Proloagele din 17 septembrie

 

Luna septembrie în 17 zile: pomenirea Sfintelor Muceniţe fecioare: Pistis, Elpis şi Agapi şi a maicii lor Sofia (+137)

       Aceste Sfinte Muceniţe au fost din Italia, pe vremea împărăţiei lui Adrian (117-138). Erau fiicele unei văduve sărace, Sofia, şi se numeau: Pistis, care avea 12 ani, Elpis, 10 ani şi Agapi, 9 ani. Toate, împreună, purtau astfel numele celor mai de seamă bunătăţi evanghelice, adică: Credinţa(Pistis), Nădejdea(Elpis) şi Dragostea(Agapi), mărturisind, totodată, atât credinţa lor în Domnul Hristos, cât şi rânduiala lor la viaţă împreună, crescând, în fiecare zi, în rugăciune şi în fapte bune. Deci, s-a aflat că sunt creştine şi au fost chemate la scaunul împărătesc să-şi mărturisească credinţa, iar pe drum, mama lor le povăţuia să nu se lepede de Hristos, chiar cu preţul vieţii lor. Aducând, deci, pe Pistis, iar ea mărturisind pe Hristos, au bătut-o cu toiege şi i-au tăiat sânii cu fier, dar în loc de sânge a curs lapte. După aceea, au întins-o pe un grătar ars în foc şi, rămânând nevătămată, i-au tăiat capul. Veni la rând sora ei, Elips, care, mărturisind şi ea credinţa în Hristos, a fost bătută cu vână de bou, aruncată în foc, spânzurată şi strunjită cu unghii de fier. A fost cufundată, în sfârşit, într-o căldare cu smoală topită şi, prin minune izbăvindu-se, şi-a primit şi ea moartea prin sabie. Aduseră, apoi, pe Agapi care, mărturisind asemenea şi ea pe Hristos, a fost spânzurată cu capul în jos şi, nevătămată rămânând, după toate celelalte chinuri, îi tăiară şi ei capul. Iar maica lor, Sofia, plângând trei zile în urmă pe mormântul lor, şi-a dat şi ea sufletul în mâna Domnului. Dumnezeului nostru slavă!

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre mânie şi pocăinţă

       Un frate oarecare avea necaz asupra altui frate, care, înţelegând că acela are necaz asupra lui, a mers la dânsul, vrând să se smerească, să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul. Deci, bătând el la uşa fratelui, acela n-a vrut nicidecum să-i deschidă şi să-l primească. Iar acesta, dacă a văzut că nu-i deschide, s-a scârbit şi el, şi, mergând la un bătrân, i-a spus lui despre acel frate, jelindu-se că are necaz pe el şi a mers la dânsul să-şi ceară iertăciune şi să se împace cu dânsul, dar nu l-a primit, nici nu i-a deschis lui uşa. Iar bătrânul i-a zis lui: "Caută, fiule, şi ia seama că poate ai vreun gând în inima ta, că tu nu eşti cu nimic vinovat, nici nu i-ai făcut lui vreun rău, ci el a făcut rău şi el este vinovat. Şi, aşa, pe tine însuţi te îndreptăţeşti, iar pe el îl învinovăţeşti. Deci, pentru aceasta, nu-i dă lui Dumnezeu îndemn ca să-ţi deschidă şi să te primească, fiindcă mergi la dânsul nu cu adevărată pocăinţă, ci cu făţărnicie. Deci, mergi şi pune în inima ta, că tu ai greşit şi că tu eşti vinovat, iar pe dânsul dezvinovăţeşte-l şi aşa îi va da lui îndemnare şi umilinţă, ca să se smerească şi să se împace cu tine." Şi i-a spus lui această povestire: "Erau doi oameni mireni, în Egipt în ţinutul Alexandriei şi erau amândoi cu bună cucernicie şi cu viaţă bună. Aceştia, sfătuindu-se amândoi, au lăsat lumea şi s-au călugărit împreună. Şi auzind ei citindu-se cuvântul ce este scris în Sfântă Evanghelie, care zice că unii s-au scopit(castrat) pe sine pentru Împărăţia Cerului, şi râvnind acelui cuvânt, s-au scopit pe sine amândoi. Şi, neştiind ei puterea dumnezeieştii Scripturi, li se părea că mare bunătate au făcut ei cu acea faptă, că s-au scopit pe sine pentru Împărăţia Cerului. Iar arhiepiscopul, auzind de acest lucru al lor, i-a despărţit pe ei de Sfânta Biserică. Iar ei se răzvrăteau asupra arhiepiscopului, zicând că pentru oarecare pizmă şi fără dreptate i-a despărţit pe ei de Biserică şi s-au sfătuit să meargă la arhiepiscopul Ierusalimului, să se jeluiască şi să-şi spună pricina lor şi acela îi va binecuvânta şi-i va împăca, iarăşi, pe ei cu Biserica. Deci au mers la arhiepiscopul Ierusalimului şi au început a se jelui pentru strâmbătatea ce le-a făcut lor arhiepiscopul Alexandriei, de i-a despărţit pe ei de Biserică, şi spunându-i şi pentru care pricină i-a despărţit. Iar arhiepiscopul Ierusalimului, auzind acestea, a zis lor: "Şi eu vă despart pe voi." Iar ei, auzind aceasta, s-au necăjit foarte. Şi, sfătuindu-se, au zis unul către altul: "Să mergem, frate, la arhiepiscopul Antiohiei şi acela văzând supărarea şi strâmbătatea ce tragem, nefiind vinovaţi, îşi va face milă şi ne va primi pe noi." Şi aşa au mers la arhiepiscopul Antiohiei şi i-au spus lui jalba şi pricina lor, iar arhiepiscopul, auzind, a zis lor: "Şi eu vă despart pe voi." Iar ei, în loc de nădejdea ce aveau că-i va bucura acel arhiepiscop, auziră dimpotrivă şi pe acesta, ca şi pe ceilalţi, zicându-le: "Şi eu vă despart pe voi." Şi s-au sfătuit aceia să meargă la Roma, la papă, zicând: "Să mergem, frate, la papă şi el ne va primi pe noi şi ne va da izbândă nouă faţă de toţi ceilalţi." Şi aşa, au plecat, şi au mers la Roma, la papă şi s-au jeluit şi au spus papei toată pricina lor, şi cum toţi arhiepiscopii, necăutându-le dreptatea şi nevinovăţia, i-au despărţit pe ei de Sfânta Biserică, fără de nici o pricină sau vină. Iar papa, auzind acestea, le-a zis lor: "Şi eu vă despart pe voi." Iar ei, auzind şi de la papă tot acelaşi cuvânt pe care l-au auzit de la ceilalţi arhiepiscopi, vorbeau între ei, zicând: "Ce vom face, frate, că aceştia sunt uniţi toţi la un cuvânt, fiindcă ei se adună în soboare, toţi la un loc, şi se sfătuiesc şi se unesc să ţie toţi una şi să fie toţi într-un cuvânt. Ci noi, frate, să mergem la Sfântul Epifanie, arhiepiscopul Ciprului şi să ne jeluim şi să-i spunem lui toată pricina noastră. Şi acela, fiind om sfânt şi prooroc şi cunoscător, ne va cunoaşte supărarea şi nevinovăţia noastră şi necazul ce tragem fără dreptate şi ne va primi pe noi. Şi aşa, ieşind din cetatea Romei, au plecat şi au mers la Cipru. Şi dacă s-au apropiat de cetatea unde era Sfântul Epifanie, Dumnezeu i-a descoperit Sfântului venirea acelor doi călugări şi osteneala şi pricina lor. Iar Sfântul Epifanie, înştiinţându-se despre dânşii, îndată a trimis pe un cleric al său întru întâmpinarea lor, ca să le spună că nici în cetatea lui să nu îndrăznească să intre, că nu-i primeşte pe ei. Iar ei, auzind aceasta, s-au umilit în inimile lor şi s-au smerit pe sine, vorbind unul către altul şi zicând: "Cu adevărat, frate, noi am greşit lui Dumnezeu. Şi pentru ce, dar, umblăm zbuciumându-ne, vrând să ne îndreptăţim noi? Că, iată, aşa precum socoteam noi, toţi fără de dreptate şi fără de nici o vină, unul după altul, ne despărţiră pe noi de Sfânta Biserică. Iar acesta, încă nici n-am mers la dânsul să ne jeluim lui şi să ne spunem pricina noastră, şi nici nu ne-a văzut pe noi, ci, fiind el om sfânt şi prooroc cunoscător, iată că Însuşi Dumnezeu i-a descoperit lui şi i-a arătat venirea noastră la dânsul şi greşeala noastră, pentru care ne-a poruncit nouă nici în cetatea lui să nu intrăm. Pentru aceea, frate, în zadar ne ostenim noi, umblând să ne îndreptăţim, că noi am greşit lui Dumnezeu şi Dumnezeu i-a arătat lui greşelile noastre. Pentru aceea, nu numai că nu ne primeşte pe noi să vedem faţa lui, dar nici în cetate nu ne dă voie să intrăm." Şi aşa au început a se umili şi a plânge şi a se smeri, cunoscându-şi greşeala şi păcatul lor. Iar cunoscătorul de inimi, Dumnezeu, văzându-i pe dânşii că şi-au cunoscut greşeala lor şi că s-au umilit în inimile lor şi se smeresc, căindu-se de păcatul lor, a descoperit şi a arătat iarăşi şi aceasta Sfântului Epifanie, că şi-au cunoscut păcatul şi că se smeresc, căindu-se. Şi i-a poruncit lui să trimită ca să-i cheme şi să-i primească pe ei, că şi-au cunoscut greşeala lor şi că se căiesc. Şi a trimis Sfântul Epifanie la dânşii şi i-a chemat la sine şi, cu multe cuvinte de folos i-a învăţat şi i-a mângâiat pe ei şi i-a primit în Sfânta Biserică şi i-a împărtăşit pe ei cu Sfintele Taine şi a scris pentru dânşii la arhiepiscopul Alexandriei, zicând: "Primeşte, frate, pe fiii tăi, că adevărat, acum, s-au smerit şi s-au pocăit. Şi aşa i-a trimis pe ei la locul lor." Această povestire, spunând-o bătrânul fratelui, i-a zis lui: "Iată fiule, aceasta este adevărata tămăduire a sufletului, ca întru toate lucrurile să ne smerim, defăimându-ne şi ocărându-ne, descoperindu-ne şi vădindu-ne înaintea lui Dumnezeu păcatele noastre, iar nu ale fratelui nostru". Acestea auzindu-le, fratele s-a umilit în inima sa şi a făgăduit că va face după cuvântul bătrânului. S-a dus, iarăşi, cu smerenie la acel frate, care avea necaz pe el, să se roage să-l ierte pe el şi, bătând la uşa chiliei, îndată a auzit şi i-a deschis lui. Şi mai înainte de a se pleca el şi de a-şi cere iertăciune, acela s-a închinat lui cu smerenie, zicând: "Iartă-mă, frate, că te-am scârbit pe tine". Şi aşa, cu dragoste, din tot sufletul, sărutându-se unul cu altul, s-a făcut mare bucurie între dânşii.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage17Sep.shtml

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie17.html