Proloagele din 7 noiembrie

 

 Luna noiembrie în 7 zile: pomenirea celor treizeci şi trei  de Mucenici din Melitina, Ieron şi cu ceilalţi (+303-305).       

    Aceşti Sfinţi s-au nevoit pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian (305-311). Şi era acest Ieron puternic la trup şi viteaz, dar bun şi blând la suflet. Fiind plugar, slujitorii idoleşti l-au găsit la ogor şi, vrând să-l prindă ca nişte tâlhari, n-au putut, că plugarul, scoţând fierul plugului, şi-a făcut din grindeiul plugului său armă şi, pornindu-se asupra lor, i-a gonit pe toţi, scăpând ei cu sudori şi cu sânge. Deci, a mers Sfântul de bună voia sa la dregător şi, stând la întrebare, i s-a tăiat mâna dreaptă din cot. În temniţa din Melitina se aflau închişi, însă, şi alţi creştini care, mărturisind credinţa lor în Hristos, împreună cu Ieron, au fost osândiţi la cazne grele, întinşi pe pământ şi bătuţi cu vine de bou. Deci, dimineaţa, după ce au fost bătuţi din nou câteva ceasuri, au fost scoşi afară din cetatea Melitinei şi tuturor li s-au tăiat capul, luând cununa Mucenicilor.  

Întru aceastã zi, Preacuviosul Pãrintele nostru Lazãr, fãcătorul de minuni,  cel ce s-a nevoit în muntele Galisiului (+1053).         

      Acest de trei ori fericit părinte al nostru Lazăr era din pământul Asiei Mici, dintr-un sat ce era aproape de Magnezia. Şi avea părinţi dreptcredincioşi, Nichita şi Irina cu numele, iar la naşterea lui a făcut Dumnezeu să se arate din cer o dumnezeiască lumină, care a umplut toată casa lui cea pământească, înspăimântând pe femeile cele adunate. Iar după ce s-a născut pruncul, o, minune, acesta a stat îndată drept şi s-a închinat spre răsărit, având mâinile atinse la piept cu bună rânduială. Aşa Dumnezeu arătând prin aceasta, curăţenia şi sârguinţa Cuviosului, prin care sufletul său avea să primească dumnezeiasca strălucire. Iar când a ajuns la vârsta potrivită, l-au dat la un dascăl, ca să-l înveţe Sfintele Scripturi şi în puţină vreme a întrecut pe toţi copiii. Drept aceea, era de toţi lăudat pentru ascuţimea minţii sale. Şi, ajungând mai în vârstă, a luat în sufletul său, dumnezeiesc dor să meargă la Ierusalim, să vadă Sfintele locuri unde a pătimit Hristos. Dar mergea pe ascuns de toţi în dorita lui călătorie, amestecându-se cu oarecare monahi, împreună călători. Deci, ajungând la sate, s-au întovărăşit cu un călător şi se duceau la Ierusalim. Şi, ajungând în Atala, pomenitul călător a pus vicleşug în mintea sa, împotriva Sfântului, ca să-l vândă ca rob. Iar cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, unul din călători i-a adus la cunoştinţă Sfântului şi, acesta aflând, a fugit, călătorind pe calea sa ascunsă, ca mai înainte. Ajungând la Sfintele Locuri, înconjurându-le pe toate şi închinându-se, s-a întors la biserica Sfintei Învieri din Ierusalim şi a fost găzduit de arhidiaconul ei, iar prin el, a fost aşezat în mănăstirea Sfântului Sava. Deci, după oarecare vreme egumenul, văzând că tânărul este împodobit cu toată înţelepciunea şi fapta bună, l-a trimis pe el la patriarhul Ierusalimului şi acesta l-a sfinţit preot. Şi, după aceea a zăbovit la mânăstire mai mulţi ani, până la ridicarea agarenilor(turcilor) care au pustiit toată Palestina şi mănăstirea Sfântului Sava cea de acolo, având povăţuitor pe spurcatul Aziz, care a pângărit înfrumuseţata biserică a Sfintei Învieri şi a sfărâmat crucea cea din turlă, aruncând-o pe pământ şi, cu multe hule, a defăimat pe Dumnezeu. Deci, Cuviosul acesta toate văzându-le cu ochii săi, împreună cu ceilalţi părinţi, au hotărât să meargă la Roma. Şi, ajungând la Efes, s-a închinat la locul iubitului de Dumnezeu Cuvântător şi Evanghelist Ioan şi a auzit Sfântul glas de sus, care îi arăta lui limpede să se suie pe muntele cel din preajma Efesului, ce se cheamă Galisiul, nefiind umblat de mulţi, pentru asprimea lui, dar potrivit pentru mult dorita lui linişte. Deci, suindu-se pe munte şi mai presus de oameni nevoindu-se şi isipite nenumărate suferind de la dracii, care năvăleau la el ziua şi noaptea, prin simţuri şi prin gânduri, pe aceştia, cu puterea lui Dumnezeu pe toţi i-a surpat. Iar oarecând, săvârşindu-şi el rugăciunea cea de la miezul nopţii, i s-a arătat lui un stâlp de foc, întins de la pământ până la cer şi a văzut mulţime de îngeri care cântau lin: "Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui". Drept aceea, a zidit biserica Învierii, acolo unde a văzut temelia stâlpului celui de foc şi de aceea biserica se cheamă Sfânta Înviere. Şi a fost ridicată de împăratul Constantin Monomahul(1042-1055), care, de la sine, i-a trimis pe atunci mulţi bani, împreună cu două scrisori ale sale, precum şi sfinte odoare, cinstitul Lemn, Sfânta Evanghelie împodobită cu aur şi dumnezeieşti icoane; i-a dăruit apoi, cu scrisori împărăteşti, destule moşii şi sate mănăstirii acesteia. Că multă credinţă şi evlavie avea împăratul către părintele Lazăr. Că, fiind surghiunit împăratul în Ostrovul Lisveei, Cuviosul a vestit, prin câţiva din ucenicii lui, cu trei ani mai înainte de înfăptuire, că împăratul va scăpa din surghiun şi că el va fi chemat a doua oară la împărăţie. Deci, Sfântul, făcându-şi la dreapta bisericii un stâlp descoperit, s-a suit deasupra lui, hrănindu-se cu buruieni crude şi cu apă şi aceasta o dată sau de două ori pe săptămână, purtând fiare şi vrednic de milă făcându-se, stând în gerul iernii şi în arşiţa zilei. Însă avea acoperământ de sus pe Preacurata Născătoarea de Dumnezeu, care stătea deasupra capului său. Pentru aceasta, nici zăpada, nici arsura nu se atingeau de creştetul său. Deci, a săvârşit şi minuni mari, şi învrednicindu-se de darul proorociei şi-a cunoscut mai dinainte sfârşitul său. Iar fiii săi duhovniceşti cu lacrimi îl rugau pe el şi cereau ca să mai rămână încă în viaţă, spre mai mare folos şi spre sporirea lor. Şi, a cerut Cuviosul de la Născătoarea de Dumnezeu, cincisprezece ani adăogire vieţii sale şi şi-a câştigat cererea. Şi ucenicii erau cu numărul peste nouă sute şi fiind plin de zile, a vieţuit şaptezeci şi doi de ani. Deci, săvârşindu-se şi anul al cincisprezecelea, ce i-a fost dat lui de Născătoarea de Dumnezeu, s-a mutat către Domnul. Iar Dumnezeu, precum naşterea lui, asemenea şi adormirea lui a slăvit-o cu izbitoare minune, strălucind adică stâlpul cu dumnezeiască lumină şi pe dinlăuntru şi pe dinafară, încât şi ucenicii care petreceau prin peşteri şi prin munţi, precum şi alţi pustnici, să afle de sfârşitul Cuviosului şi să-l jelească. Deci, după ce au aflat că a murit părintele lor, fără să lase aşezământ înscris şi mai mult se tânguiau şi plângeau cu lacrimi şi cu suspine, acestea zicând către Sfântul: "Cu adevărat, nu se va pogorî trupul tău de pe stâlp, nici nu se va da îngropării, dacă nu vei lăsa nouă, fiilor tăi, vreo mângâiere". Iar mai vârtos decât toţi era întristat ucenicul care-l slujea, Grigore cu numele. Şi atunci a arătat Sfântul o prea mare minune. Că, în vremea când se tânguiau fiii săi, precum s-a zis, mortul cel fără suflare s-a arătat viu şi cu suflare şi băgând mâna în sân şi scoţând o hârtie, a dat-o ucenicilor săi şi după aceasta s-a făcut iarăşi fără suflare, ca şi mai înainte. Deci, citind ucenicii cele scrise, cu înspăimântare, dar şi cu bucurie, n-au aflat obişnuita iscălitură de mâna Cuviosului la sfârşitul aşezământului. Drept aceea, iarăşi tânguindu-se către părintele lor ziceau: "De nu vei adeveri hârtia cu iscălitura sfintei tale mâini, noi aici vom muri". Iar Sfântul, ridicându-se iarăşi şi şezând, a săvârşit iscălitura, ţinând cu mâna sa condeiul; şi aşa a dat aşezământul fiilor săi, apoi iarăşi a adormit, umplând sufletele tuturor de mare mirare. Iar sfintele lui moaşte cele vrednice de lumină, cinstindu-le după vrednicie, ucenicii lui cu slavoslovii, cu miruri şi cu făclii le-au aşezat în sicriul cel de mult preţ, aproape de stâlp, lucrând şi după moarte tot felul de minuni, întru slava adevăratului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine cinstea şi slava în vecii vecilor ! Amin.  

Întru aceastã zi, cuvânt despre un om vindecat de Sfântul Ioan Gurã de Aur.  

     

 Unui bărbat din Antiohia, bogat şi de neam bun, i se îmbolnăvise foarte jumătate din capul său, încât de mare durere i-a sărit ochiul lui cel drept şi-i spânzura pe obrazul lui. Şi el, multă vreme dând pe la doctori iscusiţi, n-a aflat folos de la dânşii. Şi, auzind de Sfântul Ioan, a venit la dânsul la mânăstire şi, apropiindu-se, s-a apucat  de picioarele Sfântului, sărutându-le şi cerând tămăduire. Iar Sfântul a zis: "Nişte boale că acestea vin oamenilor pentru păcatele lor şi pentru împuţinarea credinţei lor în Hristos. Deci, dacă crezi, din tot sufletul tău, că puternic este Hristos a te vindeca pe tine şi, dacă vei depărta de la tine cele dintâi fapte rele ale tale, apoi vei vedea slava lui Dumnezeu". Omul a răspuns: "Cred, părinte şi voi face toate cele ce îmi vei porunci". Acestea zicând, s-a apucat de haina fericitului Ioan şi a pus-o pe capul lui şi pe ochiul cel bolnav şi îndată a încetat durerea şi a pus ochiul la locul lui şi s-a făcut sănătos, ca şi când n-ar fi fost niciodată bolnav. Şi s-a dus omul la casa sa, slăvind pe Dumnezeu, Care prin plăcutul său Ioan, i-a dat lui sănătate.  

Întru aceastã zi, cuvânt de învãţãturã pentru tot omul  ce voieşte sã se mântuiascã.        

     Se cuvine episcopului să fie fără de prihană, curat, nebeţiv, blând, fără de răutate şi neiubitor de argint, bine chivernisindu-şi casa sa. Că dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască a sa casă, cum va putea îngriji de Biserica lui Dumnezeu? Deci, dacă, pentru un episcop, astfel de porunci sunt zise, cu cât mai vârtos pentru tine ? Că dacă tu, în zilele tale, munceşti la cele ce cresc din pământ, precum zici tu, şi munca ta aceasta sau sărăcia sau oricare altă slujbă omenească te împiedică de la rugăciunile tale către Dumnezeu, să nu te mâhneşti de aceasta, ci, mai vârtos, fă bine lucrul cel încredinţat ţie, aşteptând de la Dumnezeu plată după osteneala ta, pentru lucrul cel încredinţat ţie, precum şi mai sus am arătat ţie din Sfintele Scripturi. Încă ai şi în noapte ceasuri, câte ai şi în zi. Împarte-le şi pe ele după putere: pe unele, adică, spre odihna trupului, iar pe altele spre slujba lui Dumnezeu. Că pe Dumnezeu nu-L cuprinde nici un loc, ci precum zice dumnezeiescul David: "În tot locul stăpânirii Lui, binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul". (Ps.102,22). Şi chiar de te-ar urî cineva pe tine pentru aceasta, să nu te mâhneşti, ci fă bine lucrul cel încredinţat ţie. Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.   

Sursa: 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/noiembrie/Proloage07Nov.shtml 

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=28&p2000_imageid=1225 http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-cuvios-lazar-din-muntele-galision