Proloagele din 4 octombrie

Luna octombrie în 4 zile: Pomenirea celui între Sfinţi, 

Părintele nostru Ierotei, episcopul Atenei.

Tradiţia creştină spune că Sfântul Ierotei a fost din Atena, Capitala Greciei, şi era unul din cei nouă sfetnici ai Areopagului: făcea parte, adică, din sfatul cetăţii. A învăţat credinţa creştină de la Sfântul Pavel Apostolul şi tot acesta l-a botezat şi l-a aşezat episcop în Atena. Şi a fost cel dintâi episcop creştin al Atenei. La rândul său, Sfântul Ierotei a fost învăţător neostenit Sfântului Mucenic Dionisie Areopagitul, căruia multe povăţuiri i-a dat pe calea înţelegerii dreptei credinţe, aduse de Mântuitorul Hristos, spre mântuirea şi înnoirea lumii. Despre Sfântul Ierotei se mai ştie că, la Adormirea şi îngroparea Maicii Domnului în Ghetsimani, măcar că tot soborul Sfinţilor Apostoli era de faţă, totuşi Sfântul Ierotei s-a învrednicit, în numele tuturor, să facă început cântărilor, la jalea Adormirii celei Preacurate. Şi era Sfântul Ierotei cu totul înstrăinat şi îndepărtat cu sufletul de cele pământeşti şi se vedea şi se auzea şi la toţi arătat era că Sfântul acesta este cu adevărat de Dumnezeu, cuprins de dumnezeiasca râvnă. Deci, vieţuind bine cum îi place lui Dumnezeu şi veselind pe Dumnezeu cu faptele sale bune, s-a dus către Domnul cu pace, la 4 octombrie.

Întru această zi, cuvânt despre Andrei, grăirea lui Hristos cu el în vedenie, 
despre nebunie şi viaţa veşnică

 După arătarea Sfântului Ioan Teologul şi după grăirea lui cu dânsul şi muncirea dracilor acelora, fericitul Andrei, în legături fiind, s-a culcat vrând să se odihnească şi a fost întru uimire, visându-se pe sine în nişte palate împărăteşti şi împăratul şedea pe scaun în slavă mare şi, chemându-l pe el la sine, l-a întrebat: "Voieşti, oare, să-mi slujeşti mie cu tot sufletul?" Iar Andrei a zis: "Voiesc, Doamne". Iar împăratul i-a dat lui să mănânce ceva, puţin mai amar decât pelinul, şi i-a zis lui: "În acest fel este calea cea cu durere a celor ce-mi slujesc mie în lumea aceasta". Şi după aceea i-a dat lui ceva mai alb decât zăpada şi mai dulce decât mana şi a mâncat şi s-a veselit şi a uitat de amărăciunea cea dintâi. Şi i-a zis lui Împăratul: "În acest fel este la Mine, hrana celor ce-Mi slujesc Mie şi bărbăteşte rabdă până la sfârşit. Deci, osteneşte şi tu cu bărbăţie, precum ai început, căci puţin vei pătimi şi în veci, în viaţa cea nesfârşită, te vei desfăta." 

Şi, deşteptându-se din somn, Andrei gândea: cea dintâi arătare amară închipuieşte răbdarea din lumea aceasta, iar cea mai de pe urmă dulceaţă închipuieşte viaţa cea veşnică. Iar, după aceea, l-a ţinut stăpânul lui patru luni şi l-a lăsat slobod şi a început a alerga pe uliţe, nebun făcându-se, şi umbla prin cetate, lipsit, necăjit, chinuit, el, de care nu era vrednică toată lumea. Unii îl batjocoreau pe el ca pe un nebun, alţii îl goneau de la ei, fiindu-le scârbă de el ca de un câine, alţii îl socoteau pe el că este îndrăcit, alţii, dintre copiii cei tineri, îl băteau pe fericitul, glumind între ei, iar el toate le răbda şi se ruga pentru cei ce-l supărau pe el. Iar dacă cineva din cei milostivi, iubitori de săraci, îi dădea lui milostenie, el, luând-o, o dădea pe ea la alţi săraci, însă nu o dădea aşa ca adică să fie cunoscut că dă milostenie, ci ca un nebun, certându-se cu dânşii, ca şi cum voia a-i bate pe ei, iar banii pe care îi avea în mâini, îi arunca în faţa lor şi aşa alţii îi adunau. Pâine uneori nu gusta câte trei zile, iar alteori şi toată săptămâna o petrecea flămând şi de nu era cineva ca să-i dea lui o bucată de pâine, apoi şi cealaltă săptămână o petrecea fără de hrană. Iar haina lui era o ruptură netrebnică, care abia putea să-i acopere goliciunea trupească. Drept aceea, ziua alerga pe uliţe ca un nebun, asemănându-se întru toate Sfântului Simeon, celui nebun pentru Hristos, iar noaptea la rugăciune petrecea.

Şi într-o cetate atâta de mare, vieţuind în mijlocul unui popor numeros, nu avea unde să-şi plece capul. Că săracii îl goneau din colibele lor, bogaţii în curţile lor nu-l lăsau. Şi când avea nevoie ca să doarmă şi să-şi odihnească puţin trupul cel ostenit, se ducea unde zac câinii în gunoi şi întrei ei se culca, dar şi aceia nu-l primeau între ei pe robul lui Dumnezeu, că unii, muşcându-l, îl goneau, iar alţii fugeau de dânsul, lăsându-l singur, şi niciodată nu s-a odihnit sub vreun acoperământ, ci totdeauna în frig şi în zăduf, în gunoi ca Lazăr, şi în noroi se tăvălea, călcat de oameni şi de dobitoace. Aşa pătimea mucenicul cel de bunăvoie şi aşa cel nebun îşi bătea joc de toată lumea. Că cel nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept este decât oamenii. Şi s-a sălăşluit întru dânsul Darul Duhului Sfânt şi avea darul mai-nainte-vederii, că vedea gândurile oamenilor. Dumnezeulu-i nostru, slavă!

 

Întru această zi, cuvânt din Pateric despre ava Pavel cel simplu.

    Fericitul ava Pavel cel simplu, ucenicul Sfântului Antonie, a povestit părinţilor un lucru ca acesta. Că odată, mergând la o mânăstire, pentru cercetarea şi folosul fraţilor, după vorbirea cea obişnuită între dânşii, au intrat în sfânta biserică a lui Dumnezeu, ca să săvârşească obişnuita slujbă. Iar fericitul Pavel lua aminte la fiecare din cei ce intrau în biserică, cu ce fel de suflet intrau la slujbă. Că avea şi acest dar, dat lui de la Dumnezeu, ca să vadă pe fiecare, ce fel este la suflet, aşa cum vedem noi faţa unii altora. Şi, intrând toţi cu faţa luminată şi cu obraz vesel şi văzând pe îngerul fiecăruia bucurându-se de dânsul, a văzut pe unul negru şi întunecat la tot trupul şi dracii ţinându-l de amândouă părţile şi trăgându-l spre ei şi punând căpăstru în nasul lui, iar pe sfântul lui înger mergând departe de dânsul, posomorât şi întristat. Iar Pavel, lăcrimând, şi mult bătându-şi pieptul cu mâna, şedea înaintea bisericii, plângând foarte pe cel ce i s-a arătat lui aşa. Iar cei ce au văzut lucrul cel de mirare al fericitului şi grabnica lui schimbare, care l-a pornit spre lacrimi şi plâns, îl întrebau, rugându-se să le spună pentru ce plânge, socotind de nu cumva toţi sunt în primejdie, dacă face el aceasta. Îl mai rugau, iarăşi, să intre şi la slujbă cu dânşii. Iar Pavel, lepădându-se de aceasta, şedea afară, tăcând şi plângând foarte pe cel ce întunecat i s-a arătat lui. Iar după puţin, sfârşindu-se slujba, şi toţi ieşind afară, iarăşi, lua aminte Pavel la fiecare, ştiind în ce fel a intrat şi vrând să cunoască în ce fel iese. Deci, vede pe bărbatul acela, care avea mai înainte tot trupul negru şi întunecat, că iese din biserică luminat la faţă, alb la trup şi pe draci departe mult mergând după dânsul, iar pe sfântul înger de-aproape urmându-i şi bucurându-se de dânsul foarte. Iar Pavel, sărind de bucurie, striga, binecuvântând pe Dumnezeu şi zicând: "O, nespusă iubire de oameni a lui Dumnezeu, o, îndurările Lui cele dumnezeieşti şi bunătatea lui cea fără măsură!". Alergând, apoi, şi suindu-se pe o treaptă înaltă, cu mare glas zicea: "Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, minunile pe care le-a pus Domnul pe pământ (Ps. 45, 8) şi vrednice de toată spăimântarea. Veniţi de vedeţi pe Cela "Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Tim. 2, 4) Veniţi să ne închinăm şi să cădem la El şi să zicem: "Tu singur poţi să ridici păcatele". Deci, alergau toţi cu sârguinţă, vrând să audă cele ce se zic. Şi după ce s-au adunat toţi, povestea Pavel cele ce văzuse dânsul, mai înainte de intrarea în biserică, şi, iarăşi, şi ce văzuse după aceea. Şi ruga pe bărbatul acela să spună pricina pentru care i-a dăruit lui Dumnezeu această grabnică schimbare. Iar omul, vădit fiind de Pavel, înaintea tuturor, povestea fără de sfială cele despre dânsul, zicând: "Eu sunt om păcătos şi de multă vreme vieţuiam, până acum, în desfrânare. Iar acum, intrând în sfânta biserică a lui Dumnezeu, am auzit citindu-se din Sfântul Prooroc Isaia sau, mai bine să zic, pe Dumnezeu grăind prin el: "Spălaţi-vă şi vă curăţiţi. Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Învăţaţi să faceţi binele. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi. De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca" (Is. 15-19). Iar eu acestea auzindu-le, de cuvântul Proorocului umilindu-mă la suflet şi suspinând în cugetul meu, am zis către Dumnezeu: "Tu, Dumnezeule, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi(ITim.1,15), cele de acum, prin proorocul tău ai făgăduit, împlineşte-le acestea cu fapte şi la mine, păcătosul şi nevrednicul. Că, iată, de acum îţi dau cuvânt şi mă făgăduiesc şi din inimă mărturisesc Ţie, că nu voi mai face astfel de rău, ci mă leapăd de toată fărădelegea şi Îţi voi sluji de acum cu ştiinţă curată, începând de astăzi, Stăpâne. Deci, din ceasul acesta, primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc şi cad înaintea Ta şi mă depărtez de acum înainte de tot păcatul". "Cu aceste făgăduinţe", zicea, "am ieşit din biserică, hotărând în sufletul meu să nu mai fac nici un rău înaintea ochilor lui Dumnezeu." Şi, auzind, toţi strigau cu un glas către Dumnezeu: "Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut"(Ps.103,25). Cunoscând, dar, o creştinilor, din dumnezeieştile Scripturi şi din sfintele descoperiri, câtă bunătate are Dumnezeu către cei ce curat Îl caută pe Dânsul şi prin pocăinţă îşi îndreptează greşelile lor cele dinainte, şi cum dă iarăşi bunătăţile cele făgăduite, nepedepsind după păcatele făcute mai înainte, să nu ne deznădăjduim de mântuirea noastră. Că, precum a făgăduit prin Isaia Proorocul să spele de păcate pe cei căzuţi în noroi şi ca lâna să-i albească şi ca zăpada, aşa şi de bunătăţile Ierusalimului celui ceresc vrea să-i învrednicească. Aşa şi prin Sfântul Prooroc Iezechil, cu jurământ, iarăşi, ne încredinţează, că nu ne va pierde pe noi. Că zice: "Oare, voiesc Eu moartea păcătosului", zice Domnul Dumnezeul "şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu ?"(Iez. 18. 23). A Lui este slava în veci ! Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/octombrie/Proloage04Oct.shtml;

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=27&p2000_imageid=1191