Linişte daţi-mi mie, plecaţi-vă auzurile voastre, ca să tâlcuiesc povestirea Sfântului, slăvitului Prooroc Ilie Tesviteanul, care a arătat râvnă fierbinte, sârguindu-se totdeauna, ca să-i înduplece pe toţi să se închine Unuia Dumnezeu. Căci, dacă a văzut poporul făcând multe nelegiuiri şi abătându-se de la Dumnezeu şi închinâdu-se idolilor, umplându-se de mânie şi ochiul râvnei, în sus, ţintindu-l, săgetând cerul prin vorbire, a ajuns, prin cuvânt până la cer. După ce a văzut poporul, atât de rătăcit de draci, şi având nădejdea şi încredinţarea că îl va scoate din rătăcire, după ce a văzut poporul smerit de mulţimea idolilor şi pe toţi proorocii mincinoşi adunaţi acolo, Ilie, umplându-se de râvnă şi de multă mânie, a slobozit cuvânt, cu jurământ asupra poporului, celui fără de lege; cerul l-a legat, norii, ca să nu plouă, i-a pecetluit, l-a înduplecat pe Dumnezeu Cel milostiv, să împlinească rugăciunea robului Său,vrând să arate păcătoşilor puterea şi tăria bunului Stăpân, şi s-a jurat înaintea Lui, zicând: "Viu este Domnul," a zis, "Căruia îi stau înainte, că nu se va pogorî ploaie, nici rouă pe pământ, decât numai prin cuvintele gurii şi buzele mele". Şi minune preaslăvită s-a făcut cu duhul, că milostivul Dumnezeu, după ce a auzit cuvântul robului Său plin de râvnă, îndată a împlinit proorocia lui, pe care a spus-o din râvnă dumnezeiască. Şi, după ce s-a încuiat cerul şi s-au pecetluit norii, s-au uscat toate cele de pe faţa pământului. Viile s-au uscat, grâul nu a răsărit, toţi pomii roditori şi-au ascuns roadele lor, pământul nu şi-a mai dat roadele sale, păşune nu s-a arătat pe pământ, în scurt, s-a ascuns toată verdeaţa de pe pământ şi copacii s-au uscat şi, prin hotărârea lui Ilie, şi apele de pe el au secat. Şi era vedere cumplită şi foarte dureroasă, precum odinioară, în vremea lui Noe. Că nu numai oamenii mureau, ci şi dobitoacele şi fiarele şi păsările. O, Ilie, râvnitorule spre bine, gândeşte-te că numai oamenii au păcătuit, înaintea Domnului, fiind amăgiţi de vrăjmaşul, dar pruncii, ce au păcătuit ? Dobitoacele, fiarele şi păsările ce au greşit ? Că, şi pe acestea toate, le-ai dat la moarte. Măcar pe acestea, care sunt nevinovate, miluieşte-le şi dă ploaie pe pământ. Însă lui Ilie, celui fierbinte în rugăciune, nimic nu-i păsa de unele ca acestea. Cei bogaţi au pierit şi ei de foame şi de sete, nefiind ploaie. Cu toate acestea, Stăpânul tuturor, Care, de-a pururea, vrea să miluiască neamul oamenilor, toate le foloseşte, ca să-l facă pe Ilie milostiv. Iar, după ce a văzut că nu se pleacă să se împace şi să lase mânia, atunci, l-a trimis pe Ilie, să se roage de o văduvă, care era necăjită şi foarte săracă. Şi, după ce a sosit, Ilie, acolo unde i s-a poruncit, a văzut o văduvă, adunând nişte lemnişoare. Deci, cunoscând sărăcia ei, în care se afla, se ruşina Ilie să cuvânteze şi să grăiască spre ea. Însă, cu toate că se ruşina, a împlinit porunca şi, îndrăznind, cu sfială a striga, zicând: "O, femeie, îmi vei aduce mie puţină apă să beau ?" Că legase apa, să nu plouă pe pământ. Şi văduva a strigat către Ilie: "O, râvnitorule spre bine, dacă prin jurământul limbii tale, ai legat cerurile, ca să nu plouă pe pământ, cum îndrăzneşti să ceri de la mine apă ? Dacă prin limba ta, ai înfrânat-o şi o ţii uscând pământul şi îngropi toate cele de pe el, de unde-ţi voi da ţie apă ?" Iar el, îndată, s-a umilit de cuvântul văduvei şi s-a pornit, întru el, partea milostivirii. Iar văduva, auzind glasul Proorocului, a făgăduit să-i dea lui apa, pe care el a cerut-o. Şi, ducându-se ea să-i aducă, ce a zis Ilie, către ea: "Îmi vei aduce, în mâna ta, şi o bucată de pâine, să mănânc". Iar ea, îndată, a strigat către Ilie: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nu am azimă coaptă în spuză, decât un pumn de făină în vadra mea, asemena, încă, şi puţin untdelemn într-un urcior. Pentru aceea, am adunat aceste lemnişoare, ca să fac o azimă mie şi fiului meu, să mâncăm şi să murim". Şi, după ce a auzit şi sugrumat fiind de foame, Ilie cugeta în sine, să aducă dezlegare de legături. Că, auzind graiurile cele jalnice ale văduvei, îndată a grăit către ea cuvânt plin de îndurerare, zicând: "Intră, deci, şi fă-mi, mie întâi, o azimioară şi, apoi, vei face şi ţie şi fiului tău, că acestea zice Domnul: "Vadra de făină nu va lipsi, nici untdelemn din urcior nu va scădea, până când va da Domnul ploaie pe pământ şi va odrăsli, ca şi mai înainte, hrană tuturor oamenilor". Încât, chiar şi nevrând, a făcut dezlegare legăturilor cerului. Căci osteneala foamei, l-a silit pe el să facă aceasta. Deci, a trimis Dumnezeu moarte copilului văduvei, trăgând pe Ilie ca să poruncească dezlegare legăturilor, iar văduva, când a văzut moartea fiului ei, venind cu lacrimi la Prooroc, i-a zis lui: "Vai mie, Proorocul al lui Dumnezeu, râvnitorule, mai mult decât toţi, ai adus această durere şi plângere nevindecată sufletului meu. De ce mai trăiesc pe pământ, eu ticăloasa, dacă pe fiul meu, pe care îl aveam l-ai dat morţii ? Am cunoscut, că, din pricina ta, a murit fiul meu. Mai înainte de a veni tu aici, era sănătos fiul meu. Căci în foametea cumplită şi în setea neasemănată, pe care tu le-ai adus asupra pămâtului, am trăit, iar acum, după ce ai venit tu la mine, dătător de hrană arătându-te, te-ai făcut pierzător al fiului meu unul-născut şi, scăpând de foame, leşin de bocete. Şi, socotind că te voi avea ajutor, te-ai făcut vânzător. Împreună locuitor primindu-te pe tine, am fost lipsită de fiul meu. Hrănindu-ne pe noi, în foamete, pe el l-ai dat morţii. Ai hrănit şi ai omorât pe unul născut fiul meu; m-ai lipsit pe mine de nădejdea mea. Pe ochiul bătrâneţelor mele, pe care îl aveam l-ai stins cu moartea. Mângâierea mea, pe care o aveam, venind tu, am pierdut-o. La întâlnirea ta, am fost lipsită de copilul meu. Că ce folos îmi este mie, având făină şi untdelemn şi săturarea de bucate, după ce fiul meu a murit ? Mai de folos îmi era mie ca, împreună cu toţi, să pier, decât, sătulă, să mă lipsesc de fiul meu. Că cine va mânca acestea, pe care mi le-ai dat ? Ce câştig îmi este mie, să am hrană, spre săturare, după ce am fost lipsită de slava unuia-născut fiului meu ? Pier tânguindu-mă, şi suspin pentru el. O, de nu te-aş mai fi văzut pe tine, nici n-aş mai fi auzit vorbirea ta". Şi se vedea văduva, grăind acestea cu tânguire şi lăcrimând la picioarele lui Ilie. Dar Ilie, râvnitorul spre bine, după ce a auzit-o, s-a sârguit spre rugăciune, mâhnindu-se cu sufletul; şi, stând, ruga pe Dumnezeu, zicând: "Dezleagă, Stăpâne, legăturile morţii de la fiul văduvei; şi-l înviază pe el". Iar Preamilostivul Dumnezeu a zis, prin cuvânt către dânsul: "Dezleagă şi tu cerul, pe care, cu limba ta, l-ai legat; şi, atunci, prin cuvânt, Voi dezlega şi Eu legăturile morţii, pe care, cu înţelepciune, pentru tine, le-am adus asupră-i. Caută şi vezi Ilie, câtă mulţime de bătrâni şi de tineri, de prunci şi de maici au pierit, caută şi vezi lacrimile lumii întregi, cum cad, plângând şi cerând ploaie. Tu, văzând o singură femeie lăcrimând, pentru fiul ei, ţi se pare că eşti milostiv, dar toată lumea, tânguindu-se, lăcrimează, că toată piere, şi văzând-o, tu o treci cu vederea. Ştiu că, râvnind pentru Mine, ai adus asupra ei certare. Ştiu, Ilie, că nu este altul asemena ţie". Atunci a zis Ilie către Stăpânul său: "Dă viaţă copilului şi dezleagă cerul, numai izbăveşte-mă de lacrimile văduvei; ca să nu mă mai întristeze, plângând". Şi, înviind copilul şi luându-l pe el, Ilie l-a dat mamei sale. Iar văduva, luându-şi pe fiul ei, a zis, cu bucurie mare, către Ilie: "Acum te-am cunoscut că eşti, cu adevărat, omul lui Dumnezeu şi grai adevărat este în gura ta". Atunci a zis Dumnezeu către Ilie: "Mergi şi spune lui Ahab, că voi da, şi Eu, ploaie pe pământ". Şi, venind către Ahab, Ilie a zis către el: "Domnul va da ploaie pe pământul Său". Şi, adunând tot poporul lui Israel, au fost înjunghiaţi preoţii cei ce jertfeau lui Baal. Şi, întorcându-i pe toţi, să creadă în Dumnezeul cel viu, Ilie s-a înălţat, în car de foc, spre cer, întru cutremur mare, lăsându-şi cojocul asupra lui Elisei. Iar Dumnezeului nostru să-I fie, de la noi, slava şi cinste în vecii vecilor ! Amin.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre femeile cele rele
Nu este nimeni pe pământ asemănător cu femeia cea rea de gură şi nici o fiară nu este întocmai cu femeia cea înşelătoare. Cine este mai rău, între cele cu patru picioare, decât leul ? Sau ce este mai cumplit decât şarpele, dintre târâtoare? Şi, totuşi, nimic nu sunt toate acestea, faţă de femeia cea rea de gură. Şi, mărturiseşte, despre cuvintele mele, chiar Înţeleptul Solomon, zicând: "Mai bine este a vieţui cu leul împreună, sau cu şarpele în pustie, decât a trăi cu femeia cea rea de gură şi certăreaţă". Să nu socoteşti că Solomon a zis acestea fără de minte, pentru că, şi din fapte, vei pricepe acestea. De Daniil, în groapă leii s-au ruşinat, iar, pe dreptul Nabot, Isabela l-a ucis. Chitul pe Iona în pântece l-a păzit, iar Dalila, pe bărbatul său Samson, tunzându-l, l-a dat celor de alt neam. Balaurii şi viperele se temeau de Ioan Botezătorul în pustie, iar Irodiada, la ospăţ, i-a tăiat capul. Corbii, pe Ilie, în pustie şi în munte, îl hrăneau, iar Isabela, după darul cel de ploaie, pe Ilie la moarte hotărâse să-l dea. Şi ce zicea ea: "Aşa să-mi facă mie Dumnezeu şi acestea să-mi dea mie, dacă mâine, în acelaşi ceas, nu voi pune sufletul lui cu sufletul celor ucişi". Şi, temându-se, Ilie a fugit, în pustie. Vai mie, Proorocul se teme de o femeie. Cel ce ploaia a toată lumea o purta pe limba sa şi foc din cer a pogorât şi morţi a înviat. O, cât de rea este arma cea ascuţită a diavolului ! Pentru femeie, Adam a fost izgonit din Rai. Pentru femeie, David cel blând s-a înşelat şi l-a ucis pe Urie. Prin femei, diavolul l-a surpat pe Înţeleptul Solomon, aducându-l la călcare de Lege. Femeia cea fără de ruşine nu se sfieşte de nimeni; nici pe preot nu-l cinsteşte, nici de levit nu se ruşinează, nici de prooroc nu se teme. O, ce răutate. Femeia cea rea este mai rea decât toate răutăţile. Dacă este săracă, pe toţi îi osândeşte. Sau, de are bogăţie, pe toţi îi ocărăşte. Îndoită este răutatea şi grea este viaţa, neîmblânzită este fiara. Eu am văzut vipere neîmblânzite, îmblânzindu-se şi lei şi urşi şi rinoceri domesticindu-se, dar femeia rea, niciodată nu se îmblânzeşte. Mai bine este a bate fierul, decât a învăţa pe femeia rea. Deci, să ştiţi aceasta, că, cel ce are femeia rea, şi-a luat plată pentru păcatele sale, pentru că femeia rea niciodată nu se smereşte. Fiind pedepsită, se îndrăceşte, lăudată, se înalţă şi nu ştie să păzească obiceiurile dragostei. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu