Preacuvioasei Mucenițe Evdochia samarineanca.
Această Sfântă era din cetatea Iliopolis, samarineancă din Libanul Feniciei și a trăit prin veacul al III-lea, din naștere fiind necredincioasă și închinătoare la idoli. Și, fiind ea peste măsură de frumoasă și petrecându-și viața în desfrânare, pe mulți îi atrăgea la sine cu farmecul ei și, prin aceasta, strânsese multă avuție, încât, și în alte țări i se dusese vestea. A crezut, însă, mai târziu, în Hristos. Că, trecând prin cetatea aceea un pustnic, anume Ghermano, și acesta luându-și sălaș aproape de locuința Evdochiei, din rânduiala lui Dumnezeu, se întâmpla că ea auzea din casa ei, neîncetatele cântări, citiri și rugăciuni, pe care le făcea Sfântul, în odaia lui, cuvinte de suflet folositoare, de evlavie și întoarcere la Dumnezeu, cuvinte cum nu mai auzise ea niciodată. Și s-a cutremurat sufletul desfrânatei, cu deosebire atunci când a auzit cuvintele: "Vai vouă, bogaților !" Deci, luminându-se la cuget și scârbită de viața pe care o ducea, Evdochia a mers la omul lui Dumnezeu, rugându-l s-o învețe calea mântuirii. Și așa, învățând dreapta credință de la Sfântul Ghermano, iar Sfântul Botez primindu-l de la Sfântul Episcop Teodot, Evdochia și-a schimbat și viața. Ea a împărțit toată averea ei, cea multă, săracilor, dând slobozenie la toți robii și s-a dus într-o mânăstire, unde trăia în smerenie și în pocăință. Deci, ducându-se vestea de venirea ei la credința creștinilor și pârâtă fiind la împăratul Aurelian(270-275), acesta a poruncit să fie prinsă. Dar, atâta putere și atâtea semne minunate a săvârșit Sfânta Evdochia, încât împăratul însuși s-a îmblânzit față de dânsa. Murind însă Aurelian, Sfânta a fost prinsă din nou, pe vremea când Diogen era dregător în Iliopolis, și, fiind pusă la chinuri, Sfânta a dovedit atâta putere de răbdare, încât însuși dregătorul, zguduit, a pus-o în libertate. I s-a tăiat capul, însă, sub dregătorul Vichentie, urmașul lui Diogen, după ce a îndurat din nou cumplite și înspăimântătoare chinuri, pentru credință. Și astfel, Sfânta Evdochia, cea care în tinerețe fusese o desfrânată, s-a mutat la cer, dobândind cununa muceniciei, pentru Hristos, Dumnezeului nostru, slavă !
Aceasta s-a născut din părinți binecredincioşi și bogați. Și, dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu din tinerețe, în pustnicie și în celelalte grele pătimiri ale trupului petrecea. Că, făcându-și o colibă lângă grădina maicii sale, acolo viețuia, cu lacrimi necurmate, nu numai fața udându-și, ci și îmbrăcămintea ei, cea de păr, fiindcă niște haine ca acestea purta. Iar, la cântatul cocoșilor, intra în sfânta biserică, împreună cu toată mulțimea credincioșilor, și cântare de laudă aducea Stăpânului tuturor. Iar, ca hrană, avea linte muiată în apă. Și toată osteneala aceasta o răbda, măcar că era slabă la trup. Și, învelindu-se, cu totul, cu broboadă, n-a văzut ea nici fața cuiva, nici altul fața ei și vorbea, încet și fără meșteșug, cu cei ce se întâmpla. Deci, acestea petrecând ea ziua și noaptea, la preaiubitul său Mire Hristos s-a suit, prin faptele ei, cele lui Dumnezeu plăcute.
cu meșteșug, de la Ioan, Episcopul Ierusalimului, argint
și l-a împărțit, ca milostenie, la săraci și la scăpătaţi.
Oarecând a venit un diacon de la Ierusalim și a spus lui Epifanie, Episcopul Ciprului, cele despre Ioan, Episcopul Ierusalimului, că, adică, este iubitor de argint și banii, adunându-i, nu-i dădea celor ce erau în nevoie. Și Ioan acesta locuise în mănăstirea marelui Ilarion, când Epifanie viețuise cu dânsul. Deci, Epifanie a scris epistolă lui Ioan să miluiască pe cei ce sunt la nevoie; dar Ioan nimic n-a făcut din cele scrise în epistolă. Și, nu după multă vreme, a zis Epifanie către mine: "Vino, dar, fiule, să mergem la Ierusalim și, închinându-ne, ne vom întoarce." Și, plecând din Cipru, am plutit cu corabia în Cezareea lui Filip și, de acolo, ne-am suit în Ierusalim. Deci, venind și rugându-ne, ne-am dus la Episcopie. Și a văzut Ioan pe Epifanie și s-a bucurat cu bucurie mare. Și a zis Epifanie lui Ioan: "Dă-mi mie, frate, o casă, pentru a petrece aici câteva zile." Și ne-a dat nouă prea bună locuință. Deci, în fiecare zi, Ioan chema pe Epifanie la masă, și bucate și băuturi scumpe și de multe feluri ne aducea nouă la masă, și, nici din acestea, săracii nu aveau parte. Deci, odată, a zis Epifanie către Ioan: "Dă-mi mie, o, părinte Ioan, argint cu împrumut, căci am să hrănesc pe niște bărbați ciprioți. Să mă fălesc, zicea, înaintea acestora, cu argintul tău. Cele preabune din casa ta dă-le, dar, robului tău spre slava ta și voi fi lăudat pentru lucrurile tale. Numai ține minte tot ceea ce îmi dai, ca să ți le întorc pe urmă". Și a adus Ioan, înaintea lui Epifanie, mult argint. Și a zis Epifanie către Ioan: "Mai este la tine și alt argint spre păstrare, părinte?" Și a zis Ioan către Epifanie: "Destul îți este ție acum acesta, pentru trebuința ta, părinte." Și a zis Epifanie către Ioan: "Adu-l și pe acela, părinte, ca să fim de mirare la oaspeți." Iar el, aducând și pe celălalt, a zis Epifanie către Ioan: "Dă-mi mie tot ceea ce face faimă, celor slobozi." Și a zis Ioan către Epifanie: "Toate cele ce desfată pe oamenii tăi, primește-le și fă plăcere celor pe care îi ospătezi." Și Epifanie, luând argintul, greu ca la o mie cinci sute de livre, am mers în casa cea dată nouă de către Ioan, unde eram găzduiți. Și era un oarecare cumpărător de argint, cu numele Asterie, care venise de la Roma la Ierusalim, pentru neguțătorie. Pe acesta, chemându-l și arătându-i argintul și tocmindu-se și făcând târg cu dânsul Epifanie, i l-a vândut lui, luând pe la dânsul aur. Și Epifanie, luând aurul, noaptea și ziua, îl împărțea celor ce erau în nevoie. Și trecând câteva zile, a zis Ioan către Epifanie: "Dă-mi mie argintul, pe care l-am dat ție împrumut." Și a zis Epifanie către Ioan: "Îngăduie-mă puțin, frate, că am să hrănesc pe oaspeți și toate ți le voi da." Deci, trecând alte câteva zile, a zis Ioan către Epifanie, pe când stăteam noi în biserică, unde este Lemnul cel mântuitor: "Și acum, zic ție, dă-mi mie argintul, pe care ți l-am împrumutat." Deci, Epifanie a zis lui Ioan cu liniște: "Ți-am spus ție, părinte, că ți-l voi da." Deci, Ioan, de multă mânie umplându-se, l-a apucat și l-a ținut de rasă pe Epifanie și a zis către dânsul: "Nu vei ieși, nu vei sta, nu vei fi în pace, până nu-mi vei da mie argintul, pe care l-ai luat de la mine, făcătorule de nedreptate, Epifanie. Dă Bisericii cele ale Bisericii." Pentru toate acestea nu s-a tulburat Epifanie. Ci, era aceeași liniște într-însul. Și a petrecut Ioan vreme de două ceasuri, ținând și ocărând pe Epifanie. Și toți cei care erau de față nu mai puteau asculta cuvintele cele aspre ale lui Ioan. Deci, Epifanie, deloc mâhnindu-se, a suflat în fața lui Ioan și, îndată, acesta a orbit și frică a căzut peste toți cei ce stăteau de față. Deci, a căzut Ioan înaintea lui Epifanie, ca să se roage lui Dumnezeu, ca iarăși să vadă. Iar acesta i-a zis: "Du-te și închină-te cinstitei Cruci și îți va da ție ceea ce ceri." Dar el stătea neclintit, rugându-se lui Epifanie. Și, învăţându-l, Epifanie și-a pus pe dânsul mâna sa și s-a deschis atunci ochiul lui cel drept. Deci, îl ruga Ioan și pentru ochiul său cel stâng. Şi a zis Epifanie către Ioan: "Nu este al meu, fiule, lucrul acesta, că, Dumnezeu l-a închis, Dumnezeu l-a deschis. Și a făcut aceasta după cum a voit, ca să ne înţelepţim." Iar Ioan, după ce a fost pedepsit și certat de Cel Drept, s-a făcut cuvios întru toate, și milostiv pentru săraci și lipsiți. Dumnezeului nostru slavă!
Întru această zi, cuvânt despre cum se cade să fie învățătorul.
Mai întâi voi povesti cele spuse de marele Ioan Gură de Aur, care, multora le-a fost de folos. Că, zice, mare la suflet se cade a fi învățătorul, cu bărbăție, iar nu aspru și sălbatic, blând, dar nu în chipul robului, smerit cugetător, iar nu prefăcut în smerit cugetător, slobod de patimi, iar nu pătimaș. Precum însuși Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "În tot chipul se cade să fie învățătorul și păstorul. Că nu este trebuință și nici se cade numai cu un chip a face și a se purta cu cei ce sunt sub stăpânirea lui. De vreme ce nici doctorii nu învață să folosească numai o singură doctorie la toți cei bolnavi, nici cârmaciul nu știe numai o singură cale în lupta cu vânturile. Deci, se cade să fie învățătorul străin și înstrăinat de slava deșartă, depărtat de mândrie și să nu primească mită și îmbunări, nebiruindu-se de pântece, nici de mânie, cuprinzându-se. Ci se cade să fie îndelung răbdător și blând din toată puterea, smerit cugetător și milostiv, ales, dăruitor și iubitor de suflete, cinstit și învățător, neînălţat, apropiat, stăpânitor, tuturor folositor, neprimind plată, încercat și smerit, nerobit, vesel și lin, ca lesne să lupte și să biruiască. Iar de lipsa de măsură a tuturor răutăților, să se ferească și liber să fie. Nici întru asprime ațâțându-se, nici în stare de rob căzând, ci spre cei buni smerit se cuvine a fi, iar spre cei sălbatici, stăpân, de vreme ce unii socotesc că blândeţile sunt o faptă bună, iar alții, bărbăția cea aspră. Deci, spre aceia, de trebuință este a se purta cu smerenie, iar, spre aceștia cu bărbăție, pentru că aceasta stinge îngâmfarea cea din sălbăticie și folosește tuturor, chemându-i la smerita cugetare." Acest lucru arătându-l, marele Vasilie zice: "Fiindcă înțeleptul Solomon a zis, că este vreme pentru tot lucrul, apoi, se cade a ști, că, este vreme și de smerenie și de stăpânire și de mustrare și de mângâiere și de cruțare și de îndrăznire, și de bunătate și de asprime, adică, pentru tot lucrul. Că uneori se cade a arăta smerenie și a-i numi pe toți fii, întru smerenie, după glasul Domnului, iar alteori, când ar cere trebuința, a lua și a arăta stăpânirea, pe care a dat-o Domnul, spre zidire, iar nu spre risipire. Și, în vremea mângâierii, se cade a arăta bunătate, iar în vremea asprimii, a arăta râvnă spre fiecare. Asemenea, i se cade a lua hotărâre dreaptă după pravilă." Încă și de Dumnezeu purtătorul Isidor, ucenicul fericitului Ioan Gură de Aur, zice: "Se cade cârmuitorului să fie și bun, dar și înfricoșător, ca cei ce fac bine să îndrăznească, iar cei ce greșesc să nu se lenevească. Pentru că, una fără alta, mai curând lipsă de stăpânire, decât stăpânire este. Că de ar fi fost toți supuși și iubitori de fapte bune, atunci numai de bunătate ar fi fost trebuință. Sau de ar fi fost toți iubitori de păcate atunci, numai frică le-ar fi trebuit. Iar de vreme ce așa, era rânduit, ca să fie, între cei păstoriți, și buni și răi, cu dreptate este, dar, ca pe amândouă acestea să le obișnuiască învățătorul și înainte-stătătorul. Ca bunătatea să întărească pe cei buni și întregi la minte, iar frica să taie, deodată, răutatea celor ce greșesc. Deci, dar, acestea și cele asemenea cu acestea, necunoscându-le vrăjmașii dumnezeiescului Ioan, dobitocește și cu necunoștință îl urau pe el, și-l socoteau ca pe un om mânios. Deci, de poftește cineva episcopie, bun lucru dorește, însă i se cade lui să fie și bun și aspru, ca învățătura cea de la Sfinții Părinți să nu se ocărască, ci, mai mult, fără primejdie și lăudată să fie, Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea !
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu