Pe când umbla Sfântul Andrei printre oameni în târg aproape de stâlpul pe care l-a ridicat Sfântul împărat Constantin(este vorba de stâlpul deasupra căruia Sfântul împărat a pus întru slavă, cinstitele piroane cu care a fost pironit pe cruce trupul cel de viaţă făcător al lui Hristos-Dumnezeu, pentru acoperirea şi păzirea Constantinopolului), o oarecare femeie cinstită, luminată de Duhul lui Dumnezeu, fiind în somn, a văzut pe fericitul Andrei, că umblă printre mulţi oameni, strălucind ca un stâlp de văpaie şi slobozind scântei de foc în văzduh. Iar unii, fără de minte fiind, îi dădeau brânci, alţii îl băteau peste grumaji, alţii făcându-i felurite alte necazuri şi mulţi, privind la dânsul, ziceau: "Câte nebunii face acesta !" Dar, să nu mai fie aşa nici vrăjmaşilor noştri ! Căci, iată, după dânsul umblau nişte făpturi vinete şi întunecate, grăind: "O, de n-ar mai da Dumnezeu pe altul ca acesta pe pământ, că nimeni altul nu ne-a ars inima noastră ca acesta. Că, nevrând să facă slujbă stăpânului său, s-a prefăcut nebun şi batjocoreşte pe toată lumea." Încă a mai văzut femeia aceea că întunecaţii însemnau pe cei ce băteau pe Sfântul şi ziceau în sinea lor: "Aceasta ne este nouă măcar de mângâiere, că prosteşte îl bat pe el, că pentru această pricină vor fi osândiţi în ceasul morţii lor, întrucât pe plăcutul lui Dumnezeu l-au bătut fără chibzuinţă şi nu le este lor spre mântuire." Acestea auzindu-le, cu Duhul lui Dumnezeu, Sfântul, ca o văpaie făcându-se asupra vineţilor acelora, le-a risipit, cu putere înfricoşătoare, semnele lor şi-i ocăra pe ei, zicând: "Nu vi se cade vouă a-i însemna pe aceştia, că eu m-am rugat Stăpânului meu, ca să nu le fie lor păcat din aceasta, adică pentru că mă bat pe mine, că din neştiinţă o fac şi se cade ca de lucrurile cele din neştiinţă să primească iertăciune." Iar după ce a auzit pe Sfântul grăind aşa către vineţii aceia, femeia a căutat în sus şi a văzut că, iată, cerul era deschis, ca nişte porţi şi ieşeau de acolo o mulţime de rândunele frumoase, iar în mijlocul lor, un porumbel mare, alb ca zăpada, S-a pogorât şi stătea cu rândunelele, deasupra Sfântului, purtând o frunză de aur, ca de măslin, în gura sa şi grăia către dânsul, ca omul, aşa: "Primeşte frunza aceasta, că Tatăl Atotţiitorul şi Domnul Savaot ţi-a trimis-o ţie, ca semn din Rai, că eşti milostiv şi iubitor de oameni, precum este şi El milostiv şi te va proslăvi pe tine şi El Însuşi va înălţa numele Său prin tine, că ai socotit a-i milui pe cei ce te bat pe tine şi a nu avea ei din aceasta păcat." Şi aceasta zicând, porumbelul a stat pe capul lui. Deci, văzând această minune, acea milostivă femeie a început a se mira. Apoi, venindu-şi iar întru sine, după vedenia din vis, nu putea să mai vadă nimic şi, minunându-se, zicea: "O, câţi luminoşi are Dumnezeu pe pământ şi nimeni nu ştie de dânşii." Şi de multe ori a voit să spună cele ce vedea, dar Puterea lui Dumnezeu o oprea pe dânsa, că chiar de ar fi dorit, de frică, tăinuia minunea aceea. Deci, odinioară, a întâmpinat Andrei pe femeia aceea şi i-a zis: "Păzeşte-mi taina mea, Varvara(că aşa era numele ei) şi să nu o spui la nimeni acum, până ce voi trece la locul acoperământului celui minunat al casei lui Dumnezeu !" Iar ea i-a zis lui: "Chiar de aş voi să spun cuiva, nu pot, cinstite părinte luminătorule şi Sfinte al lui Dumnezeu, că mă opreşte pe mine o Putere nevăzută şi intră cutremurând oasele mele şi puterea mea întru mine se tulbură." Dumnezeului nostru, slavă !

Întru aceeaşi zi, cuvânt despre un călugăr făţarnic.
Ne spunea Atanasie presviterul o istorie înfricoşătoare: că este o mânăstire, ce se numeşte Galata şi acolo a fost un călugăr, pe care îl socoteau sfânt cu viaţa, când era viu, care lucru abia la sfârşit s-a arătat. Că acesta se făcea că posteşte înaintea fraţilor, iar, pe ascuns de ei, mânca; şi de aceasta fraţii nu ştiau nimic. Deci, a venit asupra lui o boală trupească şi, iată, văzându-se înaintea morţii, a chemat la el pe toţi fraţii. Iar ei au venit la dânsul, vrând să audă de la el ceva mare, ca de la un bărbat cinstit. Dar el, cu amar, tremurând cumplit şi scuturându-se, a început a striga, zicând: "Vai de mine, ticălosul, fraţilor. Că, iată, acum m-am dat cumplitului vrăjmaş, că într-acest fel de necurăţie am vieţuit. Că înaintea voastră mă arătăm că postesc, precum aţi şi crezut toţi, iar pe ascuns de voi am mâncat, care lucru nu l-aţi ştiut. Şi iată acum sunt dat balaurului, spre mâncare şi legându-mi cu coada picioarele, genunchii şi grumajii, cumplit mă strânge, iar capul său, în gura mea bătându-l, trage, prin sorbire, tot ticălosul meu suflet." Dar, pe când zicea el acestea despre sine, îndată a murit, că nu l-a mai lăsat Dumnezeu să trăiască, că i-a primit pocăinţa lui, izbăvindu-l de balaurul pe care îl vedea. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu