Luna noiembrie în 4 zile: pomenirea Cuviosului Pãrintelui nostru
Ioanichie cel Mare, de la Olimp (+846).
Ioanichie cel Mare, de la Olimp (+846).
Acest fericit a trăit pe vremea luptătorilor împotriva sfintelor icoane, născându-se în ţara Bitiniei, din tată care se numea Miritrichie şi din mamă ce se numea Anastasia. Şi, începând el a veni în vârstă, din porunca părinţilor săi, păştea vitele şi căuta să cunoască ce este viaţa creştinilor, păzind poruncile Domnului. Şi ajunsese a fi foarte îmbunătăţit, povăţuindu-se de Duhul Sfânt, la o viaţă de ascultare şi de rugăciune. Şi, când îşi făcea rugăciunea, îşi însemna turma sa cu semnul crucii şi rămânea turma lui nemişcată şi nerisipită de fiare şi de tâlhari. Deci, ajungând el la plinătatea vârstei, adică la 43 de ani, fericitul Ioanichie era un bărbat frumos, voinic cu trupul şi bun pentru pentru oaste. Drept aceea, trimişii împăratului, care alegeau astfel de bărbaţi pentru paza împărăţiei, l-au luat şi pe Sfântul cu dânşii, scriindu-l la oaste. Şi, dintru acea vreme, era înfricoşător vrăjmaşilor, pentru voinicia lui şi iubit ostaşilor celor împreună cu dânsul, pentru bunătatea şi smerenia lui. Însă diavolul, pizmuind viaţa lui cea îmbunătăţită, l-a tras pe dânsul în lupta împotriva sfintelor icoane. Şi Ioanichie a fost atât de înşelat de această rătăcire, încât arunca icoanele de prin biserici şi prigonea pe cei ce se închinau înaintea lor, nevrând nici să audă vorbindu-se de sfintele icoane, credinţa lui neputând înţelege o vreme rătăcirea de la curtea împăraţilor săi. Dar Dumnezeu l-a izbăvit de această înşelare, printr-un călugăr care-l scoase din rătăcire, zicându-i pe nume, fără să-l cunoască mai dinainte: "O, fiule Ioanichie, dacă te numeşti creştin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos ? Zadarnice sunt toate ostenelile faptelor tale celor bune, dacă nu ai credinţa cea dreaptă". Şi, cunoscând că de la Duhul Sfânt s-a făcut aceasta, a căzut la pământ, închinându-se. Şi cerând iertare, că din neştiinţă a greşit, a făgăduit îndreptare. Deci, lăsând cinstea şi mărirea pe care socotea împăratul să i le dea pentru faptele sale de mare vitejie, Sfântul, după 24 de ani în slujba ostăşească, părăsind oştirea, s-a tras la muntele Olimpului şi a mers la cei ce petreceau în viaţa călugărească, vrând să înceapă războiul contra duhurilor răutăţii celei de sub cer. Şi părându-i rău de greşeala lui se pedepsea cu post şi cu tot felul de nevoinţe ale trupului şi sufletului său. Deci, a învăţat să citească şi să deprindă psalmii pe de rost şi umbla prin mânăstiri, căutând să cunoască rânduiala vieţii monahilor. Şi a învăţat pe de rost mai întâi treizeci de psalmi, dorind mereu şi căutând liniştea pustniciei şi încerca a se adăposti în chilii singuratice prin munţi şi prin păduri. Şi a dus aşa viaţă pustinicească timp de 12 ani, după care s-a făcut monah în mănăstirea Erest, că acest pustnic, îmbunătăţit în fapte bune, încă nu era călugăr. Şi, învăţând pe de rost toată Psaltirea, a primit de la Hristos darul de a trece râul pe deasupra apei cu picioarele neudate, darul de a se înălţa de la pământ în timpul rugăciunii nu numai cu duhul, dar şi cu trupul său, darul de a putea fi de faţă, fără a fi văzut, şi darul de a tămădui pe cei bolnavi, al făcătorilor de minuni. Şi, umblând, cânta psalmii lui David, la fiecare stih adăugând cuvintele acestea: "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul şi acoperământul meu este Duhul Sfânt"; şi aceasta era ca o dulceaţă pe limba sa şi se veselea. S-a aşezat în cele din urmă, într-o mică chilie lângă mănăstirea sa, pe muntele Antida şi a avut fericirea, înainte de sfârşitul său, de a fi părtaş la biruinţa cinstirii sfintelor icoane (843), împreună cu Sfânta împărăteasă Teodora şi cu Sfântul patriarh Metodie al Constantinopolului. Şi aşa, plin de zile, Sfântul Ioanichie s-a mutat la Domnul, în vârstă de nouăzeci şi patru de ani. Dumnezeului nostru, slavă !
Întru aceastã zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Nicandru, episcopul Mirelor şi Ermeu preotul, hirotoniţi de Sfântul Apostol Tit.
Aceşti Sfinţi, dezlipind pe mulţi de la idoli şi apropiindu-i de Hristos, au fost pârâţi la Libaniu, dregătorul cetăţii şi, pentru că nu s-au supus poruncilor lui, acesta i-a pedepsit, legându-i de caii lui de război şi târându-i mult, până se rupea carnea de pe trup şi se roşea pământul pe unde treceau. Au fost spânzuraţi, apoi, pe lemn şi cu unghii de fier strujiţi şi cu făclii arşi. Asemenea, i-a băgat într-un cuptor ars în foc şi, rămânând nevătămaţi din voia lui Dumnezeu, a poruncit rătăcitul acela să le bată piroane prin inimă, prin capete şi prin pântece. Şi, încă fiind cu suflete, i-a băgat în groapă şi i-a acoperit cu pământ. Şi aşa, cu acea cumplită şi nesuferită silă şi-au dat sufletele lor sfinţite la Dumnezeu.
Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric, despre rãbdare şi
despre ascultare.
Ne spunea nouă cineva din părinţi, că un cărturar antiohian a venit la un părinte zăvorât şi-l ruga pe el să-l primească şi să-l facă monah. Şi i-a zis lui stareţul: "Dacă voieşti să te primesc, vinde-ţi toată averea ta şi o dă la săraci, după porunca Domnului şi te voi primi pe tine". Deci, el, ducându-se, îndată a făcut aşa. După aceasta, iarăşi i-a grăit lui altă poruncă, zicându-i: "Oare, vei putea păzi ca să nu vorbeşti ?" Iar el a făgăduit să facă aşa şi a petrecut cinci ani, negrăind. Apoi au început alţii a-l slăvi pe el. Iar părintele său i-a zis lui: "Nu-mi este mie de trebuinţă, dar te voi slobozi pe tine în Egipt, la o viaţă de obşte" şi l-a slobozit pe el ca să vadă, oare, va începe a vorbi, sau nu. Iar acela săvârşindu-şi porunca, nimic n-a grăit. Deci, părintele acela ce-l primise pe el, voind să-l ispitească, de este mut sau nu, l-a trimis pe el pentru răspuns, peste un râu mare, în vreme de puhoi, ca, de nevoie, să zică: "Nu pot trece". Şi, trimiţând alt frate, a mers după el, ca să vadă ce va face. Iar el, cum a venit la râu, neputând să-l treacă şi-a plecat genunchii la rugăciune şi, iată venind un crocodil, l-a luat pe el şi l-a dus de cealaltă parte. Iar după ce şi-a făcut porunca, a venit la râu şi iarăşi l-a luat pe dânsul crocodilul şi l-a adus în această parte. Iar fratele cel trimis după dânsul, venind, a spus acestea părintelui şi fraţilor şi s-au minunat. Iar după aceea, trecând cândva vreme, a răposat monahul. Şi părintele acela, către care fusese trimis el dincolo de râu a trimis veste zicând: "Măcar că ai trimis un mut, însă îngerul lui Dumnezeu era". Atunci, părintele cel zăvorât i-a spus lui adevărul, zicându-i: "Nu era mut, ci chiar prea vorbăreţ, numai că, păzind porunca pe care i-o dădusem lui mai dinainte, a petrecut aşa". Şi auzind aceasta, toţi s-au minunat.
Întru aceastã zi, cuvânt al lui Evagrie monahul, despre curãţia cea deplinã şi despre înfrânarea de la vorbirea cu femei şi de a cãuta în faţa lor, despre nesaţiul pântecelui şi despre desfrânare.
Curăţia cea deplină se zideşte din înfrânare, iar înfrânarea se face din frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu se sălăşuieşte din durerea inimii. Iar cel ce nu se teme de Dumnezeu şi nu are frică de El în inima sa şi nu se înfrânează de la toate relele care îi înşală sufletul şi trupul, unul ca acela cade în multe şi grele păcate. Însă, neînfrânarea este povăţuitoarea a tot păcatul. Iar, mai înainte de toate, ea aduce pe om la lăcomia pântecelui şi la saţiul cel peste măsură, din care se naşte desfrânarea, care este mai grea şi mai cumplită decât toate păcatele. Că pierde şi înşeală pe tot omul şi, ca şi cu o undiţă, trage inima spre această faptă rea. Pentru această răutate zice dumnezeiescul Apostol: "Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. (I Cor., 6, 18). Pentru aceea, lăcomia este un lucru rău şi maică a nesaţiului şi mijlocitoarea desfrânării. Untdelemnul creşte para din felinar, iar hrana aprinde focul patimii în cel ce se apropie de femeie, ca să audă cuvinte stricătoare de suflet, iar după aceea ca să facă şi desfrânare. Însă vorba de femeie este ca o învăluire de apă mare, care afundă corabia: de vreme ce din vorbirea cu femeia se zămisleşte acel iute foc al poftei şi se naşte gândul desfrânării şi întunecă ochiul cel sufletesc, adică mintea. Şi din mintea cea neînfrânată se face inima însăgetată cu săgeata vrăjmaşului, spre fapta cea de desfrâu. Iar, după ce face omul desfrânare, atunci mintea lui se întunecă şi rămâne ca un ieşit din minte şi ca un rob, sau se poartă de gândul cel de desfrânare ca un vrăjit, neavând nici o stăpânire de sine peste voia sa. Pentru aceea, cade în acea desăvârşită pierzare. Şi, petrecând în mulţime de războaie, adeseori primeşte şi răni. Asemenea şi cela ce vorbeşte cu femeile: multe răni aduce sufletului său. Deci, cu dreptate zice cineva: "Nu vorbi cu femeia, ca să nu te arzi cu focul ei". Pentru că vederea şi vorba cu femeile, ca o săgeată, răneşte inima; ba şi mai mult: săgeata răneşte numai trupul, iar frumuseţea feţei pierde şi sufletul şi trupul, precum zice dumnezeiescul Gură de Aur: "Ca otrava cumplită slobozeşte, care se revarsă în tot trupul". Şi, cu cât mai multă vreme va zăbovi, cu atât mai multă spurcăciune face. Iar cel ce se păzeşte de unele săgeţi ca acestea, nu iese la adunări nicidecum, nici la prăznuirile cele cu ospeţe vătămătoare de suflete, nici nu merge să vadă feţe frumoase. Pentru că mai de folos este, precum scrie la Proverbe, a petrece în casa de plângere, decât în casa de ospeţe şi a căuta cinste la praznicele cele mireneşti şi a privi feţele cele frumoase, de vreme ce, de la această, mare primejdie se face sufletului şi la moarte însăşi îl duce, dacă va face omul fapta lui cea cumplită. Pentru aceea, să nu îndrăzneşti a umbla la ospeţele cele necuviincioase, să fugi de vorba cu femeile şi să nu cauţi la feţele lor cu poftă şi să te opreşti şi să te fereşti de bucatele cele de multe feluri. Şi aşa, te vei izbăvi de fapta desfrâului şi-ţi vei mântui sufletul tău şi te vei slobozi de veşnica osândă. Şi, dacă voieşti ca până în sfârşit să fii deplin curat, să nu dai femeilor îndrăznire să caute la tine şi nici să nu vorbeşti cu dânsele. Pentru că, mai întâi, cinstite sunt şi măgulitoare cu chipul şi cu răspunsul, iar, mai pe urmă, cu totul îndrăznesc şi cuvinte amăgitoare îţi aruncă, ca să viseze mintea ta şi sufletul. Şi, iarăşi, întâi vorbesc lin şi dulce, precum zic Proverbele: "Miere, adică, din buze le pică, iar pe urmă se află mai amare decât pelinul". Cu adevărat, aşa este, fără de minciună. Că cei ce se lipesc de femei străine abia pot să se izbăvească şi mulţi au pierit din pricina aceasta. Pentru aceea, la aceleaşi Proverbe zice: "Să bei din fântânile tale, iar nu din cele străine". Şi, iarăşi, dumnezeiescul Apostol zice: "Să fiţi îndestulaţi cu leafa voastră, iar de partea străină să nu vă atingeţi". Dar, să grăim iarăşi, despre vorbele cele de mai sus. Când femeile stau la vorbă, atunci au căutătura în jos şi caută cu cucernicie şi întreabă de curăţie şi ascultă cu dulceaţă. Iar după aceea, căutând mai sus puţin şi arătându-se mai mult, iau aminte la cele ce se grăiesc şi după aceasta îşi pun un zâmbet pe faţă şi îndată, râzând, se înfrumuseţează şi mai mult şi se arată luminoase la vedere, ca şi când şi-ar schimba faţa. Şi, spunând cuvinte frumoase, nasc patimi, adică îndeamnă spre poftă. Sprâncenele îşi ridică şi ochii îşi întorc încoace şi încolo şi îşi slobozesc genele jos şi apoi, încet, le ridică iarăşi şi, cu iscodire, caută cumplit, cu mare poftire, ca să frângă inima celor tineri şi altora care se învoiesc cu aceasta, ca să săvârşească cu dânşii pofta cea necurată. Încă îşi mai întind grumajii şi tot trupul şi buzele şi le tocmesc cu bună cuviinţă şi grăiesc cuvinte înălţate şi alcătuiesc povestiri dulci la auz, ca pustiu cu totul să-ţi facă sufletul tău. Iar acestea toate, făcându-se de dânsele, te trag pe tine în lanţul cel mult împietrit, care te duce la desăvârşita pierzare, adică la moarte, iar după aceea, la veşnica osândă. Şi aşa, amăgesc şi-ţi robesc sufletul tău şi mintea, întocmindu-se cu acele blânde şi dulci cuvinte şi schimbându-se în tot chipul, cu adevărat ele păzesc într-însele totdeauna o otravă cumplită şi ne rănesc sufletul nostru. De fiara neîmblânzită să nu te apropii, asemenea şi de femeia tânără să nu te atingi. De foc apropiindu-te şi arzându-te de el, degrabă sari în lături. Iar slăbănogindu-te de cuvintele femeieşti, nu poţi ca să sari în lături degrabă, până ce şi fapta vei face. Că, precum magnetul ţine fierul, aşa şi vorba femeii nu te lasă de la sine, până ce nu pomeneşti, întru tine, de frica lui Dumnezeu şi până nu sari în lături singur de la dânsa. Drept aceea păzeşte-te de o patimă şi faptă rea ca aceasta, ca să te izbăveşti şi de nesuferitele chinuri veşnice. Însă aceste învăţături nu numai nouă, monahilor, ne folosesc, ci tuturor oamenilor celor ce vor să se mântuiască, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu