Proloagele din 14 aprilie

Luna aprilie în 14 zile: Pomenirea celui dintre Sfinţi Părintelui nostru 

Martin Mărturisitorul, episcop al Romei

           Sfântul Martin a trăit pe vremea împăratului Constantin, nepotul lui Iraclie împăratul şi era din Toscana Italiei. Deci, strălucind între clericii din vremea sa, după sfârşitul fericitului papă Teodor, a luat el scaunul Bisericii din Roma. Era vremea când împăraţii din Constantinopol mai stăpâneau încă Roma cea veche, dar, mai ales, era vremea când se răspândea în tot Răsăritul erezia monoteliţilor, adică erezia acelora care mărturiseau că este numai o singură voie în Hristos Domnul nostru, împotriva dreptei credinţe, care învăţa că în Domnul nostru, Dumnezeu întrupat fiind El, sunt două firi şi două voinţe, firea şi voinţa Lui de Dumnezeu şi firea şi voinţa lui de om, fiecare avându-şi voia ei deosebită, dar amândouă aceste puteri fiind puse în slujba unei singure persoane, Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care a lucrat El mântuirea noastră. Trecând de partea ereticilor, împăratul din Constantinopol, a scris o epistolă, prin care îndemna toată creştinătatea să îmbrăţişeze mincinoasa învăţătură. Şi o astfel de scrisoare a fost trimisă şi Sfântului Martin din Roma, dorind împăratul ca şi noul papă să întărească această erezie. Deci, fericitul Martin, cu sfatul Sfântului Maxim Mărturisitoiul, care în acea vreme se afla la Roma, a adunat un sinod (649), chemând pe cei 1O5 episcopi ai Apusului şi, punând înaintea lor rătăcirea monotelită şi scrisoarea împărătească, numită Tipos, le-a osândit pe amândouă, ca fiind nişte erezii, îndemnând pe credincioşii din toată lumea să rămână în dreapta credinţă. În mânia sa, împăratul a trimis la Roma pe căpetenia oştirilor sale, Olimpiu, ca să prindă pe Martin şi să-l aducă în faţa judecăţii, la scaunul împărătesc din Constantinopol. Dar Olimpiu nu a izbutit şi atunci împăratul a trimis pe Teodor Caliopi, o altă căpetenie de oaste, care, cu toată împotrivirea credincioşilor, a smuls pe sfântul papă din Roma, în ziua de 18 iunie 653, l-a urcat într-o corabie şi, după trei luni de călătorie pe mare, a ajuns în insula Naxos din Ciclade, unde a trăit un an de mari lipsuri, suferinţe şi batjocuri. Ajuns la Constantinopol la 17 septembrie 654 şi acolo a fost aruncat în temniţă. Fiind judecat şi despuiat de semnele demnităţii sale, a fost condamnat şi purtat în lanţuri pe uliţele cetăţii. Între timp, Pavel, patriarhul Constantinopolului îmbolnăvindu-se şi mustrat fiind de conştiinţă pentru învoirea sa cu erezia monotelită, a rugat pe împărat, înainte de a muri, să înceteze batjocura împotriva acestui păstor neînduplecat, papa Martin. Dar acesta a fost, totuşi ţinut încă un an în temniţă şi în cele din urmă a fost surghiunit în Cherson. Cu trupul istovit de suferinţe şi cu suflelul întristat de fărădelegile pământului, Sfântul Martin şi-a dat sufletul, ca un mărturisilor al dreptei credinţe, la 16 septembrie 655. Moaştele lui s-au adus, din Cherson, la Roma, în acelaşi an.

Întru această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Tomaida, care a pătimit pentru curăţie

        Sfânta Tomaida s-a născut în Alexandria, din părinţi binecredincioşi, care au crescut-o în învăţătura cărţii şi în bune obiceiuri. Iar când a ajuns în vârstă de cinsprezece ani, părinţi au măritat-o cu legiuită nuntă, după un tânăr creştin. Şi vieţuia Tomaida, cea tânără în casa bărbatului ei cu cinste, având laudă pentru întreaga înţelepciune, pentru blândeţe, pentru nerăutate şi pentru celelalte bune obiceiuri ale sale. Şi vieţuia întru aceeaşi casă tatăl bărbatului ei, adică socrul ei. Acela, prin a satanei lucrare, gândea vicleşuguri asupra nurorii sale, rănindu-se de frumuseţea ei şi aprinzându-se de poftă trupească spre dânsa. Şi căuta vreme prielnică să facă cu dânsa păcatul, dar nu afla, fără numai că în toate zilele, prin oarecare mângâiere, adeseori cuprinzând-o, o săruta pe ea. Iar tânăra aceea, întreagă fiind la minte, nu i-a cunoscut sărutarea lui cea înşelătoare, nici gândul cel viclean, ci socotea că din dragoste părintească face aceasta şi se ruşina de el, ca de un tată. Şi era bărbatul ei pescar. Şi venind într-o oarecare noapte alţi pescari, l-au luat pe el, ca să pescuiască. Iar, după ducerea tânărului din casă, s-a sculat tatăl lui asupra ei şi a început a o sili pe dânsa la păcat. Iar ea, îndată, înspăimântându-se de o răutate ca aceea neaşteptată, a început a se împotrivi bătrânului celui fără de ruşine şi îi zicea lui: "Ce faci, tată ? Fă-ţi semnul crucii asupra ta şi te du, că diavolesc este lucrul acesta". Iar bătrânul nu se depărta, silind-o cu cuvinte desfrânate cu îndrăzneală şi fără de ruşine. Iar ea, foarte înţeleaptă fiind şi plină de frica lui Dumnezeu, se apăra de el cu putere. Şi-l ruga şi îl sfătuia pe socrul ei, să înceteze cu o necurată poftă ca aceea şi fără de lege. Dar, pe cât aceea se apăra, cu atâta el mai tare o silea pe ea. Şi era deasupra patului, la perete, o sabie spânzurată. Deci, bătrânul, ajungând cu mâna sabia aceea şi din teacă scoţând-o, a început a o înfricoşa pe ea, zicându-i: "De nu mă vei asculta pe mine, iată cu această sabie îţi voi tăia capul tău." Iar tânăra a răspuns: "Măcar şi bucăţi de mă vei tăia pe mine, eu nicidecum nu voi face această fărădelege". Atunci bătrânul, de mare mânie umplându-se, a lovit cu sabia pe fericita Tomaida şi a ucis-o, tăind-o în două. Deci, ea şi-a dat sufletul său pentru legea lui Dumnezeu, voind mai bine să moară, decât cu o fărădelege ca aceea, să mânie pe Dumnezeu şi să-şi spurce trupul ei şi patul bărbatului său. Iar pe ucigaşul acela îndată l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu. Că cel orbit cu sufletul a orbit şi cu ochii şi, aruncând sabia, căuta uşile, vrând să iasă din casa aceea şi să fugă fără de ştire. Dar nu putea să le afle şi vreme multă s-a ostenit, pipăind pereţii şi căutând uşile, însă neaflându-le, a rămas în casă. Au venit alţi pescari apoi şi, bătând în uşă, strigau pe fiul bătrânului să meargă la lucrul său. Iar tatăl lui a răspuns, zicând: "Fiul meu s-a dus la pescuit. Arătaţi-mi mie uşile casei mele, de vreme ce eu nu pot să le aflu". Iar aceia, deschizând, au intrat şi au aflat pe bătrânul, avându-şi mâinile pline de sânge şi, pipăind pereţii, iar, pe nora lui, moartă, zăcând la pământ, tăiată în două şi scăldată în sângele ei. Aceasta văzând-o, s-au înspăimântat şi întrebau ce s-a întâmplat ? Cine şi pentru ce, a făcut uciderea aceasta ? Iar bătrânul şi-a mărturisit păcatul său şi-i ruga ca să-l ducă pe el la divan şi să-l dea judecăţii, ca să-şi ia pedeapsa, după faptele sale. Iar fiul, întorcându-se şi văzând ceea ce se făcuse, s-a umplut de negrăită jale şi de ruşine. Se tânguia pentru soţia sa, cea atât de înţeleaptă, se ruşina pentru tatăl lui, cel de fărădelege, nici de Dumnezeu temându-se, nici de ale sale bătrâneţi ruşinându-se, a făcut unele acestea. Deci, l-au dat pe bătrân judecăţii şi şi-a luat pedeapsă, prin sabie. Iar la trupul celei ucise s-a adunat mulţime de norod, din cetatea Alexandriei, mirându-se de un lucru ca acela, străin şi înfricoşător şi fericind întreaga înţelepciune a femeii. Şi s-a întâmplat întru acea vreme, de era acolo Cuviosul Părinte Daniil Schiteanul. Acela a zis către ucenicul său: "Fiule, să mergem să vedem moaştele Sfintei celei tinere". Şi, ducându-se, le-a văzut şi, întorcându-se, s-a dus la mănăstirea care se numea Octodecat, adică a optsprezecea: şi au întâmpinat monahii pe părintele, primindu-l cu cinste şi cu dragoste. Şi le-a spus lor părintele de pătimirea Sfintei Tomaida şi le-a zis: "Ducându-vă, aduceţi aici cinstitele ei moaşte, că nu se cade ca trupul ei să se aşeze cu oamenii mireni, ci cu Sfinţii Părinţi". Iar unii din fraţi au început a cârti că le porunceşte să aşeze cu Sfinţii Părinţi, trupul cel femeiesc. Iar Cuviosul le-a răspuns lor: "Acea tânără, pe care nu voiţi să o aduceţi aici, maică îmi este şi mie şi vouă, de vreme ce, pentru curăţie, a murit". Atunci monahii, nemaiîndrăznind să se împotrivească Sfântului Părinte Daniil, ducându-se, au luat acel trup şi l-au îngropat cu cinste în gropniţa mănăstirii, cu Sfinţii Părinţi. După aceasta, sărutând Cuviosul pe toţi părinţii, s-a întors cu ucenicul la Schit. Şi s-a întâmplat că era un frate foarte muncit de dracul desfrânării şi, mergând la Cuviosul Daniil, şi-a mărturisit trupească patimă, cea mare, a sa. I-a zis lui Cuviosul: "Mergi la mănăstirea Octodecat şi, intrând în gropniţa Sfinţilor părinţi, roagă-te zicând: "Dumnezeule, pentru rugăciunile Muceniţei Tomaida, ajută-mi mie şi mă izbăveşte pe mine de războiul desfrânării". Şi nădăjduieşte spre Dumnezeu şi te vei izbăvi de ispita diavolească". Iar fratele, luând porunca părintelui, s-a dus acolo şi a făcut cum i se poruncise lui şi a încetat războiul trupului său. Şi, întorcându-se la Schit, a căzut la picioarele Cuviosului Părinte Daniil, zicând: "Cu rugăciunile Sfintei Muceniţe Tomaida şi cu ale tale, părinte, m-a slobozit pe mine Dumnezeu de războiul desfrânării." Şi l-a întrebat pe el stareţul, cum a fost eliberat. Şi a zis fratele: "Numai douăsprezece rugăciuni am făcut şi m-am uns cu untdelemn din candela ce era la mormântul Sfintei Muceniţe Tomaida şi am pus capul meu pe mormântul ei şi am adormit. Şi, iată, mi s-a arătat mie o tânără luminoasă, Sfânta Muceniţă Tomaida şi mi-a zis mie: "Părinte, părinte, primeşte binecuvântarea aceasta şi mergi cu pace la chilia ta." Şi eu luând binecuvântarea, m-am deşteptat din somn şi m-am simţit pe mine cu totul eliberat din patimi". Şi a zis Cuviosul Daniil: "O îndrăzneală ca aceasta au, la Dumnezeu, cei ce se nevoiesc pentru curăţie". Şi a petrecut, după aceea fratele, neavând nici o supărare trupească şi proslăvea pe Dumnezeu şi cinstea pe Sfânta Muceniţă Tomaida, tămăduitoarea patimilor sale. Şi aşa făceau după aceea şi alţii, care, de nişte patimi ca acelea, se tulburau. Că alergau la mormântul ei şi câştigau uşurare şi slobozire de războaiele trupeşti cu sfintele ei rugăciuni. Şi slăveau, prin acea Sfântă, pe Cel proslăvit Hristos Domnul, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre visul lui ava Siluan

        Ava Siluan, stând odată împreună cu fraţii, i s-a înfăţişat lui o vedere minunată şi a căzut cu faţa la pământ. Şi, după puţin timp, sculându-se, plângea. Şi l-au rugat pe el fraţii, zicând: "Ce,ai, părinte ?" Iar el tăcea şi plângea. Şi, silindu-l ei să spună, a zis: "Eu la Judecată am fost răpit. Şi am văzut pe mulţi din neamul nostru călugăresc, că mergeau la osândă şi pe mulţi mireni, că mergeau întru Împărăţie". Şi plângea bătrânul. Şi nu vroia să iasă din chilia lui. Altă dată, a intrat Zaharia, ucenicul lui şi l-a aflat pe bătrân rugându-se cu mâinile întinse la cer. Şi, închizând uşa, a ieşit. Şi, venind pe la ceasul al şaselea şi al nouălea, l-a aflat pe el în acelaşi fel. Şi, pe la ceasul al zecelea, a bătut la uşă şi intrând l-a aflat liniştindu-se. Şi i-a zis lui: "Cum îţi este astăzi, părinte ?" Iar el a zis: "M-am îmbolnăvit astăzi, fiule". Iar el, îngenunchind la picioarele lui, i-a zis: "Nu te voi lăsa, de nu-mi vei spune ce ai văzut". I-a zis lui bătrânul: "Eu, la cer am fost răpit şi am văzut slava lui Dumnezeu şi acolo am stat şi acum am venit".

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Macarie cel Mare

          Precum pruncul cel de curând născut are chipul bărbatului celui desăvârşit, aşa şi sufletul, chip este oarecum al lui Dumnezeu, Celui ce l-a făcut pe el. Deci, precum pruncul, treptat crescând, treptat cunoaşte şi pe tatăl său, iar, după ce ajunge la desăvârşită creştere, atunci, fără de îndoială, se face una, tatăl cu fiul şi fiul cu tatăl; ba, încă, tatăl îi descoperă lui şi vistieria sa. Aşa şi sufletul, mai înainte de călcarea poruncii, era în sporire şi bărbat desăvârşit ajunsese, iar, pentru călcarea de poruncă, la cea mai adâncă uitare şi în adâncul înşelării s-a surpat şi la porţile iadului s-a sălăşluit. Deci, precum se depărtase sufletul de la Dumnezeu, prin cea multă depărtare, cu neputinţă îi era lui să se mai apropie şi să cunoască pe Ziditorul său. Dar, Dumnezeu, mai întâi prin Prooroci, l-a întors pe el spre Sine şi l-a chemat şi spre cunoaşterea Sa l-a tras. Iar, mai pe urmă El Însuşi, venind, a scos uitarea, a scos încă şi înşelăciunea de la el, după aceea şi porţile iadului deschizând, a intrat la sufletul cel amăgit, pe Sine chip făcându-se omului, prin care, chip să-i fie lui, spre măsura creşterii şi spre desăvârşirea duhului. Încă s-a lăsat şi ispitit Cuvântul lui Dumnezeu, de către vicleanul, după rânduiala, iconomiei. După aceea, a luat ocări şi defăimări şi vorbiri de rău şi loviri cu palma, din mâinile acelor îndrăzneţi, iar, în cele din urmă, moartea cea de pe cruce a răbdat, arătându-ne precum am zis, ca să ne învăţăm a face aşa şi noi, celor ce ne ocărăsc şi ne batjocoresc sau moartea ne pregătesc nouă. Şi, precum Cel Ce se pironeşte cu piroane pe cruce strigă, cu mare glas, către Cela Ce poate să-l izbăvească pe El din moarte, aşa strigăm noi, împreună cu David: "De cele ascunse ale mele, izbăveşte-mă, că de nu mă vor stăpâni patimile, atunci fără prihană voi fi." Iar după ce se face sufletul fără de prihană, atunci, află pe Hristos, Cel ce îi supune lui toate şi împărăţeşte şi se odihneşte împreună cu El. Că pentru neascultare, sufletul, înghiţindu-se, de lucrurile cele spurcate, necuvântător se face. Drept aceea, nu puţină osteneală îi trebuie, ca să se deştepte din unele lucruri ca acelea şi să cunoască meşteşugirea vicleşugului diavolesc şi, aşa, să poată trece la Mintea cea fără de început şi să se unească în Dumnezeu. Însă, să ştii că în multe osteneli şi sudori ale feţei tale îţi vei câştiga bogăţia ta. Că, nu-ţi este ţie de folos, ca acele bunătăţi să le câştigi fără de osteneală tocmai fiindcă fără de osteneală ai pierdut ceea ce luaseşi şi le-ai dat vrăjmaşului, spre moştenire. Deci, să cunoaştem fiecare ce am pierdut şi tânguirea Proorocului să o deprindem. Că, într-adevăr, moştenirea noastră şi casa noastră străinii le stăpânesc, că n-am ascultat poruncile şi în voile noastre am umblat şi cu pământeşti şi spurcate gânduri ne-am îndulcit.

 

Întru această zi, învăţătură a Sfântului Evagrie, pentru călugări

          Se cuvine călugărului să fie ca un fiu, din tot cugetul iubind pe Dumnezeu totdeauna. Şi, ca o slugă, să se teamă şi să se dăruiască Lui de-a pururea şi să-L asculte pe El şi să se osândească pe sine, în toată ziua, pentru gânduri şi fapte rele şi să împlinească cele neajunse, iar, pentru faptele bune să nu se trufească. Ci, rob netrebnic să se numească pe sine, neîmplinind cele ce este dator să le facă. Iar pe Dumnezeu să-L laude şi daruri plăcute să-I facă Lui, nu după deşarta slavă, nici după plăcerea omenească făcând ceva, ci, în taină, să le facă toate şi numai de la unul Dumnezeu să caute laude. Iar, mai înainte de toate şi peste toate, cu dreaptă credinţă să-şi îngrădească sufletul, cu dumnezeiască poruncă şi cu propovăduirea soborniceştii Biserici cea de la Sfinţii şi de la Dumnezeu propovăduitorii Apostoli de la Cuvioşii părinţi. Că multă este răsplătirea celor ce vieţuiesc aşa, viaţa cea fără de sfârşit şi locaşul cel nestricat la Tatăl, la Fiul şi la Sfântul Duh, la Cea de o fiinţă şi în trei ipostasuri Dumnezeire, a Căreia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Vieţile Sfinţilor3, Sfinţii zilei

Sursa:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-14-sf_martin_marturisitorul.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-14-sf_tomaida.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-14-sf_antonie_ioan_si_eustatie.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/aprilie/aprilie14.htm