Părintele Patriarh Daniel: „Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă şi pe noi să-i ajutăm pe cei necăjiţi, pe cei suferinzi, pe cei bolnavi. Astfel, suntem îndemnaţi să ne dăruim lui Hristos, să devenim Trupul Său tainic, adică Biserică, să punem la dispoziţia Lui mâinile noastre, voinţa noastră, dărnicia noastră, pentru a aduce mângâiere celor bolnavi, celor fără adăpost, celor fără hrană şi care cer ajutorul lui Dumnezeu“ Iubirea milostivă, izvor de bucurieEvanghelia Duminicii a VII-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut în Capernaum) Matei 9, 27-35: În vremea aceea, pe când trecea Iisus, s-au luat după Dânsul doi orbi; aceştia strigau şi ziceau: miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la Dânsul orbii şi i-a întrebat Iisus: credeţi că pot să fac Eu aceasta? Răspuns-au Lui: da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: vedeţi, nimeni să nu ştie. Însă ei, după ce au ieşit, au răspândit numele Lui în tot ţinutul acela. După plecarea lor, iată au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Şi fiind scos afară diavolul, a grăit mutul; iar mulţimile se minunau, zicând: niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli. Şi Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor. † DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Evanghelia care se citeşte la Sfânta Liturghie în Duminica a VII-a după Rusalii înfăţişează două vindecări miraculoase, săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos, asupra a doi orbi şi unui mut. Cu toate că Sfântul Evanghelist Matei prezintă foarte succint aceste minuni, pericopa evanghelică conţine multe şi profunde înţelesuri, deosebit de folositoare vieţii noastre duhovniceşti. În prim-plan este prezentată vindecarea a doi orbi care, auzind de minunile săvârşite de Mântuitorul, Îl urmăreau şi Îi cereau cu insistenţă să-i vindece. Ca şi în alte cazuri, Mântuitorul Iisus Hristos evidenţiază importanţa credinţei în primirea vindecării. „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?“, îi întreabă Hristos Mântuitorul pe cei doi orbi care doreau cu atâta înflăcărare să se vindece. Iar ei au răspuns: „da, Doamne!“. „După credinţa voastră, fie vouă“, le spune Iisus, şi în clipa aceea „s-au deschis ochii lor“. Când e necesară mărturisirea credinţei? După vindecarea celor doi orbi din Capernaum, ne spune Evanghelia, îndată „au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Şi fiind scos afară diavolul, a grăit mutul“. Vedem că Mântuitorul Iisus Hristos Se comportă diferit în cele două vindecări consecutive. El aşteptă mărturisirea credinţei, în cazul celor doi orbi, înainte de a-i vindeca, dar nu şi de la mutul demonizat, care a fost tămăduit de îndată ce a fost adus la Sine. Mântuitorul nu cere mutului demonizat să-şi exprime credinţa, pentru că acesta nu mai era în toate facultăţile psihice şi sufleteşti, nu mai gândea şi nu mai era responsabil el însuşi de ceea ce făcea, ci era condus de duhul cel rău care pusese stăpânire pe el. Ca şi în alte situaţii evanghelice similare (cf. Matei 8, 28-34), vedem drama omului stăpânit de diavolul, căruia i-au fost confiscate gândirea, vocea, voinţa, fiind stăpânit tiranic de demon. Din acest motiv, Mântuitorul Iisus Hristos n-a mai aşteptat mărturisirea credinţei de la mutul demonizat, ci, cu iubirea Sa mult milostivă, i-a redat sănătatea trupească şi sufletească. În acest caz, a fost suficientă credinţa şi dragostea de aproapele a celor care l-au adus pe mutul demonizat la Iisus şi care au crezut că El îl poate vindeca. Orbii vindecaţi, propovăduitori ai luminii Cuvântului Întrupat După vindecarea celor doi orbi, Mântuitorul Hristos „le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie“. Dar ei, „ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela“. Vedem, aşadar, cum, mai întâi, Mântuitorul cere credinţă celor doi orbi, iar apoi, după ce i-a vindecat, le porunceşte să nu trâmbiţeze, să nu se laude cu vindecarea, nici să nu-L laude pe El ca fiind vindecător. De ce a făcut aceasta? Ca să ne dea nouă pildă ca, după ce săvârşim binele, să nu ne lăudăm, nici să aşteptăm laude de la oameni pentru binele pe care l-am făcut altora. Când Mântuitorul Iisus Hristos le cere celor doi orbi să nu spună nimănui nimic despre minunea care se făcuse asupra lor, El arată smerenia Sa. (Despre smerenie, Sfântul Isaac Sirul spune că este „haina lui Dumnezeu. Căci, Cuvântul Întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o şi prin ea ne-a vorbit nouă, în trupul nostru“(1).) Însă, după cum am văzut, ei nu au împlinit porunca primită, ci, plini de bucurie şi de recunoştinţă, au vestit în toate părţile Capernaumului cât de mult bine le-a făcut lor Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru mântuirea oamenilor. În doar câteva versete, pericopa evanghelică a acestei duminici ne prezintă, deodată, smerenia Mântuitorului şi recunoştinţa celor doi orbi vindecaţi. După ce au cunoscut ani în şir întunericul orbirii, vindecaţi fiind, cei doi, prin propovăduirea numelui binefăcătorului lor, i-au luminat duhovniceşte atât pe oamenii contemporani lor, cât şi zecile de generaţii care au urmat de atunci şi care au aflat de această minune prin intermediul Sfintei Evanghelii. După vindecare, cei doi orbi au devenit misionari ai credinţei, vestitori ai milostivirii dumnezeieşti. Învăţăm şi noi, aşadar, de la aceştia să avem credinţă tare când trecem prin încercări şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu, să cerem ca Hristos Domnul să ne vindece de orice boală, de orice neputinţă. Însă, îndată ce am primit binefacerea sau vindecarea dorită, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu, să arătăm recunoştinţă, să-L mărturisim pe El ca fiind binefăcătorul, vindecătorul şi Mântuitorul sufletelor şi al trupurilor noastre. Poporul se minuna şi se bucura, iar fariseii invidiau pe Iisus şi se întristau Aflăm tot din Evanghelia acestei duminici că poporul se minuna şi se bucura, deoarece niciodată nu mai văzuse o putere vindecătoare ca aceea a Mântuitorului Iisus Hristos. Pe de altă parte, fariseii, care-L invidiau pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că avea mai multă popularitate decât ei, ziceau că Iisus scoate demonii cu „domnul diavolilor“. Aşadar, în timp ce poporul se bucura că Hristos tămăduieşte, că face minuni atât de mari, fariseii se întristau. Din cauza răutăţii din inimile lor, ei nu se puteau bucura de binele pe care îl făcea Hristos oamenilor. Deci, din invidie şi răutate, fariseii Îl denigrau pe Iisus, Îl calomniau şi răstălmăceau lucrarea Lui, dându-i un sens negativ şi spunând că El alungă pe demoni cu putere demonică. Hristos vine în întâmpinarea celor suferinzi Evanghelia se încheie cu următoarea concluzie: „Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor“. Observăm din Sfintele Evanghelii că puterea vindecătoare a Mântuitorului însoţeşte întreaga Sa misiune. De asemenea, vedem că El cutreieră cetăţi şi sate, merge în întâmpinarea poporului, nu aşteaptă ca poporul să vină la El, în Capernaum. Mântuitorul Hristos mergea prin sate şi oraşe, vindeca „orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor“ şi învăţa în sinagogi cuvântul lui Dumnezeu. Tot aşa îi va îndemna să facă şi pe apostolii Săi, a căror chemare o prezintă capitolul următor (al X-lea) din Evanghelia după Matei. Mântuitorul Iisus Hristos binevesteşte mai întâi El Însuşi Evanghelia împărăţiei şi apoi trimite şi pe ucenicii Săi, arătându-le cum trebuie să binevestească Evanghelia. Atât în cazul Mântuitorului, cât şi în cazul ucenicilor Săi, binevestirea Evangheliei a fost însoţită de vindecări miraculoase şi de eliberarea oamenilor posedaţi de diavoli. Prin aceasta noi învăţăm astăzi că Biserica lui Hristos, deodată cu predicarea cuvântului Evangheliei, trebuie să săvârşească şi faptele evanghelice, să aline suferinţa, să elibereze pe oameni din pătimiri, din situaţii grele. Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă şi pe noi să-i ajutăm pe cei necăjiţi, pe cei suferinzi, pe cei bolnavi. Astfel, suntem îndemnaţi să ne dăruim lui Hristos, să devenim Trupul Său tainic, adică Biserică, să punem la dispoziţia Lui mâinile noastre, voinţa noastră, dărnicia noastră, pentru a aduce mângâiere celor bolnavi, celor fără adăpost, celor fără hrană şi care cer ajutorul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu dăruieşte ajutorul Său celor în nevoi folosind mâinile milostive ale celor care ascultă Evanghelia şi împlinesc poruncile iubirii Mântuitorului în relaţiile cu semenii lor. Noi trebuie să avem mereu în vedere faptul că suntem Trupul tainic al Mântuitorului Hristos, prin care El lucrează în lume pentru a ajuta pe cei care Îi cer ajutorul. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să simţim bucuria şi chemarea sfântă de a fi mâinile iubirii lui Hristos, care ajută pe semenii noştri aflaţi în suferinţă, în necazuri, în singurătate şi în deznădejde. Numai aşa simţim că Evanghelia iubirii lui Hristos este Evanghelia mântuirii şi a vieţii adevărate din împărăţia cerurilor, spre slava Preasfintei Treimi şi binele oamenilor. Amin. Note: 1 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, în Filocalia, vol. 10, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 96. Acesta a trait pe vremea imparatiei lui Maximian Galeriu, de neam din cetatea Nicomidiei, din tata inchinator la idoli, care, mai pe urma, s-a facut crestin, prin invataturile fiului sau, si din mana, Evula, care credea in Hristos, iar, de la nastere, se numea Pandoleon, nume, care talmacit, insemneaza: "Cel in toate puternic, ca un leu." N-a avut parte multa vreme de povatuirea crestina a mamei sale, deoarece, curand, ea s-a mutat la cele vesnice. Sub indrumarea tatalui sau, copilul a uitat repede invatatura crestina a mamei sale si a ajuns, ca si tatal sau, inchinator la idoli.
La varsta cuvenita, Pandoleon a fost trimis de tatal sau la scolile vremii, unde a invatat multa filosofie, iar, mai apoi, s-a facut ucenic la un doctor, cu mare slava, din cetate, Eufrosin cu numele, de la care a deprins cu temeinicie, mestesugul tamaduirii bolilor. In vremea aceasta, Pandoleon a cunoscut si pe batranul preot Ermolae, care a inceput a-i lumina mintea, invatandu-l credinta in Hristos, iar mestesugul duhovnicesc al tamaduirii in Domnul l-a invatat, rugandu-se impreuna cu dansul. Deci, au inviat astfel un copil muscat de vipera, care zacea mort in drum. Drept aceea, Pandoleon a fost botezat de catre batranul Ermolae, luand numele de Pantelimon, adica: "cel cu totul milostiv", primind, totodata, si, darul facerii de minuni, ca doctor fara de plata. Venind, deci, la el un orb, pe cand si tatal sau era de fata, fericitul Pantelimon, cu puterea lui Hristos, l-a facut pe orb sa vada, aducand astfel si pe tatal sau la dreapta credinta. Iar mucenicia Sfantului Pantelimon de aici a venit, caci, intrebat fiind, cel ce fusese orb, la judecata, cine a fost pricina tamaduirii lui, acesta a raspuns: "Pantelimon, doctorul, m-a tamaduit, iar numele lui Hristos, in care a spus ca si el crede." Deci, indata, imparatul a poruncit de i-a taiat orbului capul. Intre timp, a fost adus si Pantelimon la imparat si, fiind intrebat, a raspuns, fara sa se clatine din credinta lui Hristos, nici la fagaduinte, nici la infricosari. Drept aceea, a fost batut cumplit si ars cu faclii. Si il imbarbata pe el Domnul Hristos, aratandu-Se lui sub chipul batranului Ermolae, incat i se parea, ca impreuna cu el, a intrat in clocotul plumbului topit, in care fusese aruncat Sfantul. De asemenea, si din mare, dupa ce l-au aruncat, a iesit cu totul sanatos. A fost dat si la fiare si a ramas nevatamat de ele. A fost, in sfarsit, legat de o roata cu colti de fier, aruncata, de la un loc inalt, in jos, la vale, ca sa-l sfasie, dar roata s-a sfaramat in bucati, iar Sfantul a ramas nevatamat.
Deci, imparatul ramanand uimit, de toate aceste minuni, pe care le facea Dumnezeu, pentru Sfantul Sau, a zis catre el: "Cine te-a invatat sa faci atatea farmece?" Sfantul a raspuns: "Nu sunt farmece, ci dreapta credinta crestineasca, pe care am invatat-o de la Sfantul Ermolae, preotul". Si, prinzand pe batranul Ermolae si pe cei doi ucenici ai lui, Ermip si Ermocrat, i-a chinuit cu multe rani si, nevrand ei sa se lepede de Hristos, i-a osandit la taiere cu sabia. De asemenea, vazand imparatul ca si fericitul Pantelimon nu se pleaca, cu nici un chip, la paganatatea lor, l-a osandit, si pe el, la moarte, taindu-i-se capul cu sabia.
Deci, dupa ce Sfantul s-a rugat, si-a intins grumazul, de buna voie, si i-au taiat capul. Si a venit un glas de sus, intarind schimbarea numelui sau in Pantelimon, ca o chemare vadita a Sfantului milostiv, ca sa miluiasca pe toti cei ce alearga la el cu credinta, in nevoile lor.
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Vasilie, despre betie. Sa fugim, fratilor, de betie, care e mama nerusinarii si desfranarii si care spre tot felul de neoranduiala ne duce. Pentru ca, nu se face nimic bun in sufletul spurcat de betie. Betia este indracirea de buna voie, nascuta, in suflet, din patima. Betia este maica rautatii si vrajmasa faptei bune. Pe cel tare, il arata fricos si pe cel intelept, desfranat. De dreptate nu stie si iti ia mintea. Precum apa este dusmana focului, tot asa si betia stinge mintea. Pe cel indracit toti il miluiesc, iar de cel ce se imbata toti rad, desi acelasi lucru patimesc: ca betivul nu-i vrednic de nici o mila. De multe ori, cei ce se imbata trec zidul, parandu-li-se ca sar o rapa sau un parau, iar sunetul si zgomotul, care umple urechile lor, le aud ca pe o mare ce se tulbura, iar pamantul cu muntii se invarteste sub picioarele lor. Chiar in boala grea ii arunca betia. Capul lor, neputand sa stea drept pe umeri, cade, cand incoace, cand incolo. Betia le face somnul greu, intunecandu-le mintea. De aceea, invatatorii de pretutindenea ne poruncesc si graiesc: "Sa nu va imbatati cu vin, caci, din aceasta patima, nu este mantuire!" Pana cand cazi in primejdii cu bautura? Nu mai ai cuvant inaintea oamenilor. Rea priveliste este betia, pentru ochii crestinilor. De este omul tanar cu varsta, frumos la trup si de este ostas, betia ii este o mare ispita, neputand sa se indrepteze nici sa umble pe picioarele sale. Omul cel infricosator pentru vrajmas, se face de ras inaintea copiilor, pe drumuri, fiindca, de ameteala, se vatama fara sabie, si se ucide fara potrivnici. Oamenilor, chiar de s-ar afla in floarea varstei, betia le este prabusire si multa patima de la vrajmasii lor. Betia este pierzare a omului si a mintii lui, o stricaciune a puterii lui, o vatamare a vietii si o vesnica moarte. Din care sa ne izbaveasca pe noi Domnul Dumnezeu. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Nil. Sarguieste-te fiule, ca sa fii intotdeauna simplu si fara de rautate si sa nu ai unele ganduri, in inima ta si altele, in gura ta, pentru ca aceasta este viclesug si inselare. Sa fii adevarat, iar nu mincinos, fiindca minciuna este de la cel viclean. Niciodata sa nu rasplatesti raul cu rau, si macar de ti-ar face tie cineva rau vreodata, iarta-l pe el, ca si pe tine sa te ierte Dumnezeu. Daca te-ar lupta pe tine gandul rau, roaga-te din tot sufletul pentru fratele acela, si va fugi gandul rau de la tine. Vezi, sa nu primesti patima pizmei, ca sa nu te inghita pe tine diavolul de viu. Ci, mai mult, marturiseste-ti gandurile si roaga-te lui Dumnezeu, sa te izbaveasca de o primejdie ca aceea. De ai vedea pe cineva gresind, sa nu-i zici, nici sa-l osandesti, nici sa-l urasti pe el, ca sa nu cazi si tu in acelasi pacat. Ci, mai bine, sa zici: "Eu, mai rau sunt, si, azi, e randul aceluia, iar maine, al meu." Sa stii ca dracii se tem, de post, de priveghere, de infranare, de smerenie, de rugaciune, de lacrimi si de celelalte fapte bune. Daca voiesti sa-ti daruiasca tie Dumnezeu lacrimi si umilinta si nepatimire, adu-ti aminte de moarte, totdeauna, si de mormantul tau si vei ajunge la aceasta. De vei fi inselat de diavolul si vei cadea intr-un pacat mic sau mare, sa nu cazi in deznadajduire, ca sa nu pieri, ci sa alergi la marturisire si la pocainta si sa pui, iarasi, inceput bun si Dumnezeu te va ierta si nu Se va intoarce de la tine. Infranarea limbii sta in a nu raspunde, a nu grai lucruri spurcate, a nu ocara, a nu osandi, a nu blestema, a nu minti, a nu grai de rau pe cineva, nici a judeca pe altul. Infranarea ochilor sta in a nu privi fara de rusine la fata straina, nici a cauta la fata frumoasa si cu bun chip. Infranarea gandului se arata, atunci cand vine gandul cel rau, fara de rusine, in a nu te supune lui, nici sa te impaci cu el, nici sa-l primesti. Ci, mai mult, sa te scarbesti si sa te lepezi de el. Loveste-ti fata ta si pieptul tau si cu suspin si cu lacrimi sa strigi catre stapanul Hristos si sa zici: "Miluieste-ma, Doamne, si nu ma lasa sa pier. Miluieste-ma, Doamne, ca neputincios sunt. Rusineaza, Doamne al meu, pe dracul, cel ce-mi fura nadejdea mea. Umbreste capul meu, cu darul Tau, in ziua razboiului diavolesc. Pe vrajmasul, care ma biruieste pe mine, biruieste-l Doamne. Gandul cel ce ma infricoseaza, alineaza-l cu mangaierea Ta, Cuvinte al lui Dumnezeu." Infranarea pantecelui sta in a nu te satura niciodata de bucate, nici de bautura, nici sa doresti, nici sa cauti bucate si de mult pret. Daca vrei sa te mantuiesti, fa-te infranat, smerit la minte, indelung-rabdator si niciodata sa nu deznadajduiesti de pocainta. Daca vrei sa inaintezi, mai degraba, primeste-ti rugaciunea, infranarea si dragostea. Si asa iti vei mantui sufletul tau de toate ispitele vrajmasului. Dumnezeului nostru slava!
Intru aceasta zi, istorisire despre o minune a Sfantului Mare Mucenic Dimitrie. Spune istoria, ca bulgarii aveau un imparat, cu numele Iovan, si care tinea mare vrajmasie impotriva grecilor crestini. Mergea si prada tari si orase si pe toate sub sabie le punea, incat il poreclea lumea "ucigatorul grecilor." Acest imparat, a mers pana la Salonic si, pe cand se afla in cortul sau, unde descalecase, a vazut pe Sfantul Dimitrie calare, venind de departe cu sulita intinsa asupra lui, si a inceput a-l arata dregatorilor sai si a zice: "Vedeti, voi, cum vine calare acel grec, bine gatit de razboi, si care cauta drept la mine cu sulita? Tineti-i calea si prindeti-l si, apoi, aduceti-l la mine." Iar ei au zis: "Noi nu vedem nimic, din ce spui maria ta." El a inceput a striga speriat: "Iata, s-a apropiat, nu-l lasati." Dar ei nimic nu vedeau. Deci, a ajuns Sfantul langa el si a lovit cu sulita in piept; si i-a podidit paganului imparat sangele pe gura si tipa si racnea. Si s-au smerit astfel, vrajmasii crestinilor, ca, in acel timp, bulgarii inca nu erau crestinati. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Sursa:
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu