Proloagele din 17 iunie

Luna iunie în 17 zile: pomenirea Sfinţilor Mucenici Manuil, Savel şi Ismail

        Aceşti trei fraţi erau din Persia. Părinţii lor nu aveau aceeaşi credinţă, fiindcă tatăl lor ţinea de păgânătatea persană, iar mama lor era creştină şi, ca o adevărată mamă, i-a crescut pe ei, din tinereţe, în frica lui Dumnezeu. Fericitul Evzoic, preotul, i-a creştinat prin Sfântul Botez şi i-a luminat cu dumnezeieştile învăţături. La vremea rânduită, cei trei tineri au fost număraţi în ceata ostăşească şi slujeau, cu trupul, împăratului Persiei iar, cu duhul, slujeau Împăratului ceresc, Domnului nostru Iisus Hristos, păzind sfintele Lui porunci, şi căutând să-l placă Lui, cu faptele lor cele bune. Deci, au fost trimişi aceşti trei tineri ostaşi de Vaetan, împăratul Persiei, la Iulian, cel lepădat de credinţă, împăratul romanilor, pentru pace, în zilele când, la Calcedon, Iulian făcea mare praznic, în cinstea idolilor. Şi, au fost primiţi cu cinste. Aflând însă, că ei sunt creştini, Iulian s-a umplut de mânie împotriva lor. Şi mergând la locul unde avea să săvârşească praznicul, împăratul a început, odată cu toată mulţimea ce se adunase acolo, să se închine idolilor, aducându-le jertfe fără de număr, făcând ospeţe şi dănţuiri cu tot felul de timpane şi instrumente muzicale şi săvârşind multe alte lucruri urâte şi fără de lege, în cinstea zeilor săi. Deci, robii lui Dumnezeu, Manuil, Savel şi Ismail, dacă au văzut nelegiuirea, s-au dat deoparte, mâhnindu-se pentru înşelarea şi rătăcirea unui atât de mare popor, rugând pe Hristos, să se poată păzi ei de împărtăşirea cu necuviinţele acelei închinări la idoli. Asemenea, se rugau şi pentru cei rătăciţi, ca să-i aducă pe ei Dumnezeu la cunoştinţa adevărului. Deci, dacă s-a vădit aceasta şi a ajuns ştirea la păgânul Iulian, acesta a poruncit să-i arunce în temniţă, amânând judecata lor, până după serbare. Dar, a doua zi, sosind dregătorul la judecată, a zis către ei: “Ce fel de unire şi prietenie aveţi cu noi, de vreme ce n-aţi voit, ieri, să săvârşiţi, prăznuirea, împreună cu noi în cinstea zeilor noştri ?” Dar, Sfinţii au răspuns: “Noi suntem trimişi pentru aşezăminte de pace, ca să nu ne pustiim unii pe alţii, iar nu pentru credinţa în zei. Că fiecare, cinsteşte pe Dumnezeul în care crede, iar tu ai lăsat cele ale împăcării şi începi altele, pentru care nu suntem trimişi.” Iar judecătorul, umplându-se de mânie, a zis către dânşii: “Vă sfătuiesc ca, lăsând credinţa voastră cea copilărească, să alegeţi credinţa cea adevărată a filozofilor şi a înţelepţilor din vechime.” Sfinţii au răspuns: “Noi socotim ca nebun, cu adevărat, pe cel care, în loc de Dumnezeu, are un idol neînsufleţit şi se leapădă de Dumnezeul cel viu.” Deci, mâniindu-se, judecătorul a poruncit să fie bătuţi şi pătrunşi cu piroane la glezne şi arşi la subţiori cu făclii. Şi aceste chinuri le-au luat toţi împreună, apoi, aparte, Sfântului Manuil îi făcea păgânul împărat făgăduinţe. Şi, nevrând el să aducă jertfe idolilor, i s-au bătut piroane pe spate şi prin cap, înfăşurându-l cu trestii ascuţite, pe el şi pe cei doi fraţi ai lui, Savel şi Ismail. Deci, ducându-i la zidul cel dinspre Tracia, căruia i se mai spunea şi zidul lui Constantin, la loc râpos, le-a tăiat capetele. Iar împăratul, a poruncit să li se ardă trupurile. Şi auzind de uciderea trimişilor săi, împăratul s-a umplut de mare mânie şi a venit cu oştirea sa la hotarele împărăţiei romanilor. Şi având biruinţă, cetele perşilor au sfărâmat puterea lui Iulian, iar el a fost ucis de o mînă nevăzută, din pedeapsa lui Dumnezeu. Căruia slavă şi cinste I Se cuvine, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 Întru acestă zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Isavru 

şi cei împreună cu dânsul: Inochentie, Felix, Ermia şi Peregrin

        Sfântul Isavru, şi cei împreună cu el, au fost din Atena. Deci, ieşind din patria lor şi mergând la o peşteră din Apolonia, au aflat pe Felix şi pe Peregrin şi pe Ermie, pe care, învăţându-i să nu se dea spre lucrurile lumeşti, trecătoare, aceştia au întărit cuvântul cu fapta. Că ferindu-se şi fugind de vorba şi de adunarea cu rudeniile lor, au fost pârâţi de aceştia la Tripondie dregătorul, care prinzându-l şi neputând să-l facă să se lepede de Hristos, pe el şi însoţitorii lui, au fost daţi în seama lui Apolonie, fiul dregătorului, care i-a chinuit cu foc şi cu apă, dar, izbăvindu-se dintru acelea, prin minune, au întors pe mulţi la credinţa în Hristos, dintre care, erau şi cei mai de frunte ai cetăţii, fraţii Ruf şi Rufin. Şi, în cele din urmă, au luat toţi pedeapsa de moarte, prin tăierea capetelor.

Întru acestă zi, cuvânt despre un prunc nebotezat 

şi despre puterea preoţească

        Laodiceeea era o cetate mică, pe muntele Eleonului, aproape de Lision, la care, mergând eu cu cinci ani mai înainte, am auzit un lucru vrednic de neuitare, de la bătrânii cei ce erau acolo. Ei ziceau că, un preot oarecare, ce fusese acolo, se sfârşise cu doi ani mai înainte. La acela, într-o noapte a venit mai marele locului, silindu-l pe el să se scoale şi să-i boteze fiul lui, fiindcă era mic şi trăgea să moară. Deci, sculându-se, preotul a început îndată rugăciunile de botez. Dar, până ce a pregătit apa şi sfântul untdelemn, s-a sfârşit pruncuşorul, înainte de a se boteza. Deci, luândul pe el, preotul l-a pus înaintea cristelniţei şi a zis: “Ţie, împreună slujitorule cu mine, înger a lui Dumnezeu, îţi grăiesc, cu acea putere, pe care Hristos a dat-o Apostolilor, a lega şi a dezlega, pe pământ şi în cer, să întorci sufletul pruncuşorului în trup, până ce se va boteza. Pentru că nu ai poruncă să-l iei pe el nebotezat. Pentru că ştie Stăpânul meu şi al tău, că nu m-am lenevit, ci, cum m-am sculat, îndată, am început rugăciunile botezului.” Acestea grăindu-le preotul către înger, s-a sculat pruncuşorul şi, după ce a fost botezat, iarăşi a adormit întru Domnul. Deci, dacă faţă de îngeri cuvântul preotului are putere, cu atât mai multă putere are faţă de oameni.

Întru acestă zi, cuvânt al Sfântului Efrem, 

despre ispitele celor  ce vin la viaţa călugărească

       De s-ar întâmpla vreunui frate, ca să vină la viaţa călugărească din vreo pricină oarecare şi de nu va lua seama, îl va înghiţi pe el diavolul. Că începe a-l îmboldi pe el spre unele întrebări ca acestea, zicându-i: “De ce vrei să te mai osteneşti de acum şi să te sileşti spre fapte bune, cu dragoste, fiindcă nu vei avea plată; au, parcă, de a ta voie ai venit la călugărie ? Ba nu, ci de nevoie ai venit. Deci, de acum să nu te mai osteneşti în zadar, pentru că nu-ţi va da ţie Dumnezeu nici un dar, pentru aceasta.” Acestea le strecoară în mintea fratelui, urâtorul binelui, diavolul vrând ca să-l arunce pe el în pierzarea deznădejdii. Şi atunci, neînţelegând drept lucrurile Domnului, în mintea sa, va cădea întru deznădăjduire şi, după aceea, va începe a vieţui fără de grijă, întru netemere de Dumnezeu şi a grăi împotriva celor mari şi a celor mici, şi a se obişnui la somn nesăţios. Şi orice bine i-ar face lui egumenul, apoi ca un lucru de nimic îl socoteşte. Încă de multe ori, cârteşte şi se tânguieşte şi în scurt zicând, se dă singur pierzării. Şi, în loc de a face fapte bune, el, mai mult, începe a face răutăţi. Şi, aşa, ne ocoleşte darul Domnului, în loc să zică întru sine: “O, suflete, câţi s-au învrednicit a veni la această viaţă, prin mult post şi rugăciune, iar eu, întru lenevire, mi-am petrecut zilele mele. Iar acum Domnul m-a învrednicit pe mine a veni la o sporire ca aceasta, la viaţa aceasta curată şi liniştită, nepomenindu-mi Domnul păcatele mele, cele multe.” Drept aceea, şi noi să ne sârguim de acum, o, suflete, ca să facem lucruri vrednice de pocăinţă, ca să nu aflăm îndoită osândă, fiindcă ne-am lepădat de darul lui Dumnezeu.

Întru acestă zi, cuvânt despre citirea cărţilor şi că, 

mai de folos decât toate cărţile, este a citi Psaltirea

        Zis-a un stareţ: "Să mă credeţi pe mine, fiilor, că nimic nu tulbură, nu scârbeşte, nu răneşte, nu pierde şi nu mâhneşte pe draci şi pe însuşi satana, decât a cugeta asupra psalmilor şi a citi cu stăruinţă Psaltirea. Că toate cărţile spre folos ne sunt nouă şi nu puţină supărare le fac dracilor, însă nu aşa cum le face psaltirea. Pentru aceea, să nu trecem cu vederea, pentru că, noi, cugetând psalmii, pe de o parte, pentru noi înşine ne rugăm, iar pe de alta, pe draci îi blestemăm. Când zicem: "Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, curăţeşte fărădelegile mele"; sau: "Nu mă lepăda pe mine, în vremea bătrâneţilor, când va slăbi puterea mea, să nu mă laşi pe mine", pentru noi ne rugăm. Iar când blestemăm pe draci, zicem aşa: "Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de faţa Lui toţi cei ce-l urăsc pe El". Şi iarăşi: "Risipeşte neamurile cele ce voiesc războaie şi fapta desfrânării". Şi, iarăşi: "Văzut-am pe cel necurat înălţându-se şi ridicându-se ca cedrii Libanului şi am trecut şi, iată, nu mai era. Şi l-am căutat pe el şi nu s-a aflat locul lui". Şi iarăşi: "Armele lor să intre în inimile lor şi arcurile lor să se zdrobească. Groapă au săpat şi au deschis-o pe ea şi vor cădea în groapa pe care au făcut-o. Întoarce-va durerea lui pe capul lui şi pe creştetul lui nedreptatea se va coborî". Cu unele cuvinte ca acestea blestemăm pe draci." 

În această zi, cuvânt din Pateric

        Zis-a ava Moise, că trebuie omul să moară pentru prietenul său şi să nu-l judece pentru ceva. A întrebat un frate: "Din toată osteneala omului, care este aceea care îi ajută lui?" Şi a zis bătrânul: "Dumnezeu este Cel care ajută că scris este: "Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor între necazurile ce ne împresoară"(Ps.45,1) A zis fratele: "Dar postirile şi privegherile. pe care le face omul, ce ne aduc ele ?" Iar bătrânul i-a zis: "Acestea fac sufletul să se smerească, căci scris este, "Vezi smerenia şi osteneala mea, şi-mi iartă mie toate păcatele mele". Dacă sufletul va face roadele acestea, se milostiveşte Dumnezeu spre dânsul, pentru ele". A zis fratele, către bătrân: "Ce va face omul, la toată ispita, care vine asupra lui şi la tot cugetul vrăjmaşului?" I-a zis lui bătrânul:"Dator este mai întâi să plângă în faţa bunătăţii lui Dumnezeu, ca să-i ajute. Şi se odihneşte îndată, dacă se va ruga cu cunoştinţă, căci scris este: "Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul"(Ps.117,6). Atunci a întrebat fratele: "Iată, un om bate pe robul său, pentru o greşeală ce a făcut-o. Ce va face robul ?" A zis bătrânul: "Dacă este rob bun, va zice: "Miluieşte-mă, am greşit." Şi iarăşi, i-a zis fratele: "Nimic, altceva, să nu spună ?"  A zis bătrânul: "Nu, căci  dacă va pune greşeala asupra sa şi va zice, că a greşit, îndată, se milostiveşte, spre el stăpânul lui. Dar sfârşitul tuturor acestora este ca să nu-l judecăm pe aproapele nostru. Că în pământul Egiptului, când mâna Domnului omora pe tot cel întâi născut, nu era casă, unde să nu fi fost un mort." I-a zis fratele:" Ce însemnează cuvântul acesta ?" I-a răspuns lui bătrânul: "De vom lua seama la păcatele noastre, nu vom vedea păcatele aproapelui. Că nebunie este, pentru un om care are un mort al său, să-l lase şi să se ducă să plângă pe mortul  aproapelui. Iar a muri întru totul pentru aproapele tău, aceasta este: a purta păcatele tale şi a nu avea grijă de tot omul, judecând că acesta este bun sau este rău. Să nu faci rău nici unui om, nici să nu gândeşti rău, în inima ta, asupra cuiva. Nici să defaimi pe cineva, când face rău. Nici să nu fii de partea celui ce face rău, aproapelui său.  Să nu cleveteşti pe cineva, ci să zici: "Dumnezeu ştie pe fiecare". Şi aceasta însemnează, adică: "Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi". Să nu ai vrajbă cu nici un om, şi să nu ţii vrajbă, în inima ta. Să nu urăşti pe cel ce duşmăneşte pe aproapele său; şi aceasta este pacea. Să te mângâi pe tine cu faptul că puţină vreme este osteneala şi de-a pururea odihna, cu darul lui Dumnezeu Cuvântul. Amin."

Sursa:

Proloagele - Mitropolia Olteniei