Blog Constantin Diboş: Proloagele din 11 mai

duminică, 9 mai 2010

Proloagele din 11 mai

Luna mai în 11 zile: pomenirea Sfântului, sfinţitului Mucenic Mochie (+303-305)

Acest Sfânt a trăit în zilele împăratului Diocletian şi ale dregătorului, Laodikie şi era din Roma cea veche şi preot al sfintei biserici a lui Dumnezeu, din cetatea Amfipoli, care este în părţile Macedoniei. Şi se nevoia, învăţând şi propovăduind păgânilor să se lepede de deşarta închinare la idoli, sfătuindu-i să îmbrăţişeze credinţa cea mântuitoare a creştinilor, iar pe creştini îi învăţa să se apere de închinarea la idoli. Şi aducea mulţime de păgâni la Biserica lui Hristos. Deci, s-a dat, atunci, poruncă tuturor locuitorilor din acele părţi, să se adune, ca să aducă jertfă în cinstea zeului păgân Dionisos. Mulţi dintre creştini, nevrând să jertfească idolilor, dar cunoscând cruzimea pedepselor, îşi lăsau toate ale lor şi fugeau spre ascunzători tainice, până ce avea să treacă urgia. Văzând atâta spaimă de moarte, pentru mărturisirea lui Hristos, Sfântul Mochie s-a hotărât să dea creştinilor o pildă de bărbăţie, înfruntând orice primejdie. În ziua hotărâtă pentru praznic, a mers, deci, în capiştea idolilor şi a intrat înlăuntru. Şi, făcându-se jertfă lui Dionisos, Mochie a ridicat glas mare şi, ca să aducă dovadă de deşertăciunea idolilor, că sunt fără putere, a răsturnat altarul lui Dionisos, cu tot ce era pe el. Şi s-au umplut de mânie păgânii, şi, repezindu-se, l-au prins şi l-au dus la dregătorul cetăţii. Acesta aflând fapta săvârşită şi cunoscând chiar din gura lui că este preot al creştinilor, a dat poruncă slujitorilor lui, să fie pus la chinuri. Şi a fost trecut prin toate vămile muceniciei. L-au spânzurat, mai întâi, şi l-au strujit la tâmple, la coate şi la fălci; după aceea, aprinzând un cuptor cu smoală, cu câlţi şi cu viţe, că se înălţa văpaia ca la şapte coţi, l-au aruncat în mijlocul focului dar a rămas neatins. A stat, apoi, multă vreme în temniţă. Sosind un alt dregător, Maxim, l-a scos la întrebare şi mărturisind el pe Hristos, a fost legat de două roţi, de care a fost zdrobit, dar a fost păzit, şi acum nevătămat. A fost dat la fiare, dar nici ele, nu i-au făcut nici un rău. Deci, a fost trimis la Perintopol, în Tracia, iar, de acolo, în Bizanţ, unde i s-a tăiat capul. Pe locul unde Sfântul şi-a primit sfârşitul, marele împărat Constantin a ridicat o preafrumoasă biserică, în cinstea Mucenicului. Şi se face pomenirea lui în fiecare an, la 11 mai.

Întru această zi, cuvânt din Pateric

Un frate a întrebat pe un părinte, zicând: "Cum aduce diavolul ispitele la sfinţi?" Şi a zis lui stareţul: "Era unul din părinţi, anume Nicon şi petrecea în muntele Sinai. Şi s-a întâmplat unui tânăr, de a intrat în casa unui egiptean şi, aflând pe fiica lui singură, a căzut cu ea în păcat, apoi a învăţat-o pe ea să zică: Ava Nicon mi-a făcut mie aceasta. Deci, după o vreme, venind tatăl ei, a aflat de aceasta şi, luându-şi sabia, s-a dus la stareţ şi bătând în uşă, a ieşit stareţul. Şi ridicându-şi mâna ca să-l ucidă pe el, îndată i s-a uscat mâna. Apoi, întorcându-se acasă, egipteanul a spus celor mai bătrâni din sat şi ei au trimis după stareţ şi l-au adus. Iar, după ce a sosit stareţul, l-au bătut, rănindu-l şi voiau să-l gonească pe el, dar el i-a rugat, zicându-le: "Lăsaţi-mă, pentru Dumnezeu, ca aici să mă pocăiesc." Deci, l-au pus pe el trei ani într-un loc, mai departe, poruncind ca nimeni să nu meargă la dânsul. Şi a făcut acei trei ani, venind în fiecare Duminică, căindu-se, la biserică. Şi, se ruga tuturor, zicându-le: "Rugaţi-vă pentru mine." Iar, mai pe urmă, acela ce făcuse păcatul şi care aruncase vină asupra stareţului s-a îndrăcit şi s-a mărturisit înaintea tuturor, zicându-le: "Eu am făcut păcatul acesta şi am năpăstuit pe robul lui Dumnezeu." După aceea, mergând, tot poporul se căia înaintea stareţului, zicând: "Iartă-ne pe noi, ava." Şi le-a zis lor: "Ca să vă iert, vă iert, dar, ca să mai petrec aici, cu voi, nu voi petrece. De vreme ce nimeni nu s-a aflat din voi, având socotire dreaptă, ca să mă miluiască pe mine." Şi aşa s-a dus de acolo. Deci, a zis stareţul fratelui: "Oare, vezi cum aduce diavolul ispite asupra sfinţilor?"

Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, despre gândul la ieşirea din viaţă

Oare, nu ştiţi, fraţii mei, ce fel de frică şi nevoie avem să pătimim, în ceasul ieşirii noastre din viaţa aceasta, când sufletul se va despărţi de trup? Mare frică şi mare taină se săvârşeşte atunci. Că vin îngeri buni şi mulţime de oaste cerească şi toate puterile cele potrivnice şi stăpânitorii întunericului, amândouă părţile voind să ia sufletul şi să-l aşeze şi să-i rânduiască locul lui. Deci, dacă sufletul şi-a câştigat, de aici, din lume şi a vieţuit viaţă cinstită, aceste fapte bune se fac îngeri buni şi îl înconjoară pe dânsul şi nu lasă pe nici una din puterile potrivnice să se atingă de dânsul, cântând cântări de biruinţă lui Dumnezeu, şi îl duc pe el la Stăpânul Hristos şi Împăratul slavei şi îl închină Lui, împreună cu toată puterea cerească, şi îl duc, de aici, în loc de odihnă, întru bucuria cea negrăită, de-a pururea, întru lumina cea veşnică, unde nu este întristare, nici suspin, nici lacrimi, nici grijă, ci viaţă nemuritoare şi veselie veşnică, împreună cu toţi ceilalţi, care bine au plăcut lui Dumnezeu, întru Împărăţia Cerurilor. Iar, dacă în viaţa aceasta, cineva a trăit urât şi petrecând împreună cu patimile şi tăvălindu-se întru dezmierdările trupului, şi în deşertăciunea lumii acesteia, unuia ca acela, în ziua ieşirii lui din viaţa aceasta, însăşi patimile şi dezmierdările, pe care le-a câştigat, i se fac draci răi şi îi înconjoară ticălosul suflet şi nu lasă pe îngerii lui Dumnezeu să se apropie de el. Că, îl iau pe dânsul, împreună cu puterile cele potrivnice, cu stăpânitorii întunericului şi îl duc, lăcrimând, mâhnit, cu jale şi tânguindu-se, în locuri întunecate şi înnegurate şi de întristare, unde toţi păcătoşii stau, aşteptând ziua Judecăţii şi a osândei veşnice, în care diavolul va fi aruncat, împreună cu îngerii lui. Deci, se cuvine nouă, ca, de aici, din lumea aceasta, să avem toată silinţa şi purtarea de grijă pentru ieşirea noastră şi să pregătim fapte bune, vrednice să meargă împreună cu noi, şi să ne sprijinească în ceasul de nevoie. Şi, care sunt faptele bune, ce am zis că se prefac în îngeri şi stau împotriva dracilor, adică, împotriva patimilor noastre? Acestea sunt: dragostea, smerita cugetare, îndelunga răbdare, înfrânarea, suferinţa, chibzuirea, supunerea, liniştea, bărbăţia, dreptatea, fecioria, umilinţa şi cele asemenea acestora; faptele acestea bune ne sprijinesc, în ceasul acela, şi nimeni nu poate să se împotrivească lor. Iar patimile, care am zis că se prefac în draci, sunt acestea: ura, trufaşa cugetare, invartosarea, trândăvia, deşarta cuvântare, iuţimea, cearta, pizma, mândria, slava deşartă, neştiinţa, ţinerea de minte a răului, vrajba, defăimarea, răutatea, pofta, înălţarea, lăcomia pântecelui, înverşunarea şi, peste toate acestea, iubirea de arginţi, în scurt, toată satanicească viclenie. Deci, patimile acestea prefăcându-se în draci, în ziua ieşirii noastre, iau sufletul, după cum se cuvine. Că, pe care le-am luat şi le-am iubit, aici, mai înainte, le-am şi pregătit şi ele ne stăpânesc pe noi: şi, tot acestea, după moarte, împreună cu noi vor merge şi vor domni şi acolo peste noi şi nu va fi cine să ne scape pe noi de ele. Deci, să gândim şi să înţelegem, până avem vreme, cine sunt stăpânii noştri şi să fugim şi să-i lepădăm pe ei. Şi să îmbrăţişăm faptele bune, ca, după ce vom ajunge la sfârşitul nostru, ele să ne ajute nouă şi să ne izbăvească de cei potrivnici. Şi să cunoaştem pe cei ce stau împotriva noastră şi să ştim cine sunt şi ce fel de rele ne pricinuiesc. Deci, să fugim de dânşii, ca de nişte şerpi otrăvitori, sau, ca de foc. Şi chiar de ne-ar fi tras pe noi de la fapta bună şi ne-ar fi împiedicat, să ne sârguim, până avem vreme şi până suntem în viaţă, a lepăda relele şi, prin pocăinţă şi prin lucrarea faptelor bune, să îmblânzim pe Dumnezeu şi să ne pregătim pe noi spre ieşire, ca nu cumva, venind El şi bătând, să ne aflăm nepregătiţi. Că, în ceasul când omul nu se aşteaptă, Domnul nostru va veni. Şi venind, să ne aflăm gata întru întâmpinarea Lui. Că Lui se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.