Luna septembrie în 28 de zile: pomenirea Preacuviosului
Pãrintelui nostru Hariton Mãrturisitorul.
Acesta a trăit pe vremea împăratului Aurelian(270-275), fiind din cetatea Iconiei şi din ţara Licaoniei, unde Sfântul strălucea în dreaptă credinţă, ca cel mai bun între creştini. Deci, fiind adus înaintea judecătorului şi mărturisind cu îndrăzneală că zeii păgânilor sunt diavoli, iar Hristos este Dumnezeu, a fost bătut de patru slujitori, fără cruţare; şi atât l-au bătut, încât carnea cădea de pe oase, iar sângele se vărsa ca un râu. Şi, văzând că era de-abia viu, încetară de a-l mai bate şi, temându-se că degrabă va muri, l-au dus la temniţă, că abia sufla. Şi l-a întărit Dumnezeu şi l-a făcut sănătos. Deci, a doua oară l-au scos la judecată. Iar el, aceleaşi mărturisind, cu şi mai mare mânie s-a pornit judecătorul, poruncind să-i ardă trupul cu făclii şi l-au fript ca pe nişte carne de mâncare. Şi, iarăşi, în temniţă îl aruncară. Deci, murind Aurelian împăratul şi prigonirile încetând, se vesti poruncă pretutindeni, ca toţi creştinii să fie slobozi. Şi era mare bucurie între creştini. Atunci, a fost slobozit sănătos şi Sfântul Hariton. Însă ostaşul lui Hristos cel însemnat cu răni, s-a lepădat de lume şi, alegând calea cea aspră, s-a făcut pustnic. Şi, mergând odată pe cale, fiind aproape de Ierusalim, a căzut în mâinile tâlharilor, care, neavând ce să ia de la dânsul, l-au luat pe el, cu gândul să ia un preţ bun, vânzându-l ca rob, şi l-au dus la peştera lor. Dar el s-a izbăvit de ei, într-un chip ca acesta: un şarpe veninos, venind şi intrând în vasul în care aveau tâlharii vin, şi-a vărsat otravă în vin, din care, bând tâlharii, toţi au murit. Iar Sfântul, făcând peştera biserică, a strâns acolo mulţime de călugări şi cu aurul găsit la tâlhari a făcut o mânăstire şi îi învăţa pe fraţi calea cea mântuitoare a muncii şi a rugăciunii. Şi aşa a întemeiat el trei mânăstiri, păşind din pustie, în mai mare pustie. Şi mulţi credincioşi veneau la dânsul să-i povăţuiască să ia binecuvântare, deprinzând de la el curata vieţuire creştinească şi necurmata slujire a lui Hristos. Deci, scoţând dintr-o piatră uscată izvor de apă şi arătându-se tămăduitor a tot felul de boli, la adânci bătrâneţi a adormit în Domnul. Dumnezeului nostru, slavă !
Întru aceastã zi, cuvânt despre pilda cea numită a trupului omenesc
şi a sufletului şi despre Învierea morţilor.
Un oarecare om de bun neam a sădit vie şi a îngrădit-o pe ea cu gard. Şi, ducându-se la casa tatălui său, a zis: "Pe cine voi face străjer la moştenirea mea? Că, de voi lăsa înaintestătători dintre ai mei, apoi, îmi vor pierde osteneala. Însă aşa voi face: voi pune lângă poartă un orb şi un olog şi, de va voi cineva din vrăjmaşii mei să-mi fure via mea, orbul va auzi, iar ologul va vedea. Sau dacă dintre aceştia doi, ar voi vreunul să o fure, ologul, adică, nu are picioare ca să meargă acolo, iar orbul, de va şi merge, apoi în prăpastie va cădea". Şi i-a pus pe ei lângă poartă şi s-a dus. Iar după ce au stat ei multă vreme, a zis orbul ologului: "Oare ce este această bună mirosire, ce se învăluieşte pe dinafară de poartă?" A răspuns ologul: "Multe bunătăţi ale stăpânului nostru sunt înlăuntru, al căror gust este negrăit. Ci, de vreme ce stăpânul este mai înţelept decât noi, pentru aceea te-a pus pe tine orb, iar pe mine olog şi nu putem nicidecum să mergem la acele bunătăţi şi să ne săturăm". A răspuns orbul ologului, zicând: "Pentru ce nu mi-ai spus mie de aceasta mai înainte, că n-am fi rămas numai cu dorinţa şi cu lipsa? Că măcar că eu sunt orb, însă picioare am şi puternic sunt ca să te port pe tine; ia coşniţa şi te aşează în spatele meu şi eu te voi duce pe tine, iar tu să-mi spui mie calea şi toate bunătăţile stăpânului nostru le vom culege. Iar când va veni stăpânul nostru, vom ascunde de dânsul lucrul nostru. Că de mă va întreba pe mine, eu voi zice: "Tu ştii că eu sunt orb." Sau de te va întreba pe tine şi tu să zici: "Eu sunt olog." Şi aşa, mult mai înţelepţi vom fi decât stăpânul nostru". Deci, şezând ologul deasupra orbului şi mergând, au furat poamele domnului lor. Iar, după o vreme, a venit stăpânul viei aceleia şi, văzând-o pe ea furată, a poruncit să aducă pe orb şi i-a zis: "Au nu te-am făcut pe tine bun străjer la via mea, apoi, pentru ce ai furat-o pe ea?" A răspuns orbul: "Stăpâne, tu ştii că eu sunt orb, că chiar de aş fi voit, însă nu văd pe unde să merg, ci a furat-o ologul, nu eu". Atunci a poruncit domnul să păzească pe orb, până ce va veni ologul şi, venind, au şi început singuri a se sfădi ei. Ologul, adică, zicea orbului: "De nu m-ai fi purtat tu pe mine, n-aş fi putut merge nicidecum, de vreme ce eu sunt olog". Iar orbul zicea: "De nu mi-ai fi arătat tu calea, cum aş fi mers eu acolo?" Atunci domnul, şezând la judecată, a început a-i judeca pe ei. Şi le-a zis lor: "Precum aţi furat, aşa să stea ologul pe orb". Deci, şezând ologul pe orb, a poruncit să-i bată pe ei fără de nici o milă. Să înţelegeţi puterea pildei acesteia: Omul cel de bun neam este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar via este pământul şi lumea aceasta. Iar gardul, Legea şi poruncile. Slugile, care sunt cu dânsul, sunt Îngerii. Ologul este trupul omenesc, iar orbul este sufletul. Că au fost puşi lângă poartă, arată că adică i-a dat omului în stăpânire toate cele pământeşti. Iar, călcând ei poruncile lui Dumnezeu, pentru aceea cu moarte s-au osândit. Iar când va veni să înnoiască pământul şi să învieze morţii, precum grăieşte Pavel, atunci toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor învia, şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, întru învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea osândirii. Că atunci sufletele, iarăşi, vor intra în trupuri şi vor lua răsplătire după fapte. Şi se vor trimite păcătoşii întru întunericul cel mai dinafară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, iar drepţii întru viaţa veşnică. Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu