Luna martie în 18 zile: pomenirea celui dintre Sfinți Părintelui nostru Chiril, arhiepiscopul Ierusalimului (+ 386).
Acesta a fost din părțile Ierusalimului, născut pe vremea împărăției marelui Constantin, din părinţi dreptcredincioși. Avea doisprezece ani, când se ținea Sinodul de la Niceea (325) și, ca unul ce primise de la Hristos îndemânarea și darul propovăduirii tainelor lui Dumnezeu, a fost creștin. Era pe vremea când săpăturile, poruncite de împăratul Constantin, descopereau la Ierusalim, locul Golgotei, mormântul Domnului și lemnul Sfintei Cruci, a mântuirii noastre. Era vremea când împăratul ridica marea biserică a Sfântului Mormânt și biserica Învierii, vremea când Ierusalimul, păgânizat de romani, începea să fie din nou Maica credinței creștine. În această biserică a Învierii, a slujit, ca preot în tinerețea sa, Sfântul Chiril și tot aici, cu binecuvântarea episcopului său Maxim, a rostit el vestitele Cateheze (Cuvântări), ce ne-au rămas de la el, pregătind pentru botez pe cei ce doreau să se încreștineze, în fiecare an, la Paști. Către anul 350, mutându-se la veșnica viață, Maxim, episcopul Ierusalimului, a fost înălțat fericitul Chiril la episcopia Cetății Sfinte, învoindu-se la aceasta și mitropolitul său, Acachie, din Cezareea Palestinei. În anul următor, la 7 mai 351, a avut loc arătarea unui semn luminos pe cerul Ierusalimului, în chipul Sfintei Cruci, despre care lucru episcopul a înștiințat amănunțit pe Împăratul Constantin, dar, după aceasta, au început zile grele pentru dreapta credință. Împărații arieni Constantin și Valens, împreună cu episcopii arieni, îndeosebi cu mitropolitul arian Acachie, au izbutit să-l scoată de două ori din scaun pe Sfântul Chiril, apărătorul dogmelor apostolești. După mai bine de șaisprezece ani de surghiun, spre sfârșitul vieții, Sfântul Chiril s-a întors la episcopia sa. Om iubitor de pace, el căuta să vindece rănile dezbinărilor din episcopia sa, cu duhul cald și înțelegător al adevăraților părinți ai Bisericii. Îndemnurile lui sunt pline de măsură. Adevărata pocăință, după el, e schimbarea vieții și a obiceiurilor și viața creștinului este o astfel de necurmată schimbare, ca să-l facă pe om să simtă în el îndemnul Duhului Sfânt. Încercările vieții l-au învățat că, fără iubire, adevărul este orb. Și așa, păstorindu-și cu dragoste turma sa și cu plăcere slujind lui Dumnezeu și pe semeni și lăsând Bisericii zestrea prețioasă a celor 24 de cateheze și pilda vieții lui creștine, a răposat întru fericire, la anul 386, după ce luase parte la Sinodul al doilea a toată lumea, din Constantinopol, la anul 381, pe vremea împărăției lui Teodosie cel Mare.
Întru această zi, cuvânt despre Daniil Monahul,
clevetit, pe nedrept, de desfrânare.
Ne spunea nouă un oarecare părinte, despre Daniil Egipteanul, zicând: Ava Daniil s-a suit odată la târg, ca să-și vândă lucrul mâinilor sale. Iar un tânăr ruga pe stareț, zicând: "Pentru Dumnezeu părinte, să mergi la casa mea și să faci femeii mele o rugăciune, că este stearpă". Deci, starețul, silit fiind de acel tânăr, a mers la casa lui și, făcând rugăciune femeii lui, cu voia lui Dumnezeu, a zămislit femeia în pântece. Iar unii oameni, netemându-se de Dumnezeu, au început a cleveti pe stareț, zicând că, tânărul sterp fiind, femeia lui a fost îngreunată de ava Daniil. Deci, a venit aceasta la auzul starețului, iar starețul a zis bărbatului: "După ce va naște femeia ta, să-mi spui mie". Și, după ce a născut, a spus tânărul starețului în Schit, zicând: "Pentru rugăciunile tale, părinte, cu voia lui Dumnezeu, ni s-a născut nouă pruncul." Atunci, ava Daniil, venind, a zis tânărului: "Când vei boteza pruncul și vei face masa și cumetria botezului, să mă chemi și pe mine și rudeniile și prietenii tăi." Iar el a făcut așa. Și, când se ospătau, luând starețul pe prunc în mâinile sale, înaintea tuturor, a poruncit să vorbească pruncul și l-a întrebat pe el: "Cine este tatăl tău ?" Și a zis pruncul: "Acesta este", întinzând mâna sa și arătând cu degetul spre acel tânăr. Și era pruncul numai de douăsprezece zile. Și toți cei ce au văzut, au proslăvit pe Dumnezeu. Drept aceea, nimeni să nu osândească, din auzire numai, ca să nu cădem în păcatul osândirii. Dumnezeului nostru, slavă !
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre voia liberă a omului.
Pricina pentru care a fost făcut omul stăpân pe sine, este că, așa ne-a iubit Stăpânul Hristos, să fim liberi; ca, adică, numai cu voia noastră să-L iubim și voia Lui să o facem, iar nu siliți. Că și tu nu primești cu bucurie să-ți fie slugă cineva, atunci când îl știi pe el legat în obezi, ci când el, după a sa voie, te slujește și te iubește pe tine. Apoi, cu atât mai mult, Dumnezeu nu voiește și-i pare rău de răutățile noastre și nu încetează, învăţându-ne pe noi, prin Sfintele Scripturi și prin prooroci. Așa și Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu, întrupându-Se, ar fi putut, adică, să piardă pe toți cei ce greșesc și se abat de la Dânsul; dar nu aceasta iubește El, ci ca, de voia sa, fiecare din noi să ne lipim de Dânsul. Pentru aceasta și osânda a rânduit-o, dar și Împărăția a făgăduit-o. Ca, adică, singuri să ne alegem nouă înșine ori Raiul, ori osânda, fiindcă suntem făcuți de Dumnezeu, de sine stătători, că, ori de ne mântuim, ori de pierim, cu voia noastră să fie. Mulți zic că, adică, din firea noastră, suntem mânioși sau desfrânați și de aceea, nu putem noi să ne păzim de acestea. Dacă-i așa, atunci spune-mi mie: De te-ai afla furând, sau desfrânându-te undeva și ai vedea pe cineva trecând alături, oare ai zice că de nevoie și din fire faci așa ? Nu, ci îndată ai fugi și ai înceta de a face răul acela. Și dacă frica omenească a putut schimba ceea ce se făcea, apoi, cu atât mai mult, nu o va schimba frica de Dumnezeu, Care va să judece viii și morții ? Spune-mi mie, dar, când asupra slugii sale se mânie stăpânul și-l bate și îi spune cuvinte rele, pentru ce sluga aceea rabdă și nu se răzbună ? Acela rabdă, știindu-se vinovat în fața omului, ci lui Dumnezeu vinovați suntem; pentru aceea, dar, rabdă, frate, învinuirile și ocările și nu te răzbuna. Deci, de credeți în Dumnezeu, fraților, sârguiţi-vă să faceți cele plăcute Lui. Pentru că, dacă mintea fiecăruia va sta înaintea lui Dumnezeu, atunci rob îi va fi ei trupul. Iar dacă cineva își iubește trupul, unuia ca acela toate voile lui i se fac și nu va moșteni Împărăția Cerului și nu se va putea mântui. Iar pe noi, învrednicească-ne Dumnezeu, ca să facem toate faptele cele bune și să câștigăm milă de la Dânsul. Că a Lui este slava în veci, Amin.
Întru această zi, cuvânt despre Gheorghe,
egumenul muntelui Sinai.
egumenul muntelui Sinai.
A fost un egumen la muntele Sinai, anume Gheorghe, foarte mare pustnic și foarte înfrânat. Deci, acesta, în Sâmbăta cea mare, șezând în chilia sa, se gândea așa, zicând: "Aș fi voit să fac ziua Sfintei Învieri în cetatea Ierusalimului și să mă împărtășesc cu Sfintele Taine în biserica Sfintei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru". Și a petrecut starețul toată ziua cu gândul acela. Apoi, după ce a înserat, a venit ucenicul lui, zicând: "Poruncește-mi mie să am grija Împărtășirii". Iar starețul i-a zis lui: "Când va fi vremea de împărtășire, să-mi spui mie ca să viu, atunci, să mă împărtășesc și eu". Și așa a petrecut starețul în chilia sa. Iar când a fost vremea împărtășirii în sfânta biserică, atunci s-a aflat starețul în Ierusalim, în biserica Sfintei Învieri și fericitul patriarh Petru le-a dat preoților săi, Sfânta Împărtășanie. Și, văzându-l patriarhul a zis către epitropul său: "Când a venit egumenul de la muntele Sinai ?" A răspuns epitropul, zicând: "Așa mă jur, că nu l-am văzut pe el mai înainte, fără numai acum." Iar patriarhul i-a zis lui: "Spune-i să nu plece, că voiesc, împreună cu mine, să mănânce bucate". Și spunând epitropul starețului, acesta a zis: "Voia Domnului să fie !" Apoi, după ce s-a sfârșit Sfânta Liturghie, sărutând starețul Sfântul Mormânt, îndată s-a aflat în chilia sa. Și, iată, ucenicul lui a bătut la ușă, zicând: "Părinte, să mergi să te împărtășești". Deci, starețul, mergând, s-a împărtășit iarăși și întru această biserică. Iar patriarhul Petru, al Sfintei cetăți, mult s-a întristat, pentru ducerea și neascultarea lui. Iar, după praznic, a trimis epistolă către episcopul Faranilor, Fontin și către părinții Sinaiului, ca să-l aducă pe egumen. Și, venind, trimisul a dat scrisoarea. Și a trimis și ava Gheorghe, egumenul, la patriarh, trei preoți: pe ava Ștefan Capadochianul, pe marele părinte Zosima și pe ava Docletie. Și a scris patriarhului în acest fel: "Să nu fie mie stăpâne, ca să trec cu vederea pe fericirea ta, nicidecum." Și ceea ce i s-a întâmplat lui a scris. Și, a adăugat și aceasta, zicând: "Să știe fericirea ta, stăpâne, că după șase luni, amândoi, împreună, vom întâmpina pe Stăpânul Hristos, Dumnezeul nostru și atunci ne vom vedea". Iar aceia, mergând, au dat cartea patriarhului și au spus: "Șaptezeci de ani are starețul, de când n-a ieșit din muntele Sinai". Iar Sfântul Petru a adus martori episcopi și clerici, care văzuseră atunci pe stareț și aceia au zis: "Noi toți l-am sărutat pe el". Iar, după șase luni, a răposat starețul și patriarhul, cum proorocise starețul. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor ! Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu