Sfântul Sofronie era din ţara Feniciei, din cetatea Damascului,
având părinţi dreptcredincioşi, ce se numea Plintos şi Mira şi a trăit
în zilele împăratului Heraclie (610-641), de la Constantinopol. Încă din
tinereţe şi-a îmbogăţit viaţa, iubind înţelepciunea, atât cea
duhovnicească, din petrecerea pustnicilor, cât şi cea din afară, a
ştiinţelor din vremea lui, câştigând ceea ce pe atunci se numea întreaga
înţelepciune. Deci, bine deprinzând filosofia cea din afară, a mers la
Ierusalim la o mănăstire, lângă cetate şi acolo a petrecut douăzeci de
ani. Aici, în mănăstirea Sfântului Teodosie, începătorul vieţii de
obşte, a avut ca îndrumător pe pustnicul Ioan Moscul, scriitorul
vestitei cărţi Limonarul(Păşunea duhovnicească), dar n-a îmbrăţişat
viaţa monahilor. Acolo, aflându-se întru linişte, şi-a întocmit
gândurile şi inima după citirea dumnezeieştilor Scripturi, dăruindu-şi
tot cugetul întru ascultarea lui Hristos. Şi, cu acest cuvios Ioan, a
călătorit Sfântul Sofronie, înainte de călugăria sa, la mai multe locuri
sfinte: la Sfântul Sava, lângă Iordan, la Antiohia, când au năvălit
perşii în Palestina, luând cu ei lemnul Sfintei Cruci, iar, de acolo,
dorind mai multă învăţătură a filosofiei, s-au dus la Alexandria, în
Egipt. Aici, îmbolnăvindu-se, Sofronie a fost tuns în monahism de către
dascălul său. Iar, cât au stat acolo, au fost folosiţi de Sfântul Ioan
cel Milostiv, patriarhul scaunului apostolesc al Alexandriei, la
stârpirea rătăcirii lui Eutihie din cetate, iar de acolo, murind Sfântul
patriarh Ioan, s-au dus în Italia, la Roma. De acolo, stingându-se
dascălul său, Sofronie s-a întors la Ierusalim, unde a îngropat moaştele
sfântului său îndrumător, în mănăstirea Sfântului Teodosie. Biruind pe
perşi, împăratul Heraclie a adus din nou lemnul Sfintei Cruci în
Ierusalim şi, o dată cu el, din robie şi pe Zaharia, patriarhul
Ierusalimului. După moartea patriarhilor Zaharia şi Modest, a fost ales
Sofronie patriarh al Ierusalimului. Atunci s-a ridicat în creştinătate o
nouă erezie, a monoteliţilor, adică, a celor ce mărturisesc o singură
voie şi o singură lucrare în persoana lui Hristos. Acestei rătăcite
învăţături, privind taina persoanei lui Hristos, i s-a împotrivit cu
totul Sfântul patriarh Sofronie şi, adunând sinod, a osândit asemenea
rătăcire şi a întocmit scrieri, care fiind citite la al şaselea Sinod a
toată lumea, s-au mărturisit de toţi Sfinţii Părinţi, ca scrieri
temeinice şi dreptcredincioase. A mai lăsat el şi multe alte scrieri
vrednice de pomenire în Biserică, privind îndreptarea vieţii şi
vieţuirea cea dumnezeiască, între care este: "Viaţa cea prea minunată a
acelei întocmai cu îngerii, între femei, Maria Egipteanca", cea
care, în pustie, cu nevoinţe peste fire, s-a nevoit, precum şi Cuvântul
despre viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv, care arată comoara cea nespusă
a milosteniei sale şi viaţa lui cea înaltă. Dar Sfântul Sofronie a avut
durerea să vadă cucerirea Ierusalimului de către arabi, sub ocârmuirea
califului Omar, în anul 638, ceea ce el a numit "urâciunea pustiirii în
locul cel sfânt." Atunci, Sfântul patriarh a încheiat cu Omar o învoială
de pace, înainte de a-şi deschide porţile cetăţii, după o împresurare
de doi ani, dar acesta nu şi-a ţinut cuvântul şi creştinii au avut mult
de suferit. Şi aşa, după numai trei ani de păstorire, degrabă şi-a
săvârşit viaţa Sfântul patriarh Sofronie şi a trecut de la pământescul
Ierusalim, cel plin de lacrimi, la Ierusalimul cel de Sus, plin de
bucurie, unde este locaşul tuturor celor ce bine vieţuiesc, întru
Hristos Iisus, Domnul nostru.
Întru aceasta să cunoaşteţi, fiilor, cât de mare lucru este
milostenia, pentru că şi în acest veac ajută şi întru cel de dincolo, de
bucurie duhovnicească umple, spre Dumnezeu apropie şi asemenea cu
îngerii ne face. Că despre ea se zice în Scriptură: "Faceţi milostenie,
ca şi vouă să vă fie milostiv Domnul". "Daţi", zice, "şi vi se va da
vouă". Că scris este: "Pe focul cel aprins îl stinge apa, iar milostenia
curăţeşte păcatele." Şi iarăşi zice: "Să ascundeţi milostenia din
sânurile săracilor, că aceştia se roagă pentru voi." Şi iarăşi, ne
învaţă pe noi, bunul Dumnezeu, zicând: "Dacă ai îndestulare multă, apoi
mult să dai, iar dacă ai mai puţin, apoi după putere să te sârguieşti a
da cu bucurie." Că, fraţilor, mare este puterea postului şi a primirii
de străini, precum se scrie: "Cela ce primeşte pe prooroc în nume de
prooroc, plata proorocului va lua şi cela ce primeşte pe cel drept, în
nume de drept, plata dreptului va lua." Deci, acestea să ne fie ştiute,
iubiţilor fraţi, şi să ne silim a face mai ales milostenie, care este
vârful tuturor bunătăţilor, ca să câştigăm viaţa cea veşnică, întru
cereştile lăcaşuri, Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea.
Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre pocăinţă.
Zis-a
un stareţ: "Toţi suntem datori a sta înainte, la Judecata cea
nefăţarnică a lui Hristos. Şi fiecare din voi va da răspuns pentru cele
ce a făcut, ori bune, ori rele. Să acopere darul Tău, Doamne, toate
stricăciunile noastre, în ziua descoperirii celor ascunse, când fiecare
îşi va purta faptele sale înaintea Ta, Dreptule Judecător. Drepţii îşi
vor aduce înfrânările cele iubite, iar păcătoşii, patimile cele rele şi
de ruşine. Gura fiecăruia va tăcea înaintea Judecătorului celui drept şi
nu va fi nevoie ca cineva să fie întrebat, fiindcă tot trupul va fi
atunci ca oglinda şi se vor vedea toate faptele luminos, închipuite pe
trupul fiecăruia şi puse înainte, spre vederea tuturor. Deci, din
trupurile celor curaţi se vor ivi înfrânările şi ostenelile, iar din
trupurile celor necuraţi se vor arată necurăţia şi ticăloşia cea multă.
Şi la aceasta să vă încredintaţi, din pilda aceasta, ce se va arăta mai
jos: "Roadele pomilor sunt ascunse înlăuntrul lor, iar cu zilele de
primavară se ivesc afară şi încălzindu-se încetişor, cu vremea, înaintea
tuturor, ies la iveală, spre vedere. Deci, dacă luna aprilie poate să
facă oricând, ca vântul cel cald să scoată florile din pomi şi cu
îmbrăcămintea cea de taină să le îmbrace pe din afară, la arătare, apoi,
cu atât mai mult va face aceasta Domnul, poruncind tuturor trupurilor
noastre ca, în ziua Judecăţii, să-şi arate tainele cele dinlăuntru,
punând, înaintea ochilor tuturor, faptele şi cuvintele şi gândurile,
faptele ca pe nişte roade, iar cuvintele şi gândurile ca nişte
frunze"? Dar, se poate arăta încă aceasta şi din însăşi trupeasca
noastră aşezare, că sunt în noi oarecare lucruri, care, până la o vreme,
sunt tăinuite în trupul nostru şi care, la vremea lor, de la sine se
arată. Aşa sunt, mai întâi, dinţii, apoi, barba, după ce creşte, precum
şi cărunteţea părului, la bătrâneţe. Deci, aşa şi faptele fiecăruia şi
cuvintele şi gândurile, care acum sunt ascunse şi neştiute de toţi,
atunci, în ziua cea mare a Judecăţii, fiecare, la arătare, le vom purta,
pentru că "nimic nu este ascuns, care să nu se descopere, nici vreun
lucru tăinuit, care să nu se ştie", a zis Domnul. Slavă, pentru toate,
fericitei şi începătoarei de viaţă Treimi, Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh. O, Iubitorule de oameni, Bunule, acoperă şi ascunde
stricatul chip al nostru, ca să nu se arate necuraţia noastră cea
tăinuită, înaintea îngerilor şi a arhanghelilor, apostolilor şi a
drepţilor. Toiagul lui Aaron, Doamne, a înflorit şi a adus repede fapte
bune. Iar trupul nostru, în care este necurăţia şi ruşinea cea tăinuită,
fă, Doamne, să nu-şi arate prihana lui în ziua dumnezeieştii Tale
veniri. Ci, atunci, numai aşa se cade a striga: "Slavă Ţie, Hristoase,
Mântuitorule, Cela ce eşti milostiv spre noi. Deci, de vreme ce, precum
s-a zis, toate tainele se cade să se arate înaintea înfricoşătoarei
Judecăţi, apoi, acum, să ne curăţim de toate stricăciunile sufletului şi
trupului, făcându-le curate întru frica lui Dumnezeu. Că, arătându-se
faptele şi gândurile noastre cele ascunse, întru slavă şi cinste să ne
îmbrăcăm, iar nu întru ruşine. Deci, spre Dumnezeu să fie mântuirea
noastră, spre cereştile privelişti, spre frumuseţile Raiului, spre
locaşurile cele de-a-pururea fiitoare, spre cetele îngerilor, spre
petrecerea cea de acolo, unde sunt acum sufletele drepţilor. Sau, să
cugetăm cum va fi arătarea marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, când, după cuvântul Sfântului Apostol Petru cerurile cu
sunet vor trece, iar, stihiile, arzând, se vor topi, pământul şi
lucrurile cele de pe el vor arde, apoi fiecare suflet îşi va lua trupul
său cel însoţitor. Oare în ce chip vor fi aceia, care, de la Adam şi
până la sfârşit, împreună se vor aduna? Cum vom vedea faţa lui Hristos
cea înfricoşătoare şi mult mai strălucitoare decât lumina soarelui? Cum
vom auzi glasul Lui, cel mai de pe urmă? În ce aşezare ne vom afla
atunci, când drepţii vor lua Cereasca Împărăţie, iar păcătoşii se vor
trimite în veşnica pierzanie? De-a pururea, dar, ni se cade nouă, să ne
învăţăm şi să gândim la cele bune şi întru acelea să vieţuim. Pentru că,
din unele ca aceste cugetări, se umileşte sufletul şi aduce roadă de
fapte bune, întru Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, a Căruia este
slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu