Pãrintelui nostru Ilarion cel Mare(+372).
Acest Preacuvios Ilarion s-a născut în ţinutul Gaza din Palestina, pe vremea împărăţiei marelui Constantin (313-337), trăgându-se din părinţi necredincioşi. A fost trimis de tânăr la Alexandria să înveţe carte şi, acolo, deprinzând degrabă înţelepciunea pe care lumea o caută, a descoperit şi înţelepciunea cea duhovnicească şi, crezând în Hristos, a primit Sfântul Botez. Deci, ardea cu inima de dragostea lui Dumnezeu şi gândea în ce chip ar putea să-i placă Lui. Şi, auzind de Sfântul Antonie cel Mare, a dorit să-l vadă şi a mers la dânsul cu sârguinţă şi, făcându-se următor marelui Părinte, a rămas lângă dânsul multă vreme, cunoscând calea care duce pe călugăr la împlinirea sa, la viaţa lui cea asemenea cu îngerii, la desele lui rugăciuni cele cu osârdie, la lucrul mâinilor şi la osteneala cea neîncetată, la post şi înfrânare, la iubirea de aproapele şi la toată trăirea monahală, cea desăvârşită. Deci, întorcându-se în patria sa şi aflând de moartea părinţilor săi, a împărţit averea rudelor şi săracilor, nelăsând nimic pentru sine şi, lepădându-se de lume, s-a făcut ucenic al Mântuitorului şi următor sărăciei Lui. Drept aceea, căutând singurătatea şi liniştea pustiei, a mers mai întâi în pustia de lângă Maiuma Gazei, din Palestina. Şi, vieţuind acolo mulţi ani, veneau la dânsul noroadele, căutând ajutor în nevoile lor, la sfintele lui rugăciuni, că el, plecându-se spre milă, se ruga pentru dânşii, iar Domnul Hristos proslăvea pe sfântul Său, întărind rugăciunea lui cu darul facerii de minuni. Şi a străbătut astfel vestea despre el în toată Palestina şi se înmulţea numărul ucenicilor. Şi zicea după fiecare minune: "Nu s-a făcut aceasta prin puterea noastră, ci prin darul cel iubitor de oameni al Mântuitorului, Care ducerile noastre le-a luat asupra Sa. Deci pe El să-L slăvim şi să-I mulţumim." Şi se înmulţeau mănăstirile în Palestina. Deci, nesuferind tulburarea mulţimilor şi cinstirea oamenilor şi primind şi descoperire de la Dumnezeu, a mers în pustia Peluziei şi în cea a Sfântului Antonie, după trecerea din viaţă a acestuia. Văzând, însă, că nici aici nu poate să se ascundă de oameni, s-a dus în pustia din părţile Libiei, de unde, urcându-se în corabie, a mers în Sicilia, făcând, minuni şi neprimind răsplată de la nimeni, nici o fărâmă de pâine, că pâinea şi-o câştiga împletind coşuri şi muncind pământul. Şi zicea Sfântul: "Nici aici nu este cu putinţă, fiilor, să vieţuim. Să mergem în altă parte, unde nimeni nu ne ştie pe noi." Şi aşa s-au dus în taină în Epidaura Dalmaţiei, iar de acolo, după oarecare vreme, fiind slăvit de oameni, s-a dus cu ucenicii săi în insula Ciprului. Şi căuta un loc pustiu unde să-şi sfârşească, în linişte, viaţa sa. Deci, găsindu-şi aici liniştea, după cinci ani de viaţă, a simţit că i se apropie sfârşitul şi grăia cu mintea limpede: "Ieşi, suflete al meu, ce te temi ? De ce te tulburi ? Ai slujit lui Hristos optzeci de ani şi te temi de moarte ?" Şi cu aceste cuvinte şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Iar trupul lui s-a aşezat la Maiuma Palestinei, la mănăstirea lui cea dintâi, încât palestinienii ziceau: "Noi avem trupul Sfântului Ilarion"; iar ciprioţii ziceau:
Întru
aceastã zi, pomenirea Sfinţilor Mãrturisitori, Cuvioşii Visarion Sarai şi
Sofronie de la Cioara şi a Mucenicului Oprea Miclãuş din Sălişte, apãrãtorii
Bisericii Ortodoxe din Transilvania, împotriva unirii ei silnice cu Roma (1698-1701).
Aceşti trei Sfinţi luptători au trăit pe la
mijlocul veacului al XVIII-lea. Cuviosul Visarion din Sarai s-a născut în
Bosnia. A călătorit pe la multe locuri sfinte şi îndeosebi, la Ierusalim şi la
Muntele Athos şi a intrat de tânăr în monahism. Îndurerat de suferinţa
românilor pentru credinţa lor ortodoxă, a călătorit prin Transilvania,
propovăduind pretutindeni credinţa ortodoxă. Era primit în tot locul ca un
înger din cer. Drumul lui până la Braşov a fost un adevărat alai de biruinţă
creştină, aprinzând în sufletele credincioşilor dragostea de legea
strămoşească. Pentru râvna sa în apărarea credinţei ortodoxe, a fost întemniţat
la Sibiu şi, în cele din urmă, în fioroasa închisoare din Kuffstein, unde a
murit, pentru mărturisirea credinţei ortodoxe.
Cuviosul Sofronie de la Cioara,
s-a născut în satul Cioara, din părţile Orăştiei, ca fiu al unei familii
preoţeşti. Ucenicia în călugărie şi-a făcut-o în Ţara Românească. Reîntors la
Cioara, a întemeiat un schit în mijlocul codrilor, învăţând pe români calea
mântuirii. Pentru râvna lui faţă de Legea ortodoxă, a fost închis în temniţa de
la Bobâlna. Eliberat de mulţime, Cuviosul mărturisitor a plecat în Munţii
Apuseni, îndemnând pe credincioşi să ţină obiceiurile strămoşeşti. A fost prins
din nou şi închis la Abrud. Eliberat încă o dată, mergea din loc în loc, ţinând
soboare, adică adunări şi învăţând poporul: "Stricaţi silnica unire cu
Roma, învăţa el, cereţi episcop românesc în Transilvania !" Iar când a
înţeles că şi-a împlinit chemarea, s-a retras la Mănăstirea Argeşului, unde s-a
săvârşit cu pace.
Cel de al treilea luptător
pentru dreapta credinţă a fost ţăranul Nicolae Oprea născut în Săliştea
Sibiului. Tată de familie, plugar, mirean şi bun creştin, gata de jertfă pentru
credinţa străbună, fericitul Oprea a primit, ca pe o mare cinste, sarcina să
ducă "la împăratul", plângerile românilor: "Noi cerem, ziceau
ei, în numele poporului, vlădică de legea noastră." La început, curajul şi
îndrăzneala românilor au fost întâmpinate cu ameninţări şi izgoniri. Cu timpul,
ele s-au repetat şi au stârnit prigoana şi multe întemniţări. În cele din urmă,
în loc să i se împlinească cererile, fericiul Oprea a fost închis pe viaţă, în
vestita temniţă de la Kuffstein şi nu s-a mai întors niciodată, primind cununa
nemuritoare a Mucenicilor. La 21 octombrie 1948, însă, printr-o uluitoare
întorsătură a Providenţei, fraţii noştri buni, uniţi de atunci, s-au desfăcut
de Roma şi s-au întors acasă, la Biserica noastră strămoşească, maica noastră
de obşte şi a praznicului zilei de astăzi. Dumnezeului nostru, slavă !
Întru aceastã zi, Învãţãturã a Sfântului Ilarion pentru folosul sufletului.
Sârguiţi-vă, vă rog pe voi fraţilor şi surorilor, spre veşnica viaţă cea luminoasă, pe care Domnul, după a Sa milă, în dar ne-o dă nouă. Că Domnul Dumnezeu ne-a gătit nouă viaţă în ceruri şi Însuşi ne cheamă pe noi la ea. Iar noi, să nu facem spre plăcerea trupului nostru, petrecând în mâncări, cu băuturi, în somn şi în pofte, în obicei de păcate, în moleşire trupească şi în lenevire, ca să nu pierdem Împărăţia cerurilor şi pe Cel ce ne-a chemat la dânsa. Că El a gătit nuntă fiului Său, adică Împărăţia cerurilor şi a trimis pe slugile Sale să ne cheme, adică pe Prooroci, pe Apostoli şi pe Mucenici. Iar noi ne lepădăm, zicând: "Mi-am luat femeie şi nu pot să merg." Sau, iarăşi: "Boi mi-am cumpărat şi mă duc să-i încerc." Şi, încă: "Moşie mi-am cumpărat şi mă duc să o văd." Şi astfel cu alte lucruri ale vieţii acesteia, ne lepădăm de veşnica viaţă. Şi nu auzim pe Domnul, Cel ce ne grăieşte: "Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mâine, ce veţi mânca şi ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca..." Acestea gândindu-le fraţilor, să ne deşteptăm ca din somn şi să mergem pe calea cea strâmtă, care ne duce pe noi la Împărăţia cerurilor. Să dăm trupurile nostre la osteneli, la post, la rugăciune, la înfrânare, la curată nevoinţă. Că Împărăţia cerurilor cu anevoie este a o câştiga şi cei ce se ostenesc ajung la ea. Ci să ne silim, întru acest scurt veac şi să nu-i facem spre plăcere stricăciosului nostru trup. Eu nu zic să ardem în foc pentru cereasca vieţuire - şi să nu fie aceasta ! - ci să ne ostenim şi să ne uscăm trupurile noastre pentru ea. Că a zis Domnul: "Dacă grăuntele de grâu, căzând pe pământ, nu va muri, apoi singur va rămâne, iar de va muri, mult rod va face." Arătat a zis: "De nu vom omorî poftele noastre cele trupeşti, nu vom putea să facem roduri cereşti." Că cel ce nu-şi iubeşte sufletul său, în veacul acesta, îl va afla pe el în viaţa cea veşnică. Deci, aceasta auzind-o, să ne nevoim. Iar de veţi zice că suntem neputincioşi, tu întâi să faci începutul nevoinţei, numai după puterea ta, precum poţi. Că, văzându-ţi Dumnezeu nevoinţa, îţi va da ţie ajutor şi la celelalte fapte bune. Drept aceea, să nu ne depărtăm de la nevoinţă. Că, oare, lungă este viaţa noastră ? Au nu-i ea de cincizeci de ani, sau şaizeci sau şaptezeci, cel mult o sută şi, oare, mult ne este nouă a ne osteni ? Deci, aici, puţin să ne ostenim, iar acolo, la ceruri, în veci vom împărăţi. Sau dimpotrivă: aici, puţin vieţuind cu slavă, bine hrăniţi, bând şi trupeştile pofte făcându-le, fără de înfrânare, acolo, pe veci vom fi daţi la osândă. Drept aceea, să ne îngrijim, că Hristos Însuşi, Împăratul împăraţilor şi Domnul tuturor, ne cheamă pe noi, nu un om. Deci, spre Dânsul să întraripăm mintea noastră şi aici să vieţuim cu dumnezeiască înţelepciune: cu post, cu rugăciune, cu osteneală şi cu răbdare, plângându-ne păcatele noastre şi pururea înaintea ochilor avându-L pe El şi ziua judecăţii. Şi să nu slăbim grija noastră şi, precum am început, aşa să şi sfârşim. Că a zis Domnul: "În ce te voi afla, întru aceea te voi şi judeca." Să păzim deci, iubiţilor, în inimile noastre, cuvintele acestea şi să nu slăbim aproape de moarte. Că nu ştim când va veni ceasul morţii şi va răpi pe fiecare dintre noi. Şi, de va găsi sufletul nepregătit, va fi osândit în focul cel veşnic. Iar de ne va afla pe noi moartea întru pocăinţă, atunci, scăpând de toată scârba, vom dobândi bunătăţile cele de obşte, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu