Luna februarie în 13 zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Martinian.
Acesta a fost din Cezareea Palestinei şi a trăit pe vremea împărăției lui Constanţiu, fiul marelui Constantin (337a€“361). Încă de pe când era de 18 ani, Sfântul Martinian, părăsind casa părintească, s-a retras către sihăstrie, locuind într-o peşteră de pe muntele Corabiei, din apropierea cetății şi ducând o viaţă pustnicească de osteneală, înfrânare şi de rugăciune. Şi așa trăind vreme de 25 ani, s-a dus vestea în tot ținutul, până departe, de faptele şi de viaţa lui cea îmbunătăţită, că primise de la Hristos până şi darul facerii de minuni. Şi mulţi veneau şi se foloseau de cuvintele, rugăciunile şi de sfătuirile lui cele înțelepte.
Deci, între alte ispitiri, a îngăduit Dumnezeu, în viaţa Sfântului şi o diavolească ispitire ca aceasta. Că, auzind o femeie desfrânată, anume Zoe, cuvintele de laudă ce se spuneau, de către oamenii din Cezareea, despre viaţa Sfântului, a zis către dânșii: „Pentru ce găsiți vrednică de laudă viaţa lui? Că neputând înfrânge patimile trupului şi ispitele viețuirii cu oamenii, de aceea a fugit el în pustie, unde nu are luptă cu ispitele. Că unde nu-i foc, nu arde fânul. Deci de voi merge eu la dânsul şi, fiind eu cu dânsul, de nu se va clătina, atunci se va adeveri că este, cu adevărat, om fără prihană.”
Deci, s-a îmbrăcat ea în haine sărăcăcioase a€“ luat într-o traistă hainele ei cele luminoase și ieșind din cetate, s-a dus la acel munte, unde era Sfântul. Iar dacă a înserat, a început vânt cu furtună și ploaie mare în noaptea aceea. Și s-a apropiat femeia de chilia Sfântului și a început a plânge, ca și când s-ar fi rătăcit și ca și când ar mânca-o fiarele, de-ar rămâne afară. Deci, se ruga de Sfântul să o primească în chilia lui. Drept aceea, Cuviosul, văzând că este cu neputință a o lăsa afară, a primit-o înlăuntru, iar el s-a dus în încăperea din fundul chiliei.
Iar când a fost dimineață, văzând-o Sfântul schimbată la haine și împodobită, a întrebat-o: „Cine ești și la ce ai venit?” Iar ea fără de rușine, a zis: „Pentru tine.” Și îndată a început a defăima viața monahilor, care îndeamnă pe creștini să fugă de însoțirea cu femei, și, zicând că însoțirea cu femei nu împiedică evlavia și adăugând că toți drepții Legii Vechi au fost căsătoriți. Deci, cu vorbe ca acestea, nerușinata îl îndemna la păcat. Iar Cuviosul, ascultând-o, se învoia puțin câte puțin, în inimă sa, și cuprins fiind cu brațele și cu limba ei cea amăgitoare, sta aproape să cadă. Dar era ceasul când credincioșii aveau obiceiul să vină la el pentru binecuvântare. Și, nevoind el să fie prins asupra păcatului, a ieșit afară din chilie să-i întâmpine. Și, fiind afară, darul lui Dumnezeu i-a schimbat gândul. Și, adunând multe găteje și aprinzându-le în chilie, a sărit în mijlocul lor, dojenindu-se pe sine și zicându-și: „De vei putea, Martiniene, să rabzi focul geenei, apropie-te de femeie și săvârșește păcatul. Dar cum vei răbda focul cel veșnic, dacă pe acesta nu-l poți răbda?” Și așa, arzându-se pe sine și-a smerit sălbăticia trupului. Și s-a cutremurat desfrânata și îndată a înțeles greutatea păcatului. Și, cerând iertare, se ruga de Sfântul s-o îndrepte și pe ea pe calea mântuirii. Iar el, înţelepţind-o a trimis-o la mănăstirea Sfintei Paula, din Betleem, unde s-a făcut monahie.
Deci, vindecându-se de rănile focului și înțelegând că lupta cu ispitele trupești cere să fugi din fața lor, Sfântul a mers la mare. Și, învoindu-se cu un corăbier, și-a părăsit chilia și s-a mutat pe o mică insulă, de piatră, foarte departe, în mijlocul mării, încât nu se vedea nicidecum uscatul. Și îi aducea corăbierul, de două sau trei ori pe an, pâine și apa și ramuri de finic, pentru împletiturile cu care își plătea puțina hrană ce i se aducea. Și, trăind așa zece ani, în multă liniște, a trebuit să plece de acolo.
Că, ridicându-se furtună pe mare, o corabie s-a spart de o stâncă, înecându-se toți cei care se aflau într-însă. Și n-a scăpat nimeni, în afară de o fată, ce se ținea de o scândură. Aceasta, văzând pe Sfântul, îi cerea ajutor. Și cuviosul scoțând-o din mare, deasupra pe piatră, îndată a lăsat fetei hrana și adăpostul său, iar el, zicându-și: „Fugi Martiniane, să nu te ajungă ispita”, s-a aruncat în valuri, și sprijinit de niște delfini, a ieșit la uscat.
Dar acum era în mare nedumerire, în ce chip să-și petreacă cealaltă rămășiță a vieții lui. I s-a descoperit că nu se va izbăvi de ispite, decât pribegind din loc în loc, până la sfârșitul vieții. Deci, pornind în pribegie și străbătând multe cetăți, a sosit și la Atena și, intrând în biserica cea mare de-acolo, s-a întins pe pământ și, de față fiind episcopul cetății, Sfântul și-a dat în mâna lui Dumnezeu, sufletul său de mare nevoitor și mucenic al vieţii curate. Și, se spune că și cele două femei, Zoe și Fotina, și-au săvârșit viața, dobândind de la Duhul Sfânt, semnele sfințeniei. Dumnezeului nostru, slavă!
Întru această zi, cuvânt din viața Sfântului Martin milostivul.
Sfântul Martin era de douăzeci de ani și Sfântul Botez încă nu-l primise. Și acest fel de viață avea, că nimic nu păstra pentru sine, ci toate le împărțea ca milostenie săracilor. Și, după ce nu i-a mai rămas lui nimic, fără numai un cuțit și o haină, și, fiind și o iarnă aspră, cu ger mare, l-a întâmpinat pe el un sărac la porțile cetății, care ruga, pe cei ce treceau, să-l miluiască. Iar aceia, trecând toți pe alăturea, nu i-au dat lui nimic. Deci, s-a mâhnit Martin, că n-a miluit nimeni pe săracul acela; și nu știa ce să facă, pentru că nu avea altă haină, fără numai aceea, întru care era îmbrăcat. Deci, scoțând cuțitul, și-a tăiat haina sa în două și cu o jumătate a ei a îmbrăcat pe sărac, iar cu cealaltă jumătate, s-a învelit pe sine însuși. Și mulți râdeau de el, că nu era îmbrăcat așa cum se cădea.
Și, venind noaptea, culcându-se înfrigurat, îndată a adormit și a văzut în vis pe Hristos, îmbrăcat în haina sa, aceea cu care el îmbrăcase pe săracul acela, înainte a mulțime de îngeri, zicându-i: „Martin, până încă a nu lua botezul Meu, cu această haină M-ai îmbrăcat, drept aceea, și Eu de acum în toată lumea te voi îmbrăca cu slavă, iar, după aceea, vei lua Împărăția cerurilor. Deci, după ce a auzit acestea, s-a sculat din somn și, ducându-se, s-a botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și atât de milostiv s-a făcut spre săraci, încât s-a auzit până la toate marginile pământului de milostiva viață a lui. A trăit în Galia și a ajuns episcop la Tours, pe la anul 400 și i se spunea „slava Galiei.” Și, plăcut fiind lui Dumnezeu și încă și minuni săvârșind, mai pe urmă, s-a mutat la Domnul, în vârstă de peste optzeci de ani. Dumnezeului nostru slavă!
Întru această zi, învățătură a Sfântului Ioan Gură de Aur, despre ispite și primejdii.
Nu este nici un drept care să nu aibă o greșeală, oricât de mică. Și, iarăși, nu este nici un păcătos, care să nu aibă nici un bine. Deci, de vei vedea pe un drept bolnav sau în oarecare ispită și primejdie căzând, să nu te tulburi, ci să gândești întru tine și să zici: Acest om drept este, însă a făcut ceva, o mică faptă rea și pentru aceasta își ia plata aici, ca dincolo să nu se osândească. Așa să înțelegi cuvântul cel zis de Avraam, în Evanghelie, bogatului nemilostiv: „Tu ai luat în viață cele bune, iar Lazăr cele rele”, de vreme ce s-a întâmplat că a avut Lazăr în viața aceasta câteva păcate, iar bogatul acela, câteva fapte bune; și și-a luat plată fiecare.
Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre ascultarea de părintele duhovnicesc. Un om mirean, având trei copii, lăsându-i pe ei în cetate, s-a dus la o mânăstire. Și, petrecând în mânăstire trei ani, a început a se tulbura de gânduri, care îi trezeau în minte amintirea și dorința de copii și se mâhnea pentru dânșii foarte. Și, el nu spusese, de la început, starețului, că are copii. Deci, văzându-l ava mâhnit, i-a zis lui: „Ce ai de ești mâhnit?” Și i-a povestit starețului că are trei copii în cetate și vrea să-i aducă în mânăstire. Și i-a dat voie părintele. Deci, ducându-se, fratele a aflat că doi dintr-înșii au răposat, iar unul trăia. Și, luându-l pe el, l-a adus la mânăstire. Deci, căutându-l starețul, l-a aflat la pitărie și a adus la dânsul pe copil. Iar ava, luînd copilul, l-a cuprins și, îmbraţişându-l, îl săruta. Și a zis către tatăl copilului: „Îl iubești pe el?” Și a răspuns: „Da”. Și a zis ava: „Ia-l, dar, și-l aruncă în cuptor, așa cum arde.” Și acela luând îndată copilul său, cu mâinile sale, l-a aruncat în cuptor. Și văpaia s-a făcut ca roua și n-a ars copilul. Că tatăl său dobândise credința lui Avraam. Dumnezeului nostru, slavă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu