Proloagele din 8 octombrie

Luna octombrie în 8 zile: Pomenirea Cuvioasei maicii noastre Pelaghia (+457).

        Această Sfântă a trăit pe vremea Soborului celui a toată lume de la Calcedon(451), fiind comediană în Antiohia. Pe atunci se numea Margareta şi, mai înainte de a cunoaşte dreapta credinţă a creştinilor, ducea o viaţă de plăcere şi desfrânare, până într-o zi când, Dumnezeu, atingându-i cugetul, o făcu să-şi schimbe viaţa, să se întoarcă la El. Adunând patriarhul Antiohiei, în cetatea sa, un sobor de mai mulţi episcopi, unul din ei, Sfântul Non, a fost rugat să spună poporului cuvântul lui Dumnezeu. Pe când propovăduia el în faţa bisericii, iată că se opreşte la uşa bisericii vestita comediană Margareta, înconjurată de un alai întreg de tineri şi de tinere, îmbrăcaţi în veşminte scumpe şi purtând brăţări de aur. Şi ea era atât de frumoasă, încât oamenii nu se puteau sătura privind-o. Şi, oprindu-se printre credincioşi, alaiul ei umplea văzduhul de bună mireasmă şi de arome. Şi episcopii, şi-au întors ochii de la ea, ca de la un mare păcat. Singur, episcopul Non a privit-o îndelung şi a grăit: "Dumnezeu, în bunătatea Sa nemărginită, se va milostivi şi de această femeie, lucrul mâinilor Sale." Iar Margareta s-a oprit deodată, ascultând cuvântul sfântului episcop. Şi, îndreptându-se către cei credincioşi, episcopul Non a zis: "Luaţi aminte la femeia aceasta, de la care eu multă învăţătură am aflat. Socotiţi câte ceasuri a zăbovit în camera ei, spălându-se şi îmbrăcându-se cu ales veşmânt şi împodobindu-se la oglindă cu multă grijă, numai ca să se arate mai frumoasă decât celelalte femei, în faţa oamenilor. Iar noi, care dorim din toată inima sa fim bineplăcuţi lui Dumnezeu, ne lenevim şi nu ne silim să împodobim păcătosul nostru suflet, nu ne sârguim să-l spălam cu lacrimile pocăinţei, nici să-l împodobim cu mărgăritarele faptelor bune, ca să se înfăţişeze cu veşmânt cuviincios în faţa lui Dumnezeu". Şi s-a cutremurat Margareta de cuvântul episcopului şi cu ochii plini de lacrimi şi-a schimbat viaţa şi-l ruga pe bătrânul Non să-i arate calea mântuirii. Deci, învăţând-o cele de trebuinţă, iar ea pocăindu-se cu adevărat, a primit harul Sfântului Botez şi s-a numit Pelaghia. Şi, liberând pe robii pe care îi avea şi împărţindu-şi averea la săraci, la văduve şi la orfani, s-a retras la o mânăstire, în viaţă curată, în smerenie şi în rugăciune. Iar mai pe urmă, tăinuindu-se, s-a îmbrăcat în haină aspră de păr, şi, ducându-se la Ierusalim, şi-a zidit o chilie de schivnic pe muntele Măslinilor. Şi s-a închis în această chilie, trăind după voia lui Dumnezeu cealaltă viaţă ce i-a mai rămas, iar, după trei ani de zile, a răposat cu pace în Domnul. Dumnezeului nostru slavă !

 

Întru aceastã zi, Sfânta Taisia(+340).

       În părţile Egiptului, era o oarecare femeie cu rău nărav, fără de ruşine şi spurcată. Având ea o fiică, anume Taisia, a învăţat-o şi pe ea aceleaşi năravuri rele, cu care şi ea singură se obişnuise. Şi, ducând-o pe ea la casa de desfrânare, a dat-o în slujba satanei, ca să ducă la pierzare multe suflete omeneşti, înşelându-le cu frumuseţea ei. Că era Taisia foarte frumoasă la chip şi se vestise pretutindenea podoaba feţii sale, pe care mulţi poftindu-o, multe averi îi dăruiau, aur şi argint şi haine frumoase şi scumpe. Şi la atâta deşertăciune îi aducea, înşelându-i pe îndrăgitorii ei, încât mulţi au căzut în sărăcie, pierzându-şi, pentru dânsa, averile lor. Iar alţii, încăierându-se pentru dânsa şi bătându-se, i-au stropit pragurile casei cu sângele lor. De aceasta auzind, cuviosul Părinte Pafnutie s-a îmbrăcat în haine mireneşti şi, luând un galben, a mers la locul unde trăia Taisia şi, văzând-o pe ea, i-a dat ei galbenul, cu chip că ar vrea să fie cu dânsa. Iar ea, luând galbenul, i-a zis lui: "Intră în cameră." Iar el, intrând cu dânsa, a văzut un pat înalt şi, şezând pe el a zis către Taisia: "Nu ai oare o altă cameră mai tăinuită, ca să ne închidem într-însa şi să nu ne ştie nimeni?" Şi a zis Taisia: "Este. Dar de te ruşinezi de oameni, apoi şi în camera aceasta, ne putem ascunde de dânşii, că uşile sunt încuiate şi nimeni nu va intra aici, nici ne va şti pe noi. Iar de te temi de Dumnezeu, apoi nu este loc care să te poată ascunde dinaintea Lui, măcar de te-ai ascunde şi sub pământ şi acolo Dumnezeu vede." Şi, auzind Pafnutie de la dânsa aceste cuvinte, a zis ei: "Au doară şi tu ştii de Dumnezeu?" Iar ea a răspuns: "Şi pe Dumnezeu Îl ştiu şi de Împărăţia drepţilor am înţeles şi de osânda păcătoşilor am auzit." Atunci i-a zis ei stareţul: "Dacă ştii de Dumnezeu şi de Împărăţie şi de osândă, apoi pentru ce spurci pe oameni şi ai pierdut atâtea suflete? Şi oare nu vei fi întrebată nu numai pentru ale tale păcate, ci şi pentru ale acelora pe care i-ai spurcat, şi nu vei fi osândită în gheena focului?" Şi acestea auzindu-le, Taisia s-a aruncat la picioarele stareţului cu plângere, zicând: "Şi aceasta o ştiu, că este pocăinţă celor ce greşesc şi iertare de greşeală şi trag nădejde ca, prin rugăciunile tale, să mă izbăvesc de greşeli şi să câştig mila Domnului. Deci, mă rog ţie, aşteaptă-mă puţin, numai trei ceasuri şi, după aceasta, unde îmi vei porunci, voi merge şi ceea ce-mi vei zice, voi face." Iar stareţul, numindu-i ei locul la care avea să o aştepte pe ea, s-a dus. Şi, adunându-şi ea toată averea sa, cea adunată cu păcatele, preţul căreia era ca la patruzeci de litre de aur, a adus-o în mijlocul cetăţii şi, aprinzând foc, a aruncat-o în flăcări şi a ars-o înaintea a tot poporul, strigând: "Veniţi toţi cei ce aţi greşit cu mine şi vedeţi cum le ard pe cele ce mi-aţi dat mie." Şi aşa, arzându-şi spurcata ei avere, s-a dus la locul unde o aştepta pe ea Pafnutie. Deci, stareţul luând-o pe ea a dus-o într-o mânăstire de fecioare şi, cerând o chilie mică, a aşezat-o acolo pe Taisia şi a închis-o pe ea şi a întărit bine uşa cu piroane şi i-a lăsat numai o fereastră mică prin care era cu putinţă să-i dea puţină pâine şi apă. Apoi, a întrebat Taisia pe Sfântul Pafnutie: "Cum îmi porunceşti părinte, să mă rog lui Dumnezeu?" Şi i-a zis stareţul: "Nu eşti vrednică să chemi numele Domnului, nici să-ţi ridici mâinile tale spre cer, de vreme ce buzele tale sunt pline de spurcăciune şi mâinile tale întinate cu necurăţia, ci numai căutând spre răsărit, adeseori să zici: "Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, miluieşte-mă." Şi a petrecut Taisia întru acea închisoare trei ani, rugându-se lui Dumnezeu, aşa precum era învăţată de Pafnutie. Şi puţină pâine gusta şi apă cu măsură bea şi aceea o dată pe zi. Iar după trei ani Pafnutie, milostivindu-se spre dânsa, a mers la marele Antonie, vrând să ştie oare a iertat-o pe ea Dumnezeu, sau nu. Şi, mergând i-a spus lui toate despre Taisia. Iar Antonie a chemat pe ucenicii săi şi le-a poruncit lor să se închidă fiecare deosebi în cămara sa şi toată noaptea să se roage lui Dumnezeu ca să se descopere vreunuia din ei despre Taisia, cea care se pocăieşte de păcatele sale. Şi au făcut ucenicii după porunca părintelui lor şi s-a milostivit Dumnezeu de a descoperit cele despre dânsa unuia dintre ei, anume Pavel, pe care îl numeau cel simplu. Acesta, stând la rugăciune noaptea, a fost în vedenie, şi a văzut cerurile deschise şi un pat aşternut cu ţesături scumpe şi strălucind de slavă, pe care îl păzeau trei fecioare cu feţe prealuminate şi o cunună era pe patul acela. Aceasta văzând-o, Pavel a zis: "Patul acesta şi cununa nu sunt gătite altcuiva fără numai părintelui meu Antonie." Şi a venit către dânsul un glas, zicându-i: "Nu părintelui Antonie îi sunt gătite acelea, ci Taisiei, cea care a fost desfrânată." Şi, venindu-şi în fire, Pavel se gândea la vedenia aceea, iar a doua zi, mergând, a spus fericiţilor părinţi, lui Antonie şi lui Pafnutie. Iar ei, auzind au proslăvit pe Dumnezeu, Cela ce primeşte pe cei ce se pocăiesc cu adevărat. Şi, sculându-se, Pafnutie a mers în mănăstirea de fecioare unde era Taisia. Şi, deschizând uşa, vroia să o scoată pe ea, iar ea se ruga de el, zicând: "Lasă-mă, părinte, să trăiesc aici până la moartea mea, că multe sunt păcatele mele, şi să plâng pentru ele." Şi i-a zis ei stareţul: "Acum iubitorul de oameni Dumnezeu a primit pocăinţa ta şi ţi-a iertat păcatele tale." Şi a scos-o pe ea din chilie. Iar fericita a zis: "Să mă crezi părinte, că de când am intrat în chilia aceasta, am pus toate păcatele mele înaintea ochilor mei celor de gând şi, căutând spre ele, am plâns neîncetat. Şi până acum, încă nu s-au dus toate lucrurile mele cele rele de la ochii mei, ci, stându-mi înainte, mă spăimântez pe mine, că voi fi osândită pentru dânsele. Iar, după ieşirea ei din chilie, fericita Taisia a petrecut cinsprezece zile, şi, după aceasta, a căzut într-o boală, în care, bolind trei zile, cu pace s-a odihnit, cu darul lui Dumnezeu. Şi s-a mutat de la patul durerii, la patul acela pe care l-a văzut Sfântul Pavel cel simplu, gătit ei în ceruri, unde primeşte laudă cu drepţii, în slavă şi se bucură în veci. Şi, aşa, păcătoasa şi desfrânata ne-a întrecut pe noi în Împărăţia lui Dumnezeu. O, de n-am pierde nici noi, cu rugăciunile ei, aceeaşi Împărăţie ! Amin.

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Andrei, 

despre Rafail diaconul.

         Era un tânăr şi a venit la fericitul Epifanie, zicându-i: "Stăpâne, prietenul tău Rafail este bolnav şi te cheamă ca, venind, să-l cercetezi pe el grabnic, iar de nu, nu-l vei afla viu." Deci, îndată ce a auzit aceasta, cel blând cu duhul a lăcrimat şi a mers îndată după tânăr. Şi, venind, a şezut aproape de el şi a cunoscut că, iată, i se apropiase sfârşitul. Şi a început a plânge pentru dânsul multă vreme, că mult îl iubea pe el. Apoi, după ce a mai încetat puţin din plâns, a început cel ce zăcea pe pat a se mâhni şi a plânge încât nu numai Epifanie, ci şi toţi cei din casă se temeau. Deci, a început Epifanie a-l întreba pe el: "Ce-ţi este ţie, de te-ai tulburat aşa?" Iar el, venindu-şi puţin în fire, a văzut pe Epifanie şi i-a zis: "Amar mie, milostivul meu frate, că toate faptele mele cele duhovniceşti le-au apucat demonii încât sunt afundat în foc. Am văzut pe îngerii lui Dumnezeu şi pe viclenii demoni că au început a cântări în cumpene faptele mele şi au tras mai mult cele rele decât cele bune. Deci, să ştii că mie nu mi se cuvine a mă sălăşlui în fericitele locaşuri ale drepţilor, ci mă voi duce în focul cel veşnic. Că am văzut cum, cu scârbă, s-au dus îngerii de la mine. Iar unul dintre dânşii, când ieşea, mi-a zis mie: "Amar ţie, lipsitule de minte, că rău ai trăit în viaţa ta." Iar, dacă i-a spus lui Epifanie acestea, s-a mâniat asupra lui diavolul, şi, intrând într-însul, mare frământare şi tulburare făcea, că zăcând, se sugruma şi se tulbura şi cuvinte necuvioase grăia. Iar lui Epifanie îi era foarte milă de sufletul lui şi a început, în taină a face rugăciune pentru dânsul, cu lacrimi, către Dumnezeu, ca măcar sălbăticia aceea să nu se mai facă peste dânsul. Că satana, făcătorul de rele, zburând cu demonii lui acolo, dacă a simţit pe Epifanie că se roagă lui Dumnezeu pentru cel bolnav, înfricoşată mânie avea, că cel ce bolea îi era lui vinovat. Până şi scaunul pe care şedea Epifanie, voia să-l răstoarne jos. Dar Epifanie, simţind cu duhul, degrabă s-a sculat şi nu i s-a împlinit lui gândul. Iar, pentru că nu şi-a îndeplinit gândul, rău-făcătorul a început a face răutăţi cu nenorocitul acela, încât îndată bolnavul, zăcând, a început a-şi smulge barba sa şi, după aceasta, a început a zbiera şi a scoate limba, negrăind bine. Şi întrebau pe Epifanie, de unde a luat diavolul o putere ca aceea asupra omului, ca să-i facă lui aşa? Iar el a zis către dânşii: "Eu, fraţilor, de aceasta nu ştiu nimic. Socotesc, însă că mare păcat a făcut el, că batjocura aceasta nici puţin nu se depărtează de la dânsul, pentru că încă nu s-a mărturisit, nici nu s-a pocăit şi, pentru aceasta, că nu s-a pocăit, îl stăpâneşte pe el diavolul. Drept aceea şi viaţa sa şi-a sfârşit, întru această nevoie fiind."

Întru aceastã zi, cuvânt despre un cãrturar milostiv.

       A fost în Ascalon un om temător de Dumnezeu, având obiceiul de a primi pe străini şi trimetea milostenii pretutindeni. Şi încă atât era de milostiv, cât şi casa lui şi-a făcut-o casă de adăpostire a străinilor. Şi mai vârtos primea pe călugări şi averea pe care o avea o dădea acestora, iar mânăstirilor celor din pustie le trimitea galbeni. Odată, într-o vreme când vroia să trimită milostenie, s-a întâmplat că nu avea nici măcar bani de aramă şi se mâhnea de aceasta. Deci, şezând el în casă mâhnit, a intrat la dânsul un bătrân, iar el i-a zis lui să se aşeze. Şi era, cel ce venise, frumos la chip. Şi, după ce a şezut, i-a zis lui cel ce venise: "Pentru ce, dascăle, eşti mâhnit?" Iar el i-a răspuns: "Pentru păcatele mele tânjesc." Că aşa îi era obiceiul lui de a grăi totdeauna. Iar acela a zis către dânsul: "Iată, dar că altă grijă ai: deci, pentru ce te mâhneşti şi eşti întristat ? Au nu ştii că Dumnezeu Se îngrijeşte mai mult decât tine, având purtare de grijă de toată făptura Sa ?" Şi, scoţând din sânul său o legătură, i-a dat-o cărturarului, zicând: "Iată, ai trei sute de galbeni, asemenea şi arginţi; deci, fă după obiceiul tău."Iar cărturarul, ducându-se în cămară, a pus legătura în lădiţă şi, întorcându-se, voia să cinstească pe bătrânul, dar n-a mai aflat pe nimeni. Deci, a început a ţine de rău pe cei din casă: "Pentru ce, după ce i-aţi dat voie bătrânului să intre la mine, l-aţi lăsat să iasă, nici măcar rugăciune făcând către Dumnezeu ?" Iar ei cu jurământ ziceau: "N-am văzut pe nimeni." A chemat apoi pe portar şi s-a răstit la el, zicându-i: "Cum l-ai lăsat să intre pe bătrân, fără a-l conduce pe el ?" Şi acela, aşijderea, s-a jurat că n-a văzut pe nimeni, nici intrând, nici ieşind. Atunci a cunoscut că, din dumnezeiască putere, s-a făcut aceasta şi, căzând la pământ cu lacrimi, a grăit: "Doamne, Dumnezeul meu, cine sunt eu, defăimatul şi păcătosul, de vreme ce, în acest fel, rânduieşti cu mine, nevrednicul ?" Iar după ce a împărţit ca milostenie, tot ce i s-a dat, în aceeaşi vreme au venit doi călugări şi i-au dat lui nişte aur. Şi, aducând bucate, a început a-i ruga pe ei ca să mănânce, iar aceia i-au zis lui: "Du-le înapoi, că vom veni diseară la tine, că locuim la sfinţii părinţi egipteni; deci, să trimiţi acolo după noi." Însă, seara a trimis şi nu i-a aflat. Iar cei de acolo au zis: "Ei nici n-au fost la noi." Atunci a cunoscut că şi aceştia tot de la Dumnezeu i se trimiseseră lui. Şi dădea îndestulată milostenie şi lădiţa nu s-a mai deşertat de aur. Iar odinioară, nefiind destul untdelemn, chelarul a văzut aceasta şi a vrut să spună fericitului ca să cumpere, dar a uitat să-i spună. Şi a intrat, iarăşi, în cămară pentru altă treabă şi a văzut vasul cel gol, plin de undelemn. Deci, venind, chelarul a spus aceasta cărturarului. Iar el a grăit lui: "Oare, ai mai spus şi altora ?" Iar acesta a zis: "Am spus." Şi a răspuns, zicându-i: "Piedică şi sminteală te-ai făcut milosteniei." Iar aceasta v-am spus-o vouă, fraţilor, minunându-mă de darul lui Dumnezeu, cum miluieşte El pe cei milostivi şi mila Sa cea mare le dăruieşte lor. O, cât de bine este a face milostenie cu toată puterea ! Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/octombrie/Proloage08Oct.shtml;

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=27&p2000_imageid=1195

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/octombrie/octombrie08.htm