Întru
această lună martie, în 31 de zile, pomenirea Sfântului, sfinţitului
Mucenic Ipatie, făcătorul de minuni, episcopul Gangrelor (sec. IV).
Acest mare plăcut al lui Dumnezeu, Ipatie, episcopul Gangrelor, din
Paflagonia, a fost unul din cei 318 Sfinţi Părinţi de la întâiul Sinod
cel a toată lumea, care s-a ţinut la Niceea (325), în vremea Sfântului
Împărat Constantin (324-337), osândind rătăcirea lui Arie şi întărind
credinţa cea adevărată în Sfânta Treime, statornicită de Mântuitorul,
propovăduită de Apostoli şi pecetluită cu sângele Mucenicilor. Şi a
trăit el până pe timpul împărăţiei lui Constanţiu, fiul marelui
Constantin. Înarmat din tinereţe cu înţelepciunea Sfintelor Scripturi,
fericitul Ipatie se nevoia cu faptele bune plăcute lui Dumnezeu şi
propovăduia neîncetat dreapta credinţă păstoriţilor săi, făcându-se
vestit prin semnele minunate ce lucra Dumnezeu printr-însul, ca unul ce
era cu totul plin de Duhul Sfânt, încât însuşi împăratul Constanţiu îl
cinstea şi-l preţuia, ca unul ce avusese mult folos de la dânsul. Odată,
însă, pe când fericitul Ipatie se întorcea din Constantinopol la
cetatea sa, Gangra, o ceată de eretici novaţieni hotărâseră să-l piardă
pe cela ce se arătase stâlp neclintit Bisericii lui Hristos. Ca nişte
tâlhari l-au pândit, ca nişte fiare sălbatice s-au repezit asupra
Cuviosului episcop şi l-au lovit de moarte, străpungându-i trupul cu
suliţele şi umplându-l de răni; apoi, l-au aruncat într-o prăpastie,
pradă păsărilor şi sălbăticiunilor. Zvârcolindu-se în durerile morţii,
Cuviosul Ipatie şi-a adunat puterile şi s-a rugat, cum se rugase şi altă
dată Sfântul Arhidiacon Ştefan, spre iertarea şi îmblânzirea ucigaşilor
lui. Dar, pe când se ruga, o femeie din ceata lui Arie, luând o piatră
ascuţită, i-a zdrobit capul Cuviosului episcop şi l-a lăsat mort, iar
trupul său a fost ascuns în şura de paie a unui gospodar din apropiere.
Deci, aflând de aceasta, creştinii din Gangra au venit şi au luat trupul
Sfântului, ca unul care prin binefacerile şi sfinţenia vieţii lui
câştigase dragostea păstoriţilor săi, şi cu multă cinste, şi cu mare
alai şi jale, ca pe un Mucenic al dreptei credinţe, au îngropat sfintele
lui moaşte. Şi multe minuni şi tămăduiri s-au arătat acolo, cu darul
lui Hristos, oamenilor ce veneau cu credinţă la mormântul Sfântului. Cu
ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi.
Amin.
care asupresc pe cei mici şi despre milostenie
Anastasie
împăratul, căzând în erezia lui Eutihie, a izgonit pe Ilie patriarhul
din scaunul Ierusalimului şi pe Flavian, arhiepiscopul Antiohiei, după
Sinodul din Calcedon. Şi l-a surghiunit pe Ilie la Aila, iar pe Flavian
la Petra. Deci, într-o zi, amândoi patriarhii au trimis veste unul la
altul, zicând: "Să mergem dar, să ne judecăm cu dânsul înaintea lui
Dumnezeu. Pentru că Domnul Însuşi a zis: "Eu sunt Cel ce judec cu
dreptate şi nu Mă sfiesc de faţa omului." " Şi, după două zile, s-au
mutat amândoi patriarhii la Dumnezeu. Deci, acestea ştiindu-le voi,
puternicilor, să nu faceţi nedreptăţi celor neputincioşi, ca să nu vă
dea pe voi lui Dumnezeu şi acolo cumplit să fiţi osândiţi. Pentru că s-a
zis: "Viermele nu va muri şi focul nu se va stinge pentru cei ce nu
judecă după dreptate şi jefuiesc averile străinilor şi, cu mândria cea
mare înălţându-se, nu-şi aduc aminte de ziua morţii." Că în ceasul
acela, omul s-ar lipsi, bucuros, de toată bogăţia lumii acesteia, numai
să scape şi să nu i se despartă sufletul de trup, pentru că moartea
păcătosului cumplită este. Iar de vă sculaţi din pat şi din boala
morţii, apoi, iară vă apucaţi, asuprind şi mai rău casele săracilor
jefuiţi după nedreptate judecaţi, vă făţărniciţi şi cu silă luaţi, pe
sărac nu-l miluiţi, pe cei scăpătaţi nu-i ajutaţi. Oare, ce adunaţi? Nu
ştiţi că, venind moartea, toate acestea pier? Că a Domnului este
stăpânirea şi căruia voieşte, aceluia o şi dă. Cuviosul Savarie a zis
aşa: "Dacă posteşti, iar milostenie nu faci, acesta nu se numeşte post,
ci, mai amar şi mai rău eşti decât cela ce se prea satură şi se îmbată
şi se îngraşă. Şi încă ce zic, numai de post, că, chiar şi fecioria
nu-ţi vei păzi curată, afară de cămară de mire vei rămâne, neavând
milostenie. Mare este fecioria, şi chiar şi în Legea nouă, la mare
cinste a pus-o Domnul, dar chiar fecioarele au rămas afară, de vreme ce
milostenie nu au avut. Că nimeni nu va putea câştiga mila fără de
milostenie şi în lume nimeni nu trăieşte fără de ea." Că şi cei ce
lucrează cu palmele şi ostaşii şi lucrătorii de pământ şi negustorii,
toţi slujesc aproapelui şi aceasta mare facere de bine este. Iar a trăi
pentru sine singur şi pe ceilalţi a-i trece cu vederea, urât este lucrul
acesta şi străin de creştinătate. Că dacă voieşti să fii bogat în
veacul viitor, apoi fii sărac aici, risipeşte aici, ca să aduni acolo.
Că nici semănătorul n-ar aduna, dacă, mai întâi, n-ar risipi. Pentru ce,
dar, nu dai şi tu celor ce au trebuinţă? Zici: "O casă de copii îmi stă
înainte şi voiesc să-i las pe dânşii îndestulaţi." Însă de voieşti
să-ţi laşi copiii îndestulaţi, bogaţi, lasă-le lor, mai bine, pe
Dumnezeu datornic. Că dacă tu, mai înainte de moarte apucând, vei da
averea ta lui Dumnezeu împrumut, atunci multă răsplată le va fi
copiilor, că prin ea, Dumnezeu dator le este, ca mai mult să-i iubească.
Deci, dacă voieşti ca să-L ai pe El prieten, mai înainte, să-L faci pe
El datornic. Că nici un om care dă împrumut, având datornic, nu se
bucură atâta, pe cât se bucură Dumnezeu, fiind datornicul tău. Deci,
pentru ce dai oamenilor averea spre păstrare, când Hristos stă gata a o
primi, voind cu şi mai multă dobândă să-ţi dea împrumutul? Că din
mâinile Lui nimeni nu o va răpi. La oameni, adică, de-ţi va păzi cineva
averea ta, plată cere de la tine. Iar Hristos, pentru păzire, îţi
dăruieşte ţie mai multă plată. Pentru aceasta îţi porunceşte ţie
Dumnezeu, ca averea ta să o dai celor ce au trebuinţă, ca să ţi-o
păzească. Că până o ţii singur nu fără teamă, o păstrezi; te temi, ca să
nu o ia cineva de la tine, vecinul clevetitor sau tâlharii sau moartea
să te ajungă. Iar de o vei împărţi la săraci, "Eu," zice Domnul, "ţi-o
voi păzi cu întemeiere. Pentru că, vrând să ţi-o dau," zice Domnul, "o
iau de la tine. Ci, ca mai multă în veacul viitor, în viaţa cea
neîmbătrânitoare, să ţi-o dau ţie, spre bucuria cea fără de sfârşit.
Amin."
Un
pustnic, aflând pe un om îndrăcit, care nu putea să postească, s-a
rugat lui Dumnezeu să se mute la dânsul dracul şi acela să se
slobozească. Şi l-a ascultat pe el Dumnezeu şi a intrat dracul în
pustnic, depărtându-se de la omul acela. Iar pustnicul, de dracul fiind
îngreunat, răbda în post şi în rugăciune şi zdrobindu-se în nevoinţă. Şi
după puţine zile, mai mult, pentru dragostea lui, a gonit Dumnezeu pe
dracul şi de la dânsul.
Un monah avea în grija sa pe un alt monah, care era într-o chilie
departe, la zece mile. Deci, i-a zis lui gândul: "Cheamă pe fratele, să
vină să ia pâine." Şi iarăşi a socotit: "De ce pentru pâine să supăr eu
pe fratele meu, să vină la mine, zece mile? Mai bine să o duc eu.". Şi,
luând-o, s-a dus la el. Iar mergând, s-a lovit cu piciorul de o piatră
şi, rănindu-i-se degetul, curgea sânge mult. Iar el de durere a început
să plângă şi îndată a venit la el îngerul, zicând: "De ce plângi?" Iar
el, arătându-i rana, a zis: "Pentru aceasta plâng." Zis-a îngerul: "Nu
plânge pentru aceasta, că paşii pe care-i faci, se numără pentru Domnul
şi spre mare răsplătire înaintea feţii lui Dumnezeu se fac." Atunci
pustnicul, mulţumind lui Dumnezeu, călătorea bucurându-se. Şi venind la
fratele, i-a adus pâinile. Şi i-a povestit lui iubirea de oameni a lui
Dumnezeu şi, dându-i pâinea, s-a întors. Iar a doua zi, luând iarăşi
pâine, se ducea, la alt monah, s-o dea. Şi s-a întâmplat atunci, că
venea şi acela la el şi s-au întâlnit pe cale amândoi. Deci, a zis cel
ce mergea către cel ce venea: "O comoară aveam şi ai căutat să mi-o
prădezi." Iar acela a zis lui: "Au doară, uşa cea strâmtă, numai pe tine
te încape? Lasă-ne şi pe noi să venim împreună cu tine." Şi, îndată
vorbind ei, li s-a arătat îngerul Domnului şi le-a zis: "Osteneala
voastră s-a suit la Dumnezeu, ca un prinos cu bună mireasmă."
Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Părintelui nostru Dimitrie mitropolitul
"Pe Iisus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o" (Evr. 2. În
ziua cea trecută, a patimilor Domnului, am văzut pe Hristos Mântuitorul
nostru, fără de slavă şi fără de cinste, aşa cum grăia Isaia despre
Dânsul: "Şi l-am văzut pe El şi nu avea chip, nici frumuseţe, ci chipul
Lui era necinstit şi mai defăimat decât al tuturor fiilor omeneşti." iar
acum, întru luminatul praznic al Învierii Lui, vedem împreună cu
Sfântul Ioan Teologul, slava Lui, ca slava Unuia născut din Tatăl, plin
de har şi de adevăr, iubiţii mei ascultători. Întru acea vreme Domnul
nostru Iisus Hristos a fost încununat cu spini, spre batjocură, iar
acum, spre slava Sa, primeşte flori pe preacuratul Său cap, nevestejiţii
trandafiri de laudă. Întru acea vreme, cu cei fără de lege s-a socotit,
iar acum este Dumnezeu în mijlocul poporului Său, pe care L-a
răscumpărat cu scump sângele Său şi din iad l-a slobozit. Că, Domnul, în
mijlocul adunării Sfinţilor Săi, S-a arătat, zicând: "Eu sunt cu voi."
Întru acea vreme, mulţi trecând, Îl batjocoreau pe El, iar acum, în
numele cel Sfânt al Lui, se închină tot genunchiul, al celor cereşti şi
al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Întru acea vreme, a fost
bătut peste spate, peste obraz şi chinuit până la moarte, că,
spânzurându-L pe lemn, L-au omorât. Iar acum, El a omorât moartea şi pe
diavolul. Că scrie: "Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule,
biruinţa?" Întru acea vreme, Dătătorul nostru de viaţă era mort, iar
acum viu este Domnul şi binecuvântat Dumnezeu. Întru acea vreme, soarele
pe cer, la amiază s-a întunecat, iar acum, din mormânt, Soarele
dreptăţii, cel frumos, nouă ne-a răsărit. Şi vedem, împreună cu
Apostolul, pe Iisus, că, pentru primirea morţii, cu slavă şi cu cinste
S-a încununat. Iar noi aici, cercetând în scurt, vedem că altă cale nu
este, către veşnica slavă şi cinste, fără numai prin multe pătimiri. Că
Însuşi Începătorul vieţii noastre, Hristos se cuvenea, prin pătimiri, a
Se sfârşi. Întru această puţină vreme, să ne înălţăm mintea noastră
către cer, lăsând toată grija cea lumească. Şi să privim, ca printr-o
oglindă, prin descoperirea Sfântului Ioan Teologul. Şi să auzim ce se
lucrează în cer. Că eu aud acolo o oarecare tulburare făcându-se, ca un
glas de tunete tari şi glas de ape al îngerilor celor mulţi - că era
numărul lor mii de mii -, împrejurul Tronului şi al celor patru fiinţe
şi al bătrânilor, un glas zicând: "Poruncesc la toate zidirile, în cer
şi pe pământ şi sub pământ şi în mare, ca să se pregătească mulţumire şi
închinăciune pe robii Feţei împărăteşti, ce stă pe Scaunul cel
dumnezeiesc." Să vedem, dar, noi, cine împărăţeşte pe Scaunul cel
dumnezeiesc? Mie mi s-a părut că Leul va lua împărăţia. Că se zice:
"Iată Leul, cel ce este din seminţia lui Iuda, a biruit." Şi celui ce
biruieşte, zice Dumnezeu, îi voi da să stea pe Scaunul Meu. Dar nu văd,
pe Scaunul lui Dumnezeu, pe Leu. Deci, are să ia împărăţia, negreşit,
Vulturul, cel ce-şi acoperă cuibul său şi peste puii săi se va îndura,
că şi-a întins aripile sale şi i-a luat pe ei şi i-a ridicat pe umerii
săi. Dar, nici pe Vultur nu-l văd pe Scaun. Atunci, cine este în acest
fel, Cel ce primeşte acea dumnezeiască şi împărătească cinste, Căruia
are a se închina toată zidirea cea de sus şi cea de jos? Privind, iată,
văd pe Mielul împărăţind - Miel înjunghiat, şi aud mii de mii zicând cu
glas mare: "Vrednic este Mielul, Cel înjunghiat, să ia puterea şi
bogăţia şi tăria şi înţelepciunea şi cinstea şi slava şi
binecuvântarea." Deci, să luăm aminte, că Unul şi acelaşi Hristos este
şi Leu şi Vultur şi Miel. Leu, că a biruit lumea şi că moartea şi iadul a
stricat, Vultur, că pe sufletele sfinţilor le-a ridicat pe aripile Sale
şi pe umerii Săi şi i-a scos pe ei din iad, Miel, că a pătimit pentru
toţi. Însă, când a voit a împărăţi, a împărăţit nu cu înfăţişarea
leului, nici cu cea a vulturului, ci cu înfăţişarea Mielului, Celui
înjunghiat, ca să arate că, pentru cununa Împărăţiei Cereşti şi a
veşnicei slave, nu este altă cale, în afară de calea pătimirii Celui
înjunghiat. Şi, dintre pământeni, cine voieşte ca acolo să afle cunună,
să-şi rănească inima sa prin umilinţă, să-şi înjunghie patimile sale
prin omorâre şi greu să pătimească în ostenelile pocăinţei. Căutând spre
cele cereşti, să privim şi Raiul, care, aşa cum este scris în
descoperirea Teologului, pe lângă alte minunate şi nepovestite
frumuseţi, are şi această mică frumuseţe, că porţile care sunt în număr
de douăsprezece, sunt mărgăritare. Pentru care, oarecine mărturiseşte,
zicând că, în visul nopţii, de i se arată cuiva mărgăritar, atunci,
însemnează lacrimi. La aceasta se uneşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur,
zicând: "Ochii lui David cu ploi de lacrimi erau înfrumuseţaţi, ca şi cu
nişte mărgăritare." Mă minunez că, dacă mărgăritarele sunt semnul
lacrimilor, ele sunt şi semn de plângere. Deci, pentru ce sunt acolo
porţi de mărgăritare, unde nu se arată nimic de lacrimi, nimic de plâns,
ci toate sunt pline de nepovestită bucurie? Eu, cercetând, am cunoscut
că dacă acolo se va sili cineva să intre, prin acele porţi nu va putea
prin altceva, fără numai prin lacrimi. Văzut-ai că porţile Raiului, cele
de mărgăritar, însemnează mărgăritarul-lacrimă? Şi aceasta să-ţi fie
ştiut, că, prin lacrimi, ţi se cade ţie a intra în Rai şi nu este altfel
de intrare în Rai, în afară de lacrimile cele de mărgăritare. Că
lacrimile se fac din sfărâmarea inimii, iar sfărâmarea inimii din
întristarea cea pentru păcate şi din greaua pătimire pentru Dumnezeu. În
acest fel este calea spre odihna Raiului. Dar, să ne întoarcem către
cele de jos şi să trecem prin părţile Egiptului, să pomenim acolo despre
cele de demult lucrări ale cinstitului Iosif. Că Domnul, pe Iosif cel
prea frumos, în Egipt pregătindu-l spre scaunul şi cununa împărătească,
oare ce fel de cale spre acea slavă şi cinste i-a pregătit? Cu adevărat,
cale de spini, strâmtă, plină de nevoinţe, cu năpraznică năpastă,
temniţă întunecoasă, lanţuri grele, goliciune, foame, lipsa celor de
nevoie. Lungă era acea cale, legătură de multă vreme. Că a smerit în
cătuşe picioarele lui şi prin fier a trecut sufletul lui. După aceea,
după destulă şi multă vreme a pătimirii, a trimis împăratul şi l-a
slobozit pe el şi l-a pus stăpân casei lui şi domn peste toate averile
sale. Cumplită cale către cinstea împărătească! Iosif acela era, mai
înainte, închipuire a Patimilor Domnului nostru. Şi cum şi în ce fel
Domnul nostru a pătimit, mai înainte de a lua împărăţia, peste toată
făptura, nu trebuie multe a spune, celor ce bine le ştiu. Dar, eu mă duc
spre plimbare în grădina lui Solomon, ca să iau seama ce se lucrează
acolo. Văd că Mirele Ceresc se răcoreşte acolo, logodindu-şi Lui
mireasă, cum se zice de obşte de către pământeni, pe Biserica Sa, pe
care a răscumpărat-o cu sângele cel scump al Său şi zic, chiar, pe tot
sufletul fiecărui creştin l-a răscumpărat. Pe acea mireasă iubind-o mai
mult decât sufletul Său, a numit-o pe dânsa crin. Ca şi crinul în spini,
aşa este mireasa Mea. Eu voi lua seama unde Acel mire ceresc va pune
crinul Său, pe iubita Sa mireasă, în grădină Sa, Mie mi se pare că o va
pune la un loc larg, între alte flori bine mirositoare. Iar El a pus
crinul Său între spinii cei ascuţiţi, ca un crin în spini, precum este
cea de aproape a Mea, în mijlocul fecioarelor. Aici, dar, o
bine-credincioşilor ascultători, să gândim pentru ce Mirele Ceresc, pe
crinul Său, pe mireasa Sa, o voieşte să fie în mijlocul spinilor. Crin
între spini? Când a sădit Raiul spre răsărit, l-a împrejmuit pe el cu
pomi roditori, pomi bine înfrunziţi. Ierusalimul cel Nou, care s-a
arătat Sfântului Ioan, întru descoperire, că venea din cer, era
împrejmuit cu zid de pietre scumpe de iaspis, de safir, de smarald, de
topaze, de iachint, având porţi de mărgăritare, fiecare poartă dintr-un
mărgăritar. Pe via cea roditoare, de care se scrie în Evanghelia de la
Matei, a înconjurat-o cu o oarecare îngrăditură aleasă şi cu gard a
îngrădit-o pe ea. Iar pe iubita Sa mireasă, pentru care nici sufletul
Său nu Şi-a cruţat pe cruce, o pune pe pământ întru îngrădire, nu ca
grădină a Raiului, nu întru frumoşi pomi roditori, ci, într-o îngrădire
de spini, o păzeşte, ca pe un crin între spini. Dar, aici, să pomenim şi
de parabola cea de demult, de care se scrie în cărţile Judecătorilor
israiliteni, în care toate lemnele, pădurile, livezile, viile,
adunându-se într-o adunare, îşi alegeau lor împărat. Şi, după ce mulţi
s-au lepădat, s-au unit să aleagă pe spin, ca să împărăţească peste ele,
şi au zis către el: "Vino şi împărăţeşte peste noi." Ar fi putut zice
cineva lemnelor: "Ascultaţi, lemnelor, ce vi s-a întâmplat, pe cine
alegeţi? Au nu sunt între voi slăviţi cedri, preaînalţii finici,
bineroditorii măslini şi alte lemne alese şi aducătoare de folos? Ci, de
la spini, ce roadă o să aveţi? Ce folos va fi vouă? Că Evanghelia pe el
nu-l laudă, ci mai vârtos zice: "Au, doară, din spini aduni struguri?"
Dar, ca să nu fie defăimat cu totul sfatul lemnelor, cel într-o unire,
eu le voi lăuda buna socotinţă, şi alegerea. Că bine au făcut ele,
alegându-şi-l lor pe spin de împărat. Că, el, măcar că este spin, este
încununat de trandafir, încât cu toată cumplita lui ascuţire a spinilor,
are a lui firească slavă şi frumuseţe. Şi apoi, când spinul stă
împrejurul livezilor sau al viilor, atunci îngrădirea este gata,
păzindu-le de orice stricăciune. Pentru că de ţepii lui, ca de o armă
ascuţită, nu se poate apropia nimeni. Deci, împărăţeşte tu, spinule,
peste lemne, iar voi, prea aleşi şi preaînalţi copaci, plecaţi-vă
vârfurile voastre sub spin, închinaţi-vă lui, veniţi şi intraţi sub
umbra lui. Multele soiuri de copaci închipuiesc tot felul de sfinţi:
cedrul şi finicul, închipuiesc pe cei drepţi, că dreptul ca finicul va
înflori; măslinul cel bine roditor însemnează învăţătorii bisericeşti,
care, cu roadele cuvântului lui Dumnezeu, satură sufletele oamenilor
credincioşi, via însemnează tot poporul cel de obşte, care vieţuieşte
după Dumnezeu; via Domnului Savaot este casa lui Israel. Dar spinul ce
însemnează, fără numai de pătimire? "M-am întors spre chinuire," zice,
"când m-a împuns pe mine spinul." Însemnează mucenicie, primejdii, ca
nişte bolduri ascuţite, necazuri, ca nişte răni de spini. Iar cel ce
rabdă, pentru Dumnezeu, toate acestea, se află ca şi crinul între spini,
care sunt pătimirile înseşi, şi începe a primi părţi din veşnica slavă.
Înaltă rânduială este cea a Proorocilor, înaltă, a Apostolilor, dar nu
mai prejos şi a Învăţătorilor, a Cuvioşilor, a Feciorelnicilor, a
Pustnicilor şi a celorlalţi Sfinţi. Însă nici una din ele n-a primit
desăvârşirea, fără a ei pătimire. Că tuturor acestor rânduieli, chip S-a
făcut Domnul nostru Iisus Hristos, care venind pe pământ, către oameni,
S-a arătat în mulţimea sfinţilor şi nu S-a încununat cu slava
împărăteştii cununi, până n-a străbătut, mai întâi, rânduiala pătimirii.
Că prooroc era, spunând mai dinainte cele ce erau să fie, despre
dărâmarea Ierusalimului şi despre judecata zilei celei înfricoşătoare.
Era apostol, pentru că de la Dumnezeu Tatăl a fost trimis, umblând şi
propovăduind pretutindenea. Era doctor fără de plată, că tot poporul
căuta să se atingă de El şi să se tămăduiască de neputinţele sale. Era
mare făcător de minuni, că învia morţii. Dar nu aici Şi-a întărit El
cununa slavei şi împărăţiei sale. Dar unde? În rânduiala pătimirii,
întru cununa de spini, întru vărsarea sângelui Său, că aşa se cuvenea a
pătimi Hristos, ca să intre în slava Sa. Şi aşa vedem pe Hristos, pentru
pătimirea morţii, cu slavă şi cu cinste încununat. O, iubiţilor
ascultători, dacă Hristos, Domnul nostru, Care, voind să intre întru a
Sa slavă, în aşa fel a trebuit a pătimi, ce ne rămâne nouă? Ce fel de
osteneli, ce fel de nevoinţă ne trebuie nouă, celor ce voim a intra, nu
întru a noastră, ci întru cea străină slavă? Întru cea străină, da,
pentru că ne-am înstrăinat de dânsa, prin păcatele noastre, că din
pântecele mamei noastre, noi, păcătoşii, ne-am înstrăinat... Dar nu
voiesc, în sărbătoarea cea de bucurie, cu nemângâietoare cuvinte a
tulbura dragostea voastră, ci, vă doresc a vă bucura, pentru Hristos Cel
înviat şi strig ca David: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul,
să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa." Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu