Cinstita mutare din viaţă a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, se prăznuieşte la 26 septembrie. Acolo, s-a arătat, pe larg şi viaţa lui cea sfântă. În ziua de astăzi se cinsteşte numai pomenirea semnului minunat, care avea loc, în fiecare an, în ziua de 8 mai, la Efes, unde era mormântul Sfântului. Că precum pe toţi, care i-au plăcut Sfinţiei Sale, Hristos i-a învrednicit Împărăţiei Cerurilor şi veşnicilor bunătăţi, aşa şi locurile unde s-au nevoit aceşti plăcuţi ai Lui şi s-au îngropat, Hristos le-a luminat cu minuni, arătându-le pline de daruri. Şi în adevăr, în fiecare an, la 8 mai, izvora, cu darul lui Hristos, din mormântul Sfântului Ioan, o pulbere albă, ca un praf tămăduitor, pe care creştinii din acele locuri îl numeau mană. Şi, ungându-se cu el, credincioşii se tămăduiau de toate neputinţele şi patimile sufletelor şi trupurilor, slăvind pe Dumnezeu şi pe sluga Ioan, Apostolul Lui Hristos. Şi se petrecea semnul acesta, în toţi anii, până la cotropirea Efesului de către necredincioşi şi până la nimicirea creştinilor din acele locuri. Iar Biserica, în loc de altă mulţumire, a rânduit ca, în această zi, precum şi în ziua din septembrie, să proslăvim, cu laude şi cu cântări, şi să fericim pe acest plăcut al lui Dumnezeu, Ioan Evanghelistul, care, mai mult decât alţii, a fost iubit de Dumnezeu; ca prin rugăciunile lui, să câştigăm şi noi tămăduire de bolile noastre cele sufleteşti şi trupeşti şi să ne învrednicim a fi plăcuţi şi iubiţi lui Hristos, Dumnezeul nostru, acum şi în vecii vecilor. Amin.
Întru această zi, pomenirea Preacuviosului
Acesta a fost din marea cetate a Romei, acolo născut şi crescut, hărăzit fiind, din pruncie, ca vas curat al lui Dumnezeu şi plin de toată bunătatea şi înţelepciunea dumnezeiască şi omenească. Pentru aceasta, a fost hirotonit şi diacon. Deci, atunci ocârmuia marele Teodosie(379-395), împărăţia romanilor. Şi căutând cu multă nevoinţă un om duhovnicesc şi bun vorbitor, ca să dea bună creştere fiilor săi şi să-i deprindă la învăţătură şi, mai mult, la învăţătura cu care se cinsteşte Dumnezeu, a aflat despre diaconul Arsenie şi a scris împăratului Gratian şi papei Inochentie; şi abia a putut dobândi ceea ce a poftit. Deci, Arsenie, plecând de la Roma şi sosind la Constantinopol, a stat înaintea lui Teodosie. Şi l-a văzut împăratul la faţă şi la fire om cinstit fiind şi având căutătura cu bună rânduială, gândul smerit şi împodobit cu toată bunătatea. Şi, umplându-se de multă bucurie şi plăcere, de atunci îl cinstea ca pe părintele său şi i se smerea ca unui dascăl. Iar dregătorii sfatului, văzându-l pe el ca pe un odor de mare preţ, se minunau de el şi-l cinsteau. Iar el, urând slava şi iubind pe Dumnezeu, socotea măririle oameniior ca o pleavă şi, dorind viaţă monahicească, se ruga lui Dumnezeu, în fiecare zi, să-i îndeplinească rugăciunea. Şi, îndată, a auzit un glas dumnezeiesc, de sus, care zicea: "Arsenie, fugi de oameni şi te mântuieşte!" Deci, el, nezăbovind şi schimbându-şi portul, s-a dus şi a sosit la Alexandria şi, călugărindu-se, a mers la Schit, dându-se spre toată petrecerea cea grea şi cu nevoinţa. Şi, rugându-se lui Dumnezeu, iarăşi s-a făcut glas dumnezeiesc către dânsul: "Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii". Pe marele Arsenie l-a întrebat cândva Teofil, papă al Alexandriei, când s-a suit, şi cu alţii, la dânsul: "Spune-ne nouă, o părinte, un cuvânt de folos". Şi el a zis: "Dacă îl voi spune, îl veţi păzi?" Iar ei i-au zis: "Da, cu adevărat". Şi el a zis: "Oriunde veţi auzi de Arsenie, să nu vă apropiaţi de acel loc". Şi, iarăşi, spun, despre acesta, că, stând la lucrul mâinilor lui în toată vremea vieţii sale, avea un petec de rasă în sân, de-şi ştergea lacrimile sale; că fericitul se plângea, pe sine, în lumea aceasta. Şi era la trup minunat şi cuvios, peste tot cărunt, uscat şi lung, măcar că era puţin gârbov de bătrâneţe. Îi era barba până la pântece, chipul îngeresc, ca al lui Iacov. Drept aceea, nici nu vroia să se arate cuiva la faţă. Priveghea mult, stând în picioare şi rugându-se şi neplecându-şi genunchii, nicidecum, de cu seară până la răsăritul soarelui. Drept aceea, cu vărsarea lacrimilor a stins focul cel stricător de suflet. Şi, vrând el să se despartă de trup, ajungând la adânci bătrâneţi, că era aproape de o sută de ani, l-au întrebat ucenicii lui, unde şi cum se cade să-l îngroape. Iar el a zis: "Dar nu ştiţi să puneţi o funie la picioarele mele şi să mă ridicaţi în munte ?" Şi iarăşi le-a zis: "Vedeţi, fiii mei, în câtă frică mă aflu, vrând a ieşi din trup ?" Şi ei au zis; "Vedem". Iar el a zis: "De când m-am făcut monah, n-a lipsit nicidecum de la mine, frica aceasta". Şi îndată şi-a dat cu pace sufletul lui Dumnezeu.
Un oarecare monah, care petrecea în pustia cea mai adâncă, şi mulţi ani vieţuise în fapte bune, la bătrâneţe, s-a ispitit, prin meşteşugirile vrăjmaşului şi puţin a lipsit de n-a pierit, pentru înălţarea minţii sale. Acesta, întru mare linişte se nevoia, întru rugăciuni, întru cântări de psalmi şi întru multe cugetări la Dumnezeu, în toate zilele şi nopţile priveghind, şi arătări dumnezeieşti văzând, pe unele în timp ce dormea, iar pe altele, treaz fiind. Iar somnul lui era foarte puţin şi uşor, încât abia era cu putinţă a se numi somn. Şi era atât de cuprins de dorirea vieţii celei fără de trup, încât de trupesca hrană nicidecum nu se îngrijea, ci, prins fiind de credinţă şi de nădejde spre Dumnezeu, din vremea când se sălăşluise în pustie, nici o grijă nu avea, cu ce să-şi hrănescă trupul său, pe toate cele pământeşti uitându-le. Şi era cuprins de dorirea cea desăvârşită după Dumnezeu, aşteptând trecerea cea din această lume, la El. Şi aşa, mult se îndulcea cu lucrurile cereşti cele nevăzute şi nădăjduite şi nu i-a slăbit trupul de-a lungul vremii. Într-o astfel de viaţă, nici nu i s-a tulburat cândva sufletul lui. Ci, întru oarecare măsură, cinstită şi fericită i se rânduise viaţa, ca şi cum ar fi fost şi între cei trupeşti şi între cei fără de trup, nici fără de trup fiind el, dar nici trupesc. Şi, după câtăva vreme, cinstit a fost de, Dumnezeu în acest fel; că i se trimitea lui pâine, printr-o mână nevăzută. Că, intrând în peşterea sa, afla pe masă pâinea curată, care putea să-i ajungă două sau trei zile. Şi când simţea că trupului său îi trebuie hrană, închinându-se lui Dumnezeu, gusta şi, iarăşi, cu cântare, îşi sătura al său suflet, petrecând întru rugăciune şi în cugetare la Dumnezeu, din zi în zi crescând în desăvârşire şi cu totul dându-se la fapta bună, în nădejdea celor ce vor să fie. Şi cu neîndoire nădăjduită la răsplătirea sa, ca şi cum pe aceea ar fi avut-o în mână; şi aceasta i-a fost pricina căderii lui în ispită. Deci, a ajuns la un gând ca acesta, că, adică, se socotea pe sine mai mare decât alţii şi că, are de la Dumnezeu, mai mari daruri şi cereşti bunătăţi gătite lui, mai mult decât ceilalţi oameni, şi se încredea în el, că niciodată nu va putea să alunece dintr-o viaţă ca aceea, înaltă prin faptele bune. Aşa, socotindu-se el întru sine, nu după multă vreme, s-a născut într-însul puţină trândăvie, pe care nici nu o socotea că este trândăvie, apoi, a crescut. Şi grăia întru dânsul gândul lui, că trebuinţă este a se odihni puţin. Şi se învoia el cu gândul său, şi se tulbura şi se învăluia cu gândurile, iar acum, în taină, şi ceva necuviincios gândea. Deci, obişnuinţa lui la nevoinţă cea mai dinainte, făcându-l a se deştepta puţin din lenevire şi din tulburarea gândurilor, îl arăta pe dânsul ca pe un nevoitor, însă el iarăşi cădea în aceeaşi tulburare a gândurilor. Şi, într-o zi, după obişnuitele rugăciuni, intrând în peşteră, după ce a înserat, a aflat după obicei pâinea cea de Dumnezeu trimisă lui, nevăzut, dar, acum, nu mai era aşa curată, ca la început. Şi, întărindu-şi trupul, n-a lepădat gândurile cele necurate, nici nu cunoştea că sufletul său este vătămat cu ele, nici nu s-a întors spre căutarea tămăduirii rănii celei dintâi, mic lucru socotind-o a fi, că, adică, să nu primească gândurile cele spurcate şi întru ele cu îndulcirea, să nu zăbovească. Iar, a doua zi, după rugăciunile şi cântările de psalmi, cele obişnuite, măcar că erau acum pline de gânduri risipite, venind seara, a intrat în peşteră, ca să se întărească cu hrană. Deci, pâinea a aflat-o, dar toată era necurată, de care lucru mult se minuna şi se întrista cu duhul, însă a mâncat şi s-a întărit. Iar, după ce a sosit a treia noapte, întreită răutate şi-a adăugat: că mintea lui, iarăşi, a înmulţit gândurile cele spurcate şi atât de tulburat era de desfrânare, încât i se părea, în mintea sa, că o femeie este culcată cu dânsul şi că săvârşeşte lucrul păcatului. Iar, după ce a petrecut noaptea şi, iarăşi, obişnuita pravilă de zi, măcar că a săvârşit-o cu multă împiedicare de gânduri, după ce a înserat, a mers la pâine şi a aflat-o nu numai necurată, ci, ca şi cum ar fi fost mâncată de şoareci şi de câini, numai rămăşiţe sfărâmate şi tăvălite pe pământ. Atunci a suspinat şi a lăcrimat, însă nu şi-a sfărâmat inima sa, atâta cât ar fi fost destul, ca să tragă afară necuratele gânduri ale pătimaşului război. Deci, aducând acele necurate fărâmituri tăvălite, a mâncat puţin, nu cât ar fi dorit să mănânce, şi s-a culcat să doarmă. Şi, îndată a năvălit asupra lui un nor de gânduri deşarte, târându-l pe el, din pustie, în lume. Şi, cu totul cuprins fiind de poftă şi neputând răbda mai mult, nici în simţire a-şi veni, Dumnezeu slobozind aceasta, o vreme, asupra sa, din pricina înălţării minţii lui - s-a sculat şi s-a dus prin pustie noaptea, vrând să ajungă la locuinţe de oameni mireni. Iar, după ce s-a făcut ziuă şi zăduful soarelui a început să ardă, a ostenit bătrânul, că acum nu mai era tânăr, iar calea era încă lungă, până la locul unde avea el de gând să ajungă. Deci, căuta încoace şi încolo, doar va vedea vreo mânăstire, la care, aflându-se, s-ar putea odihni. Şi s-a întâmplat, după rânduiala lui Dumnezeu, o oarecare mânăstire în cale, în care intrând el, fraţii cei de acolo, cu foarte multă dragoste şi cinste, l-au primit, ca pe un părinte mare şi i-au spălat lui faţa şi picioarele şi, făcând rugăciune, i-au pus înainte masă şi l-au poftit pe el să guste, din dragoste. Iar, după ce s-a întărit, l-au rugat pe el fraţii, ca să le spună lor cuvânt de mântuire, cum ar putea scăpa de cursele diavolului şi cum ar putea birui gândurile cele spurcate. Iar el îi sfătuia pe dânşii, ca un părinte pe fii, învăţându-i să fie tari şi statornici în osteneli, ca unii care, nu după multă vreme, vor fi odihniţi de Hristos, multe despre pustniceştile nevoinţe grăindu-le lor, i-a folosit mult pe dânşii. Iar, după ce a încetat a-i învăţa, puţin odihnindu-se, la un loc aparte, a început bătrânul a gândi la sine, cum că pe alţii învăţându-i, de sine nu se îngrijeşte, că altora le e folositor, iar pe sine se sminteşte, pe alţii îi povăţuieşte la calea mântuirii, iar el se păgubeşte şi la pierzanie merge. Aşa, socotindu-se, s-a întors îndată în pustie, nu încetişor ducându-se, ci fugind şi alergând la locul cel dintâi, plângând pentru înşelarea sa şi zicând: "De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puţin de nu s-ar fi sălăşluit în iad sufletul meu(Ps. 93, 17): că încă puţin mai trebuia, ca să cad în toate răutăţile". Şi s-a împlinit, la acel monah, cuvântul cel arătat la Pilde: "Frate pe frate ajutorându-se, este ca o cetate tare şi înaltă, şi se întăreşte ca o împărăţie întemeiată". Din vremea aceea, s-a îndreptat bine acel monah şi, închizându-se în peştera sa, a căzut la pământ, presărând ţărână asupra sa, plângând şi tânguindu-se multe zile. Şi nu s-a sculat de la pământ, până ce s-a învrednicit a lua de la înger, adeverirea primirii pocăinţei sale. Că, primită a fost la Dumnezeu pocăinţa lui. Dar, de pâinea cea dintâi, care i se trimitea de la Dumnezeu a fost lipsit: şi îşi afla hrană, din osteneala mâinilor sale. Aşa înălţarea minţii, smereşte pe om.
Un frate l-a întrebat pe ava Siluan, zicând: "Ce voi face ava, cum voi câştiga umilinţă, că mult sunt supărat de trândăvie, şi de somn ? Şi când mă scol din somn, mă lupt mult la cântarea psalmilor şi nu pot birui dormitarea, nici psalmi nu zic fără de glas". Şi i-a răspuns lui stareţul: "Fiule, a zice tu psalmi cu glas, întâi este mândrie, că îţi pui în minte că tu cânţi, iar fratele tău nu cântă. Al doilea, îţi şi împietreşte inima şi nu te lasă să te umileşti. Deci, de voieşti umilinţă, lasă cântarea. Şi când îţi faci rugăciunile tale, să caute mintea ta înţelesul stihului şi să socoteşti că stai înaintea lui Dumnezeu, a Celui ce cere inimile şi rărunchii. Iar când te scoli din somn, mai înainte de toate, să slăvească gura ta pe Dumnezeu, apoi citeşte "Crezul" şi "Tatăl nostru" şi, apoi, începe canonul tău, încet suspinând şi aducându-ţi aminte de păcatele tale şi de osânda întru care vei fi pedepsit." ." Zis-a fratele: "Eu ava, de când m-am călugărit, slujba canonului şi ceasurile, după rânduiala celor opt glasuri, le cânt". A răspuns bătrânul: "Şi pentru aceasta, umilinţa şi plânsul fug de la tine. Că pune în minte pe părinţii cei mari, cum ei, nefiind slujitori bisericeşti şi neştiind ei de glasuri, nici de tropare, în afară de câţiva psalmi, în lume, ca nişte luceferi, au strălucit; precum au fost ava Pavel cel simplu şi ava Pamvo şi ava Apolo şi ceilalţi purtători de Dumnezeu părinţi, care şi morţi au înviat, şi mari minuni au făcut şi putere asupra dracilor au primit, nu cu cântări şi tropare şi cu glasuri, ci cu rugăciunea cea cu inima zdrobită şi cu post. Că, prin acestea şi frica lui Dumnezeu nelipsită se face din inimă şi se întăreşte plânsul, care curăţeşte pe om de tot păcatul şi mintea mai albă decât zăpada o face. Iar cântarea cea de veselie pe mulţi la cele mai de jos ale pământului i-a pogorât, nu numai mireni, ci şi preoţi, fiindcă i-a moleşit şi în desfrânare şi în alte patimi de ruşine i-a prăpăstuit. Deci, cântarea este a mirenilor, pentru aceasta se şi adună poporul în biserici. Pune în minte fiule, câte cete sunt în ceruri şi nu este scris, pentru nici una dintre ele, că, după rânduiala celor opt glasuri, cântă. Ci, o ceată cântă neîncetat: "Aliluia", alta, "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot"; alta: "Bine este cuvântată slava Domnului, din locul şi din casa Sa". Tu, dar fiule, urmează părinţilor, de voieşti să câştigi umilinţă în vremea rugăciunilor, păzind mintea pe cât poţi, nerăspândită. Iubeşte smerenia lui Hristos şi, oriunde mergi, nu te arăta pe tine isteţ şi dascăl, ci ca om simplu şi ucenic. Şi Dumnezeu îţi va da ţie umilinţa".
Zis-a ava Atanasie: "De multe ori, zic unii din voi: "Unde sunt acum prigoanele şi pătimirile ?" Acum, în loc de prigoană şi chinuri, te mustră conştiinţa, să mori pentru păcate, să-ţi omori mădularele cele de pe pământ şi iată, vei fi mucenic de a ta voie. Atunci, se luptau cu împăraţii şi cu dregătorii. Ai şi tu acum, ca potrivnic, pe diavolul, împăratul păcatului şi dregători pe draci. Atunci, aceia le puneau înaintea mucenicilor capiştea şi jertfele şi urâta închinăciune a diavolului celui mincinos. Cunoaşte cu mintea ta, că sunt şi astăzi capişti şi jertfe, îndulcitoarele pofte, iar idoli, duhul poftelor. Că cela ce slujeşte desfrânărilor şi se îndeletniceşte cu desfătări, acela s-a lepădat de Hristos şi idolului se închină, că are în sine, adică chipul Afroditei, urâta şi trupeasca dulceaţă. Iarăşi de se biruieşte cineva de mânie şi de iuţime, de nu-şi va tăia sălbăticia patimii acesteia, de Iisus s-a lepădat şi are întru sine dumnezeu pe Ares(zeul războiului), că se închină mâniei, care este semn de turbare. Iar cel ce este iubitor de arginţi şi iubitor de dulceţi şi îşi închide îndurările sale faţă de fratele său şi nu miluieşte pe aproapele său, acela s-a lepădat de Iisus şi idolilor slujeşte, că are întru sine pe idolul Hermes şi se închină făpturii, mai mult decât Făcătorului, iar iubirea de arginţi este rădăcina tuturor răutăţilor. Deci, de te vei înfrâna de acestea şi de te vei păzi de patimile cele sălbatice, ai călcat idolii şi te-ai lepădat de credinţa cea rea şi te faci mucenic, mărturisind credinţa cea bună. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Sfinţii zilei
Sursa:
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-apostol-evanghelist-ioan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu