Proloagele din 20 decembrie

Luna decembrie în 20 de zile: pomenirea Sfântului sfinţitului Mucenic Ignatie,  purtãtorul de Dumnezeu(+107).               

      Acesta a trăit pe vremea lui Traian, împăratul romanilor (98-117), şi, fiind ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul, ca şi Sfântul Policarp al Smirnelor, a fost aşezat episcop în Antiohia Siriei, ca urmaş ce era al Apostolilor. Spun unii că el este copilul acela, pe care, luându-l în braţe Domnul, a zis Apostolilor: "De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte."(Matei,18,3,5). Şi Antiohia era marea cetate în care, ucenicii Domnului au început mai întâi a se numi creştini. Deci, când mergea Traian împotriva perşilor, Sfântul Ignatie a fost prins şi, făcând cunoscută credinţa sa în Hristos şi gândul său nestrămutat, a fost osândit să fie dus la Roma, ca să-l dea să fie mâncat de fiare în circ, ca un osândit de seamă ce era. Şi a făcut el drumul din Siria la Roma, păzit de o gardă de zece soldaţi, pe care, pentru asprimea lor, el îi numeşte "cei zece leoparzi ai mei." Şi el întărea în credinţă Bisericile din toate oraşele, pe unde trecea. Şi îi ieşeau înainte pe drum creştinii de pretutindeni, cete, cete, ca să-i arate dragostea şi preţuirea lor, precum se vede din cele şapte epistole, ce ne-au rămas de la el, ca un testament al Sfântului episcop-mucenic. "Nu vă poruncesc, ci vă sfătuiesc, zice el, feriţi-vă de rătăcire. Unde-i episcopul, acolo-i Biserica, şi unde-i Biserica şi episcopul, acolo-i Liturghia cea adevărată. Totul este credinţa în Hristos şi dragostea. Vreau să mă asemăn lui Hristos, primind moartea de mucenic ca şi El." Iar în Epistola către Romani zice: "Să nu cumva să mijlociţi şi să fiu lipsit de bucuria de a fi mucenic. Sunt grâul lui Dumnezeu. Lăsaţi-mă să fiu măcinat de dinţii fiarelor, ca să mă fac pâine neprihănită lui Hristos." Deci, sosind la Roma, a fost dus la locul cel de privelişte de toate părţile. Şi, slobozind leii asupra lui, aceştia l-au sfâşiat şi l-au mâncat, lăsând numai oasele cele mari, pe care, creştinii strângându-le, le-au dus în Antiohia. Pentru marea lui dragoste din inimă pentru Hristos i s-a spus "Teoforul", adică purtătorul de Dumnezeu. Pe vremea lui Heraclie împăratul, Antiohia, căzând în mâinile turcilor, moaştele Sfântului au fost duse la Roma şi se află acolo în biserica Sfântului Clement.   

Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric despre un cãlugăr,  care a fugit de slava omeneascã.          

     Un călugăr egiptean vieţuia aproape de Constantinopol, pe vremea împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450). Şi umbla, trecând pe acolo, împăratul. Şi, lăsând toţi însoţitorii, împăratul a mers singur şi a bătut în uşa călugărului. Şi după ce i-a deschis, nu l-a cunoscut cine era, însă l-a primit pe el ca pe un ostaş, iar după ce a intrat, făcând rugăciune, s-a aşezat. Şi a început a-l întreba împăratul: "Cum se află părinţii cei ce sunt în Egipt?" Iar el i-a răspuns: "Toţi se roagă pentru mântuirea ta." Şi i-a mai zis lui bătrânul: "Mă rog, să mănânc puţin." Şi i-a muiat lui pâine de a sa şi a turnat untdelemn şi sare şi a mâncat; apoi i-a dat lui şi apă de băut. Deci, i-a zis lui împăratul: "Oare ştii cine sunt eu?" Iar el a răspuns: "Dumnezeu te ştie pe tine." Atunci i-a spus lui: "Eu sunt Teodosie, împăratul." Şi îndată, i s-a închinat lui bătrânul. După aceea, i-a zis lui împăratul: "Fericiţi sunteţi voi, că nu aveţi grijile vieţii acesteia. Cu adevărat, că împărat m-am născut şi am crescut, însă niciodată n-am mâncat pâine cu aşa dulceaţă, nici apă n-am băut aşa precum astăzi; foarte cu dulceaţă am mâncat şi am băut." Şi i-a zis lui stareţul: "Fiindcă noi călugării toate bucatele noastre le facem cu binecuvântare, pentru aceea, dulce este şi această proastă mâncare. Iar în casele voastre toată osteneala bucatelor voastre celor multe o fac slugile şi binecuvântare nu iau de la nimeni." Deci, a început împăratul, de atunci, a cinsti pe călugări şi a le da câte ceva. Iar stareţul, lepădând cinstea dată de împărat, a fugit şi a mers în Egipt.    

Întru aceeaşi zi, cuvânt pentru calea cea strâmtã,  care duce la Împãrãţia Cerurilor.        

       Să luăm aminte şi să ne păzim pe noi înşine, ca nu cumva, făgăduindu-ne a umbla pe calea cea îngustă şi cu necazuri, să aflăm că, pe calea cea largă umblând, ne rătăcim. Însă cea îngustă să ţi se arate, ca să o cunoşti, că este aceasta: înfrânarea pântecelui, starea cea cu priveghere de toată noaptea, lipsa de pâine, ocara şi batjocura, tăierea voii tale, răbdarea hulei, clevetiri nedrepte a suferi, grăit fiind de rău, a nu te mânia, defăimat fiind, a te smeri şi, înfricoşat fiind, să nu te temi. Fericiţi sunt cei ce umblă pe calea aceasta, că a acelora este Împărăţia Cerurilor.  

Cuvânt despre pocãinţã al Sfântului Ioan Gurã de Aur, rostit în ziua când a fost aşezat patriarh al Constantinopolului(398).         

       Iată că soseşte, fraţilor, praznicul Naşterii lui Hristos, care, decât toate praznicele, este mai cinstit şi mai înfricoşător. Pentru aceea, eu acum încep învăţătura aceasta ca, adică, să vă curăţiţi de păcate şi, aşa, să vă apropiaţi de Sfintele Taine. Să nu-mi zică mie nimeni: "Plin sunt de ruşine, fiindu-mi cugetul plin de păcate", pentru că destule sunt, adică, aceste cinci zile, spre curăţire: dacă ne vom pocăi cu adevărat şi de vom priveghea şi vom posti, multe păcate ni se vor şterge. Să nu ne uităm, dar, la vremea cea scurtă, ci la iubirea de oameni a Stăpânului să gândim. De vreme ce, cei din Ninive, numai în trei zile s-au întors la pocăinţă şi zdrobirea şi smerenia sufletului lor au putut să potolească mânia aceea. Şi păcătoasa, într-un ceas, apropiindu-se de Hristos, toate păcatele, cele din lungă vreme, şi le-a spălat. Încă şi iudeilor, care-L cleveteau, pentru că a primit-o pe ea, şi acelora le-a astupat gura, iar pe dânsa de toate relele a schimbat-o şi, dându-i ei îndrăzneală, a eliberat-o. Dar pentru ce a făcut El aceasta? Pentru că ea, cu minte dreaptă şi cu fierbinte credinţă, din suflet umilit, s-a atins de sfintele şi preacuratele Lui picioare, părul dezlegându-şi, izvorul de lacrimi din ochi slobozind şi mirul tot turnându-l; adică cu aceea ce înşela pe oameni, cu aceea şi-a întocmit şi doctoria pocăinţei. Cu ochii, cu care i-a vânat pe desfrânaţi, cu aceia, acum, a lăcrimat. Împletiturile părului, cu care pe mulţi îi prindea în păcate, cu acelea, acum, a şters picioarele lui Hristos. Deci, şi tu să faci asemenea, adică, prin acelea, prin care ai mâniat pe Dumnezeu, iarăşi, prin acelea să-L şi rogi pe El acum. De l-ai mâniat prin jefuirea averilor, prin acelea te şi împacă acum cu Dânsul: cele răpite să le împarţi de la cei năpăstuiţi, încă şi ceva pe deasupra să mai dai. Să zici ca şi Zaheu: "Întorc împătrit acelora pe care i-am năpăstuit." Iar de ai greşit cu limba, cu aceea acum curate rugăciuni să înalţi şi pe cei ce te blestemă şi te grăiesc de rău, tu să-i binecuvântezi. Deci, dacă în acest fel te vei schimba în lacrimi şi în obicei, apoi, nu lungă vreme îţi trebuie de pocăinţă, nici mulţi ani, ci numai într-o zi vei câştiga eliberare. Drept aceea, rogu-vă pe voi, să vă depărtaţi de înşelăciune şi să primiţi fapta bună. Încetaţi cu răutăţile şi vă făgăduiţi să nu le mai faceţi; şi destul vă este vouă acestea spre răspuns. Eu mărturisesc şi vă încredinţez nimic alta nu caută, fără numai ca să arate că celor ce încetează cu păcatele, şi fug de răutăţile cele mai dinainte şi cu adevărat se pocăiesc, milostiv le este Dumnezeu şi-i primeşte pe ei ca un iubitor de oameni. Că omul, întru sine, să se despartă de răutăţi şi, mai mult, să nu le mai facă pe acelea. Pentru că iubitor de oameni este Dumnezeu, iartă pe cele dintâi şi nu pomeneşte răutăţile, dacă ne pocăim cu adevărat. Că, precum femeia care se chinuieşte, doreşte să nască, aşa şi Dumnezeu doreşte să-şi verse mila Sa asupra noastră. Pentru aceea, să lepădăm toată nedreptatea şi, aşa, să începem a prăznui Naşterea lui Hristos. Să lepădăm clevetirea şi osândirea. Să călcăm ţinerea de mânie şi invidia şi toate grijile lumeşti. Şi, aşa, întru aceste cinci zile pocăindu-ne, curaţi de toată răutatea să ne apropiem de Cel curat şi fără de răutate, Dumnezeu, fiecare zicând: "Sufletul meu vreau să-l mântuiesc, ajută-mi mie, Doamne, ca să mă mântuiesc." Că ce folos va lua omul măcar de ar dobândi şi toată lumea şi sufletul său şi l-ar pierde? Însă, aceasta nu spre osândire şi judecată o grăiesc vouă, ci căutând mântuirea voastră, ca adică să vă izbăviţi de veşnicele chinuri, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, a Căruia este slava acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.   

VIATA SFANTULUI IOAN DE KRONSTADT – Preluată de pe blogul Taina căsătoriei 

      “Sfântul Ioan s-a născut în gubernia Arhanghelsk din Rusia, la 18 octombrie 1829, într-o foarte săracă familie preoţească. Cei mai mulţi dintre strămoşii săi, vreme de cel puţin 350 de ani, au fost preoţi sau cantori [dascali, cantareti] sau au slujit într-un fel sau altul Bisericii, astfel că Ioan a fost blagoslovit cu o creştere foarte evlavioasă. Tatăl său îl lua foarte des  la slujbele bisericii, iar acasă vorbea adeseori cu el despre Hristos şi sfinţi. El însuşi spune: „Pe cât îmi pot aduce aminte, din cea mai fragedă pruncie, pe când aveam patru sau şase ani, părinţii mei mi-au  sădit obişnuinţa rugăciunii, şi prin pilda lor m-au făcut să fiu un copil în armonie cu religia“. În ultimii săi ani, vorbind uneia din fiicele sale duhovniceşti, Stareţa Taisia, Sfântul Ioan i-a spus: „Ştii ce anume a pus temelia  întoarcerii mele către Dumnezeu şi ce anume, încă din copilărie mi-a încălzit inima cu dragostea de El? Sfintele Evanghelii. Tata avea Noul Testament în slavonă, iar mie îmi plăcea să citesc minunata carte când veneam acasă în vacanţele şcolar; stilul şi simplitatea povestirii o făcea accesibilă judecăţii mele copilăreşti. Am citit Evangheliile, m-am desfătat cu ele şi am aflat în ele o mângâiere de neînlocuit. Acest Nou Testament l-am avut cu mine şi la şcoală. Aş putea spune că Noul Testament mi-a fost prietenul copilăriei, dascăl, călăuzire şi mângâiere…“ A învăţat cu mare greutate să citească, iar în primii ani de şcoală se chinuia să înţeleagă şi să reţină lecţiile. Dar pe la zece ani, după ce s-a rugat cu înfocare şi îndelung, cerând ajutorul lui Dumnezeu, amândouă aceste neputinţe au fost cu totul tămăduite prin harul lui Dumnezeu. Pe când era la Academie, învăţând pentru a se face preot, Sfântul Ioan visa să ajungă mai întâi propovăduitor între păgâni, mai ales în Alaska. Dar când şi-a dat seama că însuşi poporul său avea mare nevoie de învăţătură, a început a râvni să fie un preot care să-şi slujească şi să-şi înveţe poporul. Într-o noapte s-a văzut în vis intrând într-o catedrală. Mai târziu, când a vizitat catedrala din Kronstadt, un mare port din nordul Rusiei, a recunoscut-o ca fiind cea din visul său. S-a căsătorit cu Elisabeta, fiica protoiererului catedralei (aflat în pragul pensionării), şi a ajuns preot acolo în 1855. Prima sa predică arată obârşia deosebitului său succes ca preot, iar ceea ce a spus atunci despre dragoste se potriveşte creştinilor din toate timpurile: „Îmi simt slăbiciunea şi nevrednicia de a săvârşi cea mai înaltă slujire de pe pământ, însă ştiu ce anume mă poate face vrednic de cinul preoţesc… este dragostea pentru Hristos şi pentru toţi oamenii, Dragostea este o forţă uriaşă; ea îl face tare pe cel slab şi mare pe cel mic. Aceasta e însuşirea dragostei curate, a dragostei Evangheliilor. Dumnezeul meu, care este cu totul dragoste, îmi dă o putere din dragostea aceasta şi o aprinde cu flacără mare prin Sfântul Său Duh“. Părintele Ioan ştia de la început că dragostea faţă de toţi oamenii – nu numai faţă de cei din întinsa sa parohie, ci faţă de toţi cei din oraş, inclusiv săracii şi răufăcătorii – va însemna pentru el o trudă nemaipomenită. Este limpede că simţea nevoia unei căsătorii cu o rânduiala neobişnuită. Astfel că, încă de la începutul căsătoriei lor, i-a spus soţiei că vroia să trăiască cu ea ca frate şi soră, spre a se putea dărui mai deplin slujirii lui Dumnezeu şi celorlalţi oameni. Deşi la început soţia sa nu s-a bucurat de această propunere, cu timpul a ajuns nu numai să o primească, ci şi să-i fie ajutor şi sprijin nepreţuit în marea lui misiune. Negreşit că era greu să trebuiască să-ţi „împarţi” soţul iubit cu atât de mulţi oameni – ca el să fie plecat, slujind celorlalţi mai tot timpul – dar poate că această grea jertfă a fost una din cele mai mari ofrande ale sale. Căci a reuşit să accepte acest fel de vieţuire neobişnuită cu bucurie, socotindu-l pe Sfântul Ioan ce pe o „comoară de obşte” ce trebuia îngrijită şi ocrotită. Nepoata lor, pe care mai târziu au crescut-o în propria casă, aduce mărturie limpede despre acest lucru, ca şi despre marea dragoste dintre ei, aşa cum vedem din amintirile ei de mai jos. Spre a da o oarecare idee despre slujirea „practică” a Sfântului Ioan, putem înşirui principalele componente ale „Casei muncii ziditoare“ pe care a înfiinţat-o pentru săracii oraşului. Ea cuprindea o şcoală elementară gratuită (Sfântul Ioan iubea în mod deosebit copiii, spunând că în ei chipul lui Dumnezeu era mai vădit), un atelier de tâmplărie, o clasă de desen, un atelier de cusut pentru femei, un atelier de cizmărie, o bibliotecă pentru copii, o colecţie zoologică, o sală de gimnastică şi o librărie pentru copii şi adulţi. A organizat şi lecţii de catehizare pentru adolescenţi şi copii, conferinţe pe diferite teme, a înfiinţat o sală de lectură pentru copii, o bibliotecă cu taxă, un cămin de orfani, o tabără de vară pentru copii, un adăpost pentru alcoolici, îngrijire medicală gratuită şi mese gratuite pentru săraci. De obicei, Părintele Ioan îşi începea ziua la orele trei dimineaţa şi adeseori nu se culca până la miezul nopţii. Pe lângă faptul că organiza ajutorarea săracilor, prin strângerea de fonduri şi chivernisirea lor, el însuşi petrecea multe ore pe zi între oameni – cercetând, mângâind, aducându-le hrană, făcând rost de medicamente pentru bolnavi şi aşa mai departe. Din multele donaţii pe care le primea, a mai zidit în sărăcăciosul sat unde se născuse o biserică, o şcoală, un orfelinat, un joagăr, un magazin cooperatist şi o mănăstire. Printre multele sale realizări trebuie pomenită şi frumoasa mănăstire Sfântul Ioan din Rila, pe care a întemeiat-o. În subsolul bisericii acesteia a zidit o capelă închinată Sfântului Prooroc Ilie şi Sfintei Teodora – sfinţii patroni ai părinţilor săi. Acolo a şi cerut să fie înmormântat. Însă mai presus de toate, Sfântul Ioan a fost un mare om de rugăciune, care iubea slujbele bisericii. Slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi şi îndemna pe oameni să se împărtăşească cât mai des (uneori erau cinci mii de credincioşi care se împărtăşeau la Liturghie, astfel că slujba ţinea mai multe ore). Sfântul Siluan Athonitul (24 septembrie), contemporan cu Sfântul Ioan, spunea despre el: „Îmi aduc aminte cum după Liturghie, atunci când trăsura sa trăgea, iar el se urca în ea ca să se aşeze, oamenii năvăleau împrejurul lui, cerându-i blagoslovenia; şi în tot acel vacarm, sufletul lui rămânea răpit în Dumnezeu. Atenţia sa rămânea neabătută în mijlocul mulţimii şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Vă întreb, cum oare izbândea aceasta? Izbutea aceasta, şi nu se tulbura, fiindcă iubea oamenii şi nu înceta să se roage Domnului pentru ei“. Aşa cum am spus, Sfântul Ioan iubea copiii şi era adânc preocupat de educaţia lor. Stăruia să predea el însuşi Noul Testament şi alte ore la liceu şi să asigure din micul său salariu educaţia nepoatei sale şi, cum spune ea însăşi, „urmărea progresele mele cu un interes neabătut, uitându-se săptămânal în carnetul meu de note şi semnându-l”. El a văzut valoarea educaţiei seculare, dar şi-a dat seama că aspectul cel mai însemnat al educaţiei era „educaţia inimii” – educaţia e poate fi deplin asigurată numai de către Biserică. Cum spunea el însuşi: „Poţi fi savant, dar vai, un om foarte rău... Trebuie să educăm oamenii să nu fie doar nişte învăţaţi şi oameni folositori societăţii, ci şi – ceea ce este cu mult mai însemnat şi folositor -  să fie creştini buni şi cu frica lui Dumnezeu… Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca, din suma totală a cunoştinţelor dobândite, să crească în sufletul copiilor un întreg un întreg armonios – acel sănătos sistem creştin de cunoştinţe, rânduieli şi deprinderi ce înfăţişează adevărata educaţie creştinească… Dar dacă elevii noştri  chiulesc de la sfintele slujbe spre a-şi face lecţiile ce sunt legate, strict vorbind, de lucruri lumeşti; şi dacă, atunci când se află în biserică, îşi fac griji pentru temele de acasă, astfel încât slujba nu le poate hrăni mintea şi inima; şi dacă se plictisesc în biserică, atunci activitatea pedagogică va avea de suferit. Căci cea mai bună educaţie este negreşit cea dată de Biserică, cu  minunatele şi cereştile ei slujbe, ce pătrund direct înăuntrul fiinţei omului.” Pe lângă toate operele de binefacere şi slăvita slujire  a Liturghiei, Părintele Ioan era binecunoscut pentru discernământul său duhovnicesc, în calitate de duhovnic, şi pentru rugăciunile sale vindecătoare. Multe minuni s-au făcut prin rugăciunile Părintelui Ioan, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte. În ultimii trei ani ai vieţii, Părintele Ioan a îndurat mari dureri din pricina bolii. Şi Matuşka Elisabeta era foarte bolnavă şi se necăjea că nu poate să-l îngrijească. Cu trei zile înainte de moartea lui, când i s-a spus despre supărarea ei, el a zis: „Spune-i soţiei mele ca este întotdeauna cu mine, şi eu sunt întotdeauna cu ea“. Aceste cuvinte i-au adus mare mângâiere, atunci şi după moartea lui. Cunoscând de mai înainte ziua morţii sale, Sfântul Ioan a trecut cu pace în lumea de dincolo, la 20 decembrie 1908, la vârsta de 79 de ani. Întreaga Rusie a jelit pierderea celui mai iubit păstor al ei; douăzeci de mii de oameni i-au urmat sicriul în alai. Însuşi Împăratul Nicolae al II-lea a poruncit să se ţină o slujbă de pomenire la moartea lui. Matuşka Elisabeta a jelit adânc plecarea iubitului ei soţ. Şi ea s-a pregătit cu grijă pentru moartea veşnică – căindu-se de toate păcatele şi primind zilnic Sfânta Împărtăşanie în ultimul an al vieţii. S-a împărtăşit pentru ultima oară la 21 mai 1909 şi a părăsit această viaţă cu pace în dimineaţa următoare, pe când i se citea rugăciunea de ieşire a sufletului. După cum spunea nepoata ei, Matuşka Elisabeta „nu şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile Batiuşkăi; n-a încercat niciodată să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui; rămânând mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale minunatelor lui fapte creştineşti“. Deşi un asemenea rol este adeseori nu numai evitat în zilele noastre, ci chiar dispreţuit, trebuie să înţelegem că o parte din marea roadă adusă de Sfântul Ioan a fost posibilă doar prin dragostea jertfelnică a soţiei sale, iar acea roadă a fost desigur vrednică de o aşa mare jertfă. Având în vedere roada la producerea căreia a ajutat acea jertfă, putem negreşit să înţelegem care a fost ecoul „neţărmuritei” recunoştinţe pentru însemnatul rol al Matuşkăi Elisabeta în slujirea soţului ei – chiar dacă acest rol a trecut cu totul neobservat. Deşi această pereche a avut o viaţă de familie neobişnuită, prin vădita lor străduinţă întru mântuire, înţelegând viaţa aceasta ca pregătire pentru Împărăţia cerească, ca  şi prin dragostea şi dăruirea lor unul faţă de altul şi faţă de toţi cei din jurul lor, ei pot fi pildă tuturor”. (David şi Mary Ford, „Căsătoria, cale  spre sfinţenie. Vieţile sfinţilor căsătoriţi”, Ed. Sophia, Bucuresti, 2001) Sfantul Ioan de Kronstadt ne invata sa traim si sa ne rugam in Duh Sf. Ioan de Kronstadt – Descoperire cereasca aratata in vis (extrasa din “Profetii si marturii…“) Acatistul Sfantului Ioan de Kronstadt Cartea cuprinzand “Ultimele insemnari” ale Sfantului Ioan O mărturie minunata a sfântului despre sine însuşi Sfantul Nou-Mucenic Tar Nicolae al II-lea mult-patimitorul – sensul proniator al unei reabilitari Va mai recomandam in mod special cateva sectiuni de pe blogul dedicat Sfantului Ioan: Home Fotografii Scrierile Download 

Sursa: 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/decembrie/Proloage20Dec.shtml 

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=29&p2000_imageid=1268 

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie20.htm http://www.razbointrucuvant.ro/2008/12/19/20-decembrie-centenarul-adormirii-unui-mare-sfant-preot-de-mir-ioan-de-kronstadt