Luna februarie în 23 de zile: pomenirea Sfântului,
Sfințitului Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei (+156)
Sfințitului Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei (+156)
Sfântul Policarp a fost din Efes, în Asia Mică, și s-a născut din părinți binecredincioşi, Pangratie și Teudora, pe când ei erau în temniță, pentru credință. Și, osândiți la moarte fiind părinții lui și tăindu-li-se capetele, pruncul a fost luat și crescut de o milostivă creștină, cu numele Calista, care l-a botezat, dându-i numele Policarp, iar la vremea cuvenită l-a învățat dreapta credință și poruncile vieții, după Evanghelia Domnului. Deci, pe când împlinea vârsta de 20 de ani, tânărul Policarp a aflat că Sfântul Evanghelist Ioan propovăduiește cuvântul Domnului prin părțile Asiei și, aprinzându-se de dorința de a-l vedea, a părăsit casa Calistei și a mers după dânsul. L-a aflat fiind cu ucenicii săi, Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu și Sfântul Vucol. Și a rămas și Sfântul Policarp, împreună cu acești binecuvântați semănători ai Evangheliei lui Hristos, înfruntând osteneli și suferințe în slujba credinței. Deci, pe vremea lui Traian împăratul(98-117), Sfântul Ioan Evanghelistul, care era surghiunit în insula Patmos, a așezat pe Sfântul Vucol episcop în Smirna, dându-i ajutor pe Sfântul Policarp. Asemenea și Sfântul, înainte de moartea sa, l-a așezat pe Sfântul Policarp episcop în locul său, cu legământ să nu înceteze a se osteni pentru cuvântul Domnului. Și, păstorind vreme îndelungată, Sfântul Policarp i-a adus pe mulți păgâni la sfânta credință. Tot pe timpul împăratului Traian, Sfântul Policarp, acum episcop în Smirna, a scris o epistolă, care se păstrează și astăzi, către Filipeni, lăudându-i pentru frumoasa primire făcută de ei Sfântului episcop Ignatie din Antiohia, legat de lanțuri și sub pază, în drumul lui pe jos, până la Roma, unde a fost mâncat de fiare. Pe vremea împăratului Antonin cel Pios(138-161), către anul 158, Sfântul Policarp a mers la Roma, unde, împreună cu papa Anicet, Episcopul Romei, au statornicit data sărbătorii Sfintelor Paști, pentru creștinătate. În sfârșit, pe vremea împăratului filosof Marc-Aureliu(161-180), Sfântul Policarp a fost prins. Și i-a spus dregătorul: "Blestemă pe Hristos și cruță-ți bătrânețile." Iar Policarp a răspuns: "De 86 de ani Îl slujesc pe Hristos și nu mi-a făcut niciodată nici un rău. Cum aș putea blestema pe binefăcătorul și Mântuitorul meu?" Și, fiind osândit la moarte, a fost ars de viu. Un ucenic al Sfântului Policarp, Sfântul Irineu(130-211), ajuns episcop al Lugdunului, în Galia, scrie despre dânsul: "Eram în tânără vârstă și l-am cunoscut pe Policarp. Era de mulți ani și foarte bătrân. Învăța pe toți ceea ce, singur, învățase de la Apostoli și dădea Bisericii învățătura cea adevărată. Era, cu adevărat, un mărturisitor al dreptății, vrednic de credință."
Adelfie, Episcopul Arabiei, avea o soră, egumenă la o mânăstire de fecioare. Și a mers odată, Episcopul la acea mânăstire, spre cercetarea surorii sale. Deci, după ce a intrat el pe porțile mănăstirii a văzut pe o călugăriță muncită de diavolul, ce se tăvălea pe pământ și spumega. Și, Episcopul, chemând pe sora sa, i-a zis ei: "Oare, plăcut îți este ca sora aceasta să fie stăpânită de demon și să se chinuiască atât de rău? Sau, oare, nu știi că răspunderea tuturor surorilor tu o porți, de vreme ce ești egumenă?" Iar ea a răspuns: "Dar ce voi face eu demonului?" Iar Episcopul i-a zis ei: "Ceea ce faci, purtând, de atâția ani, în mânăstire îngerescul chip. Căci războiul călugărilor cu dracii este. Iar de nu-i vor birui pe ei aici și nici nu-i vor goni, apoi, în veacul ce va să fie, amar se vor munci." Și, aceasta, zicând, a făcut rugăciune Episcopul și a gonit pe demon, izbăvind pe călugăriță.
Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre smerenie, plângere și bucurie.
Zis-a un bătrân: "Să știți că alt drum către mântuire nu este, fără numai smerenia, precum scrie Evanghelia despre vameș. Deci, de va fi cineva neatins de păcate mari, să nu cumva să se înalţe cu gândul său, socotindu-se pe sine fără de păcate. Ci, unul ca acela, mai vârtos să se smerească și să se păzească, ca nu cumva să se descopere pe sine mai păcătos decât toți oamenii. Că, dacă cineva, pentru că n-a căzut în nici un mare păcat trupesc și lumesc, se va înălța cu gândul său, socotindu-se pe sine că este cu totul curat și pururea gata și vrednic de împărtășirea cu Sfintele Taine, iar pe altul, pe care îl știe el că a căzut, cândva, în vreun păcat, îl socotește nevrednic, unul ca acela, cu acel gând înalt și fără de smerenie, este nevrednic și necurat și urât lui Dumnezeu și la pieire merge și nu-i va folosi curățenia lui, neavând smerenie. Că mult mai plăcut și mai iubit lui Dumnezeu este păcătosul smerit, decât dreptul mândru".
Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: "Cum se înțelege aceasta părinte, că Domnul Hristos zice în Evanghelie: "Fericiți sunt cei ce plâng că aceia se vor mângâia", iar Apostolul Pavel poruncește la cartea sa: "Bucurați-vă pururea și iarăși zic, bucurați-vă". Deci, cum, și în ce chip, va face omul ca să plângă și să se bucure și cum pot să se împace acestea și să fie amândouă împreună, și plângerea și bucuria"? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: "Plângerea este grija pentru Dumnezeu și pentru poruncile Lui şi ea naște pocăința, iar pocăința naște cunoștința, postul, rugăciunea și învățătura. Iar bucuria este liniștea întru Dumnezeu și blândețea. Și dacă cineva arată cuvânt bun și cinstit, dragoste și față veselă către cei ce vin la dânsul și are în inima sa și pocăința, se vădește că, așa pot fi și pot încăpea amândouă împreună, şi plângerea și bucuria".
Neîncetat se cuvine a ne ruga Domnului, ca să ne arătăm mai presus de bântuirea dracilor. Că ne necăjesc nu numai când suntem în liniște în Casa lui Dumnezeu, mult se ridică asupră-ne și ne sfătuiesc să privim cu obrăznicie și fără sfială fețele fraților, ba și nălucirea faptei celei urâte o zugrăvesc întru noi, turnând în mințile noastre, ca o amestecare a gândurilor, și în acest chip ne opresc de la tainele lui Hristos. Dar, prin păzirea ochilor și prin luarea aminte, a gândului, cel înfrânat le va birui pe acestea, harul ajutându-l. Cu câtă pază se cuvine inima și simțurile noastre a le păzi, că războiul nostru este mare și îndrăcirea dușmanului asupra noastră este multă. Dar, nu se cuvine, pentru aceasta, să ne lepădăm de lupta noastră, ci gândurile vrăjmașului se cade a nu le face lucrătoare; și, așa, îl vom face pe el să crape. Că știe Domnul pe cel ce ne necăjește pe noi și câte săgeți arzătoare aruncă în inimile noastre. Însă, a celor ce bine se luptă este vrednicia, ca, bine luând aminte, să nu se lepede de luptă. Că cel ce are pace cu patimile, de ce ar voi să aibă război cu ele? Căci, numai unde este vrajbă, acolo este și război și, unde este război, acolo este și luptă și, unde este luptă, acolo sunt și cununi. Drept aceea, dacă cineva voiește să se izbăvească din robia cea amară a patimilor, acela să pornească război împotriva vrăjmașului. Dumnezeului nostru, slavă !
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu