Luna iulie în 12 de zile: Pomenirea Sfinţilor Mucenici Proclu şi Ilarie (100)
Aceşti Sfinţi Mucenici Proclu şi Ilarie au trăit în cetatea Calipta, aproape de Ancira, pe vremea împărăţiei lui Traian şi au fost daţi la chinuri, pentru Hristos, lui Maxim dregătorul. Mai întâi, a fost prins Sfântul Proclu, pe care împăratul, încercându-l şi aflându-l nesupus, l-a dat lui Maxim dregătorul, ca să-l chinuaiască. Deci, stând Maxim la judecată, l-a întrebat, zicând: “De ce neam eşti ?” Iar el a răspuns: “Neamul meu este Hristos, iar nădejdea mea este Dumnezeul meu.” Zis-a dregătorul: “Mă jur pe dumnezeii mei că nu te voi cruţa pe tine.” Şi, iarăşi l-a întrebat: “Ştii poruncile împărăteşti, ca toţi creştinii să aducă jertfă zeilor?” Răspuns-a Sfântul: “Am auzit de poruncile fără de lege.” Dregătorul a zis: “Vorbind aşa, ia seama, că ocărăşti pe împărat. Nu vezi chinurile ce te aşteaptă, ticălosule ?” Răspuns-a Mucenicul: “Fă, ceea ce voieşti ; eu nu voi jertfi zeilor tăi.” Zis-a dregătorul: “Alegeţi, omule, ce vrei: ori viaţa, ori moartea. Noi aşteptăm răspunsul tău.” Răspuns-a Sfântul Proclu: “Dacă voi vă temeţi a călca porunca împăratului, cu atât mai mult, ne temem noi, creştinii, să călcăm poruncile lui Dumnezeu, ca să nu cădem în chinurile veşnice, gătite celor ce se leapădă de El.” Zis-a dregătorul iarăşi: “Dar, şi pe zeii noştri îi ocărăşti, ci îţi spun că, şi fără de voie, te voi face pe tine să mărturiseşti slava zeilor mei.” Răspuns-a Mucenicul: “Nădăjduiesc în Dumnezeul meu, că mai înainte de a mă sili tu pe mine ca să mărturisesc pe zeii tăi, eu mai degrabă, te voi face pe tine să mărturiseşti pe Stăpânul meu şi să scrii cu mâna ta că Dumnezeu adevărat este Dumnezeul lui Proclu şi nu este altul afară de dânsul.” Atunci, dregătorul, mâniindu-se, a poruncit să-l spânzure pe Mucenic, gol, pe un lemn, şi o piatră grea să-i lege de picioare şi să-i rupă trupul cu unghii de fier. Şi fiind muncit aşa multă vreme, Sfântul Proclu răbda cu vitejie, negrăind nimic, ci doar, privea spre cer . Apoi, luându-l de la chinuri, l-a legat. După aceasta, dregătorul s-a dus la cetatea Calipta, poruncind ca şi pe Mucenic, să-l ducă după el. Şi a fost dus Sfântul, cu sila, pe lângă caii, care mergeau iute. Iar, când erau ei la jumătatea căii, s-a rugat Mucenicul, cu mare glas, lui Dumnezeu, zicând: “Dumnezeul meu, Iisus Hristos, pentru Care pătimesc, dus fiind cu batjocură, de ostaşii aceştia, ascultă-mă astăzi pe mine, robul Tău, ca să se proslăvească numele Tău în veci. Întinde-Ţi mâna Ta cea atotputernică şi ţine pe acest fără de lege dregător şi nu-l lăsa pe el să călătorească, până ce nu va mărturisi, înaintea norodului, că nu este alt Dumnezeu, afară de Tine.” Aşa rugându-se Sfântul, deodată, s-a oprit dregătorul în calea sa, ca un legat. Şi nici caii lui nu puteau să meargă, nici el însuşi nu putea să se mişte din loc, ţinut fiind de nevăzuta putere a lui Dumnezeu. Şi, mult se osteneau, bătând caii şi schimbându-i cu alţii, la trăsura dregătorului, şi înhămând cai mai mulţi, dar nimic n-a sporit, nici pe însuşi dregătorul n-au putut să-l scoată din trăsură. Atunci dregătorul a zis către cei ce erau cu dânsul: “Vedeţi, oare, puterea vrăjitorească a creştinului acestuia, ce ne-a făcut nouă ?” Iată că nu putem păşi din loc.” Deci, a trimis dregătorul pe una din slugile sale, anume Ermic, la Mucenic, care era înapoi, departe , zicându-i: “ De ce ai făcut aceasta, oprindu-ne pe noi, în mijlocul drumului, cu vrăjile tale ?” Iar Sfântul Proclu a răspuns, către sluga dregătorului: “Viu este Domnul Dumnezeul meu, că nu veţi putea să vă mişcaţi din locul acesta, până ce dregătorul nu va mărturisi numele Domnului meu Iisus Hristos, precum şi mai înainte i-am spus lui.” Zis-a Ermic: “Chiar şi dacă va mărturisi dregătorul numele Dumnezeului tău, tu cum vei putea să auzi, atât de departe de drum fiind ?” Grăit-a Mucenicul: “Să scrie dregătorul mărturisirea aceasta pe o hârtie şi să o trimită la mine şi întru acel ceas veţi putea pleca în calea voastră, la cetatea Calipta.” Şi, întorcându-se, Ermic a spus dregătorului cuvintele Mucenicului. Iar acela, deşi nu vroia, a luat o hârtie şi a scris: “Mărturisesc că Unul este Dumnezeul Cel adevărat, Acela pe care Îl cinsteşte Proclu şi nu este alt Dumnezeu afară de Acela.” Aşa scriind, dregătorul a trimis hârtia la Mucenic şi, îndată, s-au pornit caii şi ostaşii, pe calea dinaintea lor. Şi, ajungând la cetatea Calipta, a sosit dregătorul la judecată şi au dus de faţă şi pe Sfântul Proclu şi i-a zis lui: “Tu toată puterea farmecelor tale ai arătat-o pe cale, iar eu, aici, îmi voi arăta puterea stăpânirii mele. Şi precum tu m-ai silit pe mine să mărturisesc pe Dumnezeul tău, aşa te voi sili şi eu pe tine să mărturiseşti pe dumnezeii noştri şi să le aduci jertfe.” Acestea zicând, a poruncit să se aducă lumânări aprinse să-i ardă pântecele şi coastele lui, şi atât a fost ars Mucenicul, încât toată carnea lui a ars. Iar el nici un semn de nerăbdare arătând, tăcea, ca şi când în trup străin era. Şi a zis către el dregătorul: “Oare nu iei în seamă chinurile ?” Răspuns-a Sfântul: “Nu, pentru că de cele veşnice mă tem.” Iarăşi, a zis dregătorul: “Te vei supune dumnezeilor noştri ?” Răspuns-a Mucenicul: "Mă voi supune lui Hristos, Celui ce petrece în veci, pentru că Acela este nădejdea mea.” Zis-a dregătorul: "Dar voieşti să mori în chinuri ?” Răspuns-a Sfântul: ”Chiar de voi muri, însă iarăşi voi fi viu.” Atunci, dregătorul a poruncit ostaşilor să-l scoată pe el afară din cetate şi răstignindu-l pe un lemn, să tragă într-însul cu săgeţi. Şi, ostaşii, luând pe Mucenic, i-a zis lui: “Ascultă-ne pe noi, şi jertfeşte zeilor şi, cu mare dregătorie vei fi cinstit.” Răspuns-a răbdătorul de chinuri: “Eu dregătorie am în ceruri, cu care mă va cinsti Hristos, Dumnezeul meu.” Aşa grăind ei şi mergând, i-a întâmpinat pe dânşii, pe cale, un bărbat tânăr, anume Ilarie, nepot de frate fiind Sfântului Proclu. Acela alergând, s-a închinat unchiului său şi s-au sărutat amândoi. Şi striga Ilarie: “Şi eu sunt creştin". Deci, ostaşii, prinzând pe Ilarie, l-au aruncat în temniţă, iar pe Sfântul Proclu l-au dus la locul de moarte şi l-au răstignit pe lemn şi încordându-şi arcurile lor, l-au săgetat pe el. Iar răbdătorul de chinuri, primind multe săgeţi prin tot trupul lui, se ruga lui Dumnezeu, zicând: “În mâinile Tale îmi dau duhul meu. Izbăveşte-mă Doamne, Dumnezeul adevărului.” Şi aşa plecându-şi capul şi-a dat duhul. Şi s-a sfârşit Sfântul Mucenic Proclu în ziua de 12 a lunii iulie. Iar credincioşii, în taină, luând cinstitele moaşte, le-au îngropat.
Iar Sfântul Ilarie, şezând în temniţă, cânta: “Iubite-voi Doamne, puterea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea” şi celelalte ale psalmului acesta. Şi, adormind el, i s-a arătat îngerul Domnului, în vis, zicându-i: “Îmbărbătează-te şi te întăreşte, că eu sunt cu tine, de la Dumnezeu, ca să te întăresc.” Iar a treia zi după sfârşitul Sfântului Proclu, au scos pe Sfântul Ilarie la cercetare şi l-a întrebat pe el dregătorul, zicând: “Eşti creştin ?” Răspuns-a Mucenicul: “Cu adevărat, sunt creştin, precum tot neamul meu a fost în creştinătate şi toţi s-au sfârşit, cinstindu-L pe Hristos.” Atunci, dregătorul, umplându-se de mânie, a poruncit să-l spânzure pe Mucenic gol, spre chinuire, şi să-l bată multă vreme cu asprime. Apoi, l-au osândit la moarte, poruncind să-l scoată afară din cetate şi să-i taie capul. Iar ostaşii, legând mâinile Mucenicului, l-au aruncat pe el la pământ şi, legându-l cu o frânghie, l-au târât pe drum, iar Mucenicul fiind târat, cânta psalmi. Şi se zdrobea trupul Mucenicului, fiind târât, şi pământul se înroşea cu sângele lui. Iar, pe când se aflau ca la trei stadii de la cetate, şi-a scos călăul sabia, iar Sfântul s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: “Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu.” Şi i-au tăiat capul. Şi s-a sfârşit Sfântul Mucenic Ilarie, în ziua lui 15 a lunii iulie, a treia zi după sfârşitul Sfântului Proclu. Şi a fost aruncat trupul Sfântului Ilarie la locul unde i-au tăiat capul. Şi mergând credincioşii, noaptea, l-au luat pe el şi, împreună cu Sfântul Proclu, i-au pus în mormânt, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel Care, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, este slăvit în veci ! Amin.
Întru acestă zi, cuvânt despre mântuirea călugărilor
Ne spunea IoanSirianul, ca despre alt călugăr, însă el era acela, carea a avut această arătare: ”Se făcea că un oarecare stareţ a văzut trei călugări, care stăteau lă ţărmul mării. Şi iată, s-a făcut un glas către dânşii, din cealaltă parte de mare, zicându-le: Primiţi aripi de foc şi veniţi la mine.
Deci, doi au luat aripi de foc şi au zburat în partea aceea, iar al treilea a rămas plângând şi strigând , dar mai pe urmă, i s-au dat şi lui aripi, însă nu de foc, ci slabe şi neputincioase şi, cu osteneală zburând, se afunda, şi cu nevoie multă, a trecut de partea cealaltă. Aşa şi neamul acesta de acum al călugărilor, chiar dacă primeşte aripi, ele nu sunt de foc, ci slabe şi neputincioase. Deci, călugării, cei dintâi, sunt aceia ce luau aripi de foc, având cugetarea către Dunezeu şi fiind fără de avere, în veacul acesta. Iar după dânşii, sunt acei care, măcar că au avut aripi de foc, au zburat dincolo şi ei, dar mai greu, îngrijindu-se de agoniseli prin mânăstiri. Iar cei ce au luat aripi,nu de foc, ci slabe, sunt acei ce, cu sila, s-au mântuit, adică acei călugări din vremea de acum, care se împleticesc cu deşertăciunile vieţii şi nicioadată nu zboară cu mintea către Dumnezeu: aceştia nu se vor mântui decât numai luptând împotriva ispitelor. „Dumnezeului nostru, slavă !”
Vino, creştine, să cântăm viersul de psalm al alăutei lui David şi împreună cu el să facem cunoscută nimicnicia celor omeneşti: „În deşert se tulbură tot muritorul”. Se tulbură, dar la sfârşit va pieri. Se tulbură, dar mai înainte de a se aşeza este înghiţit. Ca focul se aprinde, dar ca trestia se preface în cenuşă. Ca vârtejul de vânt se înalţă, dar ca praful piere. Ca flacăra focului se aprinde, dar ca fumul se împrăştie. Ca floarea se împodobeşte, dar ca iarba se usucă. Ca norul se răspândeşte, dar ca picătura de ploaie se împuţinează.
Se tulbură, dar prin pofta fără de saţ putreziciune agoniseşte. Se tulbură, dar se duce fără să ia ceva din agoniseala zbuciumului său. Ale lui tulburările, ale altora bucuriile. Ale lui ostenelile, ale altora avuţiile. Ale lui grijile, ale altora veseliile. Ale lui scârbele, ale altora desfătările. Ale lui blestemurile, ale altora îngrijirile. Ale lui răpirile, ale altora plăcerile. Pentru el suspinul, pentru altul îmbelşugarea. Pentru el lacrimile, pentru alţii banii. El ca în iad se chinuie, alţii se desfătează cu bogăţiile lui şi cântă. Cu adevărat, „în deşert se tulbură tot muritorul”. Ce este omul? Împrumut cu dobândă vremelnică a vieţii: datorie fără amânare a morţii; fiară neîmblânzită prin voia ei; către sieşi îşi dă învăţătură; iscusinţă la răutăţi, dibăcie la nedreptate; grăbnicie la strângere de avuţii; nesaţiu la lăcomie; destoinicie la necredinţă; duh mândru; tină obraznică; cenuşă răzvrătitoare; praf îngâmfat; văpaie cu uşurinţă de potolit; lemn lesne putrezitor; iarbă care se usucă degrabă; fire care cu lesniciune piere. Astăzi în bogăţie, mâine în mormânt. Astăzi îmbrăcat cu profir, iar mâine dus la mormânt. Astăzi în multe avuţii, iar mâine în coşciug. Astăzi cu cei ce-l linguşesc, iar mâine cu viermii. Astăzi este, iar mâine nu mai este. Astăzi se mândreşte, iar peste puţin se tânguie. Nesuferit când este fericit şi nemângâiat în nenorociri. Nu se cunoaşte pe sine, dar cercetează pe cele peste puterile lui. Nu ştie cele de faţă, dar cugetă la cele viitoare. Prin fire muritor, dar cu firea lui cea semeaţă se socoate că-i veşnic. Supus la tot felul de boli, locaş lesne de străbătut de orice fel de patimă, locuinţă bine primitoare a oricărei supărări. Câte am spus şi totuşi n-am găsit nimic mai potrivit decât cuvintele profetice, care spun: „ În deşert se tulbură tot muritorul”. Nu se aseamănă oare, creştine, viaţa omului cu marea? Nu suntem oare mai tulburaţi pe uscat decât pe mare? Nu ne izbim unii de alţii mai puternic decât ne izbesc valurile mării? Oare nu ne învârtim încoace şi încolo ca în întunecimea mării? Unul ia celuilalt ogorul, altul răpeşte vecinului slugile. Unul se judecă cu megieşul său pentru apă, altul se luptă pentru aer cu cei din jurul său. Unii se ceartă pentru măsurarea pământului, alţii se măcelăresc pentru zidirea caselor. Unul nu se satură de dobânzi, altul stăruie să ia şi capitalul. Săracul se chinuie, bogatul se tulbură. Cel care n-are se blesteamă că n-are, iar cel care are, vicleneşte. Ocârmuitorul este pizmuit; puternicul este urât; conducătorul trădat. Războaiele vin unele după altele. Zavistiile se ţin lanţ. Pofta nesăţioasă stăpâneşte cu tiranie. Lăcomia împilează, minciuna se înalţă cu mii de laude, credinţa unuia în altul a pierit, adevărul a părăsit pământul, iar prietenia ţine până la sfârşitul mesei. Pământul nu mai poate să rabde atâtea răutăţi, care au pângărit până şi văzduhul. Din pricina banilor, viaţa a ajuns de nesuferit. Din pricina banilor am vândut stihiile cele libere: drumurile se vămuiesc, pământul se împarte, apele se stăpânesc, aerul se cumpără. Bogaţii se topesc de grijă, datornicii se vestejesc de grija datoriilor, hrăpăreţii tulbură lumea, iubitorii de arginţi îşi pierd timpul pe judecătorii; negustorii neguţătoresc nenorocirile şi nevoile oamenilor, defăimătorii vând minciuna. Minţindu-ne unii pe alţii, am desfiinţat jurămintele celelalte şi ştim să ne jurăm numai pe Dumnezeu. Pentru aceasta proorocul, văzând pe oameni înghesuiţi spre rele, socoteşte nenorocită viaţa noastră şi spune: „În deşert se tulbură tot muritorul”.
- Dar oare, proorocule, numai omul se tulbură? învinuieşti numai făptura cea cuvântătoare?
- N-am găsit, răspunde proorocul, pe nici unul dintre dobitoace sau dintre stihii că se tulbură. Se tulbură apele, dar se potolesc iarăşi. Se cutremură pământul, dar se întăreşte din nou. Se mişcă vânturile, dar se liniştesc iarăşi. Se tulbură orice fiară, dar, dacă se satură, se potoleşte. Se înalţă şi para focului, dar, dacă ard lemnele ce se găsesc acolo, se stinge. Omul însă, care se tulbură din pricina banilor, niciodată nu se potoleşte. I-a luat pe aceia, dar priveşte la ceilalţi, a pus stăpânire şi pe aceia, dar a şi deschis ochii pentru alţii. Se nevoieşte să facă din o sută, două şi se sileşte să grămădească lângă aceştia tot pe atâţia. Nu încetează niciodată de a grămădi până va fi grămădit şi sfârşitul lui. Chinuit de setea iubirii de argint, ajunge mai galben decât aurul. Toate aceastea din pricina bogăţiei, mama a toată răutatea, duşmanul înfrânării, vrăjmaşul castităţii, tainicul tâlhar a toată virtutea. Dar pentru ce învinuiesc bogăţia şi nu învinuiesc pe cei care o au? Însăşi bogăţia este nedreptăţită de bogaţi, căci o leagă şi o ţin în lanţuri. Mi se pare că bogăţia zice bogatului:
- Pentru ce, iubitorule de avuţii, mă înlănţui, pentru ce mă strângi de jur împrejur ca pe un ocnaş? Pentru ce mă îmbrăţişezi şi mă săruţi ca pe un prieten, dar mă legi ca pe un făcător de rele, trimis din minele de aur în mâinile tale? Dacă voieşti să dormi mai uşor decât în vise, lasă-mă să fiu fericită în mâinile săracilor! Bogatul însă răspunde:
- Bogăţia o adun pentru copii, ca să nu ajungă moştenitorii sărăciei!
Bogatul îşi închipuie totul cu de-amănuntul! Nu ştie cele prezente, dar se îngrijeşte de cele viitoare. Nu cunoaşte nevoile sale, dar se îngrijeşte de copii. Nu ştie când moare, dar se sfătuieşte cu privire la moştenitori. Nebune, spune-mi mai întâi sfârşitul tău şi apoi asigură existenţa copiilor tăi! Spune-mi mai întâi ce se petrece azi şi apoi te voi crede şi despre cele ce se vor petrece mâine! Pentru ce te înşeli pe tine însuţi şi după moarte? Pentru ce voieşti să fii mort şi batjocorit? Pentru ce hotărăşti tu ceea ce trebuie să facă Dumnezeu? Pentru ce legiueşti tu purtarea de grijă a lui Dumnezeu? N-ai nici o legătură cu cele ce vor veni după tine. Nu poţi fi şi mort şi chivernisitorul celor vii şi judecător dintre morţi, drămăluind ceea ce se cuvine fiecăruia. Pentru ce te trudeşti în deşert, bogatule, şi aduni la bogăţiile tale cele ce se cuvin săracilor? Pentru ce te mânii când ţi se cere din bunurile lor, ca şi cum ai da din ale tale? Săracii nu cer bunurile tale, ci pe ale lor; cer bunurile încredinţate ţie pentru ei şi nu pe acelea care s-au născut o dată cu tine. Dă ce ai luat şi dobândeşte folosul din datul tău, pentru că ţi s-a făgăduit să dai, nu să iei. Să-ţi fie de ajuns că Dumnezeu îţi întinde dreapta Sa prin sărac! Cel care plouă din cer îţi cere un bănuţ. Cel care tună şi fulgeră îti spune-”Miluieşte-Mă!”. Cel care îmbracă cerul cu nori îţi cere o haină. Ajungă-ţi că săracii se roagă de tine ca de Dumnezeu! Ai milă, miluieşte ca să fii miluit! Dar tu nu voieşti să-ţi ridici nici genele. Te roagă şi nu te îndupleci. Dă-le cele ale lor înainte de a veni ziua socotelilor. Dă-le cele ale lor! Vei primi nu după mult timp tot ce dai! Dumnezeu este tatăl săracilor. Dă-le cele ale lor şi ia de la Tatăl lor lipsa de grijă. Care este aceasta? “Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici mie aţi făcut” (Matei XXV, 40). Cel care miluieşte pe sărac nu numai că şterge zapisul păcatelor, dar capătă şi mărturisirea ce spune: “Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu” (Proverbe XIX, 17). Să dăm deci milostenia împrumut lui Dumnezeu, ca să primim de la El ca răsplată iubirea Sa de oameni. Ce cuvânt preaînţelept! “Cel ce miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu!”. Pentru ce n-a spus: "Cel ce miluieşte pe sărac, dă lui Dumnezeu", ci: “împrumută pe Dumnezeu?”. Sfânta Scriptură cunoaşte lăcomia noastră. A băgat de seamă că pofta noastră nesăţioasă spre lăcomie caută înmulţirea averii. De aceea n-a spus: "Cine miluieşte pe sărac, dă lui Dumnezeu", ca să nu socoteşti numai că Dumnezeu îţi dă înapoi numai ceea ce ai dat, ci a spus: “Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu “, ca să plece spre milostenie pe iubitorul de câştig la auzul cuvântului “împrumut”. Cum vrei deci să ai pe Dumnezeu: judecător sau datornic? Datornicul poartă respect celui care l-a împrumutat. Judecătorul însă nu se ruşinează de cel chemat la judecată. Dumnezeu spune bogatului:
- Dă celui sărac! Dacă n-ai încredere că-ţi va da înapoi din pricina sărăciei lui, ai încredere în Mine din pricina bogăţiei Mele.
- Dar ce câştig dacă Te împrumut prin sărac? îi răspunde bogatul.
- Îţi dau însutit şi viaţa veşnică.
- Că o să mi le dai pe acestea cândva,cer să facem o învoială, pentru că voiesc să-mi întăresc contractul. Spune-mi timpul când ai să-mi plăteşti! Hotărăşte-mi sorocul plăţii! Ascultă acum, cu luare aminte când şi unde îţi va plăti datoria Cel care S-a împrumutat prin cei săraci. Când va sta Fiul Omului pe tronul slavei Lui, va pune în dreapta Lui oile, iar la stânga caprele. Şi va zice celor din dreapta:
- ” Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii”.
- Pentru ce?
- „Am flămânzit şi M-aţi ospătat; am însetat şi Mi-aţi dat de am băut; eram gol şi M-aţi îmbrăcat; în închisoare am fost şi aţi venit la Mine “. Iar cei care au slujit bine la timp potrivit, care s-au uitat şi la nevoile săracilor, dar şi la vrednicia celui împrumutat, vor spune;
- “Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am ospătat sau însetat şi Ţi-am dat de ai băut, Ţie în Care toţi ne punem nădejdea? Sau când Te-am văzut într-o lipsă atât de mare? Când am făcut acestea?”
- ” Întrucât”, va răspunde Dumnezeu, “aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, Mie Mi-aţi făcut”. Nu este adevărat deci cuvântul ca “Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu ? “. Şi după cum celor din dreapta le-a dăruit împărăţia cerurilor pentru iubirea lor de oameni, tot astfel şi celor din stânga le hotărăşte chinurile veşnice pentru neomenia lor:
- “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în întunericul cel mai din afară, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei XXV, 34-41). Dumnezeu n-a spus: Pentru că aţi fost desfrânaţi, pentru că aţi săvârşit adulter, pentru că aţi făcut mărturie mincinoasă, cu toate că şi acestea sunt rele, dar mai puţin rele decât neomenia şi nemilostenia.
- Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte rele?
- Pentru că nu judec păcatul, ci neomenia. Nu osândesc pe cei care au păcătuit, ci pe cei care nu s-au pocăit. Pentru neomenia voastră vă osândesc, căci, deşi aţi avut un leac atât de mare, milostenia, totuşi v-aţi lipsit de o binefacere atât de mare. Mustru aşadar neomenia voastră, ca rădăcină a toată răutatea şi necredinţa. Laud iubirea de oameni, ca rădăcină a tuturor virtuţilor. Pe unii îi osândesc în focul cel veşnic, altora le dau împărăţia cerurilor. Amin.
Smerenia este o faptă bună pe care nu o poate avea dracul. Noi postim, dar el nu mănâncă niciodată; noi ne ostenim, dar el nu stă degeaba; noi citim prin cărti, dar el este teolog mare, stie toată Scriptura pe de rost. Orice am face noi, face şi el. Una nu face el; nu se smereste, nu poate zice "iartă-mă"!
Am să vă spun o istorioară sfântă din cartea Everghetinos. La o mănăstire de maici, o călugărită, săraca, era paraclisieră, în viata de obşte. Paraclisierul se duce la ora 11(23) noaptea, că Utrenia se face la miezul noptii, şi scoală pe stareţă. Aşa am apucat şi noi. Când eram paraclisier, aveam un clopotel în mână şi un ciocan. Mă duceam şi băteam de trei ori în uşă şi ziceam: "Pentru rugăciunile Sfinţilor Părintilor nostri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!", iar cel din casă zicea: "Amin".
Sunam clopoţelul şi plecam la altul. Aşa era rânduiala şi asa am apucat noi. Aşa era şi această călugăriţă. Ea, ca să nu doarmă, ce făcea? Citea la Psaltire de cu seară şi până la Utrenie, şi când era ora 11(23) fuga la stareţă să ia blagoslovenie ca să meargă să toace, să scoale maicile la rugăciune.
Diavolul avea mare ciudă pe ea, că-l ardea cu Psaltirea. Dar ea ani de zile s-a ostenit aşa. Şi ce s-a gândit diavolul să-i facă, ca s-o ocărască stareţa şi maicile? Se ducea dracul noaptea şi-i trăgea clopotele. Dar nu le trăgea când trebuie. De abia adormeau maicile şi numai ce auzeai: "Bang, bang, bang...". O chema stareţa: - Nebună, hăi, dar de-abia au adormit maicile, de ce tragi clopotele?
Dar ea zicea: - Iartă-mă, maică stareţă, că am greşit! Ea nu ştia că-i dracul, credea că altă călugăriţă vrea să-i facă ei rău. Altă dată, de două ori le trăgea, şi de cu seară şi după miezul noptii, după ce adormeau maicile. Numai la vreme nu le trăgea, ca să tulbure pe călugăriţă care citea la Psaltire. Dar ea ce-a făcut? "Măi, am să mă duc în clopotniţă! Tot nu dorm!" Şi a luat Psaltirea, o cruce în mână şi nişte lumânări, că nu erau pe atunci becuri, ca să citească în clopotniţă, să vadă care-i maica aceea, că de atâtea ori au pus-o la canon si stareţa şi duhovnicii, că sună clopotele înainte de vreme. Când s-a dus acolo, vine dracul. Pune un picior pe-un geam şi un picior pe celălalt şi se agaţă cu mâna de funie ca să tragă clopotele. Dar ea, cum era cu crucea, când l-a văzut, a zis: - În numele lui Iisus Hristos, stai! Să te lege puterea dumnezeirii!
- Văleu, roaba lui Dumnezeu, dă-mi drumul, că nu mai vin niciodată!
- Nu. Stai!
- Dă-mi drumul! Mă jur că nu mai vin la mănăstirea asta!
- Nu! Stai să vină maica stareţă şi maicile din consiliu, care de atâtea ori m-au pus la canon, că eu trag clopotele.
- Dă-mi drumul, roaba lui Dumnezeu!
- Nu. Să te lege puterea lui Dumnezeu şi Sfânta Cruce! Stai aşa, cu mâna pe funie!
Şi ea săraca s-a dat jos din clopotniţă şi s-a dus la stareţă.
- Maică stareţă!
- Ce-i cu tine?
- Hai să vezi cine trage clopotele, că de atâtea ori m-ai pus la canon!
Maica stareţă a luat câteva maici din consiliu şi s-a dus să vadă cine trage clopotele. Ea a crezut că este o maică care trage clopotele, ca s-o supere. Când a ajuns şi l-a văzut: - Văleu! Maică, alungă-l de aici! Vai de noi, murim de frică! Îi urât tare! Şi, pe fugă, când a văzut că dracu-i clopotar!
- Nu! Lăsaţi-l ! Nu poate să se ducă, că-i legat.
Dar el striga: - Daţi-mi drumul, roabele lui Dumnezeu, că nu mai vin la mănăstirea asta în veac!
- Nu! Stai aici să aduc tot soborul mănăstirii să-ţi ceri iertare de la maici, că ai tulburat toate maicile, când sunai clopotele înainte de vreme!
- Asta n-o pot face! Ai văzut răutatea diavolului? "Asta n-o pot face". Ei aşa zic în iad: "Nu vom sluji Ţie! Nu vom sluji Ţie!" Tot împotriva lui Dumnezeu, căci au căzut din mândrie. Şi au tras clopotele să se adune maicile.
- Măi, dracul în clopotniţă! Îl pune aceea să-şi ceară iertare. Când îl vedeau, ţipau şi fugeau care într-o parte, care în alta.
- Zi, iartă-mă! îi spuneau maicile.
- Nu pot, că dacă zic mă fac înger!
- Asta vrem noi! Să vedem un drac că s-a făcut înger cum a fost înainte. Vezi, dacă a căzut din mândrie, nu poate zice "iartă-mă". Aşa şi noi. Când vei vedea că cineva îti cere iertare, şi tu, dacă nu zici: "Dumnezeu să te ierte!", eşti asemenea cu dracul care nu poate zice "iartă-mă". Sau dacă ai greşit ceva, şi nu ceri iertare, te asemeni cu el, că nu zici "iartă-mă". "Nu vreau să zic "iartă-mă"! Dar de ce? El este vinovat, nu eu!" - Nu zic "iartă-mă"!
Atunci a zis călugăriţa: - Uite ce-i! Dacă nu zici "iartă-mă", să ne cânţi o cântare, cum cântai tu când erai înger înainte.
- Dacă voi cânta, vă topiţi ca ceara.
- Nu ne temem!
- Şi ce cântare să cânt?
- Cântă Trisaghionul: Sfinte Dumnezeule. Când a început să cânte, plângea tot soborul mănăstirii. Cânta frumos tare. Dar ştii cum cânta? Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, şi gata. Până acolo! Miluieşte-ne, nu voia să zică.
- Zi "miluieşte-ne"!
- Nu pot, că dacă zic mă fac înger!
- Asta vrem noi! Cântă miluieşte-ne, că nu-ţi dau drumul. Aici te ţin legat şi mâine, să vină toate satele să te vadă aici clopotar! Puterea dumnezeirii să nu-ti dea drumul, până nu zici miluieşte-ne. Cânta frumos: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte şi iar se oprea. Miluieşte-ne nu zicea.
- Zi miluieşte-ne!
- Nu pot!
- Să te ardă puterea Sfintei Cruci!
- Văleu! Daţi-mi drumul, că nu mai vin în veac aici! Am să spun la tot iadul ce-am păţit aici.
- Nu! Zi: "Miluieşte-ne pe noi"! Când a văzut că-l arde puterea Sfintei Cruci, a cântat. Si când a cântat "Miluieşte-ne pe noi", a strălucit ca soarele şi a zburat la cer. S-a făcut înger. Şi atunci maicile au început a face metanii:
- Mulţumim Domnului că am văzut un drac care s-a făcut înger înapoi, că a zis "miluieşte-ne pe noi"! De aceea, dacă cineva a greşit ceva, să zică imediat: "Iartă-mă, frate, că am greşit!" (Părintele Cleopa)
Sursa: Proloagele - Mitropolia Olteniei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu