Aceşti sfinţi Mucenici au fost fraţi după trup şi după duh, crezând, adică, în Hristos şi plăcându-I Lui, prin fapte bune. Şi erau, cu meşteşugul săpători în piatră, sub îndrumarea unor Sfinţi bărbaţi, anume Proclu şi Maxim, de la care au învăţat nu numai meşteşugul, ci şi viaţa plăcută lui Dumnezeu, a credinţei creştine. Deci, mai întâi, au fost ucişi, pentru Hristos, învăţătorii lor, apoi, şi ei, după învăţători, s-au făcut moştenitori ai cununilor muceniceşti, pătimind, pe vremea lui Licheon, dregătorul Iliricului. Începutul pătimirii lor a fost din nişte pricini ca acestea: Un oarecare stăpânitor, al altei ţări, a rugat pe dregătorul Iliricului să-i trimită nişte iscusiţi ziditori în piatră, ca să ridice zeilor păgâni o frumoasă capişte de piatră. Şi au fost trimişi la stăpânitorul acela, aceşti Sfinţi, Flor şi Lavru, ca unii ce erau mult mai iscusiţi decât alţii, la lucrul acela. Zidind ei capiştea, după porunca aceluia, preţul pentru osteneală îl împărţeau săracilor, învăţându-i pe ei sfânta credinţă în Hristos, iar ei petreceau în postiri, în rugăciuni şi în osteneli, pentru că noaptea se rugau, iar ziua îşi săvârşeau lucrul lor, luând puţină hrană, iar pe săraci hrănindu-i cu îndestulare. Dar, nu numai pe săraci, ci şi pe un slujitor idolesc l-au adus la credinţa lui Hristos, împreună cu fiul său. Că, într-una din zile, cioplind ei piatra, un fiu al acelui slujitor, copil tânăr, venind aproape de ei, pe când stătea el să-i privească, deodată, piatra pe care o ciopleau, sărind o bucăţică, a lovit pe copil în ochi şi l-a vătămat. Răcnind el şi venind tatăl lui şi văzând sângerata faţă copilului şi ochiul rănit, şi-a rupt hainele de jale. Şi a început a ocărî pe Sfinţii lucrători, sărind să-i bată, dar, fiind oprit de alţii care erau acolo şi care mărturiseau nevinovăţia lucrătorilor şi că tânărul, singur, a fost pricina nenorocirii sale, apropiindu-se de cei ce ciopleau, fără să se păzească. Iar Sfinţii Flor şi Lavru mângâiau pe copil, făgăduindu-i că au să tămăduiască degrabă ochiul copilului şi au să-l facă să vadă, ca şi mai înainte. Deci, au luat, noaptea, pe copil în casa lor şi au început a-l învăţa cunoştinţa adevăratului Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos şi ziceau: "De vei crede, din toată inima, în Dumnezeul cel propovăduit de noi, ochiul tău, îndată, se va tămădui." Tânărul, însă, zicea: "Dacă ochiul meu va fi aşa precum era întâi, voi crede şi mă voi închina Dumnezeului vostru, de vreme ce se cade a crede, cu adevărat, într-Acel Dumnezeu, Care tămăduieşte pe cei bolnavi şi luminează ochii, mai mult decât în zeii care în loc să tămăduiască, îmbolnăvesc pe cei sănătoşi." Şi a povestit tânărul o întâmplare de acest fel, zicând: "Este, între slujitorii idoleşti, unul, anume Erm, pe care, cu câţiva ani mai înainte, voiau să-l pună la slujirea idolilor. Deci, l-au dus la capiştea lui Jupiter, să pună idolul mâna pe capul lui Erm, că aşa era rânduiala, că mâna idolului, era făcută să se mişte din umăr, fiind ridicată în sus de alţii, cu o funie de argint, şi să cadă pe capul celui adus acolo. Dar, când au coborât aceia mâna pe capul lui Erm, din întâmplare, a alunecat acea funie de argint, din mâinile celor ce o ţineau şi, căzând mâna pe faţa lui Erm, i-a jupuit toată faţa cu unghiile, până la oase, iar dinţii lui se văd, până astăzi, de departe şi nici un zeu nu i-a ajutat lui." După ce tânărul a spus acestea, Sfinţii Flor şi Lavru s-au ridicat şi au început a se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu, pentru tămăduirea şi luminarea, nu numai a ochiului trupesc, ci şi pentru ochii sufleteşti ai acelui tânăr. Şi, după multă rugăciune, când au însemnat ochiul lui cel bolnav cu semnul Crucii, îndată, acela s-a făcut întreg şi deplin sănătos şi vedea bine, ca şi mai înainte. Deci, acel tânăr tămăduit, a crezut, îndată, în Hristos şi nu numai el, ci şi tatăl lui, slujitorul idolesc, cu numele Memertin. Şi s-a făcut acesta, atunci din slujitor drăcesc, rob al Domnului Iisus Hristos, împreună cu fiul său. Deci, după puţine zile, Sfinţii lucrători Flor şi Lavru, având ajutător la lucru pe îngerul lui Dumnezeu, au sfinţit capiştea ce o zideau şi n-au lăsat-o pe ea ca locuinţă idolilor, ci au sfinţit-o spre slava preasfântului nume al Domnului nostru Iisus Hristos, punând într-însa cinstita Cruce şi, adunând ca la 300 de fraţi săraci, au făcut cântare de toată noaptea, lăudând pe Hristos, Dumnezeu. Şi a venit atunci, de sus, o lumină a slavei cereşti şi a umplut lăcaşul acela de minunată strălucire. Au mers, apoi, fraţii în locaşul apropiat, unde erau pregătiţi idolii. Şi, legând cu brâiele lor de grumaji pe acei idoli, i-au târât pe pământ, lovindu-i şi sfărâmându-i în bucăţi. Despre toate acestea înştiinţându-se, stăpânitorul a prins pe Sfinţii Flor şi Lavru şi pe toţi cei împreună cu dânşii, între care era şi Memertin cu fiul său, şi i-au osândit să fie arşi de vii, iar, pe Sfinţii Flor şi Lavru, bătându-i cumplit, i-a trimis lui Licheon, dregătorul Iliricului. Acela, cercetându-i pe ei şi aflându-i neclintiţi în creştineasca credinţă, i-a aruncat într-un puţ adânc şi cu pământ i-a acoperit. Iar, după mulţi ani, s-au arătat Sfintele lor moaşte, izvorând tămăduiri şi au fost aduse, cu cinste mare, la Constantinopol, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Nevoiţi-vă, fraţilor, la calea cea strâmtă, care duce la viaţa veşnică şi la Împărăţia Cerului şi care este calea necazurilor şi a ostenelilor, calea credinţei, a dragostei, a milosteniei, a ascultării, a privegherii, a înfrânării. Nu va îmbătaţi, nici nu vorbiţi de rău, nici nu invidiaţi nici nu minţiţi, nici să nu vă sfădiţi, nici să nu vă bateţi, nici să nu furaţi, nici să nu vă mâniaţi, nici să nu vă iuţiţi, nici să nu vă mândriţi, nici să nu vă trufiţi, nici slava deşartă să nu doriţi. Ci smerită şi umilită inimă să aveţi. Plângeţi-vă păcatele voastre, întristaţi-vă şi îngrijiţi-vă de mântuirea voastră. Mai mult decât tot omul, smeriţi-vă, să nu judecaţi pe nimeni, că mai rău decât toate este a judeca pe alţii. Că a zis Domnul: "Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecăţi."(Matei 7,1). Că aceasta este mântuirea, adică, să rabzi, fiind judecat, fiind ocărât, să te smereşti şi să te socoteşti, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, mai păcătos decât toţi. Această osteneală stă înaintea noastră şi despre ea David a zis: "Smeritu-m-am şi m-am mântuit. Întoarce-te, sufletul meu, la odihna ta, că bine ţi-a făcut ţie Domnul." În calea cea largă şi lată, care duce la pieire, este necredinţa, nesupunerea, neascultarea, mândria, trufia, slava deşartă, lenevia, beţia, preasaţiul, desfrânarea, invidia, clevetirea, ura, cârtirea, blestemul, mânia cea pierzătoare de suflet şi osândirea aproapelui. Păcat peste păcat se adaugă şi fărădelege peste fărădelege, dar din toate, mai rău este a osândi şi a judeca pe alţii. Dar când ne vor lăuda pe noi oamenii şi gândurile drăceşti ne vor slăvi, atunci să ne gândim la păcatele noastre. Drept aceea, să ne ocărâm pe noi înşine, ca sfânta smerenie să petreacă în noi, şi darul cel duhovnicesc să ne acopere. Iar de ne vom slăvi pe noi înşine şi ne vom înălţa şi de ne vom mândri, ascultând gândurile drăceşti, apoi, Duhul Sfânt se va depărta de la noi şi vom rămâne fără nici o plată. Drept aceea, fraţilor, cu toată râvna să slujim lui Dumnezeu, în taină şi Acela ne va răsplăti nouă, la arătare. Dumnezeului nostru, slavă !
Postul, privegherea şi culcarea pe pământ şi toate cele ce se săvârşesc, în afară de legea Stăpânului, le primeşte Hristos, de vreme ce sunt învăţături ale bărbaţilor sfinţi. Însă, nu osândeşte pe cei ce, pentru neputinţă, nu se îngrijesc de ele. În vreme ce, pentru ale Sale porunci, a zis, cu hotărâre, că va osândi pe cei ce le calcă, pentru lenevire. Deci, eu voiesc să se ferească călugării de invidie, de clevetire, de împodobire, de râsul cel fără rânduială, de legăturile cu oamenii, cele fără de măsură, şi de grăirea deşartă, de minciuni şi de ocări, de jurăminte şi de înşelăciuni şi de iubirea de stăpânire, de beţie, de saţiu, de a judeca, de a urî, de nesupunere şi de celelalte. De cumpără cineva ceva, dator este să facă cumpărarea aceasta fără de minciună şi de jurăminţi. De sporeşte într-o slujbă, să facă aceasta fără îngâmfare şi deşartă slavă, să se supună la cei mai mari şi să-i iubească pe cei mici, să nu se mâhnească de binele altuia, pentru că aceasta este ură, nici să primească a vorbi cuvinte spurcate. Nimănui să nu-i vrea răul, nici să înşele pe cineva, nici să defaime pe cineva, ca pe un pătimaş şi leneş, ci pururea să nădăjduiască în îndreptarea tuturor. Nici să se sârguiască a răsplăti celui ce i-a făcut rău, ci cu neaducere aminte de mâhnire, să biruiască răutatea celui ce l-a asuprit. Pe un pustnic ca acesta îl primeşte Dumnezeu, bun, credincios, înţelept, blând, cinstind totdeauna folosul altora, mai mult decât sporirea sa, din a cărui gură nu iese înşelăciunea.
Dacă vreţi să trăiţi bine în viaţa aceasta, opriţi-vă gura de la deşarta grăire. Fericit este omul acela, care nu greşeşte cu limba sa. Pentru că cel ce urăşte vorba multă, împuţinează răutatea. Şi cele bune se varsă, de la Domnul, prin gura cea tăcută. Omul înţelept iubeşte tăcerea. Că, tăcând cinsteşte pe Dumnezeu. Drept aceea, să lepădaţi din gura voastră vicleşugul şi să depărtaţi de la voi cuvintele cele nedrepte. Că, răspunzând cu judecată, vă veţi ruşina. Pentru că cel ce-şi păzeşte limba îşi fereşte de întristări sufletul său. Pentru că viaţa şi moartea în puterea limbii stau. Că aceasta ne învăţa pe noi Iacov, fratele Domnului, zicând: "Orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire. Dacă nu greşeşte cineva prin cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi trupul."(Iacov 1,19; 3,2). Iar Domnul a zis: "Vă spun că, pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti oamenii, vor da socoteală în ziua judecăţii. Că din cuvintele tale vei fi osândit." (Matei 12,36).
care sunt mai bune decât toate
Smeriţi-vă fraţilor, şi iubiţi-vă unul pe altul şi Dumnezeul păcii şi al dragostei va fi cu voi. Că nu este nimic mai bun, decât pacea şi dragostea. Că, prin acestea, se strică războiul şi toată răutatea. Fiţi unul faţă de altul milostivi şi buni, precum a zis Hristos: "Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii"(Ioan 13, 34-35). "Şi, unde sunt Eu, acolo va fi slujitorul Meu."(Ioan XII, 26). Şi iarăşi, a zis: "Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema."(Matei 5, 9). Şi ce este mai fericit decât a fi împreună cu Dumnezeu în împărăţia aceasta a dragostei, la care suntem chemaţi, totdeauna, de Hristos? Pentru aceea fraţilor, să nu faceţi răutăţi, ca să nu vă despărţiţi de Dumnezeu, Cel ce ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, şi ne-a răscumpărat cu Sângele Său. Părăsiţi-vă de răutăţile voastre şi câştigaţi dragostea în toate, care este legătura deplinătăţii. Pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate. Şi mădularele sufleteşti, cele putrede le tămăduieşte. Că cel ce iubeşte pe fratele său, în lumină petrece. De vreme ce Dumnezeu este dragoste, iar frică nu este, în dragoste. Drept aceea, de voieşte cineva să se mântuiască, fără de osteneală, dragoste să aibă spre toţi; şi către cei mici şi către cei mari. Dragostea nu face rău aproapelui. Şi cei ce voiesc pacea, se vor desfăta în dragoste. Mai bine este a mânca pâine uscată, cu dragoste, decât viţel gras, cu vrajbă. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu