Luna mai în 24 de zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Simeon,
din Muntele Minunat (+592)
Acest Cuvios a trăit în zielele împăratului Iustin (518-527), născut în Antiohia Siriei şi a crescut în aceeaşi cetate. Încă de la şase ani, a mers la munte şi, ucenicind la un pustnic a început a se deprinde cu petrecerea cea grea şi cu răbdarea. Şi avea, deseori, dumnezeieşti arătări, care-l îndreptau spre cele ce trebuia să facă şi-l îndemnau, prin asemănare cu cele bune şi cu cele rele, că, adică, cele bune să aleagă şi de cele rele să fugă. Deci, descoperind în vârful muntelui, o mânăstire, al cărui egumen era stâlpnic, cu numele Ioan, a deprins, de la el, pravila vieţii de stâlpnic. Şi, nădăjduind tânărul Simeon să urmeze părintelui său, în priveghere necontenită, în rugăciune stăruitoare şi post neîntrerupt, se trudea. Şi se arăta atât de blând, încât şi fiarele cele sălbatice veneau la el, fără teamă, şi îl urmau, că nişte mieluşei. Deci, a primit, de la Dumnezeu, putere, să tămăduiască toate bolile, cu rugăciunea. Şi, tulburându-se de neodihnă, de vreme ce mult popor şi-aducea bolnavii la el, a primit poruncă să meargă la Muntele Minunat, la un loc înalt, de pietre seci, unde a zidit o mânăstire, cu mâinile celor tămăduiţi şi acolo se liniştea. Şi, fiind sfinţit preot, în fiecare Duminică, după Liturghie, primea de la înger pâine cerească din care, gustând de trei ori, nu mai avea nevoie de nici o altă hrană pământească. Deci, la anul 526, dorind să-şi înfrângă toate pornirile trupului, prin trai aspru, s-a urcat şi el în vârful unui stâlp. Şi nu putea sta decât în picioare, sau rezemat de îngrăditura ce-şi făcuse în jurul său, sub cerul-descoperit şi iarnă şi vară. Şi niciodată, cât a fost pe stâlp, n-a putut să se culce, ci doar aţipea puţin şi se ruga fără odihnă. Şi a trăit, în această luptă şi răbdare, peste firea omenească, vreme de 66 de ani, iar toată vremea vieţii lui a fost de optzeci şi cinci de ani. Şi-l cinsteau, cât a fost viu, toţi creştinii, pentru viaţa lui plină de sfinţenie, iar, răposând, a fost plâns, atât de obştea călugărilor, cât şi de mulţimea credincioşilor, care se împărtăşiseră din multele lui daruri duhovniceşti şi proslăveau pe Dumnezeu, pentru mutarea şi aşezarea lui în slava îngerilor.
Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre un călugăr ce umbla prin cârciumi
Un oarecare stareţ din Schit a ieşit cândva la Alexandria, vrând să-şi vândă lucrul mâinilor sale. Însă, văzând pe un călugăr tânăr intrând într-o cârciumă, foarte mult s-a mirat de aceasta şi l-a aşteptat stând afară, până ce a ieşit. Iar, după ce a ieşit acel tânăr călugăr, stareţul l-a oprit şi i-a zis lui: "Au, nu ştii frate, că în chipul îngeresc eşti îmbrăcat? Au, nu cunoşti că multe sunt cursele vrăjmaşului? Au, nu ştii, că poţi să te vatămi, în cetate, cu ochii, cu auzul şi cu chipul tău? Că tu, călugăr fiind, intri, adeseori, în cârciumi, în care nu ţi se cade ţie să intri şi cu necuvioşi, bărbaţi şi femei, să te întâlneşti? Ci, te rog pe tine, fiule, să fugi în pustie şi, acolo, vei putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să te mântuieşti." Iar tânărul i-a răspuns lui, zicându-i "Du-te părinte, că Dumnezeu nimic alta nu caută, fără numai inima curată." Atunci stareţul, ridicându-şi amândouă mâinile spre cer, a zis: "Slavă Ţie Dumnezeule, că eu am în Schit cincizeci de ani şi inima curată n-am câştigat, iar acesta, în cârciumi petrecând, a câştigat inima curată."
Spuneau călugării din mănăstirea lui ava Teodosie că, după rânduiala părintelui Teodosie, era obicei, în Joia cea Mare, când veneau la mânăstire toţi săracii, văduvele şi scăpătaţii din ţara aceea, să-şi ia fiecare după rânduită măsură, grâu, bani, vin şi miere. Însă fusese, mai înainte cu trei ani, lipsă de grâu şi în ţara aceea se vindea grâul câte douăsprezece măsuri la un galben. Deci, după ce a venit postul, au zis oarecare fraţi egumenului: "Ava, în anul acesta, să nu dai, după rânduitul obicei, grâu la străini şi la săraci, ca să nu fie lipsă în mănăstirea noastră, pentru că puţin grâu se află şi cu mult preţ se cumpără." Iar părintele nostru, egumenul, a zis fraţilor: "Să nu lăsăm, fiilor, rânduiala părintelui nostru, că acela poartă grijă de noi şi nu este nouă de folos să-i trecem cu vederea poruncile Lui." Însă, fraţii îl sileau pe egumen, zicând: "Nu ne va ajunge nouă, şi, pentru aceea, să nu dăm." Atunci, egumenul s-a mâhnit mult şi le-a zis lor: "Să faceţi precum voiţi." Deci, n-au dat grâu, cum le era obiceiul, în Sfânta Joi şi în Sfânta Vineri. Iar, după aceea, la vremea sa, a mers chelarul la hambar şi, deschizând uşa, a văzut că tot grâul se mucezise şi voiau, îndată să-l arunce pe tot în mare. Atunci, părintele egumen a zis: "Fraţilor, cela ce trece cu vederea poruncile părintelui său, unele ca acestea pătimeşte, fiind cuprins de boala neascultării. Cinci sute de măsuri de am fi împărţit, la cei ce aveau trebuinţă, şi pe Părintele nostru Teodosie l-am fi împăcat, cu ascultarea, şi pe fraţii noştri, cei săraci, i-am fi mângâiat. Iar acum am pierdut grâul, ca la cinci mii de măsuri, şi mare pagubă, în loc de folos, ne-am câştigat nouă şi ne-am vătămat pe noi înşine. Că două lucruri rele am făcut: Unul, adică, fiindcă porunca Părintelui nostru am călcat, iar, al doilea, că nădejdea noastră nu am pus-o în Dumnezeu, ci în hambarele noastre. Deci, măcar de acum, fraţii mei, să ştim că Dumnezeu este Cel ce rânduieşte şi poartă grijă de toţi oamenii şi că Sfântul Teodosie ne priveşte pe noi, ca pe fiii săi, dacă-i păzim poruncile.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem Sirul, despre smerita cugetare
Fiindcă zice Apostolul: "Căci voia lui Dumnezeu aceasta este, sfinţirea voastră; să vă feriţi de desfrânare" (1Tes.4,3) şi nu este nevoinţă puţină între sfinţenie şi între necurăţie, ajutătorii necurăţiei sfătuiesc unele ca acestea şi zic: "Iată, nimeni nu te vede pe tine. Şi de cine te sfieşti?" Iar ajutătorii sfinţeniei, grăiesc către dânşii, dimpotrivă: "Dumnezeu te vede şi îngerii Lui de faţă sunt şi cum zici tu: Cine te vede pe tine?" Cela ce ispiteşte zice: "Acum, aici, pe nimeni nu vedem." Cei ai sfinţeniei grăiesc: "Bine ai zis, că pe nimeni nu vedem, că scris este: "Viclenia lor i-a orbit. Ei nu cunosc tainicele puneri la cale ale lui Dumnezeu "(Înţ. 2, 21-22). Fiindcă poporul strigă şi zice: "Înţelegeţi, dar, cei neîndreptăţiţi din popor şi cei nebuni, înţelepţiţi-vă odată. Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude sau cel ce a zidit ochiul, oare, nu priveşte?" (Ps.93.9). Iar, în alt loc, zice: "Doamne, cercatu-m-ai şi m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea. Tu ai priceput gândurile mele de departe. Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Că încă nu este cuvânt pe limba mea şi, iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele ce demult; Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta. Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge. Unde mă voi duce de la duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi pogorî în iad,de faţă eşti. De voi lua aripile mele în dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta. Şi am zis: "Poate întunericul mă va acoperi. Dar noaptea este lumină întru desfătarea mea. Că întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, aşa este şi lumina" (Ps. 138, 1-12). Iar în alt loc zice: "Că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem" (Fapte, 17, 28). Şi cum zici tu, că nimeni nu te vede pe tine? Că Domnul zice: "Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga" (Luca, 19,40). Deci, acestea pomeneşte-le în gândul tău şi păcatul nu te va mai stăpâni pe tine şi nici întristarea păcatului nu te va mai prinde, ci bucurie şi pace în Sfântul Duh. Că, ce este păcatul? Scârbă întunecată, care urmează, căzând asupra celor ce îl lucrează pe el. Iar sfinţeniei îi urmează bucuria şi pacea. Drept aceea, cineva, şezând în liniştea chiliei sale, se bucură întru Duhul Sfânt, ca un prunc la sânul mamei sale. Apoi, întorcăndu-se Darul, îl face pe el a plânge şi a lăcrima, pentru pomenirea ce se află întru dânsul, a păcatelor celor mai dinainte făcute, ca să nu se poticnească, răspândindu-se prin multă bucurie. Şi prin lacrimi se luminează sufletul, făcându-l oglindă a celor cereşti, după darul Domnului. Că mare dar este sfinţenia, în dragostea lui Dumnezeu, de vreme ce zice Domnul: "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu". (Matei 5,8) Iar Însuşi Domnul, Cel ce ridică pe cei surpaţi şi mântuieşte pe cei deznădăjduiţi şi înnoieşte cu totul mădularele cele învechite în multe păcate, prin pocăinţă, El să păzească neîntinat şi trupul şi sufletul şi Duhul vostru. Căruia I Se cuvine slava în veci.
Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor, Sfinţii zilei
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu