Proloagele din 2 decembrie

 

Luna decembrie în 2 zile: Pomenirea Sfântului Prooroc Avacum.          

       Sfântul Prooroc Avacum era din seminţia lui Simeon, feciorul lui Asafat, din părţile Iudeii, şi pentru viaţa sa cea cu fapte bune a primit  de la Dumnezeu darul proorociei şi a proorocit despre robia Ierusalimului, despre pustiirea Templului şi despre luarea poporului în robie şi a plâns foarte mult, văzând mai înainte cele ce aveau să vie. Iar când a venit Nabucodonosor, împăratul caldeenilor, cu puterea sa asupra Ierusalimului (586 i.Hr.) atunci Avacum a fugit în pământul ismailitenilor şi a pribegit în pământ străin. Iar, după robia Ierusalimului, întorcându-se Nabucodonosor întru ale sale, s-a întors şi Avacum în ţara sa şi ara pământul şi slujea secerătorilor în vremea secerişului. Iar, odinioară, a fiert fiertură şi a dumicat pâine în blid; şi a zis către cei din casă: "Eu mă duc departe şi de voi zăbovi, apoi voi să duceţi pâine secerătorilor." Acestea zicând, a ieşit din casă. Şi i s-a arătat îngerul Domnului pe cale şi i-a zis lui: "Avacume, du prânzul pe care îl ai lui Daniil, în Babilon, în groapa cu lei." Şi a zis Avacum: "Doamne, Babilonul nu l-am văzut şi groapa nu o ştiu." Şi l-a apucat pe el Îngerul Domnului de creştetul lui şi l-a ţinut de părul capului şi l-a dus în Babilon, deasupra gropii, la depărtare de două mii două sute şasezeci şi cinci de stadii. Şi a strigat Avacum, zicând: "Daniile, Daniile, primeşte prânzul pe care ţi l-a trimis ţie Dumnezeu" Şi a zis Daniil: "Ţi-ai adus aminte de mine, Dumnezeule, şi n-ai lăsat pe cei ce Te iubesc pe Tine." Şi, sculându-se, Daniil a mâncat. Şi îngerul lui Dumnezeu iarăşi l-a dus pe Avacum într-o clipă la locul lui, în pământul Iudeii. Şi a proorocit şi întoarcerea poporului din Babilon, naşterea lui Hristos în iesle, încetarea Legii Vechi şi Împărăţia credinţei creştine. Între cărţile Vechiului Testament avem şi o carte de la Proorocul Avacum, în trei capitole. Marea învăţătură a lui Avacum este aceea că Pronia lui Dumnezeu cârmuieşte toate popoarele. Dumnezeu este împăratul omenirii. El pedepseşte popoarele, unele prin altele, dar le şi eliberează pe unele prin altele. Cel drept va trăi prin credinţa sa în Dumnezeu. Proorocul Avacum a răposat cu doi ani mai înainte de întoarcerea poporului din robie şi a fost îngropat în satul său.  

• • 

    Sfântul Cuvios Porfirie KavsokalivitulSfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991) a fost un monah și mare duhovnic grec contemporan de la Muntele Athos. A adormit întru Domnul în Chilia (Coliba) Sfântului Gheorghe de la Schitul Sfintei Treimi din Kafsokalivia de la Muntele Athos.

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul s-a născut pe 7 februarie 1906 în satul Sfântul Ioan din Karistia, Evia. Numele său de mirean era Evanghelos Bairaktaris, iar părinții săi, Leonida și Eleni, erau părinți cucernici și iubitori de Dumnezeu. Iar tatăl său, psaltul satului, s-a învrednicit să îl însoțească frecvent pe Sfântul Nectarie din Eghina.

Familia sa confruntându-se cu mari dificultăți economice, micul Evanghelos a fost nevoit încă de mic, pe când avea doar opt ani, să își caute un loc de muncă, mai întâi în Halkida și apoi în Pireu. Însă de foarte timpuriu a arătat chemare față de viața monahală.

Astfel, la vârsta de doisprezece-treisprezece ani, pe când abia terminase clasa a II-a din școala primară, a pornit din lume spre Sfântul Munte, cu dorința de a-l imita pe Sfântul Ioan Kalivitul, a cărui viață o citise de mic și față de care nutrea mare evlavie.

S-a îndreptat spre pustiul athonit și mai concret spre Schitul Sfânta Treime din Kavsokalivia, al Mănăstirii Marea Lavră, unde a viețuit următorii aproape șase ani în chilia Sfântul Gheorghe, supus față de doi bătrâni riguroși, Ieromonahii Pantelimon († 1952) și Ioanichie, frați după trup. Prin ascultarea deplină și conștiincioasă pe care a arătat-o față de bătrânii săi, și-a făcut receptiv ogorul sufletului său față de harul divin. „Ascultare! M-am dedicat acesteia cu bucurie, cu dragoste. Această ascultare absolută m-a salvat... Ascultare nu de nevoie, ci cu bucurie și dragoste... Datorită ei mi-a dat Dumnezeu harisma”, a adeverit mai târziu cuviosul.

La vârsta de doar paisprezece ani a fost tuns monah, luând numele de Nichita, în cinstea bătrânului Ieromonahului Pantelimon, monahul Nichita, care dusese o viață ascetică la sfârșitul secolului al XIX-lea în chilia de Dumnezeu iubită a Sfântului Dimitrie. După doi ani, sfântul nostru a primit marea și îngereasca schimă.

De la el însuși, care descrie acel moment important, aflăm că tunderea sa în schima mare s-a săvârșit în biserica mare a Schitului; aceasta, după cum se pare, era o veche tradiție kavsokalivită, pentru că știm că Cuviosul Romanos a fost tuns monah de către Acachie în biserica din vremea aceea:

„În seara tunderii mele, toți părinții s-au adunat în biserica Sfintei Treimi, în biserica mare, au făcut Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul. Sfințenia în secolul al XXI-lea priveghere, au rostit psalmi frumoși, plini de cucernicie, iar eu eram cu ciorapi albi, desculț și plin de cucernicie. Le-am făcut tuturor metanie, m-am închinat la icoane și proestosul mi-a adresat întrebările specifice schimei mari. Ochii mei erau plini de lacrimi din cauza emoțiilor. După ce s-a terminat privegherea, am mers la chilie. Eram foarte bucuros, dar și tăcut. Voiam să fiu singur cu singurul Dumnezeu”.

„În Schit eram pe atunci 127 de pustnici. Să vezi ascultări, să vezi viață paradisiacă frumoasă! Deci, când trebuia să devină cineva din ucenic monah, toți părinții se adunau să asculte textul rânduielii. Să își amintească iar ceea ce făgăduiseră. Cu toții... Ca și cum ar fi devenit iar călugări, ascultând.”

În Kavsokalivia, împreună cu bătrânii săi, lucra sculptură în lemn, în special veselă, frumos meșteșugită și cuțite de tăiat hârtie cu ornamentații florale; era o lucrare de mână și o artă care a fost foarte cultivată în Schit în acea perioadă. Și cine nu a admirat, de exemplu, lucrările măiestre de cuvioasă pomenire ale Părintelui Arsenie sculptorul (1866-1956), contemporan al Cuviosului Porfirie? Era un kavsokalivit al cărui suflet fusese sfințit de asceză și a cărui muncă era însoțită întotdeauna de post și rugăciune. Era un monah în persoana căruia îl vedeai pe omul care trăia doar pentru Dumnezeu, pe care Îl slujea prin arta sa fină.

În 1925, la vârsta de nouăsprezece ani și din cauza unei boli serioase, a fost obligat, cu binecuvântarea bătrânilor săi, să părăsească Sfântul Munte și să se întoarcă în Evia, unde s-a și stabilit la Mănăstirea Sfântul Haralambie din Lefka, aproape de satul său.

În 1926 s-a întâlnit cu arhiepiscopul Sinaiului, Porfirie al III-lea, care, recunoscându-i harismele duhovnicești, l-a hirotonit preot în iulie 1927, dându-i și numele Porfirie, nume cu care urma să devină cunoscut în întreaga lume ortodoxă. La scurt timp, Pantelimon Fostinis, mitropolitul local al Karistiei i-a dăruit slujirea de duhovnic. Avea doar douăzeci și unu de ani.

După ce s-au împlinit doisprezece ani de slujire a sa, în principal de duhovnic, și deoarece Mănăstirea Sfântul Haralambie s-a transformat în mănăstire de maici, Cuviosul ieromonah Porfirie s-a stabilit la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Ano Bateia, în actualul municipiu Amarintos, tot în Evia. Anterior și pentru puține luni, slujise ca preot paroh în satul Tsakaioi al insulei.

În 1940, cu puțin timp înainte ca vijelia celui de-al doilea Război Mondial să izbucnească în țara noastră, Cuviosul Părinte Porfirie s-a stabilit în Atena, unde pe 12 octombrie, a fost numit preot paroh și duhovnic la paraclisul Sfântul Gherasim de la Policlinica din Atena, de lângă piața Omonia, în centrul Atenei. Este demn de menționat că el însuși a cerut să i se încredințeze această slujire, din marea și jertfelnica sa dragoste față de semenii săi suferinzi, pentru a-i sprijini în momentele dificile și în durerea lor. După cum a mărturisit cuviosul, a slujit lucrând în „pustia” Omoniei timp de treizeci și trei de ani ca și cum ar fi fost o singură zi, odihnind și liniștind cu epitrahilul său o mulțime de suflete aflate în dificultate: „În mulțimea, lumea și zgomotul Omoniei, eu îmi înălțam mâinile spre Dumnezeu și trăiam înăuntrul meu ca în pustia Sfântului Munte. Pe toți îi iubeam, pentru toți mă durea...”, relata el însuși.

Concomitent, pentru a asigura cele necesare pentru întreținerea părinților săi și a altor câtorva rudenii apropiate, de a căror îngrijire se ocupa, muncea și manual lucrând într-o crescătorie de păsări, într-un atelier de tricotaje și unul de pregătire a tămâii, pe rând.

În 1970 s-a pensionat din postul de preot paroh la Sfântul Gherasim. Cu toate acestea, a rămas la Sfântul Gherasim pentru încă trei ani, până când i s-a găsit înlocuitor, iar în 1973 s-a stabilit permanent la Mănăstirea Sfântul Nicolae de la Kallisia, în Atica, astăzi Kallithea din Palaia Pandeli. La acest metoc al Mănăstirii Pandeli locuise deja din 1955, cultivând cu mare grijă terenul agricol din apropiere și îndeplinindu-și concomitent lucrarea sa aducătoare de rod duhovnicesc.

În 1978 a fondat în Tourkovounia Atenei, într-o modestă căsuță de piatră care, din 1948, a constituit locuința sa pentru mulți ani, mănăstirea de maici Schimbarea la Față a Mântuitorului (a fost recunoscută oficial în 1981), iar mai târziu, la începutul anilor ’80, s-a mutat la Milesi, în Malakasa, unde a înființat metocul mănăstirii. Dar până la construirea clădirilor Metocului, a trăit la început într-o rulotă, iar în continuare într-o simplă chilie de cărămidă, confruntându-se în special cu condiții neprielnice și suferind cu răbdare multele încercări legate de sănătatea sa. A dobândit o mare faimă de duhovnic, un mare număr de credincioși vizitându-l în acest loc. A condus o mulțime de oameni la Hristos, iar prezența sa în lume a constituit o mângâiere pentru mulți.

Pe 8 septembrie 1984, ca urmare a cererii sale și a documentului de cerere al Schitului Kavsokalivia (din partea dicheului Ioan, călugăr al Ioasafilor), Mănăstirea Marea Lavră i-a acordat Cuviosului Porfirie chilia Sfântul Gheorghe din Kavsokalivia, unde fusese tuns monah, așa cum am menționat deja, deoarece ultimul ei locuitor, monahul David, a plecat la Mănăstirea Esfigmenu. Însă Părintele a continuat să trăiască și să slujească în calitate de duhovnic la mănăstirea din Milesi.

În ciuda sănătății sale zdruncinate și a dificilului său program duhovnicesc, a reușit să viziteze de multe ori Kavsokalivia. În două ocazii, în iulie 1987 și iunie 1990, a săvârșit în mod corespunzător tunderea în schima mare a monahului Pantelimon (astăzi Ieromonahul Iona), precum și tunderea în schima mare atât a Ieromonahului Ioanichie și a monahului Nichita (în aceeași zi). Înainte de acestea, însă, îl tunsese monah în chilia Sfântul Dimitrie (Hagi-Gheorghe) din Kerasia pe viitorul Ieromonah Fotie, acum adormit întru Domnul. De cele mai multe ori, ucenicii săi îl urcau pe Părintele cu targa pe drumul șerpuitor de la port la schit. În cursul acestor vizite, veneau alături de el mulți părinți de pe întreg Sfântul Munte, fie pentru a lua binecuvântarea sa, fie pentru a primi îndrumare duhovnicească.

Pe 26 februarie 1990, odată cu punerea pietrei de temelie a bisericii Mănăstirii Schimbarea la Față, s-a împlinit una dintre bunele dorințe ale Sfântului Porfirie.

Însă, cu mult înainte de sfârșitul vieții sale pământești, sfântul a început să se pregătească de plecarea sa din această lume stricăcioasă. Dorea să se retragă la locul său de metanie, acolo unde a fost tuns monah, în Grădina Maicii Domnului. L-a rugat pe Dumnezeu să îl învrednicească să își săvârșească viața acolo unde se născuse duhovnicește. După cum mărturisea el însuși, „Mulți în Sfântul Munte trăiau în taină. Au murit fără să îi cunoască nimeni. Și eu aș vrea să trăiesc astfel în taină”. Voia să se regăsească împreună cu frații săi necunoscuți lumii și veșnic tineri, care cu mulți ani înainte îi dăduseră harul, cântând ca o privighetoare în ascuns lui Dumnezeu și rugându-se ca bătrânul Dimas, pentru a primi vederea luminii și a intra în Dumnezeiasca Liturghie necreată.

Astfel, prevăzând că i se apropie sfârșitul, a plecat în iunie 1991 spre Sfântul Munte și spre iubita lui Kavsokalivie, în Sfânta Sfintelor a pustiului athonit. Iar pentru că în acel an era rândul chiliei Sfântul Gheorghe să preia conducerea schitului, Părintele Porfirie, ca bătrân al chiliei, deși avea 85 de ani și era slăbit din cauza multelor sale boli, a fost numit dicheu al schitului. Însă după o lună a plecat, din motive pastorale, la Mănăstirea Schimbarea la Față din Milesi și s-a reîntors pe Sfântul Munte în septembrie. Aceasta a fost și ultima sa călătorie.

Puțin mai târziu, pe 2 decembrie a aceluiași an (19 noiembrie, conform calendarului aghiorit), la ora 4.30 în zori, în liniște și smerenie, după cum a și trăit, Părintele Porfirie a trecut la Domnul. Slujba de înmormântare a avut loc în ziua următoare, cu priveghere de toată noaptea în venerabila biserică a schitului, cu participarea tuturor părinților kavsokaliviți. Trebuie notat că toate cele legate de slujba de înmormântare și de îngroparea cuviosului părinte au avut loc conform indicațiilor amănunțite date de el însuși, pe care le înregistraseră ucenicii săi. Iar pentru necesitățile îngropării, privegherea sărbătorii Intrării Maicii Domnului în Biserică a fost mutată în ajun.

Pe crucea așezată pe mormântul simplu de țărână, scria: „Ieromonah Porfirie. Adormit în Domnul pe 19 noiembrie 1991”.

La douăzeci și doi de ani după aceasta, pe 27 noiembrie 2013, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, sub conducerea patriarhului ecumenic, chir Bartolomeu, a purces la canonizarea Sfântului Părinte Porfirie, înscriindu-i numele în Calendarul Bisericii Ortodoxe; acest eveniment a produs o mare bucurie tuturor credincioșilor de pe întreg pământul.

(Monahul Patapios Kavsokalivitul, Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul. Sfințenia în secolul al XXI-lea, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 19-26)

Întru această zi, cuvânt despre Mesit fermecătorul.          

        În Constantinopol a fost un fermecător viclean, pe care îl chema Mesit. Acesta a luat pe un tânăr în chip de famen, neştiind tânărul cum că acel Mesit este fermecător. Deci, vrând Mesit să-l înşele pe el şi să-l ducă la diavolul, a socotit să facă aşa: "Într-o seară, adică, a luat pe tânărul acela şi au ieşit amândoi din cetate la oarecare loc pustiu şi nelocuit. Şi, iată, târziu, seară fiind acum, au ajuns la un loc şi au văzut o cetate ale cărei porţi erau de fier. Şi, bătând Mesit în poartă, îndată i-au deschis lui poarta şi au intrat amândoi şi au aflat o casă prea mare şi într-însa era un sfeşnic de aur şi lumini arzând şi mese şi slugi multe. Şi oarecari duhuri cu chip omenesc şedeau de-a dreapta şi de-a stânga, toţi vineţi şi negri fiind, iar unul mai mare, aşijderea negru şi vânăt, care şedea pe un scaun înalt, în chip de împărat, a primit şi a sărutat cu bucurie pe Mesit. Şi a poruncit să-i pună lui scaun şi aproape de el să stea, zicându-i: "Bine ai venit aici, Mesit, prietene al nostru adevărat şi plăcut." Deci a stat el, iar tânărul stătea în dosul scaunului lui Mesit. Apoi, căutând spre dânsul împăratul drăcesc, cel ce şedea mai sus, a zis lui Mesit: "Ce ai adus aici pe tânărul acesta?" Şi i-a răspuns lui Mesit, zicându-i: "Robi ai tăi suntem stăpâne, şi acesta împreună cu mine." Şi a zis cel ce şedea către tânăr: "Spune, tânărule, oare mie îmi eşti rob?" Şi a răspuns tânărul, zicând: "Rob sunt Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh." Şi îndată a căzut cel ce şedea pe scaun, de acest glas, încă au căzut şi toţi cei ce şedeau cu dânsul; aşijderea au pierit şi lumânările şi locul, a pierit şi cetatea, s-au pierdut toţi şi Mesit împreună cu dânşii. Şi s-a aflat tânărul singur la locul acela şi, iată, un cal şedea lângă dânsul; şi, încălecând a alergat degrabă în cetate şi l-au întrebat unii: "Unde este Mesit?" Iară el, răspunzând, le spune: "S-a pogorât în întunericul cel mai dinafară." Încă a spus tuturor ceea ce se  făcuse. Iară, după câtăva vreme, petrecea tânărul acela lângă un oarecare senator, anume Teodul, care era rob al lui Hristos, că iubea pe săraci şi bune fapte săvârşea. Iar într-o seară, viind ceasul rugăciunii, au mers amândoi să se roage lui Dumnezeu, la un loc ce se numea Fevron şi, stând senatorul de-a stânga tânărului, se întoarse Chipul Stăpânului dinspre senator şi privea spre tânăr. Deci, văzând senatorul ceea ce se făcea, a pus pe tânăr de-a dreapta sa şi iarăşi se întorcea Chipul şi căuta spre tânăr. Atunci, senatorul s-a aruncat cu faţa la pământ plângând şi, rugându-se zicea: "Doamne al meu, Iisuse Hristoase, pentru ce Îţi întorci faţa Ta de la robul tău, că Tu Însuţi ştii cum că niciodată nu mi-am întors faţa mea de la omul ce a cerut milostenie de la mine. Pentru ce Te întorci de la mine, nevrednicul robul Tău, Stăpâne?" Iară după ce multă vreme s-a mărturisit el aşa, a venit glas către dânsul de la Chipul Stăpânului, zicându-i: "Tu adică Mă mulţumeşti, că din cele ce ţi-am dat ţie Îmi aduci Mie. Iar acestuia încă îi sunt dator că întru multă frică s-a aflat şi nu s-a lepădat de Mine, ci a mărturisit pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh." Deci, acestea auzindu-le Teodul senatorul şi-a împărţit toată averea sa la săraci şi, lăsându-şi casa sa, s-a dus la Muntele Sinai şi s-a făcut călugăr. După aceea, mult s-a ostenit, cu post, cu priveghere şi cu rugăciuni, cât şi pe mulţi i-a întrecut. Şi, ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat către Domnul.   

Cuvânt din Pateric, că nu se cuvine cuiva a deznădăjdui.           

         Un frate, locuind într-o mânăstire, de multe ori, din lucrarea diavolului, cădea în desfrânare şi petrecea silindu-se pe sine a nu părăsi călugăria. Ci, făcându-şi mica lui pravilă, ruga pe Dumnezeu cu suspin, zicând: "Doamne ori de voiesc, ori de nu voiesc, mântuieşte-mă. Că eu, ca o tină, spurcăciunea păcatului poftesc, dar Tu, ca un Dumnezeu şi întru tot puternic, poţi a mă opri. Căci, dacă pe cel drept vei milui, nu este lucru mare şi, dacă pe cel curat vei mântui, nu-i nici o minune, că aceştia vrednici sunt a dobândi a Ta bunătate. Ci, spre mine, Stăpâne, revarsă milele Tale şi întru aceasta arată-ne neasemuita Ta iubire de oameni, că Ţie s-a încredinţat săracul, cel lipsit de toate bunătăţile." Deci, acestea şi altele asemenea acestora, în toate zilele, fratele cu lacrimi le zicea, ori de i se întâmpla lui a cădea, ori de nu. Deci, odată, căzând în obişnuitul păcat, noaptea, s-a sculat îndată şi a început canonul. Iară diavolul, uimindu-se de nădejdea şi de neruşinarea lui cea către Dumnezeu, în vederea ochilor arătându-se, stătea lângă dânsul, îi zicea: "Ticălosule, cum nu te ruşinezi a sta înaintea lui Dumnezeu, şi a chema numele Lui, ci neruşinându-te, îndrăzneşti până şi a cânta?" Răspuns-a fratele: "Limba aceasta fierărie este: un ciocan dai, şi altul iei. Deci voi răbda până la moarte, cu tine luptându-mă, şi aşa voi ajunge în ziua cea de pe urmă. Deci iată cu jurământ, te pecetluiesc, şi îndrăznind întru nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, zic: "Mă jur pe Cel ce a venit a chema pe păcătoşi la pocăinţă şi a-i mântui, că nu voi înceta luptându-mă, rugându-mă lui Dumnezeu, până când şi tu nu vei înceta a te război cu mine. Şi să vedem cine va birui, tu ori Dumnezeu ?"" Acestea auzindu-le, diavolul a zis către dânsul: "Cu adevărat de aici înainte nu mă voi mai lupta cu tine, ca nu, prin răbdarea ta, să-ţi agonisesc ţie, cunună." Deci, de atunci, s-a dus de la dânsul luptătorul. Iară fratele, întru umilinţă şedea plângându-şi de-a pururea ale sale păcate. Deci, îi zicea lui gândul: "Bine plângi." Iară el zicea împotriva gândului: "Anatema binelui acestuia ! Că nu voieşte Dumnezeu să-şi piardă cineva sufletul întru faptele necinstirii, ca apoi să şadă a-l plânge pe dânsul. Ci ori îl mântuieşte, ori nu." Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.  

Sursa: 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/decembrie/Proloage02Dec.shtml http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie02.htm http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-prooroc-avacum

http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-porfirie-kafsokalivitul