Proloagele din 20 septembrie

 

Luna septembrie în 20 de zile: pomenirea Sfântului, Marelui Mucenic Eustatie, a Sfintei Teopista, soţia lui şi a celor doi fii ai lor: 

Agapie şi Teopist (+120)

 

 Sfântul Marele Mucenic Eustatie

           Acest Sfânt şi Mare Mucenic Eustatie a fost un vestit căpitan de oşti, pe vremea împăratului Traian (98-117). În lume, el se numea Plachida, iar soţia sa Tatiana şi, când nu era plecat cu oastea, trăiau la Roma cu cei doi copii mici ai lor. Erau oameni bogaţi şi, măcar că erau păgâni cu credinţa, erau foarte milostivi spre săraci. Deci, fiind odată la o vânătoare cu mai mulţi prieteni, a dat peste o cireadă de cerbi. Urmărindu-i, a văzut cum din cireadă s-a despărţit un cerb mare şi frumos şi, începând el singur să gonească după acest cerb, pe când se apropia să-l ajungă, Plachida a văzut între coarnele cerbului cinstita Cruce a lui Hristos, strălucind mai mult decât soarele şi pe dânsa chipul lui Hristos, şi a auzit un glas venind de la Cruce şi zicând: "Pentru ce mă goneşti Plachida? Eu sunt Hristos. Mergi la unul din preoţii Mei creştini şi el îţi va arată calea pe care s-o urmezi". Deci, s-au botezat, el şi toată familia lui, şi i s-a dat lui Plachida numele de Eustatie, soţiei sale numele de Teopista, iar celor doi fii ai săi, Agapie şi Teopist. Şi i-a învăţat pe ei preotul calea mântuirii, descoperindu-le lor şi ispitele şi încercările, sărăcia şi primejdiile ce aveau sa vină asupra lor. Şi-i îndemna pe ei să primească şi să rabde acele necazuri, acum, în viaţa aceasta. Iar el a zis: "Doamne, de nu se poate altfel să treacă acele ispite, dă-mi-le acum să le rabd, fără numai trimite-mi şi ajutorul Tău, ca să nu mă biruiască răutatea lor". Şi îndată, atâta război i-a dat lui ucigaşul de oameni, diavolul, încât şi-a pierdut şi averea, şi pe femeia sa a văzut-o luată în robie, pe fiii lui răpiţi de fiare sălbatice, iar pe sine ajuns la mare sărăcie şi înstrăinare. Şi a trăit, astfel, ca paznic la ţarinele oamenilor, cincisprezece ani, într-un sat din Egipt în sărăcie şi smerenie, ca Însuşi Domnul. În vremea aceea, purtând război cu alte popoare, romanii au fost înfrânţi. Împăratul Traian şi-a adus aminte de Plachida, viteazul căpitan, şi a pus să-l caute. Şi l-a aflat în satul unde era. Pe drumul spre Roma, a aflat, apoi, şi pe soţia şi pe copiii săi. Şi l-a chemat împăratul şi iarăşi, după biruinţă, şi-a luat cinstea cea dintâi. Deci, murind Traian şi venind la tron tiranul Adrian(117-138), Eustatie a avut din nou parte de suferinţă. Chemat să intre în templu, să aducă jertfă idolilor, cu toată familia, şi Eustatie nevrând a se supune, împăratul a poruncit ca Eustatie şi familia sa să fie daţi la fiare; dar sălbăticiunile nici nu se atingeau măcar de dânşii. Atunci, împăratul i-a osândit la moarte, prin arderea de vii, într-un bou de aramă, înroşit în foc. Şi aşa îşi primiră sfârşitul.

Întru aceastã zi, cuvânt despre un preot, pe care l-a oprit episcopul de a sluji

      Ne spunea nouă Filon, robul lui Hristos, că, de demult, pe vremea prigonirii creştinilor, un oarecare episcop a oprit pe un preot de la slujbă, dintr-o anumită pricină. Deci, s-a dus preotul acela în altă parte pentru nişte trebuinţe şi acolo l-au prins păgânii şi, mult chinuindu-l, nu s-a lepădat de Hristos şi i-au tăiat capul şi s-a făcut mucenic al lui Hristos. Iar, după puţină vreme, a încetat gonirea şi stăpânul cetăţii aceleia, văzând minunile Sfântului Mucenic, i-a zidit o biserică şi, luând moaştele lui, le-a aşezat în raclă şi le-a pus pe ele înăuntru, în altarul bisericii. Deci a chemat tot poporul şi pe episcop, vrând să facă sfinţirea bisericii. Şi, în vremea când preotul vroia să facă începutul slujbei de seară, s-a mişcat racla şi a ieşit afară din biserică, nedusă de nimeni şi o frică şi o mirare i-a cuprins pe toţi cei ce erau în biserică. Iar poporul a adus funii şi a tras racla în biserică, la locul ei. Apoi, a doua oară, când episcopul a dat pace, iarăşi racla a ieşit îndată din biserică. Iar domnul acela, văzând aceasta, s-a temut şi a început, smerindu-se foarte, a se plânge către Dumnezeu, zicând: "Pentru păcatele mele, nu voieşte Sfântul să locuiască în biserică". Asemenea şi tot poporul plângea, tânguindu-se, privind la această minune. Iar în noaptea ce a sosit, s-a arătat Sfântul Mucenic episcopului, zicându-i: "Pentru ce vă învinuiţi între voi, ca şi când n-aş voi să petrec cu voi în biserică? Ci rogu-te şi te osteneşte să mergi în cetate la episcopul meu, şi-l sileşte pe el, să mă dezlege pe mine de canon, că m-a oprit de la slujbă. Şi de aceea, nu pot sluji cu voi acum în biserică, ci ies afară. Cununa muceniciei am luat-o, însă faţa lui Dumnezeu n-am văzut-o, că întru despărţire sunt. Dar să nu gândeşti că mă vei dezlega tu pe mine, că nu voi putea sluji cu voi, nici faţa lui Hristos a o vedea, pentru că El a zis ierarhilor Săi: "Ori pe câţi veţi lega pe pământ, vor fi legaţi şi în ceruri". Şi aceasta zicând, s-a făcut nevăzut. Iar a doua zi, episcopul a spus aceasta domnului aceluia şi, auzind el acestea de la episcop, s-a mângâiat. Deci, episcopul, luând pe câţiva clerici, s-a dus la episcopul cel numit de Sfântul şi i-a spus lui toate cele despre Sfântul Mucenic. Şi acela, degrabă sculându-se, a mers împreună cu cei ce veniseră. Deci, venind, s-a închinat Sfântului Mucenic şi i-a zis: "Hristos, Cel ce te-a legat pe tine prin smerenia mea, să te dezlege pe tine, acum, prin vărsarea sângelui tău pentru numele Lui. Intră şi să fii cu noi". După aceea, aducând racla în biserică, au săvârşit slujba. Deci, mai mult nu s-a mai mişcat racla de la locul ei şi minuni multe făcea. Drept aceea dar, iubitorilor de Hristos, să cunoaşteţi cât de mare este rânduiala arhierească, pentru că pe câţi îi leagă pe pământ, legaţi vor fi şi în ceruri, şi pe câţi îi dezleagă pe pământ, dezlegaţi vor fi şi în ceruri.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage20Sep.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=21&p2000_imageid=965

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie20.httml

Proloagele din 19 septembrie

  

Luna septembrie în 19 zile: Sfinţii Mucenici 

Trofim, Savatie şi Dorimedont (+278)

     Aceştia au trăit pe când la Roma împărăţea Probus împăratul (276-282), deci pe vremea când încă erau prigoniţi creştinii, iar în Antiohia stăpânea dregătorul Eliodor. Pe când se săvârşea praznicul zeului Apolo, din părţile din afară de cetate, veniră în Antiohia doi oameni neştiuţi, Trofim şi Savatie, creştini dreptcredincioşi şi închinători ai Dumnezeului Celui adevărat. Şi, văzând prăznuirea cea pierzătoare de suflete a păgânilor, n-au voit să intre şi să se veselească cu dânşii, zicând: "Suntem creştini şi nu se cade nouă a veni la ospeţe păgâneşti". 

  

     Acestea auzindu-le Eliodor, îndată a poruncit ostaşilor să-i prindă şi în temniţă să-i despartă unul de altul. Şi, aducând întâi pe Trofim, l-a întrebat pe el de nume, de viaţă şi de credinţă. Mărturisind el cu îndrăzneală credinţa în Hristos, dregătorul s-a umplut de mânie, văzând atâta tărie de credinţă la un tânăr ca dânsul, şi dezbrăcându-l, a poruncit să fie bătut fără milă cu toiege, cât s-a roşit pământul de sângele lui, apoi, cu unelte ascuţite strujindu-i trupul până la oase, l-au aruncat în temniţă. 
  

     A fost adus, apoi, fericitul Savatie, care, după mărturisirea credinţei înaintea dregătorului, a fost spânzurat şi strujit cu unghii de fier atât de mult, încât, pe când îl aduceau înapoi în temniţă, şi-a dat duhul. 
  

     Rămas singur, Trofim a fost trimis să îndure mucenicia în câmpul Sinadelor, din Frigia, la sărbătoarea păgână a dioscurilor. Deci, fiind în temniţă şi aşteptând sărbătoarea, a cunoscut pe un tânăr bărbat creştin, din sfatul cetăţii, care în taină cerceta pe cei răniţi pentru credinţă, în închisoare, Dorimedont cu numele. Dar fapta lui nu s-a putut tăinui multă vreme. Întrebat de crudul dregător al Sinadelor, Dionisie, Dorimedont a mărturisit fără ocol, credinţa lui în Hristos. Deci, nesporind nimic, l-au dat la chinuri. I-au rupt faţa cu unghii de fier, i-au dezrădăcinat dinţii, l-au ars cu foc, iar lui Trofim i-au scos ochii, cu ţepuşe înfocate. La urmă, i-au osândit pe amândoi să-i dea spre mâncare fiarelor, în privelişte, unde era mult popor. Dar o ursoaică, un pardos şi un leu se purtau cu ei ca nişte animale de casă, uitând năravul lor de fiare. Deci, numindu-i fermecători, dregătorul i-a osândit să li se taie capetele cu sabia. Şi aşa, Sfinţii Mucenici Trofim şi Dorimedont, după multe şi amare chinuri, cu ucidere de sabie au murit, iar acum, împreună cu Savatie, în ceruri neîncetat slăvesc pe Preasfânta Treime. Dumnezeului nostru, slavă !

    

 

 

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur, despre mânie

      Îndrăcirea cea din mânie este în acest chip: cu cât mai mult, adică, s-ar certa cineva, cu atât mai multă îndreptăţire îi trebuie. Căci aşa şi focul, când se face mult, atunci mai mult se aprinde; deci să nu adaugi lemne de foc, când vrei ca mai repede să se stingă. Că nu are putere de la sine mânia, dacă n-ar fi altul care să o întărâte. Aşa fac şi corăbierii când se ridică furtună pe mare; atunci nu mai socotesc mărfurile pe care le aruncă. Iar după ce se linişteşte furtuna, îşi aduc aminte de cele ce le-au aruncat şi au multă jale din aceasta. Asemenea, se află şi cei ce se mânie: că furtună cumplită este când mintea lui se tulbură şi rămâne afară de sine şi nu simte ce face, chiar dacă ar grăi şi cuvinte rele. Iar după ce îi trece lui mânia, atunci se gândeşte la cuvintele cele rele, pe care le-a grăit şi îşi cunoaşte paguba, ruşinea şi pierzarea. Că precum stomacul stricat varsă mâncarea, aşa şi gura mâniosului aruncă cuvintele rele. Iar mulţi fac şi în alt fel: la mânie şi la vrajbă sunt grabnici, iar la smerenie sunt lenevoşi. Vei zice: acela care e începătorul certei, aceluia i se cade întâi a se smeri. Dar tu, apucând înainte, să te supui lui, ca să-ţi fie ţie plată de la Dumnezeu. Că, măcar că nu ai făcut tu începutul răului aceluia, fă tu, acum, începutul binelui, căci într-acest chip uneori fac şi doctorii, care umblă pe la cei bolnavi, iar nu bolnavii pe la doctori. Asemenea şi tu să faci fratelui cuprins de boala mâniei: să-i vindeci lui rana mâniei acesteia, prin supunerea ta. Ascultă pe Domnul, Cel ce a zis: "Cui te loveşte peste obrazul stâng, întoarce-i şi pe celălalt" (Matei, 5, 39).

Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric, despre smerenie

      Erau doi fraţi călugări, care, de multă vreme, vieţuiau cu dragoste împreună, amândoi la un loc. Iar vrăjmaşul diavol, pizmuind traiul lor cel bun, a vrut să-i despartă pe ei, unul de altul. Deci, a făcut întrei ei o pricină ca aceasta: fratele cel mic a aprins lumânarea şi a pus-o pe ea la locul ei, iar diavolul, făcând pacoste, a prăvălit lumânarea jos şi s-a stins. Ci fratele cel mai mare, mâniindu-se foarte din aceasta, a lovit cu patimă pe fratele său cu palma peste obraz, iar acesta, cu smerenie, s-a închinat lui până la pământ, zicând: "Iartă-mă frate, că te-am supărat, ci aşteaptă puţintel şi iar o voi aprinde". Dar puterea lui Dumnezeu a pedepsit pe acel diavol până ce s-a făcut ziuă. Iar dacă s-a făcut ziuă, a mers acel diavol în capiştea idolească şi se jeluia mai marelui său, spunându-i lui toată întâmplarea ce a vrut să facă şi ce a făcut acelor călugări şi cum s-a smerit călugărul cel mai mic, celui mai mare şi cum, pentru smerenia aceluia, puterea lui Dumnezeu l-a pedepsit pe el, până la ziuă. Acestea spunându-le, diavolul se jeluia stăpânului său în capiştea idolească, iar slujitorul cel idolesc, întâmplându-se atunci acolo în capişte, a auzit cele ce se jeluia acel drac şi se mira de neputinţa lor. Deci, smerindu-se în inima lui, s-a dus la o mânăstire şi s-a făcut călugăr iscusit şi smerit şi spunea fraţilor, zicând: "Smerenia risipeşte puterea vrăjmaşului, că eu am auzit dracii grăind şi vorbind între dânşii şi zicând: "De vom face tulburare şi vrajbă între călugări şi de se va întoarce unul dintr-înşii şi, smerindu-se, se va închina fratelui său, atunci acela toată puterea noastră risipeşte". Acestea auzind noi, fraţilor, să ne silim să câştigăm smerenia, care risipeşte puterea diavolului şi aşa, Dumnezeul păcii va fi cu noi şi ne va feri pe noi de tot laţul vrăjmaşului. Dumnezeului nostru, slavă în veci ! Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage19Sep.shtml

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie19.htm

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=26&p2000_imageid=1176

Proloagele din 18 septembrie

 

Luna septembrie în 18 zile: pomenirea Preacuviosului Pãrintelui nostru Eumenie, fãcãtorul de minuni, episcopul Gortinei 

     Acest cuvios Părinte, Eumenie, a trăit pe la anii 550-600, călătorind din tânără vârstă pe calea cea strâmtă şi lui Dumnezeu plăcută, pe care mergând, două sarcini grele are omul a lepăda: averea şi poftele trupeşti. Drept aceea, a lepădat Cuviosul averea sa, împărţind-o la săraci, săturând pe cei flămânzi şi îmbrăcând pe cei goi, după cuvântul Domnului către tânărul care-L întrebase, zicându-i: "Vinde averea ta şi dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer" (Matei 19, 21). Deci, pe toate socotindu-le gunoaie, a alergat sprinten să afle şi să urmeze pe Hristos.Tot aşa a lepădat acest Cuvios şi grosimea trupului, supunându-şi poftele sale cu nevoinţele, cu înfrânarea, cu postul, cu rugăciunea, cu privegherea, cu ostenelile şi s-a făcut subţire, ferindu-se de toată plăcerea cea trupească şi de iubirea dulceţilor lumeşti, înfrânându-se de toate acelea care îngraşă trupul, înroşind poftele şi născând patimile. Nu şi-a dat somn ochilor săi, până ce sufletul şi trupul lui, curăţindu-se de patimi, nu s-a făcut locaş Sfântului Duh. Şi aşa, lepădând amândouă sarcinile cele grele, una de avere şi alta a mult pătimaşului trup, s-a făcut lesnicios pentru petrecerea pe calea cea îngustă, care duce la viaţa veşnică. Deci i s-a dat lui şi darul propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu, împodobit cu multă înţelepciune. Iar când viaţa lui cea îmbunătăţită strălucea ca o lumină şi era multora de folos, a fost ales şi ridicat la scaunul de episcop al bisericii din Gortina, unde, luminând ca un soare, păstorea Biserica cu fapta şi cu cuvântul, făcându-se pildă tuturor şi fiind el şi foarte milostiv, că Eumenie milostiv însemnează. Şi i s-a dat lui şi puterea facerii de minuni, încât era tatăl sărmanilor, bogăţie săracilor, dătător celor ce cer, celor ce pătimesc împreună-pătimitor şi preaminunat făcător de minuni. A mers şi la Roma, ca un înalt luminător ce era, mânat de dorinţa de a propovădui Evanghelia, iar de acolo a mers în Tebaida Egiptului. Aici, ajungând pe vreme de secetă în tot ţinutul, cu rugăciunile sale pământul a primit ploaie îmbelşugată. Deci, după o îndelungată propovăduire în acest ţinut, şi aducând multe suflete la lumina credinţei lui Hristos, Sfântul Eumenie îşi sfârşi în Tebaida şirul zilelor sale, mutându-se la Domnul, ca bunul slujitor din Evanghelie. Iar moaştele lui au fost trimise la locul lui de naştere, la Raxos, în Grecia.

 

Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric, despre cãlugarul ce plângea în toate zilele

      Un frate, îmbrăcându-se în chipul călugăresc, a mers şi s-a sălăşuit în muntele Nistriei. Însă era chilia lui aproape de alt frate, şi-l auzea pe el în toate zilele plângându-şi păcatele sale. Deci, după ce multă vreme nu i-au venit şi lui lacrimi, îşi mustra sufletul său, zicând: "Oare nu vei plânge, ticălosule, şi nu te vei tângui? Să mă crezi pe mine, că măcar că nu voieşti, totuşi vei plânge". Şi, luând o vargă, se bătea pe sine peste trupul gol, până ce îi veneau lui lacrimi. Însă, s-a întrebat fratele şi s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate lui, de face bine pedepsindu-se pe sine. Deci, într-o noapte, a văzut în somn pe fratele cel ce locuia aproape, purtând cunună şi stând în ceata Mucenicilor, iar pe un oarecare bărbat privind şi zicând: "Vezi pe bunul Mucenic? Şi tu mântuieşte-te pentru Hristos, ca şi acesta, şi împreună cu Mucenicii te vei încununa".

Întru aceastã zi, cuvânt despre milostenie, cãci cel ce dã sãracului, dã lui Hristos

     Un om oarecare din Constantinopol era foarte milostiv, încât şi pe uliţele cetăţii umblând el, mergea după dânsul mulţime de săraci. Iar el se făcea ca şi când îi gonea şi-i îndepărta, însă punea în mâinile lor milostenie. Şi făcea aceasta, voind să se tăinuiască de oameni. Deci, unul din prietenii lui credincioşi l-a întrebat pe el cum s-a făcut milostiv. Şi i-a spus lui, grăind: "Când eram mic, ca de zece ani, şi am intrat în biserică să mă rog, am văzut pe un bătrân duhovnic, învăţând poporul şi spunându-i despre milostenie: "Cel ce dă săracului pune în înseşi mâinile lui Hristos." Iar eu am auzit şi n-am crezut pe cel ce învăţa, că gândeam: "Eu am auzit că Hristos stă în cer, de-a dreapta Tatălui, deci, cum se află pe pământ, precum învaţă acesta, ca să ia ceea ce se dă săracilor?" Iar acestea gândind eu, m-am dus la casa mea şi am văzut pe un sărac în haine rupte mergând, iar deasupra capului său stătea un chip al Domnului nostru Iisus Hristos. Şi cum mergea săracul acela pe calea sa, iată un om milostiv l-a întâmpinat pe el şi i-a dat lui o pâine. Şi cum a întins mâna acela ce dădea pâinea, iată şi chipul Mântuitorului, care Şi-a întins mâinile Sale spre mâinile lui şi l-a binecuvântat pe acela. Deci aceasta văzând-o, am crezut că acela ce dă săracului, cu adevărat lui Hristos Îi dă. Dar eu încă şi acum văd acelaşi chip, stând deasupra capului săracilor şi pentru aceea sunt cuprins de frică şi fac milostenie după putere, pe cât pot."

Întru aceastã zi, cuvânt despre viaţa ce va sã fie, dintr-ale Fericitului Augustin

      Scrie Fericitul Augustin această istorie, zicând: "Fratele meu Ghenadie, doctorul cel slăvit, s-a deprins din tinereţe a fi milostiv şi mult îndurat către săraci, precum însuşi mi-a povestit. Şi i-a venit lui o îndoială de la urâtorul binelui, vrăjmaşul, gândind: "Oare mai este altă viaţă după moarte?" Şi aşa petrecea întristat. Însă, milostivul Dumnezeu, nevrând să piară lucrătorul faptelor bune, a iconomisit în acest chip: Odată, culcându-se el pe patul său, ca să se odihnească, i s-a arătat în somn un tânăr preafrumos şi i-a zis lui: "Vino după mine!" Şi, mergând după dânsul, l-a dus pe el într-o cetate, unde se auzeau preaminunate cântări. Şi a întrebat pe tânărul care îl purta: "Ce este aceasta?" Şi i-a răspuns lui: "Aceasta este cântarea şi veselia sfinţilor lui Dumnezeu". Şi după aceasta şi-a venit în sine şi s-a deşteptat. Iar vrăjmaşul, iarăşi, îi zicea, prin gând, că acestea sunt nişte năluciri. Deci, culcându-se a doua noapte, întristat, iarăşi i s-a arătat lui acelaşi tânăr şi l-a întrebat: "Oare mă cunoşti?" Iar el a răspuns: "Tare bine te cunosc". Şi l-a întrebat: "Dar unde m-ai văzut?" Şi i-a zis Ghenadie: "Nu de mult te-am văzut, că m-ai dus şi m-ai purtat într-o cetate, unde se auzeau cântări dulci şi veselii". Şi l-a întrebat: "În ce chip m-ai văzut, în somn sau aievea?" Şi i-a răspuns: "În somn". I-a zis tânărul: "Bine ai grăit, că şi acum, în somn mă vezi". Şi a răspuns Ghenadie: "Ştiu, cu adevărat, că şi acum în somn te văd". Deci, l-a întrebat îngerul: "Unde dar este acum trupul tău?" A răspuns: "În cămara mea". L-a întrebat iarăşi: "Au ştii tu că acum ochii tăi sunt închişi şi fără simţire în trupul tău şi nu văd nimic?" I-a răspuns: "Ştiu tare bine". Iar el i-a zis: "Deci dar, cu care ochi mă vezi tu acum şi priveşti la mine?" Ghenadie stătea uimit şi nu ştia ce răspuns să dea. Îngerul a început a-l dojeni şi a-l învăţa, zicând: "Ochii tăi cei trupeşti acum sunt nesimţitori şi nu pot să vadă. Iar aceştia, cu care priveşti la mine, sunt alţi ochi, şi când vei muri, atunci fără ochii cei trupeşti ai să vezi şi ai să vieţuieşti şi toată ştiinţa şi cunoştinţa o să ai. Iată, de acum, să pui început bun şi să nu te mai îndoieşti de viaţa cea de după moarte". Şi, zicând acest cuvânt, îngerul s-a făcu nevăzut, iar el s-a trezit. Şi de atunci până la moartea sa, n-a mai avut nici o îndoială în inima sa."       Iarăşi, asemenea acesteia, ne istoriseşte Sfântul Augustin, zicând: "Am auzit de la Mihail însuşi că i s-a întâmplat a auzi aceasta de la unchiul său, ce se cheamă tot Mihail, care, iubind mult filosofia, se îndeletnicea mult cu învăţăturile lui Platon şi cu alte asemenea filosofii şi câştigase mare prieteşug cu Marsilie, bărbatul cel prea învăţat şi sporit în faptele cele bune. Şi aceştia doi, Mihail unchiul şi Marsilie, de multe ori se îndeletniceau cu vorbe adânci filosofeşti. Iar odată, după obicei, intrând iarăşi în noime adânci filosofeşti şi întrebându-se, Marsilie a dus vorba şi despre viaţa cea fără de sfârşit, ce are să se descopere după mutarea cea de aici. Şi din multa vorbă ce a fost, au venit la atâta neînţelegere, că au dat mâna unul cu altul şi cu jurământ au întărit, că oricare din ei va muri mai înainte, să vie să se arate celui ce a rămas, spre mai bună încredinţare. Şi a mers Marsilie la locul său, în cetatea Florenţa. Şi a trecut vreme îndelungată. Odată, Mihail, îndeletnicindu-se în învăţăturile sale acasă, deodată a auzit o alergare de cal, care a stat lângă uşa lui. Şi s-a auzit glas, strigând: "Mihaile, Mihaile, toate cele vorbite de noi sunt adevărate, adevărate" Şi, sculându-se, Mihail a deschis fereastra şi a văzut pe un bărbat îmbrăcat tot în alb călăre; şi cum l-a văzut Mihail, îndată a întors calul şi se ducea. Şi a început a striga Mihail după dânsul, zicând: "Marsilie, Marsilie". Şi s-a făcut nevăzut. Şi Mihail s-a înfricoşat foarte de aceasta. Si, începând a cerceta cu deamănuntul despre Marsilie, a aflat, că în ziua şi ceasul acela în care i s-a arătat, Marsilie s-a fost mutat către Domnul, în cetatea Florenţa. După aceea, Mihail lăsând deşarta filosofie, s-a îngrijit de viaţa cea veşnică.

Sursa:http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage18Sep.shtml
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie18.html

Proloagele din 17 septembrie

 

Luna septembrie în 17 zile: pomenirea Sfintelor Muceniţe fecioare: Pistis, Elpis şi Agapi şi a maicii lor Sofia (+137)

       Aceste Sfinte Muceniţe au fost din Italia, pe vremea împărăţiei lui Adrian (117-138). Erau fiicele unei văduve sărace, Sofia, şi se numeau: Pistis, care avea 12 ani, Elpis, 10 ani şi Agapi, 9 ani. Toate, împreună, purtau astfel numele celor mai de seamă bunătăţi evanghelice, adică: Credinţa(Pistis), Nădejdea(Elpis) şi Dragostea(Agapi), mărturisind, totodată, atât credinţa lor în Domnul Hristos, cât şi rânduiala lor la viaţă împreună, crescând, în fiecare zi, în rugăciune şi în fapte bune. Deci, s-a aflat că sunt creştine şi au fost chemate la scaunul împărătesc să-şi mărturisească credinţa, iar pe drum, mama lor le povăţuia să nu se lepede de Hristos, chiar cu preţul vieţii lor. Aducând, deci, pe Pistis, iar ea mărturisind pe Hristos, au bătut-o cu toiege şi i-au tăiat sânii cu fier, dar în loc de sânge a curs lapte. După aceea, au întins-o pe un grătar ars în foc şi, rămânând nevătămată, i-au tăiat capul. Veni la rând sora ei, Elips, care, mărturisind şi ea credinţa în Hristos, a fost bătută cu vână de bou, aruncată în foc, spânzurată şi strunjită cu unghii de fier. A fost cufundată, în sfârşit, într-o căldare cu smoală topită şi, prin minune izbăvindu-se, şi-a primit şi ea moartea prin sabie. Aduseră, apoi, pe Agapi care, mărturisind asemenea şi ea pe Hristos, a fost spânzurată cu capul în jos şi, nevătămată rămânând, după toate celelalte chinuri, îi tăiară şi ei capul. Iar maica lor, Sofia, plângând trei zile în urmă pe mormântul lor, şi-a dat şi ea sufletul în mâna Domnului. Dumnezeului nostru slavă!

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre mânie şi pocăinţă

       Un frate oarecare avea necaz asupra altui frate, care, înţelegând că acela are necaz asupra lui, a mers la dânsul, vrând să se smerească, să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul. Deci, bătând el la uşa fratelui, acela n-a vrut nicidecum să-i deschidă şi să-l primească. Iar acesta, dacă a văzut că nu-i deschide, s-a scârbit şi el, şi, mergând la un bătrân, i-a spus lui despre acel frate, jelindu-se că are necaz pe el şi a mers la dânsul să-şi ceară iertăciune şi să se împace cu dânsul, dar nu l-a primit, nici nu i-a deschis lui uşa. Iar bătrânul i-a zis lui: "Caută, fiule, şi ia seama că poate ai vreun gând în inima ta, că tu nu eşti cu nimic vinovat, nici nu i-ai făcut lui vreun rău, ci el a făcut rău şi el este vinovat. Şi, aşa, pe tine însuţi te îndreptăţeşti, iar pe el îl învinovăţeşti. Deci, pentru aceasta, nu-i dă lui Dumnezeu îndemn ca să-ţi deschidă şi să te primească, fiindcă mergi la dânsul nu cu adevărată pocăinţă, ci cu făţărnicie. Deci, mergi şi pune în inima ta, că tu ai greşit şi că tu eşti vinovat, iar pe dânsul dezvinovăţeşte-l şi aşa îi va da lui îndemnare şi umilinţă, ca să se smerească şi să se împace cu tine." Şi i-a spus lui această povestire: "Erau doi oameni mireni, în Egipt în ţinutul Alexandriei şi erau amândoi cu bună cucernicie şi cu viaţă bună. Aceştia, sfătuindu-se amândoi, au lăsat lumea şi s-au călugărit împreună. Şi auzind ei citindu-se cuvântul ce este scris în Sfântă Evanghelie, care zice că unii s-au scopit(castrat) pe sine pentru Împărăţia Cerului, şi râvnind acelui cuvânt, s-au scopit pe sine amândoi. Şi, neştiind ei puterea dumnezeieştii Scripturi, li se părea că mare bunătate au făcut ei cu acea faptă, că s-au scopit pe sine pentru Împărăţia Cerului. Iar arhiepiscopul, auzind de acest lucru al lor, i-a despărţit pe ei de Sfânta Biserică. Iar ei se răzvrăteau asupra arhiepiscopului, zicând că pentru oarecare pizmă şi fără dreptate i-a despărţit pe ei de Biserică şi s-au sfătuit să meargă la arhiepiscopul Ierusalimului, să se jeluiască şi să-şi spună pricina lor şi acela îi va binecuvânta şi-i va împăca, iarăşi, pe ei cu Biserica. Deci au mers la arhiepiscopul Ierusalimului şi au început a se jelui pentru strâmbătatea ce le-a făcut lor arhiepiscopul Alexandriei, de i-a despărţit pe ei de Biserică, şi spunându-i şi pentru care pricină i-a despărţit. Iar arhiepiscopul Ierusalimului, auzind acestea, a zis lor: "Şi eu vă despart pe voi." Iar ei, auzind aceasta, s-au necăjit foarte. Şi, sfătuindu-se, au zis unul către altul: "Să mergem, frate, la arhiepiscopul Antiohiei şi acela văzând supărarea şi strâmbătatea ce tragem, nefiind vinovaţi, îşi va face milă şi ne va primi pe noi." Şi aşa au mers la arhiepiscopul Antiohiei şi i-au spus lui jalba şi pricina lor, iar arhiepiscopul, auzind, a zis lor: "Şi eu vă despart pe voi." Iar ei, în loc de nădejdea ce aveau că-i va bucura acel arhiepiscop, auziră dimpotrivă şi pe acesta, ca şi pe ceilalţi, zicându-le: "Şi eu vă despart pe voi." Şi s-au sfătuit aceia să meargă la Roma, la papă, zicând: "Să mergem, frate, la papă şi el ne va primi pe noi şi ne va da izbândă nouă faţă de toţi ceilalţi." Şi aşa, au plecat, şi au mers la Roma, la papă şi s-au jeluit şi au spus papei toată pricina lor, şi cum toţi arhiepiscopii, necăutându-le dreptatea şi nevinovăţia, i-au despărţit pe ei de Sfânta Biserică, fără de nici o pricină sau vină. Iar papa, auzind acestea, le-a zis lor: "Şi eu vă despart pe voi." Iar ei, auzind şi de la papă tot acelaşi cuvânt pe care l-au auzit de la ceilalţi arhiepiscopi, vorbeau între ei, zicând: "Ce vom face, frate, că aceştia sunt uniţi toţi la un cuvânt, fiindcă ei se adună în soboare, toţi la un loc, şi se sfătuiesc şi se unesc să ţie toţi una şi să fie toţi într-un cuvânt. Ci noi, frate, să mergem la Sfântul Epifanie, arhiepiscopul Ciprului şi să ne jeluim şi să-i spunem lui toată pricina noastră. Şi acela, fiind om sfânt şi prooroc şi cunoscător, ne va cunoaşte supărarea şi nevinovăţia noastră şi necazul ce tragem fără dreptate şi ne va primi pe noi. Şi aşa, ieşind din cetatea Romei, au plecat şi au mers la Cipru. Şi dacă s-au apropiat de cetatea unde era Sfântul Epifanie, Dumnezeu i-a descoperit Sfântului venirea acelor doi călugări şi osteneala şi pricina lor. Iar Sfântul Epifanie, înştiinţându-se despre dânşii, îndată a trimis pe un cleric al său întru întâmpinarea lor, ca să le spună că nici în cetatea lui să nu îndrăznească să intre, că nu-i primeşte pe ei. Iar ei, auzind aceasta, s-au umilit în inimile lor şi s-au smerit pe sine, vorbind unul către altul şi zicând: "Cu adevărat, frate, noi am greşit lui Dumnezeu. Şi pentru ce, dar, umblăm zbuciumându-ne, vrând să ne îndreptăţim noi? Că, iată, aşa precum socoteam noi, toţi fără de dreptate şi fără de nici o vină, unul după altul, ne despărţiră pe noi de Sfânta Biserică. Iar acesta, încă nici n-am mers la dânsul să ne jeluim lui şi să ne spunem pricina noastră, şi nici nu ne-a văzut pe noi, ci, fiind el om sfânt şi prooroc cunoscător, iată că Însuşi Dumnezeu i-a descoperit lui şi i-a arătat venirea noastră la dânsul şi greşeala noastră, pentru care ne-a poruncit nouă nici în cetatea lui să nu intrăm. Pentru aceea, frate, în zadar ne ostenim noi, umblând să ne îndreptăţim, că noi am greşit lui Dumnezeu şi Dumnezeu i-a arătat lui greşelile noastre. Pentru aceea, nu numai că nu ne primeşte pe noi să vedem faţa lui, dar nici în cetate nu ne dă voie să intrăm." Şi aşa au început a se umili şi a plânge şi a se smeri, cunoscându-şi greşeala şi păcatul lor. Iar cunoscătorul de inimi, Dumnezeu, văzându-i pe dânşii că şi-au cunoscut greşeala lor şi că s-au umilit în inimile lor şi se smeresc, căindu-se de păcatul lor, a descoperit şi a arătat iarăşi şi aceasta Sfântului Epifanie, că şi-au cunoscut păcatul şi că se smeresc, căindu-se. Şi i-a poruncit lui să trimită ca să-i cheme şi să-i primească pe ei, că şi-au cunoscut greşeala lor şi că se căiesc. Şi a trimis Sfântul Epifanie la dânşii şi i-a chemat la sine şi, cu multe cuvinte de folos i-a învăţat şi i-a mângâiat pe ei şi i-a primit în Sfânta Biserică şi i-a împărtăşit pe ei cu Sfintele Taine şi a scris pentru dânşii la arhiepiscopul Alexandriei, zicând: "Primeşte, frate, pe fiii tăi, că adevărat, acum, s-au smerit şi s-au pocăit. Şi aşa i-a trimis pe ei la locul lor." Această povestire, spunând-o bătrânul fratelui, i-a zis lui: "Iată fiule, aceasta este adevărata tămăduire a sufletului, ca întru toate lucrurile să ne smerim, defăimându-ne şi ocărându-ne, descoperindu-ne şi vădindu-ne înaintea lui Dumnezeu păcatele noastre, iar nu ale fratelui nostru". Acestea auzindu-le, fratele s-a umilit în inima sa şi a făgăduit că va face după cuvântul bătrânului. S-a dus, iarăşi, cu smerenie la acel frate, care avea necaz pe el, să se roage să-l ierte pe el şi, bătând la uşa chiliei, îndată a auzit şi i-a deschis lui. Şi mai înainte de a se pleca el şi de a-şi cere iertăciune, acela s-a închinat lui cu smerenie, zicând: "Iartă-mă, frate, că te-am scârbit pe tine". Şi aşa, cu dragoste, din tot sufletul, sărutându-se unul cu altul, s-a făcut mare bucurie între dânşii.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage17Sep.shtml

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie17.html

Proloagele din 16 septembrie

 

Luna lui septembrie în 16 zile: Sfânta Mare Muceniţă şi Preaslăvita Eufimia

Această mult slăvită Muceniţă a trăit pe vremea urmaşilor lui Diocleţian (305-312) şi petrecea în rânduiala fecioarelor, îndeletnicindu-se cu duhovniceştile nevoinţe. Deci, a ieşit poruncă de la dregătorul Priscus să se adune tot poporul şi fiecare, după puterea sa, să aducă jertfă lui Ares, zeul Calcedonului. Şi s-a adunat popor mult; iar unii din creştini, nevrând să jertfească idolului, de frica chinurilor se ascundeau pe unde puteau. S-au găsit însă trădători, şi au fost descoperiţi. Printre cei ce n-au primit să jerfească lui Ares a fost şi Sfânta Eufimia, fecioara. Deci, prinzând-o pentru mărturisirea lui Hristos şi dând-o la chinuri cu foc, cu roată şi cu alte măiestrii de chinuri, au dat-o, la urmă, fiarelor sălbatice ca să o mănânce. Dar, măcar că a rămas nevătămată de fiare, Sfânta Eufimia şi-a dat sufletul său către Domnul. Biserica Ortodoxă o cinsteşte ca pe cei mai mari Mucenici. În vechime, erau în Constantinopol patru biserici ridicate în cinstea ei. Cea mai vestită a fost însă cea din Calcedon, în care s-a şi ţinut cel de-al patrulea Sinod a toată lumea, împotriva rătăcirii lui Eutihie, la anul 451. Părinţii de la Calcedon socoteau că izbânda hotărârilor soborului, se datora, în bună parte, mijlocitorilor Sfintei Eufimia. Dumnezeului nostru slavă!

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre Dorotei pustnicul

      Un frate, spunea fraţilor lucruri folositoare despre egumenul Dorotei, părintele său, că era el foarte ostenitor şi aspru vieţuia, şaizeci de ani având în peşteră; în toate zilele, pe zăduf, întru amiază-zi aduna pietre în pustie şi totdeauna făcea cu ele chilii şi le da celor ce nu-şi puteau zidi. Iar eu - a spus fratele - am zis lui odată: "Ce faci părinte, la nişte bătrâneţi ca acestea, muncindu-ţi trupul prin zăduful cel cumplit?" Şi mi-a răspuns mie, zicând: "Ca să nu mă muncească el pe mine, îl muncesc eu pe el". Şi mânca, cu măsură, în toate zilele, pâine uscată şi mărunte verdeţuri de salată, încă şi apa o bea cu măsură. Iar Dumnezeu îmi este martor că nu l-am văzut pe el întinzându-şi picioarele, nici dormind pe rogojină, nici pe pat. Ci în toată noaptea, şezând, împletea coşniţe de smicele de finic şi din ele îşi cumpăra hrana. Însă, cugetând eu că numai în vremea mea vieţuieşte atât de aspru şi vrând a afla, am întrebat pe mulţi ucenici de-ai lui, cu dinadinsul: "Aşa, oare, mereu i-a fost lui viaţa aspră?" Iar cei ce vieţuiau deosebi, îndreptându-şi bunele obiceiuri, mi-au spus că din tinereţe a avut acest fel de viaţă. Că niciodată n-a dormit după obicei, fără numai când lucra şi mânca închizându-şi uneori ochii; de vreme ce, de multe ori şi pâinea îi cădea din gura lui, în vremea mâncării. Deci l-am silit noi odinioară pe dânsul, să se odihnească puţin pe rogojină, iar el, cam cu jale, ne-a grăit nouă: "De veţi învinge pe înger să adoarmă, apoi şi pe mine mă veţi face să mă culc".

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, cum se cade a asculta la citirea sfintelor cărţi, cu ce nevoinţă a citi şi a lua aminte

      Zis-a fericitul Ioan Gură de Aur: "Când vei şedea tu la citirea dumnezeieştilor cuvinte, mai întâi să te rogi lui Dumnezeu, ca să-ţi deschidă ochii inimii. Ca nu numai să citeşti cele scrise, ci ca să le şi faci, ca nu spre păcat să citeşti cuvintele şi vieţile sfinţilor. Şi iarăşi, când vei citi cu multă sârguinţă, să citeşti cuvintele, cu dinadinsul şi cu toată inima şi să nu te grăbeşti numai a întoarce filele. De-ţi este ţie de trebuinţă, nu te lenevi, ci şi de două ori şi de trei ori să citeşti cuvintele şi chiar de mai multe ori, ca să înţelegi puterea lor. Iar când vei voi să citeşti sau să asculţi pe altul ce citeşte, apoi să te rogi lui Dumnezeu, aşa zicând: "Doamne Iisus Hristoase, deschide-mi mie ochii inimii, ca să ascult cuvântul Tău şi să-l înţeleg pe el şi să fac voia Ta, că străin sunt eu pe pământ. Să nu ascunzi de mine poruncile Tale, ci să-mi descoperi ochii, ca să văd minunile din Legea Ta. Arată-mi mie cele nearătate şi cele ascunse ale Înţelepciunii Tale. Spre Tine nădăjduiesc, Dumnezeul meu, ca să-mi luminezi mintea şi gândul, cu lumina înţelegerii Tale, ca nu numai să citesc cele scrise, ci să le şi fac. Ca nu spre păcat să citesc vieţile şi cuvintele sfinţilor, ci spre înnoire şi spre luminare, spre sfinţire, spre mântuirea sufletului şi spre moştenirea vieţii veşnice. Că Tu eşti luminarea celor ce zac întru întuneric şi de la Tine este toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit".

 Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre Filarghie, monahul

      A fost un oarecare monah, Filarghie cu numele, care vieţuia în Ierusalim, lucrând lucruri de mână şi din osteneala sa îşi mânca pâinea sa. Iar odată, şezând el în târg îşi vindea lucrul său; şi oarecine şi-a uitat o pungă ce avea o mie de galbeni şi a aflat-o bătrânul. Deci a stat pe locul său, zicând: "Se cade celuia ce a pierdut-o să vie să-şi ia al său şi punga să-şi primească". Şi îndată a venit cel ce o uitase, plângând. Deci, primindu-l pe el bătrânul, i-a dat-o lui. Iar acela îl ţinea pe el, vrând să-i dea lui o parte oarecare, iar bătrânul nici nu se uita. Atunci a început a striga cel ce o pierduse: "Veniţi de vedeţi pe omul lui Dumnezeu, ce fel de faptă face acesta". Însă bătrânul, furişându-se, a fugit pe ascuns şi a ieşit din cetate, ca să nu fie cunoscut. Iar aceasta a făcut-o, ca să nu fie cinstit.

Alt cuvânt asemenea, dintru ale Fericitului Augustin

      În Mediolan (oraşul Milano, din Italia) era un şcolar cu frica lui Dumnezeu, care a găsit două sute de galbeni. Şi îndată a făcut ştiut pe la biserici, prin târg, că, cine a pierdut acei galbeni, să-i caute în cutare loc. Deci, venind păgubaşul, după semnele ce a arătat, i-a dat lui galbenii. El însă voia să-i mulţumească şi i-a dat lui douăzeci de galbeni, bucuros că i-a găsit, iar şcolarul nu voia să-i primească. I-a dat atunci zece galbeni, şi tot n-a voit să-i primească şi îi punea în mână cinci galbeni şi nu i-a luat. Atunci, cel cu galbenii, i-a aruncat toţi banii înainte, zicând cu mânie: "Dacă nu voieşti să-i iei, apoi, ia-i pe toţi, că eu nimic nu am păgubit". Şi fiindu-i jale şcolarului de el, a luat puţin din bani şi îndată i-a dat săracilor. Fericitul Augustin din Iopia zicea către popor: "Vedeţi ce fel de sfadă sfântă, vedeţi ce soi de binecuvântată împotrivire...".

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage16Sep.shtml

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie16.htm

Proloagele din 15 septembrie

 

Luna septembrie în 15 zile întru această zi, pomenirea celui între Sfinţi Părintelui nostru Iosif cel Nou, mitropolitul Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorul de minuni

       Acest fericit părinte era din pământul Dalmaţiei, născut la anul 1568 în oraşul Raguza, unde părinţii săi Ioan şi Ecaterina, vlahi sau aromâni, se îndeletniceau cu negoţul pe mare fiind cunoscuţi de toţi locuitorii acelei părţi ca oameni cu frica lui Dumnezeu. Murindu-i tatăl, înecat cu corabia în apele Mării Adriatice, tânărul Iacob, cum se numea în mirenie, s-a mutat împreună cu maica sa în Ohrida unde a şi învăţat carte mai multă vreme la Mănăstirea Maicii Domnului din acea cetate. Dorind să-şi închine viaţa Domnului, a plecat apoi la Sfântul Munte al Athosului, intrând în Mănăstirea Pantocratorului, unde s-a călugărit luând numele de Iosif. Până la vârsta patriarhală de 82 de ani a petrecut între vieţuitorii Sfântului Munte, făcându-se pildă de adevărată trăire întru Hristos. În vremea aceea surpându-se stăpânirea creştinească din părţile Banatului, odată cu venirea turcilor, Domnul n-a lăsat fără mângâiere şi întărire pe credincioşii acestor meleaguri; ci din Sfântul Munte le-a hărăzit cârmuitor duhovnicesc pe vlădica Iosif, care prin alegerea şi trimiterea sa de către Patriarhia Ţarigradului trebuia să împodobească scaunul mitropolitan al Timişoarei. Deşi la vârstă înaintată, n-a precupeţit osteneala purcederii la calea lungă ce-l ducea spre păstoriţii săi, care-l aşteptau ca pe un sfânt ales al lui Dumnezeu, al cărui dar al facerii de minuni în tot locul era vestit. Noul mitropolit a fost înscăunat la 20 iulie 1650, din acea zi cercetând cu o râvnă deosebită întregul ţinut pus sub oblăduirea sa duhovnicească, îndrumând lucrarea preoţilor, înviorând viaţa credincioşilor, reînnoind bisericile şi mănăstirile sau zidind altele noi, după trebuinţă.

 Pretutindeni pe unde a trecut, neputinţa se vindeca, viaţa se înnoia, credinţa se întărea, nădejdea creştea. Ostenindu-se ca un viteaz s-a arătat biruitor în vâltoarea luptelor cu greutăţile, mâna Domnului fiind cu el în toată vremea, ridicându-l mărturie tare şi pavăză neînfrânată dreptei credinţe şi arătându-l strălucit prin faceri de bine, prin săvârşirea de minuni şi prin neabătuta dragoste faţă de toţi oamenii. La 1653, în al optzeci şi cincilea an al vieţii sale, s-a retras la sfânta Mânăstire a Partoşului, nu departe de cetatea Timişoarei, şi aici a mai vieţuit încă trei ani în rugăciune, post, faceri de bine şi tămăduiri. Iar la praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul mântuirii 1656 s-a mutat către Domnul fiind îngropat în biserica mănăstirii. Mormântul său a devenit de atunci loc de cinstire şi de rugăciune pentru credincioşii de pretutindeni. Mai apoi însă găsindu-se cu dreptate ca sfintele sale moaşte să se aşeze în chiar oraşul în care a păstorit, spre mai mare cinstire şi împlinirea cererilor de folos ale smeriţilor rugători, au fost strămutate cu mare alai în catedrala mitropolitană din Timişoara în anul 1956, la trei sute de ani de la moartea sa. Şi a lucrat sfântul şi după moarte tot felul de minuni, întru slava adevăratului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. 

Tot întru această zi pătimirea Sfântului,

Marelui Mucenic Nichita

      Acest Sfânt Nichita a trăit pe vremea împăraţilor din neamul marelui Constantin şi, îndeosebi, pe vremea lui Valens(364-378). S-a născut şi a crescut în Dacia lui Traian, de pe malul stâng la Dunării, ţară pe care, pe acele vremuri, o stăpâneau goţii. Sfântul a fost învăţat şi botezat în legea creştinilor de fericitul Teofil, episcopul goţilor, care a fost şi la întâiul Sinod din Niceea, din 325, întărind dogmele sfintei credinţe. Pe vremea sa, poporul goţilor era condus de doi regi: Atanaric, care domnea asupra celor din răsăritul Goţiei şi era un rege barbar şi păgân, purtând o ură de moarte creştinilor şi Fridigern, care stăpânea asupra celor din apusul ţării, fiind creştin cu credinţa. Însă Sfântul Nichita trăia sub stăpânirea lui Atanaric. Deci, în anul 370, Atanaric porni o prigoană grozavă împotriva creştinilor. El hotărî să poarte un idol, într-o căruţă, în toate locurile unde unde se aflau creştini şi porunci să fie omorâţi toţi, care nu vor să se închine la idol. Şi ardeau pe creştini prin casele lor şi prin bisericile unde se adunau la rugăciune. Iar Sfântul ajuta în ascuns, din toate puterile sale, pe creştini, ascunzând pe unii, hrănind pe alţii, îmbărbătând pe toţi. Multă vreme, însă, n-a scăpat nici el de furia sângerosului rege. Deci, aflând Atanaric de faptele creştineşti ale Sfântului, porunci să fie prins şi pus la chinuri. Şi, nevrând el a se lepăda de Hristos, pentru a urma păgânătatea barbarilor, fericitul a fost ars de viu şi aşa, prin foc, s-a săvârşit. Iar trupul lui a fost strămutat în Cilicia şi acolo înmormântat cu mare cinste. Dumnezeului nostru slavă !

Întru aceeaşi zi, cuvânt din Limonar, despre gânduri

      Un frate locuia în pustie şi era muncit de dracul desfrânării. Şi a venit la părintele Pahon, spunându-i lui războiul. Iar el, răspunzând i-a zis: "Nu te mira de lucrul acesta, că nu-l pătimeşti din lenevire. Că mărturiseşte ţie şi locul şi lipsa celor pentru trebuinţa trupească, că nu sunt aici vorbe muiereşti. Ci, mai vârtos, din fapta bună ţi se întâmplă ţie vrăjmăşia. Că din cauza ostenelii este războiul desfrânării. Că, uneori trupul nostru se sălbăticeşte din traiul cel bun, iar, alteori, patima năvăleşte asupra noastră prin gânduri, iar, alteori, însuşi dracul, din zavistie, ne face războiul. Că eu, de multe ori, luând seama, m-am aflat în unele ca acestea. Că, iată, mă vezi pe mine om bătrân, având patruzeci de ani de chilie şi îngrijindu-mă de a mea mântuire, şi atât de bătrân fiind şi până în ziua de astăzi îmi face mie război".

Învăţătură a Preacuviosului, Părintelui nostru Efrem Sirul,

că nu se cade a ne jura, nici a grăi de rău

        A zis Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: "Aţi auzit, că s-a zis celor de demult: să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale". Eu însă vă spun vouă: să nu juraţi nicidecum, nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici în Ierusalim, fiindcă este cetatea marelui Împărat, nici pe capul tău, să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este (Matei, 5, 33-37). Şi cum îndrăznim noi a călca poruncile Celui ce ne-a făcut pe noi? După cel ce zice: "Până la cer ridică gura lor şi cu limba lor străbat pământul" (Ps. 72,9). Şi îndrăzneşti a-ţi deschide gura ta fără de frică şi a slobozi cuvinte de jurământ şi de defăimare la cer şi nu ai teamă că secera cea de văpaie, pe care a văzut-o Proorocul, s-ar putea sălăşui în casa ta, până când te va pierde din cele de sub cer, că îndrăzneşti a-ţi deschide împotriva Atotputernicului Dumnezeu, către Care îngerii, arhanghelii, heruvimii şi serafimii nu îndrăznesc a căuta, căci cu frică şi cu cutremur mare, stau înaintea Lui, lăudând numele Lui Cel înfricoşător şi preaslăvit şi cu totul vrednic de cinstit. Precum este scris: "Îndrăzneţii, îngâmfaţii, ei nu se cutremură să hulească măririle (din cer), pe când îngerii, deşi sunt mai mari în tărie şi putere, nu aduc în faţa Domnului judecata defăimătoare împotriva lor. Aceştia însă, ca nişte dobitoace fără de minte, din fire făcute să fie prinse şi nimicite, hulind cele ce nu cunosc, vor pieri în stricăciunea lor" (II Petru, 2, 10-12). Iar tu, om fiind, nu te cunoşti pe tine; sau ţi se pare că aceasta îţi face îndreptăţire; Nu, zic ţie. Ci întru pieire şi pierzanie îţi va ieşi ţie lucrul acesta, că şi sufletele altora le întinezi, ajutător făcându-te satanei. Că, zice Apostolul: "Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea, cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti" (Col.3, 16). Iar tu, în locul acestora, lucruri împotrivă înveţi: defăimări şi jurăminte. Şi te faci pe tine, şi pe cei ce urmează nebunia ta, fii ai gheenei. Că gura pe care Dumnezeu a zidit-o pentru preaslăvirea Sa, tu pe aceasta cu defăimări ai umplut-o. Deci, încetează, omule, ca nu cumva însuşi cuvântul cu care defăimezi pe Dumnezeu să se facă văpaie în gura ta şi să-ţi ardă limba. Că oamenii, dacă se ceartă unii cu alţii, după ce se împacă, se ruşinează a se privi în faţă; cum tu, care azi stai în lume, iar mâine vei sta înaintea înfricoşătorului divan, cum îndrăzneşti unele ca acestea a zice? Nu te temi, că s-ar putea să se pogoare foc din cer şi să te mistuiască pe tine, când deschizi gura împotriva Atotţiitorului? Nici nu pui în mintea ta, că s-ar putea să se desfacă năpraznic pământul sub picioarele tale şi să te înghită? Nu te înşela, omule, este cu neputinţă a scăpa din mâinile Celui ce ne-a zidit.Ascultă pe cel ce zice: "Cei care defaimă vor da seamă înaintea lui Dumnezeu, Care va judeca viii şi morţii. Până când întărâtăm pe Cela ce atâtea bunătăţi ne-a dat nouă, Care, luând tină din pământ, a zidit pe om şi a suflat întru el Duh de viaţă, Care a şi supus toate sub picioarele Lui, Care ne cearcă şi ne miluieşte, Cela ce şi pe Unul născut Fiul Său l-a dat pentru viaţa tuturor ! Iar noi, în locul facerilor Lui de bine, spini şi mărăcini Îi aducem, al căror sfârşit este arderea. Întoarce-te dar, de acum înainte, la iubitorul de oameni şi nepomenitorul de rău Dumnezeu, cerând pază gurii tale şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor tale. Că văd pe Proorocul cât de înfricoşat şi de cutremurat strigă, vorbind cu Dumnezeu, prin curata rugăciune, zicând: "Doamne, auzit-am de faima Ta şi m-am cutremurat de punerile Tale la cale, Dumnezeule". Şi iarăşi: "Auzit-am de aceasta şi lăuntrul meu s-a zbuciumat la glasul Tău, tremurat-au buzele mele; putreziciunea a cuprins oasele mele şi picioarele mele au şovăit" (Avacum, 3,2,16). Iar, dacă rămânem defăimând pe Dreptul Judecător, să ascultăm pe Apostolul, care zice: "Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va da fiecăruia după faptele lui". (Rom,2,4-6). Drept aceea şi în alt loc zice: "Dacă greşind, va greşi omul către om, se vor ruga pentru dânsul către Domnul. Iar dacă Domnului vom greşi, cum ne vom mai ruga Lui?" Deci să ne pocăim, fraţilor. Până când amărâm pe Cel ce ne-a făcut pe noi? Dacă vom pierde limanul, unde ne vom mântui în vreme de furtună şi de vifor?Dacă pe Domnul vom întărâta, către cine vom scăpa în ceasul necazului şi al nevoii? Eu, fraţilor, acestea am scris vouă, nu ca unul ce arată cu fapta adevărul, ci ca un frate sfătuindu-vă. Că de nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puţin de nu s-ar fi sălăşluit în iad sufletul meu. Pentru aceea şi pe voi vă rog, eu, cel ticălos între oameni, să vă rugaţi pentru mine către Domnul, ca să şteargă mulţimea păcatelor mele, mai înainte de sfârşit, ca să nu fiu ruşinat în aşteptarea mea. Şi în ceasul morţii să caute spre mine, după mulţimea îndurărilor Sale. Şi, prin îngeri credincioşi şi de lumină purtători, să povăţuiască păcătosul meu suflet şi, împreună cu ale voastre, în locaşul drepţilor să-l odihnească. Că ce fel de frică şi de cutremur nu are sufletul în ceasul acela? Căci, dacă acela ce se duce într-o ţară depărtată, stă şi se minunează, văzând popor străin şi de altă limbă, pământ pe care niciodată nu l-a văzut, apoi, în ce fel de frică ne este sufletul, când se mută din lumea aceasta în ceea ce va fi să fie, văzând atunci cele ce niciodată nu le-a văzut? Deci, să ne îngrijim de cele de acolo, iubiţilor, cu tot sufletul şi inima. Să slujim lui Dumnezeu cu toată tăria noastră. Să păzim poruncile Lui cu toată puterea. Să iubim înfricoşătorul şi preacinstitul Numele Lui, iar pe aproapele, ca pe noi înşine, ca să ne învrednicim a auzi binecuvântatul glas; "Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă, de la întemeierea lumii". (Matei, 25, 34). Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce ne umple pe noi de binecuvântarea Sa, că întru toţi vecii este mila Lui. Amin.

Sursa: http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage15Sep.shtml http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=26&p2000_imageid=1172 http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie15