Proloagele din 4 iulie

 

Luna iulie în 4 zile: pomenirea celui dintre Sfinţi, 

Părintele nostru Andrei Ierusalimiteanul, arhiepiscopul Cretei (+723).

         Acesta a trăit în cetatea Damascului, născut din părinţi iubitori de Dumnezeu şi a fost dat, de mic, la învăţătură. Deci, a fost luat de Teodor, patriarhul Ierusalimului, şi l-a făcut diacon şi discipolul său. Iar, adunându-se cel de-al şaselea Sinod a toată lumea (680-681), la Constantinopol sub Constantin Pogonat, împăratul (668-685) Sfântul Andrei, deşi numit diacon, a fost trimis de patriarhul său, la Sinod, cu mărturisirea de credinţă a Bisericii Ierusalimului. Pentru mintea şi bunătatea ce avea a fost pus purtător de grijă pentru hrana săracilor Bisericii, iar, peste puţină vreme, a primit şi harul arhierei, fiind ales episcop al Cretei. El a alcătuit şi cărţi pline de înţelepciune, în care s-a arătat cuvântător iscusit şi insuflat de Dumnezeu. Pe lângă celelalte scrieri, Sfântul Andrei a alcătuit şi Canonul cel mare şi vrednic de laudă, care se citeşte în săptămâna a cincea, din Postul mare, şi care aduce nu numai pocăinţă, dar şi multă învăţătură. Ca arhiereu a înnoit bisericile lui Dumnezeu şi a zidit, din temelie, în cinstea Preacuratei, biserica preafrumoasă a Vlahernei. Şi, Sfântul Andrei şi-a păstorit credincioşii, cu frica lui Dumnezeu, păzind poporul de învăţăturile greşite ale ereticilor şi fiind tuturor pildă vie de muncă, de viaţă curată şi de bună păstorire. Dar, anii săi n-au fost prea mulţi. Mergând, odată, în insula Militene, şi-a primit sfârşitul vieţii sale, în plină putere lăsând multe scrieri Bisericii lui Dumnezeu.

Întru această zi, Preacuvioasa Marta, mama Sfântului Simeon, 

din Muntele Minunat (sec. IV)

           Cuvioasa Marta petrecea cu tot felul de fapte bune, atât prin sihăstrie, cât şi prin primirea de străini şi prin milostenie şi avea multă credinţă în Maica lui Dumnezeu, care i-a vestit, încă înainte de săvârşirea ei, dulceaţa veşnicelor bunătăţi care o aşteptau. Şi, mutându-se din cele pământeşti, s-a arătat celor ce păzeau moaştele ei, făcându-i să se bucure şi zicându-le că a luat mare dar de la Dumnezeu şi că se află în lumină şi în nespusă bucurie, nu numai pentru rugăciunile fiului ei, Sfântul Simeon, din Muntele Minunat, ci şi pentru că a suferit, pentru Dumnezeu, multe ispite şi necazuri.

Sfintii Ţari Mucenici Romanov Nicolae. Alexandra şi fiii lor Olga, Tatiana, Maria, Anastasia şi ţareviciul Alexei

       Se aud ţipetele femeilor. Ţarina Alexandra şi prinţesa Olga îşi fac semnul crucii, după care şi ele cad secerate de necruţătoarele gloanţe. Gloanţele ucid. Aduc multă durere, ne amintesc de atrocităţi, de războaie, de lacrimi, de nesfârşite crime şi imensă suferinţă. În preajma zilei de 17 iulie acest lucru este mai uşor de înţeles pentru Biserica Ortodoxă Rusă, căci  în această zi, cu mai bine de nouă decenii în urmă a pătimit Sfântul Nicolae al II-lea Romanov, ultimul ţar al Rusiei, împreună cu Sfânta Alexandra, soţia lui şi cei cinci copii ai lor.  Oricare ar fi locul ocupat în istorie de Nicolae al II-lea, asasinarea lui şi a familiei sale rămâne o înfricoşătoare lecţie a istoriei, confirmând totodată că sfinţenia poate veni uneori şi prin gloanţe. Familia Romanovilor datează ca dinastie domnitoare în Rusia, din anul 1613. Nicolae al II-lea, fiul cel mare al Ţarului Aleksandru al III-lea, s-a născut la Ţarskoe Selo, actualmente oraşul Puşkin, pe 6/18 mai 1868, de sărbătoarea Sfântului şi Dreptului Iov, anticipându-se parcă răbdarea îndelungă, credinţa nestrămutată a acestui ţar, care a sfârşit dramatic fiind răpus de gloanţe. Nicolae era un om foarte credincios. Deşi considerat o fire boemă, prea paşnică pentru un viitor ţar,  istoria prin meandrele ei l-a aşezat pe tronul plin de glorie al înaintaşilor. La 13 martie 1881, în urma asasinării bunicului său, Alexandru al II-lea, Nicolae a devenit Țarevici (moștenitor al tronului) iar tatăl său Țarul Alexandru al III-lea suveranul „sfintei Rusii”. Moartea prematură a acestuia a lipsit pe moştenitorul tronului de o pregătire temeinică  în vederea conducerii  vastului imperiu. „Acum sunt morţi cu toţii!” - În treacăt să amintim că Alexandru al III-lea a murit pe braţele iscusitului său duhovnic Ioan de Kronstadt la Livadia. Abia împlinise 47 de ani.  În anul 1894, Alix Victoria Melena Louise Beatrice, fiica marelui Duce de Messen şi Darmstadt, Ludovic al IV-lea, devine soţia ţarului Nicolae al II-lea.  În urma botezului ortodox, Alix s-a numit Alexandra. Familia nou formată a avut cinci copii, crescuţi cu multă evlavie  faţă de valorile Ortodoxiei. Domnia lui Nicolae al II-lea s-a desfășurat pe fundalul intensificării mişcărilor revoluţionare, naţionaliste şi fanatice, cărora li s-au  opus acţiunile represive ale Statului rus. Înfrângerea din războiul ruso-japonez (1904 – 1905) şi revoluţia din 1905-1907 au şubrezit mult Rusia ţaristă. Alături de puterile Antantei, Rusia, cea mai întinsă ţară din lume,  intră în Primul război mondial. Înfrângerile şi pierderile de pe front, dezastrul economic şi moral al ţării au dus la scăderea drastică a autorităţii Ţarului şi a popularităţii dinastiei, atât în rândul maselor, cât şi în acela al marii aristocraţii ruse. Revoluţia burghezo-democratică din februarie 1917 îl sileşte pe Nicolae al II-lea să abdice pe 2/15 martie 1917. Cu actul său de renunţare la tron se încheie o istorie glorioasă a unei dinastii de peste trei secole care a marcat istoria, cultura, dar mai ales credinţa poporului rus. Pe 8/21 martie, ţarul Nicolae este arestat împreună cu familia impunându-i-se domiciliu  forţat la Ţarskoe Selo, reşedinţa de vară a ţarilor. De aici membrii familiei imperiale sunt deportaţi la Tobolsk, o localitate foarte izolată din  nesfârşita Siberie unde sunt forţaţi să locuiască într-o clădire insalubră. După revoluţia din octombrie 1917, au fost duşi la Ekaterinburg, aceasta fiind ultima lor reşedinţă, înainte de a fi împuşcaţi, lucru întâmplat în ineluctabila noapte de 16-17 iulie 1918. Bolşevicii, conduşi de Lenin, au alcătuit un plan mişelesc de asasinare a ţarului şi a întregii sale familii. Faptele s-au desfăşurat atât de repede încât ai impresia că au fost decupate dintr-un film absurd. Plutonul de execuţie era condus de Iacov Iurovski. La semnalul stabilit intră echipa călăilor. Faţă în faţă cu împăratul stă Iurovski care citeşte mişeleasca sentinţă. Rostind ultimul cuvânt, înşfacă arma din buzunar şi trage drept în faţa neajutoratului ţar. Se aud ţipetele femeilor. Ţarina Alexandra şi prinţesa Olga îşi fac semnul crucii, după care şi ele cad secerate de necruţătoarele gloanţe. Se continuă măcelul, se mai trag câteva focuri, chiar şi atunci când toţi sunt căzuţi la podea. Alexei, cel care trebuia să asigure continuitatea dinastiei, zăcea ciuruit de gloanţe. Ca să fie sigur că nu mai trăieşte Iurovski se apropie şi trage încă trei cartușe care-i sfredelesc pieptu-i regal. La finalul abominabilului masacru s-a auzit rostindu-se: „Acum sunt morţi cu toţii!” O noapte dramatică şi neuitată căci fiorul morţii a lovit înspăimântător. Au fost ucişi: ţarul Nicolae al II-lea, ţarina Alexandra Feodorovna şi copiii, cele patru prinţese: Olga (22 ani), Tatiana (20 ani), Maria (18 ani), Anastasia (16 ani) şi  ţareviciul Alexei (14 ani), iar împreună cu dânşii au mai fost nimiciţi  patru dintre însoțitorii familiei regale. După 80 de ani - După ce i-au omorât, ucigaşii au încărcat victimele în maşină şi le-au scos din oraş. Ajungând în mijlocul pădurii unde se afla o mină în formă de fântână, numită „groapa Ganina”, au incinerat trupurile, iar ceea ce focul nu a putut mistui a fost stropit cu acid sulfuric şi apoi îngropat. Au pus pământ în groapă după care au aşternut câteva vreascuri şi cu o maşină militară au tasat pământul pentru a nu se mai cunoaşte locul care a primit în măruntaiele sale atâtea trupuri nevinovate, prin venele cărora curgea sânge împărătesc. Este interesant de amintit faptul că, tocmai în acel an, Biserica Ortodoxă Rusă a instituit Sărbătoarea Sfinţilor Ruşi, gramată pe care ţarul o salutase cu multă recunoştinţă şi pietate. Nu avea de unde să ştie că el însuşi, alături de cei dragi ai familiei sale, vor fi cinstiţi odată cu mulţimea sfinţilor lui Dumnezeu  plămădiţi pe pământ rusesc. Trupurile familiei împărăteşti au zăcut în uitare şi ignoranţă  până în iulie 1991, când s-a aprobat exhumarea lor pentru începerea procesului de identificare a relicvelor, care a durat până în 1994. La 17 iulie 1998, la exact 80 de ani de la masacru, rămăşiţele pământeşti ale Romanovilor au fost înmormântate în cadrul unei impresionante ceremonii religioase la Catedrala Petro-Pavlovsk din Sankt Petersburg, cripta casei regale ruseşti, la care participaseră: arhierei, preoți, călugări și o mare de credincioși. Cu prilejul ceremoniei a fost purtată în chip solemn o icoană pictată a familiei Romanivilor care au suferit moarte martirică. Potrivit unui ziar central, Русский Вестник, Mesagerul rus, în timpul procesiunii, pe chipurile martirilor înfățișați pe icoană au apărut pete sângerii. Sub privirile miilor de pelerini, culorile deveneau mai pronunţate, iar icoana împrăștia miros de bună mireasmă. La data de 4 august 2000 ţarul Nicolae al II-lea împreună cu familia sa au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Rusă, fiind trecuţi în calendar drept cuvioşi supuşi pătimirii. Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, a spus psalmistul căci sfinții, prin viața și credința lor L-au arătat lumii pe Dumnezeu, iar în cazul de față Sfânta Ortodoxie a fost mărturisită sub amenințarea gloanțelor. Cât adevăr cuprinde psalmistul  în a sa cugetare!  Deși strivită, legată în lanțuri, spionată, ciuntită, trădată și părăsită, Biserica Ortodoxă din Rusia a supraviețuit căci capul ei nevăzut, Hristos Dumnezeu,  nu  a contenit să vegheze asupra ei.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre faptul că 

nu se cade a răsplati cu rău, pentru rău, nici a ţine vrajba

            Să te înveţi, frate, a te păzi pe tine însuţi de răutăţile altora, pentru ca, astfel, pe ale tale mai bine să le socoteşti. De căderea altuia, să nu râzi, ci, să întinzi mâna celui ce cade jos. Iar, când vei vedea pe vrăjmaşul tău în mâinile tale, să nu-l chinuieşti pe el, ci, mai mult, să-l miluieşti. Pentru că ţi se cade ţie să cruţi pe vrăjmaşul tău, atunci când îi vei fi lui stăpân, că, miluindu-l, vei afla tu însuţi milă de la Dumnezeu. Sau, dacă şi tu, cândva, vei cădea în ispită, apoi cu mare nădejde, vei cere de la Dumnezeu izbăvire, iar, mai mult, milă vei dobândi de la Dânsul.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru episcopii care se nu se îngrijesc de oameni şi nici nu-i învaţă pe ei, spre mântuire

              Episcopul, cel ce nu poartă de grijă păstoriţilor săi, şi de a lor mântuire, nu va avea răspuns înaintea lui Dumnezeu, nici izbăvire din răutăţi. Pentru că, cel ce a câştigat, de la Dumnezeu, episcopia, cu cât se înalţă la o mai înaltă treaptă, cu atât mai mult, decât toţi, va fi întrebat nu numai despre învăţătură, ci, şi de sprijinirea săracilor. Că, precum un stăpân dă arginţi slugilor sale, ca să facă neguţătorie şi, apoi, pentru toate, îi întreabă pe dânşii, aşa şi Dumnezeu. Cela ce ne-a încredinţat nouă învăţătura, caută la roadele învăţăturii, acesteia. Că episcopul, sau preotul, cei neiscusiţi şi fără învăţătură, pierzare se fac celor cârmuiţi de ei. Şi cel ce nu caută, în toate zilele, cum să mângâie pe cei întristaţi şi să hrănească pe cei flămânzi şi să izbăvească pe cei asupriţi, încât Biserica lui Dumnezeu fără de ocară să o facă, acela, nu este învăţător, ci asupritor al ei. Pentru că unul ca acesta, nu spre creşterea Bisericii, ci spre mândria lui, a luat apostolescul scaun. Deci, să nu socotiţi, episcopilor şi preoţilor, că, spre hrană şi spre băutură, aţi luat stăpânirea, că această chemare este mai ostenitoare decât toate, ci, se cade, să vă întăriţi, voi, cei ce povăţuiţi sufletele, şi să socotiţi a merge, ca la o odihnă, la împlinirea ostenelii acesteia.

Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, 

despre smerita cugetare

             În vremea ispitirii, se arată iscusinţa celui credincios. Şi nu se cade a ne necăji, în vreme ispitei, ci să ne trezim la rugăciuni şi la faceri de bine, aşa cum, cei ce plutesc pe mare, se trezesc, atunci când începe furtuna şi, mai mult, priveghează şi pe Domnul Îl cheamă, după cum este scris la Proorocul Iona: "Corabia era gata să se sfărâme. Corăbierii s-au înfricoşat şi au strigat fiecare, către dumnezeul său, şi au aruncat în mare încărcătura corabiei" (Iona, 1, 4-5). Că aceasta este o pildă, pentru lepădarea grijilor celor pământeşti. Se cade a defăima toate lucrurile lumeşti şi a ne gândi numai la viaţa cea veşnică. Iar, când ni se întâmplă nouă vreo ispită, să nu deznădăjduim. Că, vedem pe Proorocul, care, şi în pântecele chitului fiind, nu s-a deznădăjduit de a sa mântuire ci, rugându-se, a zis: "Strigat-am, către Domnul, în strâmtorarea mea, şi El m-a auzit; din pântecele locuinţei morţilor, către El am strigat şi El a luat aminte la glasul meu! Tu m-ai aruncat în adânc, în sânul mării, şi valurile m-au înconjurat."(Iona, 2,3-4). Că nu întotdeauna este marea liniştită şi nu este cu putinţă a înota, în viaţa aceasta, de acum, fără de ispită. Iar, dacă vom ţine credinţa Domnului, ca pe o cârmă, ea ne va duce pe noi la limanul vieţii şi, lepădând osteneala, ne vom îmbrăca cu viaţa nestricăcioasă. Frate, dacă te-ar supăra pe tine duhul mâhnirii, să nu te descurajezi, ci, roagă-te Domnului, şi-ţi va da ţie îndelungă-răbdare, şi, după rugăciune, şezând, adună-ţi gândurile tale şi mângâie sufletul tău, ca acela ce a zis: "Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El: "Mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu."(Ps. 41, 67). Şi să zici: "De ce te descurajezi suflete al meu, oare, totdeauna vom locui noi întru această viaţă?" Auzi pe cel ce zice: "Străin sunt eu la Tine, străin, ca toţi părinţii mei."(Ps. 38, 17). Gândeşte-te la cei, ce mai înainte, au locuit în mânăstire, unde trăieşti tu acum, şi cunoaşte şi vezi, că, după cum şi aceia s-au dus din viaţa aceasta, aşa şi noi, cei ce trăim acum, când va voi Domnul, ne vom duce. Că viaţa drepţilor, după sfârşit începe. De unde şi Proorocul, dorind viaţa ce va să fie, zice: "În ce chip doreşte cerbul, izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu, pe Tine, Dumnezeule. Când voi veni şi mă voi arăta feţei Tale, Dumnezeule?"(Ps. 41, 1-2), de vreme ce, ca un răstimp de pregătire, trecător, socoteau Sfinţii viaţa aceasta. Pentru care pricină, într-alt loc, zice: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace."(Luca, 2,29). Aşa şi Apostolul poftea ca să se dezlege şi să fie împreună cu Hristos. Căruia este slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/iulie/Proloage04Iul.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=24&p2000_imageid=1099

http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfintii-tari-mucenici-romanov-nicolae-alexandra-fiii-lor-olga-tatiana-maria-anastasia