Proloagele din 30 decembrie

  Luna decembrie în 30 de zile: pomenirea Sfintei Muceniţe Anisia,  fecioara, din Tesalonic (+298).          

       Aceasta a trăit în zilele nelegiuitului împărat Maximian şi era din Tesalonic, având părinţi cinstitori de Dumnezeu, de bun neam şi înstăriţi. Şi, săvârşindu-se ei, Sfânta a vândut toate avuţiile sale şi cerceta pe cei săraci. Şi celor legaţi în temniţe, pentru credinţă, le dădea cele de trebuinţă şi, spălându-le rănile, ca şi celor bolnavi le slujea. Şi, împărţind toate, şi-a tocmit o casă şi lucra cu mâinile, câştigându-şi hrana şi cele de trebuinţă, întru sudoarea feţei sale. Şi aşa, petrecea în osteneli şi nevoinţe, în post şi privegheri, fiind ea, cu viaţa şi cu fapta, plăcută lui Dumnezeu. Deci, mergând ea la biserică, după obicei, iată unul din ostaşii împărăteşti, închinători la idoli, i-a ieşit înainte şi, apucând-o, o trăgea spre capiştea idolilor, unde se serba praznicul soarelui, şi o silea să jertfească dracilor. Şi, mărturisind ea pe Hristos, ostaşul a dat să-i smulgă acoperământul de pe cap, iar ea, împotrivindu-se cu bărbăţie, îl scuipă în obraz. Şi, mâniindu-se, ostaşul scoase sabia şi o înfipse în coastele ei, străpungând-o. Şi aşa fericită Muceniţă şi-a primit slăvitul sfârşit.    

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Antioh, despre vorbirea deşartă.

Deşarta vorbă şi umblarea zadarnică se nasc din nefrica de Dumnezeu şi din neaşteptarea bunătăţilor celor viitoare. Dacă ne-am teme de osândă, n-am fi grăitori în deşert niciodată. Că al Domnului este cuvântul că, vom da seama, în ziua judecăţii, de tot cuvântul deşert, de vreme ce cuvintele deşarte nu aduc nici un folos sufletului. Drept aceea, de trebuinţă este nouă să ne înfrânăm cu sila şi să nu dăm loc cuvântului celui deşert. Şi se cade nouă, cu toată ferirea, să ne păzim inima noastră şi gura, şi cele adevărate să grăim, ca nişte oameni desăvârşiţi şi întregi, iar mai vârtos noi, cei care învăţăm pe alţii din cărţi, ca să nu auzim zicându-ni-se nouă: "Cela ce înveţi pe cel de-aproape, pe tine de ce nu te înveţi? "(Rom.2,21) . 
Că semn al deşertăciunii este pentru acela care necontenit grăieşte, precum şi la cartea Proverbelor s-a zis: "Gura neînchisă grăieşte fără de rânduială şi cel fără de minte înmulţeşte cuvintele. Şi înaintea omului limbut să nu spui viaţa altuia."  Iar Iov zice prietenilor săi: "Voi să fiţi muţi, că tăcerea va fi vouă înţelepciune."  Şi altul zice: "Fericit este omul acela ce nu alunecă cu limba sa şi acela ce trăieşte fără de sfadă." Şi iarăşi: Ţine-ţi limba ta, ca să petreci fără de sfadă. Cela ce nu iubeşte vorbele, împuţinează răutatea." Dar zice şi Ecleziastul: "Cuvintele celor înţelepţi sunt dar, iar buzele celui nebun sunt potop cumplit. Că începătura gurii lui este răutatea." Iar la Proverbe zice: "Cel ce iubeşte viaţa îşi cruţă gura sa." Asemenea şi Apostolul: "Tot cuvântul de ruşine să nu iasă din gura vostră, fără numai ce este bun şi de folos, ca să dea dar celor ce aud." 
Deci, având, iubiţilor, atâtea mărturii, cu toată sârguinţa să ne îndepărtăm de vorba deşartă cea fără de folos şi, mai vîrtos, de suflete vătămătoare, aducându-şi aminte totdeauna de cercetarea cea înfricoşătoare, pe care a hotărât-o Domnul, zicând: "Adevăr, zic vouă, că de orice cuvânt deşert ce vor grăi oamenii, vor da pentru el răspuns în ziua judecăţii Dumnezeului celui viu." A căruia este slava, în veci ! Amin.

Întru această zi, povestire din Limonar, despre un bătrân milostiv.         

Într-o oarecare lavră a Perghiei, era un oarecare stareţ, sfânt, neagonisitor şi milostiv foarte şi neavând nimic, fără numai o pâine. Şi, într-una din zile, a venit un sărac la chilia lui, cerând milostenie, iar el, neavând nimic, afară de pâine, pe aceea scoţând-o, a dat-o săracului. Şi săracul i-a grăit lui: "Nu voiesc pâine, ci hrană." Şi stareţul, vrând să-i fie de folos, luându-l de mână, l-a dus în chilia sa. Iar săracul nimic alta n-a aflat, fără numai hainele cu care stareţul era îmbrăcat. De o bunătate ca aceasta a stareţului umilindu-se, săracul a dezlegat săculeţul său şi toate câte le avea le-a vărsat în mijlocul chiliei şi a zis: "Primeşte acestea, bunule bătrân, că eu de aiurea voi cere pentru mine, cele de trebuinţă."  

Întru această zi, cuvânt de învăţătură al lui Eusebiu Pamfil,  despre pocăinţa lui David.            

         Natan acela, Proorocul, a vorbit în pilde cu David, din care învăţa şi arăta că o mare cădere i s-a întâmplat lui David prin greşeala aceea. Şi cuvântul mai arată că nu înaintea a tot norodul l-a mustrat pe el, că, după ce a dat, zice, faţă cu dânsul, iar nu de faţă cu alţi martori i-a grăit. Iar David, nu numai că şi-a mărturisit greşeala sa, ci, s-a mărturisit şi oamenilor, celor de după dânsul, scriind acel psalm cunoscut, când a intrat el la Batşeba, femeia lui Urie. Deci, intrând la dânsul, Natan Proorocul i-a spus pentru care pricină a fost el lăsat să cadă într-o faptă rea ca aceea. Şi anume, pentru cuvântul acela, pe care l-a zis întru sine aşa: "Eu am zis, întru îndestularea mea: "Nu mă voi clinti în veac"".(Ps. 29,5). Iar, dar, că, înălţându-se cu mintea, a grăit un cuvânt ca acesta, că, adică, nu se va prăbuşi niciodată şi va petrece neschimbat şi fără de patimă, întru îndestularea lui. Greu cuvânt şi mândrie afară din cale. Pentru că: "De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc" (Ps. 126,1). Deci, acestea şi Apostolul, ştiindu-le, n-a îndrăznit să zică: "Nu mă voi clătina în veac", ci se îngrijea, zicând: "Nu cumva, altora propovăduind, eu singur să fiu nepriceput şi nelămurit." Şi ne învăţa: "Nimeni să nu se laude, la oameni, ci cel ce se laudă întru Domnul să se laude"; Şi "celui ce i se pare că stă, să se păzească pe sine, ca să nu cadă." Să înţelegem dar, fraţilor, cum David numai cu un cuvânt, lăudându-se, a greşit. Pentru aceea şi diavolul i-a întins lui cursa, ca, adică, să greşească cu Batşeba. Dar, înălţându-se, s-a smerit şi a postit. Cu atât mai mult ni se cade nouă, fraţilor, să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi să nu ne înălţăm cu slava deşartă. Să ne aducem aminte de cei flămânzi, care umblă în sărăcie, cum se zbuciumă, cum se chinuiesc cu gerul, cu viforul, cu foamea şi se luptă cu golătatea, uneori nici acoperământ având, iar de noi sunt trecuţi cu vederea. Deci, de voim să ne facem nouă înşine pe Dumnezeu, milostiv, să aducem în casele noastre pe unii ca aceştia, să arătăm spre dânşii dragoste mare şi să nu-i deznădăjduim de a lor mântuire, ca, printr-înşii, să câştigăm şi noi milă în ziua judecăţii Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine slava acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.   

Sursa: 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/decembrie/Proloage30Dec.shtml 

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=29&p2000_imageid=1278 

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie30.htm http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfanta-mucenita-anisia