Cuviosul Toma, la începutul vieţii sale în lume, a fost ostaş, cu slavă mare, pentru bogăţia şi vitejia sa. Şi era puternic cu trupul şi viteaz în războaie, biruind de multe ori cetele duşmanilor. Şi, iubind pe Hristos, a lăsat lumea şi a luat jugul lui Hristos şi s-a îmbrăcat în chipul monahilor, asemănându-se Domnului, prin sărăcia şi prin smerenia sa. Şi cerceta aşezările nevoitorilor, învăţând de la ei, săvârşirea faptelor bune. De astfel de învăţători, a fost îndreptat, ca un alt Ilie, spre un alt Carmel, spre muntele ce se chemă Maleon, unde a vieţuit singur, cu Dumnezeu, învrednicindu-se de dumnezeieştile descoperiri. Aici înfrângea viclenia lucrurilor celor nevăzute, întărindu-se cu lucrul mâinilor şi cu rugăciunea cea neîncetată. Şi, precum cetatea din vârful muntelui, nu este cu putinţă, a se ascunde şi nici făclia, care străluceşte sus, în tăria cerului, nu se tăinuieşte, aşa şi Cuviosul Toma din Maleon, muntele cel pustiu, prin sfinţenia sa, a răsărit în lume, ca o stea luminoasă, strălucind peste cele pământeşti. Şi, descoperit fiind de oameni, s-a făcut lumină celor întunecaţi şi liman celor ce alergau la dânsul. Că luând de la Dumnezeu puterea facerii de minuni şi darul tămăduirilor, vindeca minunat, toate bolile. Că, la toate neputinţele, cele netămăduitoare, dădea grabnică vindecare, celor ce veneau la el, cu credinţă. Şi, cu darul lui Hristos se izgoneau din oameni duhurile necurate, la rugăciunile lui cele sfinte.
Întru această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Chiriachi (+303)
În zilele împăratului Diocleţian, era un creştin, anume Dorotei, cu soţia sa Evsevia, care, fiindcă nu aveau fii, se rugau lui Dumnezeu, să le dea lor rod, făgăduind să-l dăruiască Domnului, pe copilul ce se va naşte. Deci, a ascultat Dumnezeu rugăciunea lor şi au născut prunc, de parte femeiască, în ziua Duminicii, pentru care pricină, au numit-o Chiriachi. Şi au păzit-o fecioară, fiindcă făgăduiseră să o dăruiască lui Dumnezeu. Dar, când păgânul Diocleţian a ridicat prigoană împotriva creştinilor atunci, au fost pârâţi părinţii Sfintei, împreună cu ea, că sunt creştini. Au venit slujitorii împărăteşti şi, luându-i pe toţi trei, au despărţit pe fecioară de părinţii ei; pe bătrâni i-au dus la Militina Armeniei, iar, pe frumoasa Chiriachi, au trimis-o în lanţuri, la Galeriu, însoţitorul la domnie al lui Diocletian, din Nicomidia. Acesta, cercetând pe frumoasa fecioară, şi văzând statornicia ei în credinţă, a poruncit să fie bătută de moarte. Sfânta a primit, în tăcere, cumplite lovituri de toiege. Nu se văita, ci numai se ruga în tăcere. Văzând prigonitorul Galeriu, că nu izbuteşte să înduplece pe tânăra creştină, să se lepede de credinţa ei, a lăsat-o în seama dregătorului Ilarion al Bitiniei. Şi, acesta, venind la judecată, chiar în capiştea idolească, mai înainte de a începe el să o întrebe pe Chiriachi, s-a întâmplat un cutremur mare de pământ, idolii au căzut şi s-au prefăcut în pulbere şi însuşi Ilarion şi-a aflat, acolo, moartea. Peste câtva timp, a venit un alt dregător, care, aflând pe fecioara întemniţată, a poruncit să se aprindă un foc mare şi Sfânta să fie aruncată în flăcări. Şi, începând, atunci o ploaie mare, a potolit vâlvătaia şi a stins focul, iar fecioara a scăpat nevătămată. A fost, apoi aruncată la fiare sălbatice, dar fiarele, simţind sfinţenia ei, se gudurau ca mieii. Mulţi păgâni, văzând lucrul acesta, de mirare, au crezut în Hristos. Iar dregătorul, înţelegând că nimic nu izbuteşte, a poruncit ca Sfânta să fie scoasă din cetate şi ucisă. Şi, luând-o slujitorii au scos-o afară din cetate, să-i taie capul. Iar Sfânta a cerut voie să se roage. Şi, după ce s-a rugat, a povăţuit pe creştinii care îi urmaseră, să mărturisească şi ei credinţa. Apoi, culcându-se pe pământ, şi-a dat sufletul, în mâinile lui Dumnezeu, ca un copil. Şi ostaşii, apropiindu-se de ea, ca să-i taie capul şi văzând-o moartă, s-au mirat. Deci, s-a făcut un glas dumnezeiesc către dânşii, zicând: "Mergeţi, fraţilor, şi propovăduiţi măririle lui Dumnezeu". Iar ostaşii şi călăii s-au îmblânzit, mărturisind pe Hristos, Căruia I Se cuvine slavă! Amin.
şi a cere lui Dumnezeu cele folositoare
Sârguiţi-vă fraţilor şi surorilor, a veni împreună la biserică. Lăsaţi lucrul mâinilor voastre şi înălţaţi-vă în Cerul cel mai de sus, pentru că, iată, biserica cer pământesc este, întru care îngerii slujesc, nevăzut, pe Dumnezeu, împreună cu oamenii, altarul este locul sălăşluirii lui Dumnezeu, iar Sfânta Masă, tron al Sfintei Treimi, din care, ni se dă spre mâncare, Trupul Fiului lui Dumnezeu şi Sfântul lui Sânge, care curăţesc şi mântuiesc sufletele noastre. Pentru că Însuşi Domnul zice: "Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu viu va fi în veci!" Drept aceea, pentru viaţa veşnică să ne ostenim, mergând la Sfânta Biserică, pentru ca împreună cu Proorocul să cântăm: "Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie, în casa Domnului vom merge"(Ps. 121, 1). Şi iarăşi: "Deschideţi-mi mie porţile dreptăţii şi, intrând în ele, voi lăuda pe Domnul"(Ps. 177, 19). Şi aşa veţi auzi: "Fericiţi cei ce locuiesc în casa Ta: în vecii vecilor Te vor lăuda."(Ps. 83, 5). Pentru că zice: "În adunări binecuvântaţi pe Domnul Dumnezeu".(Ps. 67, 27). Că semn de credinţă bună este, ca totdeauna, să alerge omul la biserică şi, cu dese rugăciuni, să-L facă milostiv pe Dumnezeu, fiindcă Însuşi Domnul a zis: "Cereţi şi vi se va da"(Matei. 7. 7). Şi porunceşte Dumnezeu oamenilor, să alerge la biserici, ca la un liman lin, în faţa viforului, şi, ca la o alinare, de primejdiile lumeşti să vină, căci numai aici omul leapădă de la sine, toată legătura nedreptăţii: mânia, invidia, iuţimea, clevetirea, urâciunea şi gândul cel rău. Şi, aşa, va primi Dumnezeu rugăciunea ta, precum ascultă o mamă pe fiii săi, şi-ţi va da ţie toate cererile inimii tale, de care vei avea trebuinţă. Domnului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu