Luna ianuarie în 27 zile: Aducerea moaştelor celui între Sfinţi,
Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului
Fericitul acesta şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur a fost patriarh al Constantinopolului, pe vremea împăratului Arcadiu (395-408) şi a împărătesei Eudoxia. Viaţa lui se arată la 13 noiembrie, când se face pomenirea lui; lucrarea sa neobosită în ogorul Domnului se arată la 30 ianuarie, când fericitul Ioan este cinstit laolaltă cu Sfinţii Părinţi Vasilie cel Mare şi Grigorie Teologul, la sărbătoarea celor Trei Sfinţi Ierarhi. Astăzi, în ziua de 27 ianuarie, pomenim numai aducerea sfintelor moaşte din surghiunul, unde murise, şi aşezarea lor în biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol. Şi această faptă de laudă s-a săvârşit pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic(408-450), fiul împăratului Arcadiu, la anul 438, şi iată cum: Fiindcă mulţime de nenorociri veniseră, în acea vreme, asupra cetăţii şi asupra împărăţiei, iar poporul credincioşilor socotea că relele acestea veneau şi ca o pedeapsă dumnezeiască, pentru înverşunarea nedreaptă a împărătesei Eudoxia împotriva omului lui Dumnezeu, Ioan Hrisostom, că a mijlocit ca el să fie îndepărtat din scaun, trimiţându-l să moară în surghiun, drept aceea, noul patriarh, Sfântul Proclu, ucenic al Sfântului Ioan Hrisostom, a îndemnat pe Teodosie împăratul să aducă moaştele Sfântului Ioan în cetate, ca un semn de împăcare. Şi, primind împăratul cu bucurie sfatul acesta, toată lucrarea s-a făcut cu mare dărnicie, cu cheltuiala împărăţiei. Şi, a fost luat, cu rugăciuni şi cu toată cuviinţa, trupul nestricat al Sfântului de la Comane, la hotarele Armeniei, unde era îngropat, după 31 de ani de la moartea lui, şi pus într-un sicriu de aur. Pretutindeni, prin sate şi prin oraşe, moaştele Sfântului Ioan au fost petrecute cu cântări de psalmi, făclii aprinse şi mireasmă de tămâie. Iar când au ajuns la Constantinopol, împăratul Teodosie însuşi a îngenunchiat şi s-a rugat cu lacrimi ca Sfântul să ierte fărădelegea mamei sale Eudoxia, care era pricina morţii omului lui Dumnezeu. Au pus apoi sfintele moaşte în careta împărătească şi, ajungând la biserica Sfinţilor Apostoli, le-au aşezat acolo şi toţi credincioşii s-au rugat înaintea lor, cerând har şi îndurare de la Cel ce, prin viaţa şi prin lucrarea Sfântului, ridicase pe omul lui Dumnezeu între Sfinţii cei mai aleşi şi mai bineplăcuţi Domnului. Şi, săvârşindu-se aceasta în ziua de 27 ianuarie, Biserica a hotărât ca această zi să se prăznuiască în tot anul, spre veşnica pomenire a acestui mare Păstor şi învăţător al creştinătăţii întregi. 
către episcopul Chiriac, care şi el era izgonit.
"Vino acum să-ţi scot rana mâhnirii şi să-ţi risipesc negura cugetului ! Şi care este pricina, care te face să te mâhneşti şi să te întristezi? Că iarna este mare şi că furtuna aceasta ce a venit asupra Bisericii e amară şi e grea ? Ştiu şi eu aceasta şi nimeni nu o va tăgădui. Dar de vei vrea, îţi voi zugrăvi o icoană a acestor lucruri, aşa cum se întâmplă. De multe ori vedem marea aceasta că se cutremură şi că se umflă tocmai din fundul adâncului. Vedem şi pe corăbieri, care nemaiavând ce face, pentru covârşirea furtunii, stau cu mâinile încrucişate pe genunchi şi sunt încremeniţi, nevăzând nici cerul, nici pământul, ci zăcând jos în adâncul corăbiei, plâng şi se tânguiesc; aşa se întâmplă acestea pe marea pe care o vedem. Aşa şi acum, asupra Bisericii lui Dumnezeu, mai mare furtună este, valurile sunt mai covârşitoare. Ci, roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu cu meşteşug biruieşte furtuna, ci numai cu porunca potoleşte viforul. Iar, chiar de te-ai şi rugat de multe ori şi nu ţi s-a ascultat cererea, nu te lenevi. De vreme ce, acest fel de obicei are Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, îngrijind, de mai înainte, mântuirea noastră. Că, oare nu putea să izbăvească pe cei trei tineri, ca să nu fie aruncaţi în cuptor ? Cu adevărat ar fi putut, însă nu i-a izbăvit mai dinainte. Dar, când erau în robie şi au fost duşi în ţara barbarilor şi erau departe de moştenirea părintească, şi, numai după ce au fost aruncaţi în cuptor şi erau deznădăjduiţi, din partea tuturor şi nu le mai rămăsese nimic altceva, atunci, i-a izbăvit. Adică, atunci, adevăratul Dumnezeu, fără veste, a făcut minunea şi a risipit focul împrejurul cuptorului chaldeilor şi, aşa, cuptorul s-a prefăcut în biserică. Şi a chemat toată zidirea şi pe îngeri şi puterile şi, aducându-se toate împreună, ziceau: "Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul." Vezi, frate, cum răbdarea drepţilor a schimbat focul acela în rouă ? Şi a făcut pe tiranul Nabucodonosor a trimite cărţi în toată lumea şi să zică: "Mare este Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego." Şi vezi câtă asprime a pus: "De va grăi, zice, cineva cuvânt rău contra lor, să fie casa lor de jaf, şi averea să i se ia." Nu te mâhni, dar, frate Chiriac, că eu, când eram izgonit din Constantinopol, nu purtam de grijă de nici una din acestea, ci ziceam în sinea mea: "De-i este voia împărătesei să mă izgonească, izgonească-mă. Al Domnului este pământul şi plinirea lui. De va vrea să mă taie cu fierăstrăul, să o facă, am pildă pe Proorocul Isaia. De va vrea să mă arunce în mare, îmi voi aduce aminte de Proorocul Iona. De-i este voia să mă bage în groapă, am pe Daniil aruncat în groapa leilor. De va vrea să mă ucidă cu pietre, am pe Ştefan, întâiul Mucenic, care a pătimit aceasta. De va vrea să-mi ia capul, am pe Botezătorul Ioan. De va vrea să-mi ia averea, ce o am, să o ia; că gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi duce. Pe mine mă învaţă şi Apostolul, zicând: "Dumnezeu nu caută la faţa omului, că, de aş fi plăcut oamenilor, n-aş fi sluga lui Hristos." Mă înarmează încă şi David, zicând: "Grăit-am mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat". "Multe meşteşugiră asupra mea cei ce m-au urât, ci toate din invidie le-au făcut." Ştiu, cu adevărat, că te întristezi, frate Chiriac, că cei ce ne-au izgonit pe noi merg cu cinste prin târg şi cu mulţime de oameni înarmaţi, care îi însoţesc, dar nu-ţi aduci aminte de bogatul şi de Lazăr, cine întru această viaţă petrecea în scârbă şi apoi ce a dobândit fiecare ? Cât a vătămat pe Lazăr sărăcia ? Au nu l-a dus ea pe dânsul în sânul lui Avraam, ca pe un viteaz şi un biruitor ? Şi cât a folosit bogatului averea, celui ce era îmbrăcat în porfiră şi vizon ? Cu adevărat, cu nimic. Pentru că unde-i sunt sfetnicii, unde-i sunt căpitanii, unde-i sunt prietenii, cei ce se hrăneau la masa lui, şi unde-i masa cea împărătească ? Au nu-l duceau legat la mormânt, ca pe un tâlhar ? Şi-şi ducea sufletul gol din lumea aceasta, strigând cu glasul uscat de sete: "Părinte Avraam, miluieşte-mă şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului cu apă, să-mi răcorească limba, că amar mă chinuiesc în văpaia aceasta," Ticălos bogat ! De ce-l numeşti tată pe Avraam, a cărui viaţă n-ai urmat-o ? Acela pe tot omul l-a ospătat în casa lui, iar tu n-ai purtat grijă de un singur sărac. Nu are drept oricine să plângă şi să se tânguiască aici. Căci, cela ce a avut atâta bogăţie, n-are dreptul de a dobândi o picătură de apă, şi pentru ce aceasta ? Pentru că, în iarna vieţii acesteia, n-a semănat milostenia. A venit secerişul altei vieţi şi n-are ce secera. Şi aceasta este o râduială a Stăpânului, că a făcut a fi alături chinul necuraţilor şi odihna drepţilor, ca să se vadă unii pe alţii şi să se cunoască. Deci, atunci, fiecare din mucenici îşi va cunoaşte pe tiranul său, care l-a chinuit şi, fiecare tiran va cunoaşte pe mucenicul, pe care l-a muncit. Şi acestea ce le zic nu sunt cuvinte ale mele; ascultă ce grăieşte înţelepciunea: "Atunci cu multă îndrăzneală va sta dreptul în preajma celor ce l-au trudit." Şi ca un călător ce umblă pe zăduf, aprinzându-se de sete şi nimereşte o fântână bună, sau ca un flămând ce şade la o masă plină de toate bunătăţile şi este oprit de vreun puternic să se atingă de bucatele ce stau pe masă, şi acestea le dă mâhnire şi chin mare, celui însetat, că nu-şi poate stinge setea, şi celui flămând, că este oprit să se îndulcească din bucate, în acest chip, şi în ziua Judecăţii, vor vedea păcătoşii pe Sfinţi bucurându-se şi nu vor putea să se îndulcească din masa cea împărătească. Că, şi pe Adam, vrând Dumnezeu să-l pedepsească, l-a făcut să lucreze pământul în preajma Raiului, ca, privind locul cel dorit de unde ieşise, să aibă pururea durere în suflet. Şi dacă, frate Chiriac, nu ne întâlnim aici, în viaţa aceasta, să vorbim unul cu altul, însă acolo, în cealaltă viaţă, nu va fi nimeni să ne oprească să fim unii cu alţii. Ci, încă atunci, vom şi vedea pe cei ce ne-au izgonit, - ca şi Lazăr pe bogatul şi mucenicii pe chinuitorii lor. Deci, nu te mâhni, iubite frate, ci adu-ţi aminte de Proorocul Isaia ce zice: "De batjocorirea oamenilor nu te teme şi de ocara lor să nu te biruieşti, că precum se mănâncă lâna de molii, aşa vor fi mâncaţi." Cugetă şi la Domnul Hristos, Cel ce ţine lumea în mâna Sa, cum din scutece a fost izgonit şi în pământul egiptenilor a fost înstrăinat. Şi pentru ce ? Pentru ca să Se facă chip şi pildă nouă, ca să nu ne mâhnim în încercări. Şi să-ţi mai aduci aminte de patima Mântuitorului şi câte ocări a suferit pentru noi, Stăpânul a toate. Că unii din iudei îl numeau samaritean şi băutor de vin. Alţii, îndrăcit şi prooroc mincinos zicând: "Iată om mincinos şi băutor de vin", şi că El: "cu domnul dracilor scoate pe draci." Şi câte altele, încă. Cum L-au dus atunci, ca să-L arunce în prăpastie, este de mirare. Şi-L scuipau în obraz, şi-I dădeau palme; că-L adăpau cu fiere şi-I băteau capul cu trestia şi cu hlamidă împărătească, îmbrăcându-L şi cu cunună de spini încununându-L şi-I, cădeau înainte batjocorindu-L şi tot felul de batjocuri făcându-I, şi cum îl duceau câinii aceia, mâncători de sânge şi Îl trăgeau gol la patimă. Şi cum L-au părăsit toţi ucenicii Lui: că unul s-a lepădat de Dânsul, iar altul L-a vândut, iar ceilalţi au fugit şi sta singur gol în mijlocul poporului aceluia, de vreme ce era praznicul Paştelui, atunci, la care se adunaseră toţi. Şi L-au răstignit ca pe un om rău, în mijlocul făcătorilor de rele şi zăcea neîngropat, nici nu L-au pogorât de pe cruce, până când L-a cerut oarecine ca să-l îngroape. Şi cum au scornit defăimare rea asupra Lui, că ucenicii Lui L-au furat şi că n-a înviat. Deci, iarăşi, adu-ţi aminte şi de Apostoli, că de pretutindenea erau goniţi şi prin ceilalţi se ascundeau. Că Pavel se ascundea la o femeie, ce vindea mătăsuri, şi Petru, la Simon curelarul, că nu aveau îndrăzneală la cei bogaţi. Iar, apoi, toate au fost cu înlesnire pentru ei. Într-acelaşi chip şi tu frate, nu-ţi face voia rea, deşi acum treci prin cele de întristare. Că pe urmă vor veni cele înveselitoare. Auzit-am şi de bârfitorul acela, Arsachie, pe care l-a pus împărăteasa patriarh în scaunul meu şi că a prigonit pe fraţii şi fecioarele acelea, care n-au vrut să aibă împărtăşanie cu dânsul. Şi mulţi dintr-înşii, din dragoste pentru mine, prin temniţe au murit. Lupul acela în chip de oaie, ce are numai înfăţişarea de episcop, după adevăr, este un preadesfrânat. Că precum femeia căreia îi trăieşte bărbatul, de merge după altul, se cheamă preadesfrânată, aşa şi acesta preadesfrânat este, nu trupeşte, ci sufleteşte, că fiind eu viu, mi-a răpit scaunul. Acestea, frate Chiriac scriem din Cucuz, unde a poruncit împărăteasa de ne-a izgonit. Şi multe scârbe m-au întâmpinat pe cale, dar nu le-am luat în seamă. Iar când am ajuns în ţara Capadochiei şi în Tauromenia, cete-cete de sfinţi părinţi ne întâmpinau. Încă şi mulţime de monahii, vărsând izvoare de lacrimi şi plângând cu jale mare, că ne vedeau ducându-ne în surghiunire, ziceau între ele: "Mai de folos ar fi fost să se ascundă soarele, decât să tacă gura lui Ioan". Aceste cuvinte m-au tulburat foarte şi m-au scârbit mai mult, că îi vedeam pe toţi că plângeau pentru mine. Iar pe celelalte, pe toate câte mi s-au întâmplat, nu le-am luat în seamă. Însă foarte bine ne-a primit episcopul cetăţii, acesteia şi multă dragoste a arătat către noi, că, de ar fi fost cu putinţă şi n-am fi păzit hotarul şi canoanele, ne-ar fi dat şi scaunul său. Rogu-te, dar, şi te poftesc, goneşte de la tine plânsul necazului tău şi fă pomenire pentru noi către Dumnezeu.
Sfântului Ioan Gură de Aur, prin a sa pocăinţă.
Când au adus trupul Sfântului din Comane cu mare cinste, şi l-au aşezat pe el în biserica Apostolilor, atunci un om din cei puternici ai Constantinopolului, fiind bolnav şi având credinţă mare în Sfântul Ioan Gură de Aur, a poruncit slugilor sale să-l aducă pe el în cinstita biserică a Sfinţilor Apostoli, unde este mormântul cel tămăduitor al purtătorului de Dumnezeu părintele nostru Ioan Gură de Aur. Iar, după ce l-au dus pe el întru acea cinstită biserică, s-au rugat cu lacrimi şi l-au pus pe pat. Deci, zăcând el şi bolind, chema în ajutor pe Sfinţii Apostoli ai lui Hristos şi pe Sfântul, Părintele nostru Ioan Gură de Aur, ca să-l miluiască pe el în primejdia lui, aducându-şi aminte de cele necuvioase fapte făcute de el, înainte de îmbolnăvire. Iar când gândea la acestea, tânguindu-se, zicea: "Amar mie şi vai de ticălosul cel nepocăit, cum voi merge pe calea dintru care nu mă voi mai întoarce ? Şi cum voi suferi certarea înfricoşatului Judecător şi muncile cele netrecătoare şi veşnice ?" Deci, acestea grăindu-le acela, şi mai multe decât acestea, tânguindu-se, cam pe la al şaselea ceas, toţi au ieşit din cinstita biserică, şi numai singur bolnavul a rămas şi, căutând spre bolta acelei sfinte biserici, a văzut şi chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi a început a grăi către Dânsul aşa: "De chipul tău Stăpâne, deşi zugrăvit de mâini omeneşti, mă cutremur şi mă tem. Dar cum eu, ticălosul, Te voi vedea pe Tine, înfricoşatul Judecător, când vei veni să judeci toate ? Greşit-am, Stăpâne, iartă-mă pe mine, că n-am păzit poruncile Tale." Deci, acestea grăindu-le acela, a început a-şi mărturisi păcatele sale spre Sfânta icoană. Iar, după ce, cu de-amănuntul, le-a spus pe toate, şi-a mai adus aminte încă de un alt păcat, pe care îl făcuse, şi a început a zice: "L-am făcut Stăpâne, însă nu îndrăznesc a-l spune, nu îndrăznesc iubitorule de oameni, nu îndrăznesc, Milostive." Deci, acestea zicându-le el, a venit un glas de la Sfânta icoană, zicând: "Spune omule !" Iar după ce l-a spus şi pe acela, a venit alt glas şi i-a zis: "Iartă-ţi-se ţie păcatele tale !" Iar după ce s-a pogorât acel glas înfricoşat, s-a sculat omul sănătos şi a căzut cu faţa la pământ, strigând cu glas mare şi înalţând cântări de mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce nu voieşte moartea păcătosului, ci aşteaptă întoarcerea pocăinţei şi voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Deci, închinându-se chipului Mântuitorului Hristos şi tămăduitorului mormânt al purtătorului de Dumnezeu părintele Ioan Gură de Aur, s-a dus la casa sa şi, cealaltă vreme a vieţii sale, a petrecut-o în curăţenie şi cu pază. Dumnezeului nostru slavă !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu