Proloagele din 15 ianuarie

Luna ianuarie în 15 zile: pomenirea Preacuviosului  Părintelui nostru Pavel Tebeul (227-341).         

       Acesta a trăit pe vremea lui Decius(250-253) şi Valerian(253-260), prigonitorii creştinătăţii. Şi era din Egipt, din Tebaida de Sus, din părinţi cu multă avuţie. Şi învăţase carte elinească şi latinească, precum şi dreapta credinţă, din nemărginita înţelepciune a Sfintelor Scripturi. Şi s-a pornit sângeroasă prigoană contra creştinilor. Iar bărbatul surorii sale, lacom fiind şi voind să ia şi partea de avere ce se cuvenea Sfântului, a gândit să-l dea dregătorului spre chinuire, spunând că este creştin. Şi, aflând de aceasta Pavel, care atunci era un tânăr de 20 ani, a fugit în munţi, în locurile cele mai singuratice. Deci, petrecând multă vreme şi povăţuindu-se de Duhul Sfânt, nu s-a mai întors în lume, ci a cunoscut că Dumnezeu i-a dat lui acest fel de vieţuire. Având ca locuinţă o peşteră cu apă înlăuntru, hrana, finice şi haina de frunze. Şi şi-a schimbat patima sa, cunoscând lipsa şi pacea patimilor şi bucuriile vieţii de rugăciune, apropiindu-se de Dumnezeu. Că şi-a îndelungat alergătura nevoinţei sale până la o sută treisprezece ani, că atâta a trăit. Şi a fost hrănit o vreme, ca şi Ilie, de un corb, care-i aducea în fiecare zi o jumătate de pâine. Şi îmblânzise leii, care-i slujeau şi care l-au şi îngropat. Pe acesta, aflându-l, marele Antonie s-a minunat de locul lui cel aspru de nevoinţă, de lungimea vremii lui de pustnicie şi că el, mai înainte de alţii, a îndrăznit cel dintâi şi a mers în cele mai dinăuntru ale pustiului. Şi l-a găsit adormit în genunchi şi cu mâinile ridicate la cer în rugăciune; acesta este cel dintâi pustnic cunoscut al creştinătăţii. Dumnezeului nostru, slavă !  

Întru această zi, Preacuviosul Părintele nostru  Ioan, cel sărac pentru Hristos, care şi Calivit, adică Colibaşul, s-a numit.         

       Acesta a fost din Constantinopol, pe vremea împărăţiei lui Leon cel Mare (457-474), fiind fiul lui Eutropie, mare dregător la curtea împăratului, iar maica lui se numea Teodora. Şi dintru începutul vârstei, la şcoala unde învăţa, văzând el odată pe un călugăr din mănăstirea neadormiţilor, s-a aprins de focul slujirii lui Hristos. Şi văzând dragostea lui de Dumnezeu, i-au dat părinţii lui o mică Evanghelie ferecată cu aur, ca să o poarte cu el. Dar el, ieşind din lume fără ştirea părinţilor, s-a făcut monah. Şi a petrecut multă vreme cu grea nevoinţă şi mare râvnă în mănăstirea lui. Însă, de la o vreme, din lucrarea vrăjmaşului, a început el a fi muncit cumplit de patima dorului de părinţi şi n-a putut birui patima, decât spunându-şi gândul său egumenului. Deci, a căpătat el iertăciune şi binecuvântare să iasă din mânăstire şi să petreacă în zdrenţe, într-o colibă aproape de casa părinţilor săi, îndurând umilinţe, mila slugilor şi a străinilor, şi luptele vieţii pustniceşti, fără să se facă cunoscut, ca şi când ar fi fost un străin. Şi aşa a petrecut el în pace şi fără să-l cunoască nimeni, purtându-şi portul lui străin, trăind în chip sărăcăcios şi văzând pe părinţii lui, care treceau pe lângă el şi nu-l luau în seamă. Dar când a fost să moară, el a chemat pe maica sa şi, arătându-i Evanghelia cea ferecată cu aur, s-a făcut cunoscut că este fiul lor. Şi au rămas uimiţi părinţii lui şi nu ştiau ce să facă: să se bucure că l-au aflat sau să plângă pentru sfârşitul lui. Şi şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu, lăsând să fie îngropat în coliba lui. Iar peste mormântul fericitului, părinţii lui au ridicat o sfântă şi slăvită biserică.   

Întru această zi, cuvânt  pentru cei ce sunt îngropaţi în biserici.          

       Un oarecare, Valentin cu numele, judecător fiind al Ladionului, a murit. Şi era el un om foarte rău şi lua mită şi vieţuia în toate neorânduielile. Iar trupul lui a fost îngropat în biserica Sfântului Mucenic Uar. Iar la miezul nopţii s-au auzit în biserica aceea nişte glasuri şi ţipete. Iar păzitorii, alergând la acel ţipăt, au văzut un chip groaznic şi înfricoşat, ferecând cu un lanţ picioarele acelui Valentin şi trăgându-l, fără milă, afară din biserică, iar el amar striga. Deci păzitorii, dacă au văzut aceasta, s-au dus cu frică la locaşurile lor. Iar a doua zi au deschis înaintea tuturor mormântul unde fusese pus Valentin şi n-au aflat acolo trupul lui, ci, căutându-l, departe de biserică l-au aflat, aruncat într-o groapă şi cu picioarele legate, precum îl trăseseră din biserică. Drept aceea, să cunoască toţi lucrul acesta, că acei ale căror păcate sunt grele, şi dacă au fapte vrednice de osândă, chiar dacă ar porunci cineva, să-i îngroape pe ei în locuri sfinţite, apoi în locurile acelea sfinte nu primesc nicidecum izbăvire. Ci, pârâţi fiind de însăşi păcatele lor, mai amară muncă vor lua. Că locul pe nimeni nu mântuieşte, ci din fapte sunt şi folosul şi munca. Deci, acestea cunoscându-le, să nu ne sârguim a pune în biserică trupurile păcătoşilor, care nu sunt vrednici. Să ne aducem aminte de părinţii cei din pustietăţi, că nu în biserici zac trupurile lor, ci în locuri pustii. Că unii, adică, de strâmtoare şi de lipsuri au murit, iar alţii de fiare au fost mâncaţi, iar alţii cu tot felul de nevoi s-au lipsit de viaţa aceasta; dar sufletele lor împreună cu îngerii se bucură, întru lumina vieţii celei veşnice. Drept aceea, şi noi să ne sârguim a avea pocăinţă şi milostenie, blândeţe şi înfrânare şi tot felul de fapte bune, ca să ne facem părtaşi vieţii celei veşnice.   

Întru această zi, învăţătură despre cereasca Împărăţie  şi despre veşnica osândă.         

      Dacă atunci, când intrăm într-o cetate mare, întemeiată de oameni, în lumea aceasta, măcar că ştim bine că după puţină vreme se va risipi, dar când începem a umbla printr-însa, nu ne mai săturăm de frumuseţile ei, de poduri, de grădini, de curţi, de palate, încât am pofti mereu să tot umblăm printr-însa, pentru frumuseţile ei, apoi, cu cât mai mult nu se vor desfăta cei ce se vor învrednici a intra în Cetatea lui Dumnezeu, în Ierusalimul cel de Sus, când vor începe a gusta din dulceaţa cea de-a pururea a frumuseţii celei mai presus de orice asemănare? Şi iarăşi, după cum atunci când, intrând la curtea unui împărat pământesc, vedem palate mari, împodobite cu marmură, cu aur şi cu argint, iar după aceea putem vedea pe împăratul şi bărbaţii vrednici stându-i înainte în podoabe măreţe, iar împăratul îmbrăcat în porfiră şi încoronat cu pietre scumpe, măcar că toate acestea sunt stricăcioase, apoi cu cât mai vârtos nu se va bucura cel ce va intra la Dumnezeu, întru cereasca Împărăţie, neputând a se sătura de frumuseţile şi de slava Lui cea pururi fiitoare? Şi precum când, intrând cineva într-o vie sădită de oameni, o vede pe ea veselă, îngrijită şi cu tot felul de poame şi flori împodobită, încât ar voi să tot umble mereu prin ea şi a se veseli de vederea ei, măcar că este stricăcioasă, apoi cu cât mai mult cel ce a intrat în cetatea lui Dumnezeu, dacă va fi împlinit poruncile lui Dumnezeu, întru această lume, de câtă slavă duhovnicească nu se va bucura, întru lumina cea negrăită şi întru slava cea netrecătoare, văzând pe Stăpânul, Domnul tuturor, cu a Sa slavă strălucind şi luminându-i pe toţi cei drepţi, cu mult mai vârtos decât soarele acesta. Dar, să spunem ceva şi despre munca cea fără de sfârşit, prin pilda veacului acestuia, aşa cum am arătat şi pentru bunătăţile cele fără de sfârşit. Cum vom putea suferi chinul viermelui celui neadormit, noi, care aici nici împunsăturile ţânţarilor şi ale muştelor celor slabe nu le putem suferi? Ci, învârtindu-ne în păturile noastre, ne sârguim să le prindem şi pe unii şi pe altele? Şi ne scărpinăm cu unghiile trupul, ca şi cum i-am fi de vreun folos, pentru acea slabă împunsătură.  Apoi, cum vom suferi noi cu uşurinţă gheena focului? Noi, care nu putem suferi arşiţa soarelui, ci fugim la umbră sau în casă căutând odihnă. Şi cum vom suferi întunericul cel mai de dedesubt şi scrâşnirea dinţilor? Noi care acum, nici o zi nu putem suferi o cameră întunecoasă, nefiind nici durere, nici plâns, nici scrâşnirea de dinţi? Ci îndată ne tulburăm şi ne întristăm, zicând: „Când vom ieşi din întunericul acesta, ca să vedem doar lumina aceasta stricăcioasă?” Deci, dacă unele ca acestea sunt bunătăţile cele veşnice, cât şi chinurile cele fără de sfârşit, precum pe rând le-am arătat, apoi să nu ne lenevim. Să fugim de veşnica pierzare şi să alergăm la făcătorul nostru, Dumnezeu, Căruia Se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.  

Sursa: 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/ianuarie/Proloage15Ian.shtml 

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=18&p2000_imageid=870 

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie15.htm

http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-cuvios-ioan-colibasul