Luna aprilie în 5 zile:Sfinții Mucenici Teodul și Agatopod (+300)
Din acești doi Mucenici, Teodul era mai tânăr, iar Agatopod mai ajuns cu vârsta și erau amândoi din Tesalonic, clerici bineplăcuți lui Dumnezeu, de la biserica cea de acolo. Agatopod având rânduiala de diacon, era bătrân de ani și foarte înțelept, iar Teodul, aflându-se tânăr și fără prihană, era citeț la aceeași biserică. Și au trăit pe vremea păgânilor împărați Diocletian și Maximian. Deci, ieșind poruncă de la păgânii împărați, ca oamenii de pretutindeni să jertfească zeilor, unii din creștini fugeau și se ascundeau de frica chinurilor, alții, ca acești doi Sfinți, Teodul și Agatopod, fără să iasă înaintea prigonitorilor, au rămas închiși în biserică, rugându-se lui Dumnezeu ziua și noaptea. De aceasta înștiințându-se, ostașii i-au prins și i-au aruncat în temniță. Peste câteva zile, șezând la judecată, Faustin, căpetenia cetății, a poruncit să fie aduși Teodul și Agatopod înaintea sa, la cercetare. Și vreme de multe zile a încercat dregătorul cu amăgiri și vicleșuguri să-îndepărteze de credința în Hristos și să-i întoarcă la păgâneasca cinstire a idolilor. Deci, neplecându-se ei să jertfească zeilor și păzind neclintită credința lui Hristos, au fost aruncați din nou în temniță, pregătindu-i pentru chinuri. În temniță, cu ei, se aflau închiși tot felul de oameni, unii cu mari fărădelegi în viața lor. Pe toți aceștia, cei doi Sfinți i-au adus la credința în Hristos, la pocăință și la împăcarea cu Dumnezeu. Iar poporul din cetate, aflând că, în zidurile închisorii, cei doi propovăduiesc vestea cea bună a lui Dumnezeu, a sfărâmat încuietorile închisorii și, dând năvală înlăuntru, asculta cuvântul lor. Înștiințându-se de aceasta, Faustin dregătorul i-a scos, iarăși, pe cei doi Sfinți afară, voind să-i dea la chinuri în fața poporului. Și i s-a făcut milă dregătorului de dânșii și ar fi vrut să-i scape, dacă ei ascultând de împărat, ar fi jertfit idolilor. Dar ei nu încetau a chema pe Iisus Hristos, zicând: "Suntem creștini și, pentru numele lui Hristos, toate voim a le pătimi." Și numeau tirani pe împărați, că nu se mulțumeau a robi trupul, brațele și averile supușilor lor, ci și cugetul lor voiesc să-l robească. Deci, după a treia cercetare, rămânând ei tari de credință, au fost osândiți la mucenicia mării. Și așa, cu pietre grele la grumaz și cu mâinile legate la spate, au luat cununa pătimirii de la Hristos, fiind aruncați în mare.
În timpul domniei lui Iustinian (527-565) a fost un mare cutremur în Antiohia și, ca la un ceas, s-a auzit o înfricoșătoare scrâșnire în cer. Și au murit, atunci, ca la zece mii de oameni, unul peste altul căzând. Deci, ieșind cu crucile și făcând rugăciuni tot poporul și fiind înspăimântați toți, s-a arătat semn unui oarecare din cetatea aceea, zicându-i-se așa: "Să scrie fiecare deasupra ușilor sale: "Hristos s-a împăcat cu noi'". Și, după ce s-a făcut aceasta, îndată a încetat mânia lui Dumnezeu. Să ne temem, deci, de cutremurul ce ne chinuiește, pentru păcatele noastre.
Întru această zi, cuvânt despre o femeie care se ruga
să primească încercări de la Dumnezeu
Ne-a spus nouă un părinte: "Mergând eu, zicea, în Alexandria, am intrat în biserică la rugăciune și am văzut o femeie de Dumnezeu iubitoare, care era în haine smerite și de plângere și avea cu sine o slujnică. Și se închina la sfânta icoană a lui Hristos Dumnezeu, zicând: Părăsitu-m-ai, Doamne, miluiește-mă, pe mine, Milostive ! Deci, de strigarea și de lacrimile ei cele multe, mi-am lăsat rugăciunea mea și priveam la strigarea și la lacrimile ei, de unde am venit și eu întru umilință și grăiam, zicând: "Aceasta este o văduvă și n-o ajută nimeni în vreo nevoință a ei." Apoi, am așteptat până ce și-a sfârșit rugăciunea și, chemând deosebi pe slujnica ei, i-am zis: "Să spui stăpânei tale, că am să vorbesc cu dânsa ceva." Deci aceea a venit la mine și ne-am dat deoparte și am început a o întreba pe ea: "De ce, oare, plângi și strigi așa, ca și când ți-ar face cineva vreo supărare ?" Iar ea a strigat, iarăși, cu plângere, zicând: "Părinte știi, oare, ce este cu mine ? Petrecând eu în mijlocul oamenilor, iată, nici o încercare nu vine peste mine, apoi tocmai aceasta este pricina plângerii mele, pentru că viețuiesc cu nebăgare de seamă față de Dumnezeu și Dumnezeul meu m-a părăsit și nu mă mai cercetează. Iată, sunt trei ani de când nu m-am îmbolnăvit nici eu, nici copiii mei, nici casa mea n-a pătimit vreun necaz. Deci, aceasta socotindu-le, văd că Și-a întors Dumnezeu fața Sa de la mine, pentru păcatele mele. Apoi, pentru aceasta plâng, părinte, că doar m-ar cerceta pe mine Dumnezeu, după mila Sa. Iar eu m-am minunat mult de sufletul ei cel de Dumnezeu iubitor și, cu tărie rugându-mă lui Dumnezeu pentru dânsa, m-am dus, fiind uimit de dreapta ei socotință".
Când îți va zice ție gândul, în inima ta, ziua sau noaptea, ca să te scoli și să te rogi lui Dumnezeu, o frate, să cunoști că sfântul înger te-a cercetat pe tine și acela ți-a grăit ție. Deci, de te vei scula tu, frate, ca să te rogi, se va scula și acela cu tine și va face rugăciune și te va păzi pe tine și va goni de la tine duhurile cele rele. Iar, de nu te vei scula, îndată se va duce de la tine sfântul înger și atunci vei cădea în mâinile vrăjmașilor tăi.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Atanasie, egumenul muntelui Sinai,
ca să nu osândim pe nimeni și cu atât mai mult, pe preoți
Să nu osândim fraților, vă rog pe voi, nu numai pe preot, ci și pe tot omul, ca să ne învrednicim iertării de păcate. Pentru că tu vezi pe cineva greșind, însă nu-l știi, cu ce fel de fapte își petrecea el viața. Tâlharul acela, ce s-a răstignit împreună cu Hristos, ucigaș de oameni a fost, iar Iuda, ucenic al lui Hristos și apostol a fost, din cei mai dintâi ucenici, și în scurtă vreme, schimbare întru amândoi s-a făcut. Tâlharul în Împărăția lui Dumnezeu a intrat, iar ucenicul în pierzare. Deci, pentru aceea, nu se cade a osândi pe om, măcar de ar fi păcătos, că frate al tău este. De unde știi tu faptele lui cele bune sau rele ? Că mulți, de multe ori, au greșit la arătare, iar, în taină, s-au pocăit cu adevărat, iar noi, greșelile lor le-am văzut, iar pocăința lor și întoarcerea nu le-am cunoscut. Deci, de către noi, ca niște păcătoși, sunt osândiți, iar de la Dumnezeu, îndreptare au câștigat. Drept aceea, vă rog pe voi, asupra nici unuia să nu ținem răutate, nici să nu judecăm pe cineva, până ce va veni Dreptul Judecător, Care va lumina ascunsurile întunericului și va arăta sfaturile inimilor. Însă, mai ales, pe preotul lui Dumnezeu, să nu-l judeci, fie pentru greșelile lui cele tăinuite, fie pentru cele arătate, câte vei auzi asupra lui, nici să zici: "Păcătos este și iată-l se apropie de taine și nu va veni darul Sfântului Duh"; nimic din acestea să nu gândești. Că Unul este Judecătorul celor ascunse și Cel ce încearcă. Și să cunoști că preotul va da socoteală mai mult decât tine și lasă Dreptului Judecător judecata ... Că, chiar de a și greșit preotul, față de poruncile dumnezeiești a greșit, iar tu nu ești Judecătorul altuia; cunoaște-ți dar, a ta măsură. Dar vei zice: "Au nu este supus preotul judecăților și canoanelor bisericești ?" Așa este. Dar nu să fie judecat sau cercetat de tine, ci de Dumnezeu și de mai marele arhiereu. De ce judeci pe păstor, oaie fiind tu ? De ce răpești, ca fariseii, judecata lui Dumnezeu, judecând preoțească rânduială, atâta vreme cât nu-ți este încredințat ție lucrul acesta, nici dat ție de la Dumnezeu ? Drept aceea, te rog pe tine, să nu judeci pe nimeni și, mai ales, nu judeca pe preotul lui Dumnezeu. Ci, cu credință să te apropii și cu frică mare, cu pocăință adevărată și cu știință curată, de dumnezeieștile Taine și de sfințenie să te atingi. Că, chiar și înger al lui Dumnezeu de ar fi cel ce aduce Sfânta Jertfă, cea fără de sânge, dacă tu te vei împărtăși, fiind nevrednic, nicidecum nu te va curăți pe tine, nici îngerul, de păcate, precum zice Scriptura, că Iuda, măcar că de la Hristos Dumnezeu a primit pâinea, de vreme ce, însă, cu nevrednicie s-a împărtășit cu aceasta, îndată a intrat într-însul satana, de care să ne izbăvească pe noi Domnul Dumnezeu. Amin.
Ne-a spus nouă ava Serapion, zicând: "Petrecând eu în pustia Egiptului am mers la ava Ioan, starețul cel mare și binecuvântându-mă el, am voit să mă odihnesc de cale. Și, ațipind puțin, m-am aflat într-un vis și am văzut pe doi sihaștri, vorbind cu starețul Ioan, despre mine: "Acesta este ava Serapion, care, măcar că mult se ostenește în pustie, la ava Marcu, cel ce viețuiește în muntele Frăcesc, n-a mers; că acela petrece de nouăzeci și cinci de ani acolo și nici un om, din cei ce viețuiesc pe pământ n-a văzut." Acestea grăindu-le ei, m-am deșteptat și am spus visul meu părintelui Ioan, care mi-a zis: "Acesta este un vis dumnezeiesc." Și, aprinzându-se întru mine râvna și dorința ca să mă duc la acel munte, am luat binecuvântare de la stareț și am pornit spre Alexandria, cale de douăsprezece zile, până acolo, am făcut-o în cinci zile. Și intrând în Alexandria, am întrebat pe un neguțător câtă cale este până la muntele Frăcesc. Și mi-a spus că este cale de treizeci de zile. Deci, luându-mi apa într-o ploscă și puține finice și punându-mi nădejdea în Dumnezeu, am pornit și am mers douăzeci de zile, prin pustia aceea. Și n-am văzut nici fiară, nici pasăre, nici n-am putut găsi ceva de mâncare, și în acele douăzeci de zile mi s-au sfârșit apa și finicele. Și am slăbit mult și eram ca un mort. Şi iată, mi s-au arătat cei doi sihaștri, pe care îi văzusem în vis și mi-au zis: "Scoală-te și mergi cu noi." Și, mergând eu, s-a aplecat unul spre pământ și, luând o buruiană, mi-a dat-o să o mănânc și, mâncând-o, m-am întărit și m-am răcorit și, arătându-mi calea, au plecat de la mine. Și, mai mergând câteva zile, am ajuns la muntele Frăcesc, care este lângă mare și atât de înalt este, încât șapte zile am urcat pe el. Și nu are pe el nimic în afară de țărână și pietre. Și, spre a opta zi, noaptea, am văzut pe Îngerul lui Dumnezeu din cer, pogorându-se spre Sfântul Marcu și zicând:" Fericit ești, ava Marcu, că, iată, am adus la tine pe ava Serapion, pe care a dorit sufletul tău să-l vadă." Iar eu acestea auzindu-le, am rămas fără de frică și mergeam după Îngerul acela, până ce am ajuns la peștera în care viețuia Sfântul. Iar când m-am apropiat de ușa peșterii, am auzit pe Sfântul, grăind aceste stihuri din psalm: "O mie de ani, înaintea ochilor Tăi, sunt ca ziua de ieri" (Ps. 89, 4) și cealaltă parte a acestui psalm. După aceea, din mare bucurie duhovnicească și dulceață a început a grăi către sine și a se ferici sufletește și trupește, zicând: "Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui. Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul și nu uita toate binefacerile Lui". (Ps. 1O2, 1-2). Pentru ce te mâhnești suflete, nu te teme, nu te vei opri în temnițele iadului, dracii nicidecum nu vor putea să te clevetească pe tine, pentru că nu este întru tine, cu darul lui Dumnezeu, prihana păcatului. Veni-va îngerul Domnului alături de cei ce se tem de Domnul și-i va izbăvi pe ei Domnul. Fericită este sluga, care a făcut voia Domnului său. Acestea și altele multe cântând din dumnezeiasca Scriptură, spre mângâierea sufletului său, a ieșit pe ușa peșterii și, văzându-mă, a strigat de bucurie, zicând: "O, câtă este osteneala iubitului meu fiu Serapion, care s-a trudit a-mi vedea petrecerea mea." Și, binecuvântându-mă, m-a îmbrățișat, m-a sărutat, și a zis: "Iată, sunt nouăzeci și cinci de ani de când petrec în pustia aceasta și n-am văzut altă față de om, în afară de a ta, pe care am dorit să o văd, că nu te-ai lenevit, fiul meu, a suferi atâta osteneală și a veni la mine." Acestea zicându-le, Cuviosul Marcu mi-a poruncit să stau. Deci, așezându-mă, am început a-l întreba despre venirea și petrecerea lui în acea pustie. Iar el, cu bucurie mi-a răspuns, zicând: "Nouăzeci și cinci de ani am, precum am zis, de când petrec în această peșteră și n-am văzut, nu numai om, ci nici fiară, nici pâine omenească n-am mâncat, nici cu îmbrăcăminte nu m-am îmbrăcat, ci treizeci de ani am pătimit nevoi mari și necazuri: de foame, de sete, de goliciune, iar mai ales, de năvălirile dracilor." Și în acei ani, silit fiind de foame, am mâncat pământ și setea îmi potoleam cu apa din mare. Și dracii s-au jurat între ei, ca de o mie de ori să mă înece în mare și, apucându-mă, mă trăgeau spre părțile cele de jos ale muntelui, dar eu, după ce mă lăsau, sculându-mă, mă suiam iarăși în vârful muntelui. Ci ei, apucându-mă, mă trăgeau iarăși jos, până ce pe trupul meu n-a mai rămas nici piele. Și, când mă trăgeau și mă băteau, ziceau: "Ieși din locul nostru, că, de la începutul lumii, nici un om n-a venit aici; dar tu, cum ai îndrăznit să vii ?" După o pătimire ca aceasta și foame și sete și goliciune și război drăcesc, ca la treizeci de ani, m-a cercetat darul și milostivirea lui Dumnezeu și a crescut păr pe trupul meu, din cap până în picioare, și ca și cum ar fi fost firesc, m-am făcut mai presus de fire, cât și hrană a început, nevăzut, a mi se aduce și a fi adeseori cercetat de îngerii lui Dumnezeu, și, adesea, eram răpit și vedeam locul Împărăției cerului și locașurile Sfintei Sfinților și fericirea cea gătită celor ce fac cele bune și Raiul lui Dumnezeu și petrecerea lui Enoh și a lui Ilie într-însul. Și nimic nu este din cele ce am dorit, pe care să nu mi le arate Domnul. Iar eu l-am întrebat, din nou, zicând: "Spune-mi mie, părinte, cum ți-a fost venirea ta aici ?" Iar el a început a spune așa: "Eu sunt născut în Atena și am trecut prin învățătura filozofiei. Iar, după moartea părinților mei, am zis întru mine: "Voi muri și eu, ca și părinții mei. Deci, sculându-mă, mă voi lepăda de lume, mai înainte de a fi răpit eu de ea." Și, mergând la malul mării, m-am dezbrăcat de hainele mele și așezându-mă pe o scândură, m-am aruncat în mare și, purtat de valuri, cu darul lui Dumnezeu, am sosit la muntele acesta. Deci, așa vorbind noi toată noaptea, a sosit ziua și, luminându-se, m-am speriat, tremurând, văzând trupul lui ca de fiară, că așa era crescut părul pe dânsul, că nu puteai vedea deloc înfățișare omenească și după nimic nu se putea cunoaște că este om, în afară de cuvintele ce ieșeau din gura sa. Iar el, văzându-mă pe mine înspăimîntat, mi-a zis: "Nu te teme de vederea trupului meu, că este trup stricăcios și făcut din pământ stricăcios." Și a început a mă întreba, zicând: "Oare păzește acum lumea Legea lui Hristos ? Oare, mai este slujire idolească și prigonire a creștinilor ?" I-am răspuns lui: "Cu ajutorul sfintelor voastre rugăciuni și cu darul lui Hristos, credința s-a întins, iar slujirea idolească și prigoana asupra creștinilor s-au curmat." Și, aceasta auzind, bătrânul s-a bucurat, cu bucurie mare. Și, iarăși, a întrebat: "Oare se află oameni sfinți în lume, ca să facă minuni și puteri, precum a zis Domnul, în Sfânta Evanghelie: "De veți avea credință, ca un grăunte de muștar și veți zice muntelui acestuia, mută-te de aici și te aruncă în mare, așa va fi vouă."" Acestea zicând, Sfântul, deodată, s-a ridicat muntele și, pornindu-se din locul său, ca la cinci mii de coți, s-a dus în mare. Și Sfântul Marcu văzând muntele ducându-se, a făcut cu mâna semn zicând: "Ce faci tu, munte ? Eu nu ți-am zis ție să pornești, ci vorbesc cu fratele, dar tu stai la locul tău." Acestea zicând, a stat muntele la locul său. Iar eu văzând această minune, de frică am căzut, cu fața la pământ. Dar el, întinzându-și mâna sa, m-a ridicat și mi-a zis: "Au n-ai văzut niște minuni ca acestea în zilele tale ?" Iar eu am zis: "Nu, părinte." Și a început el a se văita cu amar și a zice: "Amar pământului, că are pe el creștini, care numai cu numele se numesc, iar cu faptele sunt departe." Și iarăși, a zis: "Bine este cuvântat Dumnezeu, Cela ce nu ne lasă să pierim." Și așa, vorbind noi vorbe duhovnicești, a trecut ziua aceea și am ajuns spre seară, începând cântarea psalmilor și rugăciunile. Și, după rugăciune, mi-a zis mie Cuviosul: "Frate Serapion, oare, nu este vremea ca, după rugăciune, cu dragoste și cu mulțumire, să gustăm noi la masă ?" Atunci i-am răspuns lui: "Cum voiești, Sfinte părinte." Și, îndată, ridicându-și mâinile spre cer, a început a citi psalmul acesta: "Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi (Ps. 22,1)". Și sfârșind psalmul s-a întors spre peșteră și a strigat, grăind: "Pune, frate, masa." Iar eu m-am minunat în mine, pentru că toată ziua, pe nimeni și nimic n-am văzut în peșteră, în afară de Sfântul singur, iar el vorbea către cineva nevăzut și îi poruncea să pună masa. Și, intrând noi în peșteră, am aflat masa și două scaune și pe masă două pâini albe și moi și poame cu bună cuviință și doi pești fripți și verdețuri curate și măsline și finice și sare și un vas cu apă, mai dulce decât mierea. Și,șezând noi, a zis Sfântul Marcu: "Binecuvîntează, fiule Serapion." Iar eu am zis: "Iartă-mă părinte." Și a zis Sfântul: "Doamne, binecuvântează." Și am văzut îndată o mână din cer, întinsă aproape de masă, și însemnând cu cruce cele puse înainte. Iar, după ce am mâncat, a zis: "Ia, frate, acestea de aici." Și eu mult mă minunam că îngerul Domnului, ca o slugă slujea Cuviosului. Și așa fel de pâine și hrană dulce și apă n-am gustat în toate zilele vieții mele. Atunci, mi-a grăit mie Sfântul: "Văzut-ai, frate, câte bunătăți trimite Dumnezeu robilor săi ?" Pentru că în toate zilele, câte o pâine și câte un peşte mi se trimitea mie de la Dumnezeu, iar astăzi, îndoit ne-a trimis nouă. Și cu o masă ca aceasta, în toate zilele mă hrănește Dumnezeu. Că, precum ți-am spus, treizeci de ani petrecând la locul acesta, nici o rădăcină de buruiană nu aflam, ca să mă hrănesc. Iar foamea și setea neputând a le suferi, mâncam țărână și beam apă din mare și umblam gol și desculț, încât mi-au căzut degetele de la picioare și de cumplitele stihii ale nopții și ale milei, îmi degera trupul, noaptea de ger, iar ziua, de arșița soarelui și zăceam la pământ, ca un mort, iar dracii mă împilau, ca pe un părăsit de Dumnezeu. Și, după ce s-au isprăvit acei treizeci de ani, cu porunca lui Dumnezeu, mi-a crescut mie părul acesta, care mi-a acoperit, ca la o fiară, tot trupul meu. Și de atunci și până astăzi, n-au mai putut dracii să se apropie de mine și nici foamea și setea, gerul și arșița nu mă mai stăpânesc pe mine. Și, iată, acum, a sosit sfârșitul vieții mele, pentru care te-a trimis Domnul, ca sfintele tale mâini să-mi îngroape smeritul meu trup." Și mi-a zis, iarăși: "Frate Serapion, să petreci noaptea aceasta fără somn, pentru despărțirea mea." Și am stat îndată la rugăciune, cântând psalmii lui David. După aceea, mi-a grăit Sfântul: "Frate Serapion, după ducerea mea, să-mi pui trupul în peștera aceasta și ușa peșterii să o astupi cu pietre, iar tu aici să nu petreci, ci să te duci la locul tău." Și eu am început a-l ruga, cu lacrimi, zicând: "Roagă-te părinte, lui Dumnezeu, ca să mă iei și pe mine împreună cu tine." Iar Sfântul a zis: "În ziua veseliei mele, nu plânge, ci te veselește; și ți se cade ție a te întoarce la locul tău. Iar Domnul, Cela ce te-a adus pe tine aici, să-ți dăruiască ție mântuire, pentru osteneala cea plăcută Lui. Și să știi că nu pe aceeași cărare pe care ai venit aici va fi întoarcerea ta, ci pe alta, neobișnuită vei ajunge la locul tău." Și mi-a grăit, iarăși Cuviosul, zicând: "Frate Serapion, mare este pentru mine ziua aceasta, mai mult decât toate zilele mele, pentru că astăzi se desparte suflelul meu de trup și merge, după darul lui Dumnezeu a se odihni în locașurile cerești; astăzi, o să se odihnească trupul meu de cele multe osteneli." Acestea zicând, s-a umplut peștera de o lumină mai strălucitoare decât soarele și s-a umplut muntele de bună mireasmă. Și, apucându-mă pe mine de mână, Cuviosul a început a grăi așa: "Rămâi, peșteră întru care am petrecut cu trupul meu, slujind lui Dumnezeu și, iarăși, voi petrece întru tine până la Învierea cea de obște. Iar Tu, Doamne, desparte sufletul meu de trup, îmbracă-mă pe mine, Doamne, cu haina slavei în înfricoșata zi a venirii Tale. Că eu mă duc din viața aceasta vremelnică, iar tuturor celor ce rămân pe pământ, le doresc să se mântuiască." Apoi, după ce a grăit acestea, Cuviosul Marcu, întorcându-se către mine, m-a sărutat, zicându-mi: "Mântuiește-te și tu, frate Serapion. Hristos, pentru care ai suferit această osteneală, Acela să-ți dea ție plată în ziua venirii Lui." Și iarăși a zis: "Frate Serapion, te jur pe tine cu Domnul nostru Iisus Hristos, să nu iei ceva din smeritul meu trup, nici măcar un fir de păr ci, așa cum l-a îmbrăcat Domnul cu păr, așa să-l îngropi; și tu aici să nu petreci." Acestea Sfântul zicându-le și eu tânguindu-mă, s-a auzit un glas din cer, grăind: "Aduceți-Mi Mie pe vasul cel ales din pustie, aduceți-Mi pe lucrătorul dreptății, vino Marcu, vino de te odihnește în lumina bucuriei." Și a zis către mine Sfântul: "Să plecăm genunchii, frate." Și am îngenunchiat. Și, îndată, am auzit un glas îngeresc, către Cuviosul, grăind: "Întindeți mâinile tale." Și acest glas auzindu-l eu, m-am sculat îndată și, privind, am văzut sufletul Sfântului, dezlegându-se din legăturile trupului și cu haină luminoasă, albă, acoperindu-se și la cer înălțându-se. Încă, am văzut și calea văzduhului către cer și acoperământul cerului deschizându-se. Am văzut și cetele dracilor, stând gata lângă cale și a fost oprit sufletul Sfântului, ca la un ceas în văzduh, până ce a venit un glas, zicând către îngeri: "Luați și aduceți aici pe cel ce a rușinat pe draci." Și, ducându-se sufletul Cuviosului spre cer, am văzut o mână întinsă din cer și primindu-l. După aceea, s-a ascuns vederea de la ochii mei. Și era ca la al șaselea ceas din noapte și am îngrijit și am așezat trupul Sfântului și am petrecut toată noaptea, rugându-mă. Iar după ce s-a făcut ziuă, am făcut obișnuita cântare asupra trupului și, sărutându-l cu lacrimi, l-am pus în peșteră și am astupat gura peșterii cu pietre și, după multe rugăciuni, m-am pogorât din munte, rugându-mă lui Dumnezeu și chemând pe Sfântul, ca să-mi fie mie de ajutor la întoarcere. Iar, după apusul soarelui, șezând eu să mă odihnesc, iată acei doi sihaștri, care mai înainte mi se arătaseră mie, mi-au stat înainte, zicându-mi: "Cu adevărat, frate Serapion, ai îngropat astăzi trupul unui fericit părinte, care s-a învrednicit, mai presus de toată lumea. Deci, sculându-te, călătorește noaptea, când văzduhul este răcoros, că ziua, pentru arșița cea mare, nu este cu putință a umbla". Iar eu, sculându-mă, le-am urmat lor, călătorind cu dânșii până dimineață. Iar, când începea să răsară ziua, mi-au zis mie: "Frate Serapion, mergi cu pace la ale tale."Și, despărțindu-mă de dânșii, mi-am ridicat ochii, căutând înaintea mea, și m-am văzut sosind la ușile bisericii din mănăstirea părintelui Ioan, starețul. Și, mult minunându-mă, am proslăvit pe Dumnezeu și mi-am adus aminte de cuvintele Cuviosului Marcu, care îmi spusese că nu pe aceeași cale îmi va fi mie întoarcerea de la dânsul. Și, auzindu-mi glasul, ava Ioan a ieșit degrabă și a zis: "Ava Serapion, s-a întors la noi, cu Dumnezeu, în pace." Și am intrat în biserică și am spus starețului și ucenicilor lui toate cele ce se făcuseră și, cu toți, am proslăvit pe Dumnezeu. Și a zis către mine starețul: "Cu adevărat, frate, acela a fost desăvârșit întru toate. Fie ca iubitorul de oameni și milostivul Dumnezeu, Cela ce a primit pe Sfântul Marcu, Acela să ne primească și pe noi smeriţii robii Săi, pentru ale lui sfinte rugăciuni. Ca, împreună cu ava Marcu, marele părinte, să înălțăm slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh". Amin !
Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Vieţile Sfinţilor3, Vieţile Sfinţilor4, Sfinţii zilei
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu