Proloagele din 4 iulie

Luna iulie în 4 zile: pomenirea celui dintre Sfinţi, 

Părintele nostru Andrei Ierusalimiteanul, arhiepiscopul Cretei (+723).

         Acesta a trăit în cetatea Damascului, născut din părinţi iubitori de Dumnezeu şi a fost dat, de mic, la învăţătură. Deci, a fost luat de Teodor, patriarhul Ierusalimului, şi l-a făcut diacon şi discipolul său. Iar, adunându-se cel de-al şaselea Sinod a toată lumea (680-681), la Constantinopol sub Constantin Pogonat, împăratul (668-685) Sfântul Andrei, deşi numit diacon, a fost trimis de patriarhul său, la Sinod, cu mărturisirea de credinţă a Bisericii Ierusalimului. Pentru mintea şi bunătatea ce avea a fost pus purtător de grijă pentru hrana săracilor Bisericii, iar, peste puţină vreme, a primit şi harul arhierei, fiind ales episcop al Cretei. El a alcătuit şi cărţi pline de înţelepciune, în care s-a arătat cuvântător iscusit şi insuflat de Dumnezeu. Pe lângă celelalte scrieri, Sfântul Andrei a alcătuit şi Canonul cel mare şi vrednic de laudă, care se citeşte în săptămâna a cincea, din Postul mare, şi care aduce nu numai pocăinţă, dar şi multă învăţătură. Ca arhiereu a înnoit bisericile lui Dumnezeu şi a zidit, din temelie, în cinstea Preacuratei, biserica preafrumoasă a Vlahernei. Şi, Sfântul Andrei şi-a păstorit credincioşii, cu frica lui Dumnezeu, păzind poporul de învăţăturile greşite ale ereticilor şi fiind tuturor pildă vie de muncă, de viaţă curată şi de bună păstorire. Dar, anii săi n-au fost prea mulţi. Mergând, odată, în insula Militene, şi-a primit sfârşitul vieţii sale, în plină putere lăsând multe scrieri Bisericii lui Dumnezeu.

Întru această zi, Preacuvioasa Marta, mama Sfântului Simion, 

din Muntele Minunat (sec. IV)

           Cuvioasa Marta petrecea cu tot felul de fapte bune, atât prin sihăstrie, cât şi prin primirea de străini şi prin milostenie şi avea multă credinţă în Maica lui Dumnezeu, care i-a vestit, încă înainte de săvârşirea ei, dulceaţa veşnicelor bunătăţi care o aşteptau. Şi, mutându-se din cele pământeşti, s-a arătat celor ce păzeau moaştele ei, făcându-i să se bucure, şi zicându-le că a luat mare dar de la Dumnezeu şi că se află în lumină şi în nespusă bucurie, nu numai pentru rugăciunile fiului ei, Sfântul Simion, din Muntele Minunat, ci şi pentru că a suferit, pentru Dumnezeu, multe ispite şi necazuri.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre faptul că 

nu se cade a răsplati cu rău, pentru rău, nici a ţine vrajba

            Să te înveţi, frate, a te păzi pe tine însuţi de răutăţile altora, pentru ca, astfel, pe ale tale mai bine să le socoteşti. De căderea altuia, să nu râzi, ci, să întinzi mâna celui ce cade jos. Iar, când vei vedea pe vrăjmaşul tău în mâinile tale, să nu-l chinuieşti pe el, ci, mai mult, să-l miluieşti. Pentru că ţi se cade ţie să cruţi pe vrăjmaşul tău, atunci când îi vei fi lui stăpân, că, miluindu-l, vei afla tu însuţi milă de la Dumnezeu. Sau, dacă şi tu, cândva, vei cădea în ispită, apoi cu mare nădejde, vei cere de la Dumnezeu izbăvire, iar, mai mult, milă vei dobândi de la Dânsul.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru episcopii 

care se nu se îngrijesc de oameni şi nici nu-i învaţă pe ei, spre mântuire

              Episcopul, cel ce nu poartă de grijă păstoriţilor săi, şi de a lor mântuire, nu va avea răspuns înaintea lui Dumnezeu, nici izbăvire din răutăţi. Pentru că, cel ce a câştigat, de la Dumnezeu, episcopia, cu cât se înalţă la o mai înaltă treaptă, cu atât mai mult, decât toţi, va fi întrebat nu numai despre învăţătură, ci, şi de sprijinirea săracilor. Că, precum un stăpân dă arginţi slugilor sale, ca să facă neguţătorie şi, apoi, pentru toate, îi întreabă pe dânşii, aşa şi Dumnezeu. Cela ce ne-a încredinţat nouă învăţătura, caută la roadele învăţăturii, acesteia. Că episcopul, sau preotul, cei neiscusiţi şi fără învăţătură, pierzare se fac celor cârmuiţi de ei. Şi cel ce nu caută, în toate zilele, cum să mângâie pe cei întristaţi şi să hrănească pe cei flămânzi şi să izbăvească pe cei asupriţi, încât Biserica lui Dumnezeu fără de ocară să o facă, acela, nu este învăţător, ci asupritor al ei. Pentru că unul ca acesta, nu spre creşterea Bisericii, ci spre mândria lui, a luat apostolescul scaun. Deci, să nu socotiţi, episcopilor şi preoţilor, că, spre hrană şi spre băutură, aţi luat stăpânirea, că această chemare este mai ostenitoare decât toate, ci, se cade, să vă întăriţi, voi, cei ce povăţuiţi sufletele, şi să socotiţi a merge, ca la o odihnă, la împlinirea ostenelii acesteia.

Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, 

despre smerita cugetare

             În vederea ispitirii, se arată iscusinţa celui credincios. Şi nu se cade a ne necăji, în vreme ispitei, ci să ne trezim la rugăciuni şi la faceri de bine, aşa cum, cei ce plutesc pe mare, se trezesc, atunci când începe furtuna şi, mai mult, priveghează şi pe Domnul Îl cheamă, după cum este scris la Proorocul Iona: "Corabia era gata să se sfarme. Corăbierii s-au înfricoşat şi au strigat fiecare, către dumnezeul său, şi au aruncat în mare încărcătura corabiei" (Iona, 1, 4-5). Că aceasta este o pildă, pentru lepădarea grijilor celor pământeşti. Se cade a defăima toate lucrurile lumeşti şi a ne gândi numai la viaţa cea veşnică. Iar, când ni se întâmplă nouă vreo ispită, să nu deznădăjduim. Că, vedem pe Proorocul, care, şi în pântecele chitului fiind, nu s-a deznădăjduit de a sa mântuire ci, rugându-se, a zis: "Strigat-am, către Domnul, în strâmtorarea mea, şi El m-a auzit; din pântecele locuinţei morţilor, către El am strigat şi El a luat aminte la glasul meu! Tu m-ai aruncat în adânc, în sânul mării, şi valurile m-au înconjurat." (Iona, 2,3-4). Că nu întotdeauna este marea liniştită şi nu este cu putinţă a înota, în viaţa aceasta, de acum, fără de ispită. Iar, dacă vom ţine credinţa Domnului, ca pe o cârmă, ea ne va duce pe noi la limanul vieţii şi, lepădând osteneala, ne vom îmbrăca cu viaţa nestricăcioasă. Frate, dacă te-ar supăra pe tine duhul mâhnirii, să nu te descurajezi, ci, roagă-te Domnului, şi-ţi va da ţie îndelungă-răbdare, şi, după rugăciune, şezând, adună-ţi gândurile tale şi mângâie sufletul tău, ca acela ce a zis: "Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El: "Mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu." (Ps. 41, 67). Şi să zici, de ce te descurajezi suflete al meu, oare, totdeauna vom locui noi întru această viaţă? Auzi pe cel ce zice: "Străin sunt eu la Tine, străin, ca toţi părinţii mei." (Ps. 38, 17). Gândeşte-te la cei, ce mai înainte, au locuit în mânăstire, unde trăieşti tu acum, şi cunoaşte şi vezi, că, după cum şi aceia s-au dus din viaţa aceasta, aşa şi noi, cei ce trăim acum, când va voi Domnul, ne vom duce. Că viaţa drepţilor, după sfârşit începe. De unde şi Proorocul, dorind viaţa ce va să fie, zice: "În ce chip doreşte cerbul, izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu, pe Tine, Dumnezeule. Când voi veni şi mă voi arăta feţei Tale, Dumnezeule?" (Ps. 41, 1-2), de vreme ce, ca un răstimp de pregătire, trecător, socoteau Sfinţii viaţa aceasta. Pentru care pricină, într-alt loc, zice: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace." (Luca, 2,29). Aşa şi Apostolul poftea ca să se dezlege şi să fie împreună cu Hristos. Căruia este slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/iulie/Proloage04Iul.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=24&p2000_imageid=1099