă de 63 de ani și petrecuse paisprezece ani la Monte Casino, când fericitul Benedict, care este socotit Patriarhul călugărilor din tot Apusul s-a mutat la Domnul. Dumnezeului nostru, slavă !

Întru această zi, povestire din viața Preacuviosului Părintelui nostru Benedict, de la Grigorie Dialogul.

Într-o zi, s-a dus Cuviosul la țarină, împreună cu frații, iar, un lucrător de pământ, ținând în brațele sale trupul fiului său care, atunci, cu puțin mai înainte, murise, a venit la mânăstire, plângând și pe luminatul părinte Benedict căutându-l. Și, înștiințându-se că este la țarină, împreună cu frații și lucrează și are să zăbovească, a lăsat trupul înaintea porții mănăstirii și a alergat la Cuviosul, care lăsase lucrul în ceasul acela și venea spre mânăstire cu frații. Văzându-l pe el, tatăl copilului a strigat cu lacrimi către Cuviosul și a zis: "Dă-mi pe fiul meu, dă-mi pe fiul meu". Iar Cuviosul, înspăimântându-se de aceste cuvinte, s-a oprit și a zis către dânsul: "Au doară, omule, am luat eu pe fiul tău ?" Zis-a acela: "A murit fiul meu, cinstile părinte: ci, vino de-l învie pe el". Acestea auzindu-le, acel făcător de minuni părinte, tare întristându-se, a zis: "Asemenea lucruri nu sunt în puterile nostre, ci ale Sfinților Apostoli. De ce voiți să ne îngreunați cu sarcini, pe care nu le putem ridica ?" Iar tatăl celui mort stăruia și-l ruga, adeverind și jurându-se: "Nu mă voi duce, dacă nu vei învia pe fiul meu". A întrebat, deci Cuviosul, zicând: "Unde este trupul copilului ?" "La poarta mănăstirii, cinstite părinte", a răspuns tatăl. Atunci, venind acolo Sfântul, cu frații, și-au plecat genunchii la rugăciune, Cuviosul plecându-și cinstitul cap peste trupul copilului. Apoi, s-a sculat și și-a ridicat mâinile către cer și a zis: "Doamne Dumnezeule, nu căuta la păcatele mele, ci la credința omului acestuia, care se roagă și cere să i se învieze fiul lui și întoarce în trupul acesta sufletul pe care L-ai luat". Încă nu se sfârșise rugăciunea și a intrat sufletul în trup și s-a cutremurat tot trupul copilului și, tremurând, pipăia cu mână. Și toți cei de față acolo, văzând o lucrare ca aceasta, făcută de Sfântul, s-au minunat, iar Sfântul apucându-l de mână, l-a dat viu tatălui său. Această minune nu era în stapinirea lui, ci s-a rugat și a cerut ca să o poată face. Dar, sunt niște lucruri pe care câteodată le cer Sfinții de la Dumnezeu și nu le iau. Cine este întru această viață mai sus decât Pavel ? Dar și acesta, pentru neputința trupului său, de trei ori l-a rugat pe Domnul și nu l-a auzit, iar ceea ce dorea, nu a putut dobândi. Și despre Sfântul Benedict vreau să vă povestesc, că a voit un lucru și nu l-a putut săvârși. Avea fericitul o soră, Scolastica numită, care, prin bunăvoirea Atotputernicului Dumnezeu, din tinerețe, ducea viață sfântă. Deci, aceasta, o dată pe an, obișnuia a veni la fericitul său frate. Iar Cuviosul, cu ucenicii săi, se pogorau acolo, aproape, afară de poarta mănăstirii, la o casă, ce o făcuse anume pentru aceasta și vorbeau. Deci, mergând într-o zi, după obicei, în casa aceea, au petrecut toată ziua în sfinţitele cuvinte și în povestirile Scripturilor, celor de Dumnezeu insuflate. Iar, după ce s-a făcut seară și a înnoptat, au stat și au mâncat. Și, mâncând și vorbind din Sfintele Scripturi, au întârziat și a trecut cea mai mare parte a nopții. Deci, acea preasfințită și cinstită fecioară și soră după trup a Sfântului a cerut, zicând: "Te rog, pe tine, fratele meu, să nu lăsăm noaptea aceasta și să o petrecem ajungând la ziuă, vorbind despre cereasca bucurie și despre viața veșnică". Iar fericitul, i-a răspuns ei: "Ce zici, soră ? Afară din chilia mea nu pot să rămân". Și era o vreme așa de bună și senin, încât nu se vedea nici un nor. Iar acea Preasfântă fecioară, văzând că fratele său nu s-a plecat la rugămintea ei și-a împreunat degetele mânilor și și-a pus mâinile sale pe masă și, plecându-și capul pe mâini, rugă pe Atotputernicul Dumnezeu. Și, îndată ce și-a ridicat capul de pe masă, s-au făcut atâtea fulgere și tunete și atâta ploaie s-a pogorât, încât nici fratele său, nici însoțitorii lui, nu se puteau duce la mânăstire și nici măcar să iasă în pragul ușii. Iar aceasta s-a făcut pentru rugăciunea surorii Sfântului și pentru lacrimile ce le-a vărsat, rezemându-și capul pe masă. Iar Sfântul, văzând că a se duce la mânăstire, după cum voia și zicea, era cu neputință, pentru învolburarea cea mare a fulgerelor și a tunetelor și pentru potopul ploii aceleia, s-a întristat și a zis către sora sa: "Să te ierte pe tine, soră, Atotputernicul Dumnezeu, pentru ceea ce ai făcut". Iar ea, răspunzând, a zis: "Eu te-am rugat și nu m-ai ascultat. Am rugat pe Dumnezeu și m-a ascultat pe mine. Acum ieși, de poți, și, lăsându-mă, du-te la mânăstire". Deci, rămânând Sfântul, fără voia sa, au petrecut toată noaptea aceea priveghind, întru cuvintele vieții veșnice și întru povestirile Sfintelor Scripturi. Și aceasta am spus-o, ca să arăt că Sfântul a voit să facă un lucru și n-a putut: că, precum am spus, sunt lucruri pe care uneori Sfinții le cer de la Dumnezeu și nu le dobândesc. Iar dimineața, cinstita fecioară s-a dus la chilia sa, iar omul lui Dumnezeu, la mânăstire. Și după trei zile, stând în chilia lui și-a ridicat ochii în văzduh și a văzut sfântul suflet al cuvioasei sale surori, că ieșise din trup, în chip de porumbel și se suia la cele cerești. Și, împreună bucurându-se de atâta slavă a surorii sale, Atotputernicului Dumnezeu i-a mulțumit, în laude și în cântări și sfârșitul ei l-a arătat fraților.

Întru această zi, cuvânt al Cuviosului Părintelui nostru Palladie, despre nevoinţi.

Zis-a Cuviosul, Părintele nostru. Palladie, către frații cei ce veneau la dânsul: Fiilor, vremea Sfântului post să o păzim bine și cu răbdare. Să ne nevoim acum puțin, ca în veci de bunătățile cele mari să ne îndulcim. Vedeți pe mucenici, vedeți pe postitori, cum, cu neslăbire, au răbdat, cum, bărbătește, nevoindu-se, s-au încununat. Că ne minunam de răbdarea lor totdeauna, cum, mai presus de firea omenească, au fost; unii, adică, cu ochi scoși, iar alții tăierea mâinilor și a picioarelor au suferit, pe unii cu foc i-au ars, iar pe alții în mări și în râuri i-au afundat de vii și ca pe niște făcători de rele, i-au pierdut, iar pe alții, fiarelor sângeroase i-au dat. Și, aceștia toți, lăudând pe Dumnezeu, au răbdat. Și pe cât de multe munci asupra Sfinților mucenici și postitori aducea diavolul, pe atât ei, mai vârtos, nevoindu-se, neputința trupească, prin duhovnicească bărbăție, au biruit-o și bunătățile cele nădăjduite, asemenea, că și darurile, de la Dumnezeu le-au luat. Că nu fără de minte s-au ostenit, nici uitate sunt chinurile lor înaintea lui Dumnezeu, ci i-a lăudat în ceruri și i-a proslăvit pe pământ și le-a dăruit a săvârși faceri de minuni, a lumina orbii, a curăți leproșii, a izgoni dracii, a vindeca bolile. Și, deschizându-le ușile cerești, la veșnica viață i-a dus pe dânșii, în Ierusalimul cel de Sus, unde este veșnica veselie. Drept aceea, rogu-vă pe voi, fraților, să nu ne lenevim de a noastră mântuire, nici să deznădăjduim pentru păcatele noastre, pentru că Hristos este Cel ce curățește păcatele noastre; măcar, de acum, să părăsim toate lucrurile cele rele: minciuna, clevetirea, mânia, iuțimea, îmbuibarea, beția, desfrânarea, pomenirea de rău, nemilostivirea, furtișagul, războaiele și de toate, întru care este pieirea sufletului. Și de faptele cele bune, să ne apucăm cu încetul, că Însuși Domnul ne va ajuta nouă. Postul curat să-l păzim, pace și dragoste între voi să aveți, de Dumnezeu să vă temeți, pe săraci să miluiți, de păcate să vă căiți. Ca aici, bine viețuind, să moșteniți viața ce va să fie, împreună cu toți Sfinții, cei ce i-au plăcut Lui și părtași să fiți veșnicelor bunătăți. Amin.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor, Sfinţii zilei Sursa: http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=20&p2000_imageid=1293 http://www.ortodoxism.ro/proloagele/martie/Proloage14Mar.shtml http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-14-cv_benedict.html http://www.calendar-ortodox.ro/luna/februarie/februarie14.htm