Luna octombrie în 4 zile: Pomenirea celui între Sfinţi,
Părintele nostru Ierotei, episcopul Atenei.
Tradiţia creştină spune că Sfântul Ierotei a fost din Atena, Capitala Greciei, şi era unul din cei nouă sfetnici ai Areopagului: făcea parte, adică, din sfatul cetăţii. A învăţat credinţa creştină de la Sfântul Pavel Apostolul şi tot acesta l-a botezat şi l-a aşezat episcop în Atena. Şi a fost cel dintâi episcop creştin al Atenei. La rândul său, Sfântul Ierotei a fost învăţător neostenit Sfântului Mucenic Dionisie Areopagitul, căruia multe povăţuiri i-a dat pe calea înţelegerii dreptei credinţe, aduse de Mântuitorul Hristos, spre mântuirea şi înnoirea lumii. Despre Sfântul Ierotei se mai ştie că, la Adormirea şi îngroparea Maicii Domnului în Ghetsimani, măcar că tot soborul Sfinţilor Apostoli era de faţă, totuşi Sfântul Ierotei s-a învrednicit, în numele tuturor, să facă început cântărilor, la jalea Adormirii celei Preacurate.
Şi era Sfântul Ierotei cu totul înstrăinat şi îndepărtat cu sufletul de cele pământeşti şi se vedea şi se auzea şi la toţi arătat era că Sfântul acesta este cu adevărat de Dumnezeu, cuprins de dumnezeiasca râvnă. Deci, vieţuind bine cum îi place lui Dumnezeu şi veselind pe Dumnezeu cu faptele sale bune, s-a dus către Domnul cu pace, la 4 octombrie.
Întru această zi, cuvânt despre Andrei, grăirea lui Hristos cu el în vedenie,
despre nebunie şi viaţa veşnică.
După arătarea Sfântului Ioan Teologul şi după grăirea lui cu dânsul şi muncirea dracilor acelora, fericitul Andrei, în legături fiind, s-a culcat vrând să se odihnească şi a fost întru uimire, visându-se pe sine în nişte palate împărăteşti şi împăratul şedea pe scaun în slavă mare şi, chemându-l pe el la sine, l-a întrebat: "Voieşti, oare, să-mi slujeşti mie cu tot sufletul?" Iar Andrei a zis: "Voiesc, Doamne". Iar împăratul i-a dat lui să mănânce ceva, puţin mai amar decât pelinul, şi i-a zis lui: "În acest fel este calea cea cu durere a celor ce-mi slujesc mie în lumea aceasta". Şi după aceea i-a dat lui ceva mai alb decât zăpada şi mai dulce decât mana şi a mâncat şi s-a veselit şi a uitat de amărăciunea cea dintâi. Şi i-a zis lui Împăratul: "În acest fel este la Mine, hrana celor ce-Mi slujesc Mie şi bărbăteşte rabdă până la sfârşit. Deci, osteneşte şi tu cu bărbăţie, precum ai început, căci puţin vei pătimi şi în veci, în viaţa cea nesfârşită, te vei desfăta."
Şi, deşteptându-se din somn, Andrei gândea: cea dintâi arătare amară închipuieşte răbdarea din lumea aceasta, iar cea mai de pe urmă dulceaţă închipuieşte viaţa cea veşnică. Iar, după aceea, l-a ţinut stăpânul lui patru luni şi l-a lăsat slobod şi a început a alerga pe uliţe, nebun făcându-se, şi umbla prin cetate, lipsit, necăjit, chinuit, el, de care nu era vrednică toată lumea. Unii îl batjocoreau pe el ca pe un nebun, alţii îl goneau de la ei, fiindu-le scârbă de el ca de un câine, alţii îl socoteau pe el că este îndrăcit, alţii, dintre copiii cei tineri, îl băteau pe fericitul, glumind între ei, iar el toate le răbda şi se ruga pentru cei ce-l supărau pe el. Iar dacă cineva din cei milostivi, iubitori de săraci, îi dădea lui milostenie, el, luând-o, o dădea pe ea la alţi săraci, însă nu o dădea aşa ca adică să fie cunoscut că dă milostenie, ci ca un nebun, certându-se cu dânşii, ca şi cum voia a-i bate pe ei, iar banii pe care îi avea în mâini, îi arunca în faţa lor şi aşa alţii îi adunau. Pâine uneori nu gusta câte trei zile, iar alteori şi toată săptămâna o petrecea flămând şi de nu era cineva ca să-i dea lui o bucată de pâine, apoi şi cealaltă săptămână o petrecea fără de hrană. Iar haina lui era o ruptură netrebnică, care abia putea să-i acopere goliciunea trupească. Drept aceea, ziua alerga pe uliţe ca un nebun, asemănându-se întru toate Sfântului Simeon, celui nebun pentru Hristos, iar noaptea la rugăciune petrecea.
Şi într-o cetate atâta de mare, vieţuind în mijlocul unui popor numeros, nu avea unde să-şi plece capul. Că săracii îl goneau din colibele lor, bogaţii în curţile lor nu-l lăsau. Şi când avea nevoie ca să doarmă şi să-şi odihnească puţin trupul cel ostenit, se ducea unde zac câinii în gunoi şi întrei ei se culca, dar şi aceia nu-l primeau între ei pe robul lui Dumnezeu, că unii, muşcându-l, îl goneau, iar alţii fugeau de dânsul, lăsându-l singur, şi niciodată nu s-a odihnit sub vreun acoperământ, ci totdeauna în frig şi în zăduf, în gunoi ca Lazăr, şi în noroi se tăvălea, călcat de oameni şi de dobitoace. Aşa pătimea mucenicul cel de bunăvoie şi aşa cel nebun îşi bătea joc de toată lumea. Că cel nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept este decât oamenii. Şi s-a sălăşluit întru dânsul Darul Duhului Sfânt şi avea darul mai-nainte-vederii, că vedea gândurile oamenilor. Dumnezeulu-i nostru, slavă!