În ziua dintâi decembrie: Pomenirea Sfântului Prooroc Naum.
Sfântul Prooroc Naum era din Elchessia, de cealaltă parte de Iordan, din ţinutul Begavariei, din seminţia lui Simeon. Acesta a proorocit ninivitenilor, după Sfântul Prooroc Iona, că cetatea lor se va pierde cu apă şi cu foc, care lucru s-a şi făcut. Pentru că, ninivitenii, cei ce se pocăiseră, puţină vreme, prin propovăduirea lui Iona, văzând că nu s-a îndeplinit asupra lor proorocia lui Iona, iarăşi s-au întors la faptele lor rele dintâi şi iarăşi au mâniat îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Deci, i-a ajuns pe ei acest fel de pierzare. Era lângă Ninive un iezer mare de apă, care înconjura cetatea, şi, făcându-se un cutremur mare de pământ, s-a scufundat cetatea în iezerul acela, iară o parte a cetăţii, care rămăsese pe munte, a fost arsă, ieşind foc din pustie. Şi aşa s-a împlinit proorocia lui Naum, Dumnezeu pedepsind pe poporul cel păcătos cu judecata cea dreaptă. Astfel, pe cei ce îi miluise în zilele lui Iona Proorocul pentru pocăinţă, pe aceia, iarăşi, după ce s-au răzvratit, mai pe urmă i-a pierdut. Drept, aceea, cuvântul de căpetenie al Proorocului Naum, este că în istoria oamenilor, nu stăpânesc legea celui mai tare, legea pădurii, ci legea lui Dumnezeu, legea dreptăţii. Ne-a rămas de la Proorocul Naum o carte, care se află în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament. El a trăit cu şapte sute de ani înainte de Mântuitorul Hristos. Şi a proorocit Sfântul Naum şi altele din cele ce aveau să fie şi a adormit cu pace la patruzeci şi cinci de ani de la naşterea sa şi a fost îngropat în pământul său cu cinste.
Întru această zi, cuvânt despre un călugăr pe care, diavolul, ispitindu-l, a rămas ruşinat.
Era, într-un pustiu un oarecare călugăr cu numele lor, care n-a gustat bucate pământeşti zece ani, ci Îngerul Domnului îi aducea lui, la trei zile, hrană cerească şi aceasta îi era lui în loc de mâncare şi de băutură. Iară odinioară, au venit la dânsul demoni care arătau că o oaste îngerească. Şi, iată, o căruţă de foc şi foarte mulţi purtători de arme şi un împărat mare, care venea şi, ajungând la dânsul, i-a zis: "Iată acum ai isprăvit toate, deci, sculându-te, te închină şi ca pe Ilie te vom înălţa pe tine." Iară călugărul a cugetat în mintea sa, zicând: "Eu în toate zilele mă închin Împăratului meu, Mântuitorul Hristos, deci de-ar fi fost acesta Hristos, n-ar fi cerut închinăciunea aceasta." Şi aşa cugetând, i-a zis lui: "Eu am pe Împăratul meu Hristos, Căruia totdeauna mă închin, iară tu nu eşti împăratul meu. "Şi îndată înşelătorul s-a făcut nevăzut. Şi biruind puterea diavolului, a rămas neînşelat de meşteşugirile lui.
Întru această zi, cuvânt despre pocăinţă.
Întoarce-te, din toată inima, cu suspinuri şi cu lacrimi. Cu răbdare smereşte-te şi miluieşte pe săraci şi pe sărmani şi iartă greşelile aproapelui tău. Pentru că acum, zice Domnul nostru, "întoarceţi-vă către Mine dintru toată inima voastră cu post şi cu tânguire şi cu plângere". Rupeţi-vă inimile voastre, iară nu hainele, întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru, că milostiv şi îndurat este, îndelungrăbdator şi mult milostiv. Pentru că cel ce miluieşte, zice, miluit va fi şi apoi, iertaţi şi se va ierta vouă. Milostenia bărbatului ca o pecete este pe dânsul şi dar bun este celor ce o fac pe ea înaintea Celui Preaînalt. Şi aşa păcatele se şterg. Dacă vei avea pocăinţa ninivitenilor, ai pe David, care, prin pocăinţă, şi-a curăţit păcatele şi atât a arătat puterea pocăinţei, încât, prin ea şi de darul proorociei iarăşi, s-a învrednicit şi lui Dumnezeu Tatăl s-a făcut cunoscut. Ai pe Petru, pe care o slujnică l-a întrebat despre Învăţătorul şi s-a lepădat de El cu blestem, făcându-se că nu-L ştie pe Dânsul, şi cu mincinos jurământ s-a jurat. Însă, atât şi-a curăţit spurcăciunea lepădării, încât şi întâistătător s-a făcut el şi din starea cetei Apostolilor n-a căzut şi a fost numit Bisericii temelie şi Cereştii Împăraţii chelar, de Însuşi Dumnezeul Adevărului. Ai pe vameşul şi pe fiul cel pierdut, ai pe desfrânata şi pe tâlharul, care, într-un ceas, prin glasul cel cu bună înţelegere, au fost iertaţi de păcate şi în patria Raiului cetăţeni s-au făcut. Îndrăzneşte prin pocăinţă, dezbracă-ţi spurcăciunea, nu te teme, căci, după aceea, Domnul îndrăzneţ te va face pe tine. Şi când te vei pocăi şi vei suspina, atunci te vei mântui. Că mare este mila lui Hristos Dumnezeu şi curăţire este celor ce se întorc la Dânsul, cu pocăinţă, pentru că numai atunci mila Domnului, ca ploaia pe câmp, în sufletele noastre se va pogorî şi războiul vrăjmaşului împotriva noastră se va strica, întru Hristos Iisus Domnul nostru.
Întru această zi, Cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, ca să nu ne minunăm de cele vremelnice, nici să ne amăgim cu cele veselitoare ale vieţii şi cuvânt la Psalmul 72.
Fiindcă mintea noastră este lesne alunecătoare şi lesne se pogoară către cele veselitoare ale vieţii, uitând bunătăţile cele ce vor să fie, pentru aceea ni se cuvine nouă, a nu fi cu nebăgare de seamă pentru păzirea de ispitirea simţurilor. Că urâtorul de bine, diavolul, ispitindu-ne, amestecă lucrurile, ca să nu poată mintea, cârmaciul, a face deosebire între cel bun şi între cel rău. Deci, când s-au adunat asupra noastră gânduri deşarte, mai înainte de a ajunge noi în întunecarea lor, degrabă către învăţătura cea duhovnicească să alergăm, cântând împreună cu Proorocul Psalmul 72, a cărui învăţătură se potriveşte nouă. Că, povesteşte Proorocul, în acest Psalm, nepotrivirea vieţii, ispitele şi pe cei ce sunt vânaţi, prin ispite şi pe cei ce biruiesc ispitele, prin răbdare, dar şi răsplătirile fiecăruia sunt descoperite acolo. Pentru aceasta, este el şi surpător al trufiei şi al slavei deşarte, povăţuind către slava cea adevărată pe cei ce voiesc să se mântuiască. Deci, nu numai zicerile lui să le cunoaştem, ci şi mintea noastră să o suim cu dinadinsul la graiurile cele dintru el, ca să ne învrednicim a ne face şi împlinitori cu fapta şi puterii şi înţelegerii celor arătate. Că zice Proorocul: "Cât este de bun Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă. Iar mie, puţin a fost de nu mi-au alunecat picioarele, puţin a fost de nu s-au poticnit paşii mei. Că am pismuit pe cei fără de lege când vedeam pacea păcătoşilor. Că nu au necazuri până la moartea lor şi tari sunt, când lovesc ei. De osteneli omeneşti nu au parte şi cu oamenii nu sunt biciuiţi. Pentru aceia îi stăpâneşte pe ei mândria şi se îmbracă cu nedreptatea şi cugetele inimii lor ies la iveală. Gândesc şi vorbesc cu vicleşug, nedreptate grăiesc de sus. Până la cer ridică gura lor şi cu limba lor străbat pământul." (Ps. 72, 1-9).
Dar ce însemnează: "nedreptatea grăiesc de sus" şi "până la cer ridică gura lor?"
Ceea ce vrea să spună psalmistul, în acest fel, este că păcătoşii, săvârşind cele rele şi neluând pedeapsa cea cuvenită pentru răutăţile lor, ajung de socotesc că nu este Dumnezeu, fără de minte, făcându-se ei, că se arată: "Zis-a cel nebun în inima sa: "Nu este Dumnezeu" (Ps. 13, 1), nedreptatea de sus grăind, gura lor până la cer ridicând şi cu limba lor vânturând pământul." "Pentru aceasta, poporul meu se ia după ei şi găseşte că ei sunt plini de zile bune şi zice: Cum? Ştie aceasta Dumnezeu? Are cunoştinţă Cel Preaînalt? Iată, aceştia sunt păcătoşi şi sunt îndestulaţi. Veşnic sunt bogaţi. Iar eu am zis: Deci, în deşert am fost drept la inimă şi mi-am spălat, întru cele nevinovate, mâinile mele, că am fost lovit toată ziua şi mustrat în fiecare dimineaţă. Dacă aş fi grăit aşa, iată aş fi călcat legământul neamului fiilor tăi. Şi mă frământăm să pricep aceasta, dar anevoios lucru este înaintea mea. Până ce am intrat în locaşul cel sfânt al lui Dumnezeu şi am înţeles sfârşitul celor răi!"
Şi, iată, acum sfârşitul celor ce uită pe Dumnezeu. Că zice: "Într-adevăr, pe drumuri viclene i-ai pus pe ei şi i-ai doborât când se înălţau. Cât de iute i-ai pustiit pe ei! S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor. Ca visul celui ce se deşteaptă, Doamne, în cetatea Ta chipul lor de nimic l-ai făcut."
Dar care este cetatea aceasta ? E "Ierusalimul cel de sus" (Gal. 4, 26). Iar mai departe zice: "De aceea s-a bucurat inima mea şi rărunchii mei s-au potolit. Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine. Apuca-tu-m-ai de mâna mea cea dreaptă. Cu sfatul Tău m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai primit." Dar ce vrea să spună când zice: "Şi cu sfatul Tău m-ai povăţuit" ? Ceea ce zice, socotesc că este aşa: După ce m-am dezbărat de voia trupului meu şi m-am rânduit pe mine însumi către primirea şi păzirea poruncilor Tale, atunci cu sfatul Tău m-ai povăţuit. Că nu am stat nici nu m-am întărit după voia mea. Pentru aceea, ca un Părinte bun ce are un fiu iubit, m-ai apucat de mâna dreptei mele şi cu sfatul Tău m-ai povăţuit, pentru care şi cu slavă m-ai primit. "Că pe cine mai am eu în cer afară de Tine? Şi, afară de Tine, ce am dorit pe pământ ? Stinsu-s-a inima mea şi trupul meu, Dumnezeul inimii mele şi partea mea, Dumnezeule, în veac." Dar căutând ce ? Petrecerile cele de sus. Că, "în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu". (Ps. 41, 1-2). Partea mea Tu eşti, Dumnezeule, în veac.
Adânceşte-ţi mult mintea ta în primirea celor zise, că învăţătura înfricoşată rosteşte, acum, la urmă, zicând: "Că, iată, cei ce se depărtează de Tine, vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine. Iară mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porţile fiicei Silonului."
Având, deci, iubiţilor, întăriri din dumnezeieştile Scripturi şi cale bătătorită şi dreaptă, care ne duce către porţile cele cereşti, să nu slăbim în nădejdea cea adunată nouă în ceruri, că vine Domnul, precum este scris, Care "are lopata în mână şi va curăţi aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins." (Matei 3, 12). Lui I se cuvine cu adevărat slava în veci ! Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu