Luna februarie în 10 zile: pomenirea Sfântului, sfinţitului Mucenic Haralambie (+202) Sfantul Mucenic Haralambie a trait in vremea imparatiei lui Sever (193-211) si s-a facut vestit cu puterea credintei sale si cu ravna in propovaduirea lui Hristos. Si era acest episcop in Magnezia, din Asia, iar mai-marele cetatii era Luchian dregatorul. Deci, acesta, nesuferind cuvintele si zelul propovaduirii batranului episcop, a poruncit ostasilor sa fie prins si, dus fiind la judecata inaintea lui Luchian, Sfantul a marturisit cu stralucire si fara frica, pe Hristos; drept aceea, dregatorul a poruncit sa fie dezbracat de hainele sale si, dupa ce i-au jupuit tot trupul, cu unghii de fier, i-au taiat fasii de piele de pe trup. Iar Sfantul Haralambie, rau ranit, a zis: "Multumesc voua, fratilor, ca, strujind trupul meu cel vechi si batran, m-ati innoit, imbracandu-mi sufletul cu haina cea noua a suferintelor pentru Hristos". Si, vazand cei de fata rabdarea Mucenicului in atatea chinuri si neincetatele lui rugaciuni pentru toti, multi din ei, barbati si femei, s-au lepadat de idoli si au crezut in Hristos; iar dregatorul, cercetandu-i si chinuindu-i, fara mila pe acestia, a poruncit sa li se taie capetele. Se zice ca insasi fata imparatului, Galina, auzind de taria de suflet cu care Sfantul Haralambie a rabdat cele mai grele chinuri, a crezut in Hristos si s-a botezat. Deci, istovit de atatea cumplite chinuri pe care a trebuit sa le indure, a fost osandit la moarte, prin sabie. Si Sfantul Haralambie s-a mutat la Domnul, dandu-si sufletul in temnita, asteptand sa i se taie capul, si s-a numarat cu Sfintii.
Întru această zi, cuvânt despre ava Macarie, care a văzut pe dracul cu tigve.
Ava Macarie petrecea singur in pustia cea mare si era o manastire, mai jos, intr-o alta pustie, avand monahi multi. Deci, staretul, sezand langa cale, a vazut oarecand pe diavolul, mergand in chip de om, purtand o haina mitoasa si de fiecare fir de lana spanzurand cate o tigva omeneasca. Si i-a zis lui batranul: "Unde mergi, raule?" Iar acela i-a raspuns: "Merg ca sa tulbur pe frati". Si l-a intrebat pe el batranul: "Si ce sunt tigvele acestea, pe care le porti?" Raspuns-a diavolul: "Gustari duc fratilor". Zis-a batranul: "In toate acestea sunt de-ale mancarii?" Iar el a raspuns: "Asa, pentru ca, de nu-i va fi placuta cuiva una, ii dau alta, si pe toate de-a randul, ca macar sa-si ia fiecare cate una". Aceasta zicand, s-a dus mai departe. Iar batranul a ramas, pazind calea, pana se va intoarce. Si, vazandu-l pe el intorcandu-se, i-a zis lui: "Ai umblat bine?" Iar el a raspuns: "Rau, chiar si unde-mi era bine mie". Zis-a batranul: "Pentru ce?" Raspuns-a acela: "Pentru ca toti monahii mi s-au facut mie rai si potrivnici si nimeni nu m-a primit pe mine". Zis-a batranul: "Dar nici unul dintre dansii nu ti-e prieten?" Raspuns-a diavolul: "Numai pe un monah am, care ma asculta si, cand vin la dansul, se invarteste ca vartelnita inaintea mea". Intrebatu-l-a batranul: "Care-i numele monahului aceluia?" Zis-a diavolul: "Teopempt". Si, zicand aceasta, s-a dus. Si, sculandu-se, ava Macarie s-a dus intru cea mai de jos pustie, la manastirea aceea si, auzind, fratii i-au iesit cu ramuri intru intampinarea lui si fiecare dintr-insii isi gatea chilia sa, socotind ca la dansul va sa salasuiasca batranul. Iar el a intrebat: "Cine este Teopempt?" Si, vazandu-l pe el, a intrat la dansul in chilie, iar el l-a primit pe parintele, bucurandu-se. Si cand au inceput a vorbi in taina, i-a zis lui batranul: "Cum petreci, frate?" Raspuns-a acela: "Bine, cu rugaciunile tale". Zis-a batranul: "Nu te supara pe tine vreun gand rau?" Raspuns-a fratele: "Acum imi este bine", ca se rusina sa-si marturiseasca gandurile sale cele pacatoase. Atunci i-a zis batranul: "Iata, de atatia ani petrec postind si nevoindu-ma si toti ma cinstesc pe mine, ci inca si la acesti ani batrani, ma supara necuratul duh al desfranarii". La aceasta a zis Teopempt: "Cu adevarat, parinte, eu sunt foarte starnit de duhul desfranarii". Deci, batranul cauta si celelalte ganduri pierzatoare de suflet, pana ce fratele pe toate i le-a spus lui. Dupa aceasta, Cuviosul a intrebat pe fratele: "Cum postesti?" Raspuns-a: "Pana la al noualea ceas". Grait-a Sfantul: "Sa postesti pana seara si sa flamanzesti si sa inveti pe de rost din Evanghelie si din carti sfinte, ca sa te indeletnicesti totdeauna cu gandirea la Dumnezeu. Si de-ti va veni tie gand rau, sa nu-l primesti pe el si niciodata sa nu te pogori cu mintea jos, la cele rele, ci, totdeauna, sa iei aminte sus, la cele bune, si-ti va ajuta tie Dumnezeu". Asa, intarind pe acel frate, batranul s-a dus la pustia sa. Si cand strajuia calea, a vazut iarasi pe acel diavol, mergand si i-a zis lui: "Unde mergi?" Raspuns-a diavolul: "Ma dus sa tulbur pe frati". Si aceasta zicand, a trecut mai departe. Iar cand, iarasi, s-a intors, i-a zis lui Sfantul: "Cum sunt fratii?" Raspuns-a diavolul: "Toti mi s-au facut rai si acela pe care il aveam mai inainte prieten si care ma asculta, si acela nu stiu de catre cine s-a razvratit impotriva mea si nicidecum nu ma mai asculta. Ci, mai amar decat toti, mi s-a facut si m-am jurat, ca sa nu mai merg acolo, decat dupa o lunga vreme". Aceasta zicand, s-a dus, iar Sfantul s-a intors la chilia sa. Si asa a mantuit pe fratele Teopempt, dand pe fata mestesugul cel rau al diavolului.
Întru această zi, cuvânt din Pateric despre plângere.
Un staret, oarecand, petrecea in lunca, aproape de fericitul Antonie, de cealalta parte a raului. Si odata s-a dus la Egipt pentru o trebuinta a sa, luand pe ucenicul sau, impreuna cu sine. Si, ducandu-se in cetatea ce se cheama Kunt, a ramas acolo o staptamana. Si a vazut barbati si femei in toate diminetile, iesind la morminte si plangandu-si mortii, pana la al treilea ceas din zi (ora 9), ca asa era obiceiul acolo. Deci, a zis staretul catre ucenicul sau: "Vezi, fiule, ce fac acesti oameni? Cum se scoala atat de dimineata si merg la morminte de plang, cu atata tanguire, pe mortii lor? Sa ma crezi ca, de nu vom face si noi asa, in pierzare vom merge." Iar dupa ce s-au intors la chilia lor, indata si-au zidit ei, departe unul de altul, morminte pentru ei, si, in toate zilele sedeau de dimineata, plangandu-si sufletul, ca pe un mort. Iar de ar fi adormit, cumva, putin, dimineata, ucenicul il striga pe el staretul, zicand: "Frate, scoala, ca acum egiptenii plang la mormintele lor." Iar fratele, de-a pururea, zicea: "Parinte, impietrit imi este sufletul meu si nu pot sa plang". Iar staretul ii raspundea lui: "Sileste-te fiule, si osandeste-te, ca-ti zic tie, daca Dumnezeu va rani odata inima spre plangere, apoi nu mai iese de la dansa durerea, ci ramane intru durere pana la moarte. Si oriunde ar merge unul ca acesta, cu dansul impreuna este, inlauntru, plangerea si durerea. Ca orice lucru ar lucra, ori ar manca, ori ar bea, ori ar dormi, de-a pururea isi are sufletul lucrul sau, adica plangerea."
Intru-una din zile, a vazut staretul pe fratele saturandu-se de bucate, ca venisera niste oaspeti la dansul si i-a zis lui in taina: "Frate, au nu stii ca plangerea este ca o faclie ce lumineaza? Si de nu o vei pazi pe ea bine, apoi se va stinge si intunecata va fi. Asa si plangerea se stinge de bucatele cele multe si fuge din pricina somnului celui mult. Asemenea si clevetirea o stinge pe ea si vorba cea multa o pierde, iar odihna cea trupeasca o strica pe ea cu totul. Deci, se cade celui ce iubeste pe Hristos, din toate lucrurile sa faca o parte si pentru Hristos." Zis-a lui fratele: "Cum este cuvantul acesta, parinte?" Iar staretul i-a raspuns: "Cand vei avea paine buna sa o cruti, pentru cei bolnavi, iar tu sa mananci paine cu tarate, pentru Hristos. De vei bea vin, sa torni intr-insul putin otet si sa zici: Pentru Hristos, Cel ce a primit otet. De vei manca orice fel de poame, sa nu te saturi, ci sa lasi putin, zicand: Aceasta-i partea lui Hristos. De-ti vei avea capataiul moale, sa-l lasi deoparte si piatra sa-ti pui, sub cap, pentru Hristos. De-ti va fi tie frig, cand dormi, sa rabzi, zicand: "Unii nu dorm deloc. Daca te-ar vorbi de rau cineva pe tine, sa taci, pentru Hristos, zicand intru tine: Si pe El, pentru mine, L-au vorbit de rau. De-ti vei fierbe tie zeama, apoi sa o lasi nefiarta putin, ca sa nu-ti fie dulce la mancare si sa zici: Altii, vrednici fiind, nici paine nu mananca, cu atat mai mult, eu, nevrednicul, cum sa mananc zeama buna, vrednic fiind a manca cenusa si tarana. Si, in toata mancarea ta, tu totdeauna putina cenusa sa amesteci. Iar la lucru, cu osteneala si cu smerenie sa petreci, cugetand totdeauna, cum au vietuit Sfintii. Iar cand va veni sfarsitul si ne va afla pe noi intru smerenie si grija, atunci vom afla odihna. De-ti va zice tie gandul tau ca, in zi de praznic, bucate mai bune sa faci, sa nu-l asculti pe el, ca nu trebuie sa praznuiesti paganeste, ca bucatele monahului sunt plansul si lacrimile. De vei auzi ca te uraste pe tine cineva si te cleveteste, sa-i trimiti lui si sa-i dai un mic dar, dupa puterea ta, incat, cu indrazneala sa poti zice in ziua Judecatii: Iarta-ne noua, Stapane, greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. De ar veni la tine cineva si il vei vedea pe el de departe, stai la rugaciune si zi: Doamne, Iisuse Hristoase, izbaveste-ne pe noi de clevetiri si cu pace sa slobozesti pe fratele acesta din acest loc. De te vei lenevi a te scula noaptea la Utrenie, apoi sa nu dai mancare trupului tau, ca scris este: Cel ce nu lucreaza, sa nu manance, afara de boala si de osteneala mare. Dar si de la cel bolnav si ostenit, cere Dumnezeu rugaciuni duhovnicesti, ca acelea si fara trup se pot aduce lui Dumnezeu. De ai clevetit pe fratele tau si te mustra cugetul, mergi de te inchina lui pana la pamant si zi: Iarta-ma, parinte, ma rog ca te-am clevetit, pentru ca moartea sufletului este clevetirea. De-ti va aduce tie vreun frate, din dragoste, un dar, si-l stii ca este mai sarac decat tine, sa-i dai mai mult decat darul acela, zicand: Iarta-ma, pentru Domnul, frate, ca sunt mai sarac decat tine, insa Dumnezeu sa-ti rasplateasca cu buna plata. De vei cerceta vietile Sfintilor Parinti, atunci sa incepi si tu, chemand numele Domnului, ca sa te intareasca pe tine. Si de esti bun, atunci sa suferi ostenelile pe care le-ai inceput, dand slava lui Dumnezeu, iar de nu le savarsesti, atunci sa-ti ocarasti neputinta si sa-ti cunosti netrebnicia si sa-ti smeresti gandul tau, ca un ticalos si lenes. Si neincetat sa-ti mustri sufletul tau totdeauna, ca atatea a inceput si nu le-a sfarsit. Iar de ai facut pacate trupesti, sa nu mai gandesti cum le-ai facut pe ele, ca se spurca sufletul tau, ci, mai vartos, roaga pe Hristos, zicand: "Doamne, Tu le stii pe ele si Tu de vei voi, le vei curati pe ele, caci eu nu cutez nici a gandi la ele", iar de cunosti ca te cerceteaza Dumnezeu pe tine, atunci sa nu ti se inalte inima ta, ci, mai mult, sa zici: "Pentru neputinta si slabiciunea mea, Dumnezeu face mila cu mine, ca sa rabd si sa nu ma slabesc". Ca de nu, apoi va lua Dumnezeu ajutorul Sau de la tine si vei pieri. Daca razboiul desfranarii iti aprinde inima, sa cercetezi de unde este inceputul acestei lupte launtrice si sa te indreptezi; fie ca va fi din multa mancare sau bautura sau somn sau din mandria pe care o ai in tine, ca ai fi mai bun decat multi altii si slujesti lui Dumnezeu sau de ai osandit pe cineva ca a gresit, pentru ca afara de aceste pricini, nu se incepe razboiul desfranarii intru oameni si de-ti vei infrana pantecele si nu vei osandi pe nimeni de greseala si de nu vei avea in tine ganduri ca, adica, bine vietuiesti si ca placut este lucrul tau lui Dumnezeu, de te vei pazi de acestea, se va duce de la tine razboiul desfranarii. De vei da cuiva vreun ban cu dragoste, iar, mai pe urma, te vei mahni in gandul tau, zicand ca mult i-ai dat lui, tu sa nu asculti gandurile tale, ca dracesti sunt. Si, pe cat poti, in saracie si in lipsa sa petreci, ca mai vartos sa ai trebuinta sa fii de toti ajutat. Dumnezeului nostru slava!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu