Proloagele din 28 octombrie

 

Luna octombrie în 28 de zile: 
Sfinţii Terentie şi Neonila, cu cei şapte fii ai lor (+303-305).

        Fericiţii Terentie şi Neolila erau soţi creştini de pe vremea marilor prigoane şi au avut şapte fii, pe care i-au crescut în dreapta credinţă. Şi, trăind ei în aceeaşi casă, se închinau şi slujeau lui Dumnezeu într-ascuns. Pârâţi fiind însă şi duşi la judecată, ei au mărturisit pe Hristos Dumnezeu adevărat şi au defăimat pe idoli. Drept aceea ostaşii îi spânzurară pe lemn, strujindu-i fără milă, apoi, stropindu-le cu oţet rănile lor, îi ardeau cu foc. Dar Sfinţii se rugau lui Dumnezeu în tăcere, îndemnându-se unul pe altul la mucenicie. Şi n-a trecut Dumnezeu cu vederea rugăciunile lor, că îngeri nevăzuţi, slobozindu-i pe ei din legături, le dădeau tămăduiri, iar păgânii se mirau foarte de tăria lor. I-au legat apoi pe o roată şi-i băteau, încât se părea că-i omoară cu adevărat, iar ei nu pătimeau nici o durere. I-au dat, de asemenea, fiarelor spre mâncare, dar, fiarele şi-au schimbat cruzimea în blândeţe de oaie, la porunca lui Dumnezeu. Deci, văzând păgânii că nu se ating de ei chinurile, li s-au tăiat tuturor capetele, primind astfel cununa muceniciei pentru Hristos.  

Întru această zi, Preacuviosul Părintele nostru Ştefan Savaitul (+794).

          Acest cuvios, din vârstă tânără dorind, s-a făcut monah în anul 790, venind la lavra marelui Sava. Şi, fiind primit de sfinţii părinţi ce locuiau în lavră, a fost învăţat de ei frica de Dumnezeu şi toată fapta bună şi lucrarea pustnicească. Deci, fericitul acesta a rămas neîmpărtăşit de dulceţile lumii, că s-a făcut monah foarte de tânăr. Iar după ce a sporit cu vârsta, cea după Dumnezeu, şi a strălucit cu ascultarea şi cu liniştea, atunci s-a învrednicit şi de darul arhieriei. Şi nu numai darul acesta, ci şi preaslăvitul dar al săvârşirilor de minuni a luat de la Dumnezeu, după ce, mai întâi, a omorât patimile sufletului şi ale trupului cu înfrânarea, cu osteneala sihăstriei şi cu dumnezeiasca cugetare. Şi a ajuns, după aceea, la vârsta nepătimirii, când a vindecat prin rugăciunea lui pe o fecioară îndrăcită şi a dat-o sănătoasă tatălui ei. Şi, aflându-se mereu în pustie, îmblânzea fiarele cele sălbatice. Şi cerbilor, celor ce veneau la dânsul, le dădea hrană cu mâinile sale. Iar oarecând, însetat fiind ucenicul lui, lovind pământul cu toiagul său, a scos apă şi l-a adăpat, şi alte semne şi minuni a făcut. Deci, era simplu din fire, dulce la vorbă şi cu cugetul curat. Şi aşa a strălucit acesta pretutindeni, ca un soare, cu nevoinţa şi cu minunile şi pildă făcându-se prin faptele sale bune ucenicilor săi, cu pace s-a mutat către Domnul. 

Sfântul Iov de la Poceaev

Sfântul Iov de la Poceaev este prăznuit pe 28 august (descoperirea sfintelor moaște) și 28 octombrie (ziua adormirii). Sfântul Iov, egumenul de la Poceaev s-a născut în jurul anului 1551 în părţile Pocuţiei, în Galicia, primind la botez numele de Ioan (Ivan). La vârsta de 10 ani a mers ca frate la Mănăstirea Schimbarea la Față - Ugorniţki, iar la vârsta de 12 ani a fost tuns în monahism primind numele de Iov. A petrecut tot timpul în rugăciune, ascultare, meditare, citirea cărţilor sfinte şi mai mult de atât, în deplină smerenie. La vârsta de treizeci de ani s-a învrednicit de harul preoţiei. În jurul anului 1580, la cererea Cneazului Constantin de Ostrog, Sfântul Iov a fost numit egumen al Mănăstirii Sfânta Cruce din apropierea orașului Dubne, unde vreme de peste douăzeci de ani a păstorit mănăstirea, în perioada în care ortodoxia se confrunta cu persecuții din partea catolicilor și a greco-catolicilor. Aici s-a îngrijit prima oară de restabilirea vieţii de obşte din mănăstirea pe care o conducea, precum şi de tipărirea cărţilor sfinte. Faima de care se bucura în rândul mirenilor, l-a întristat pe egumenul Iov, care decide ca după douăzeci de ani de conducere a mănăstirii din Dubne să se izoleze în munţii Poceaevului, la mănăstirea Lavra Poceaev. Astfel, la începutul secolului al XVII-lea, Sfântul Iov s-a retras pe un deal de lângă Poceaev și s-a așezat într-o peșteră, nu departe de vechea Mănăstire a Adormirii Maicii Domnului, vestită pentru Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Poceaev (prăznuită vineri în Săptămâna Luminată, pe 23 iulie și pe 8 septembrie). Pustnicul sfânt a fost îndrăgit imediat de monahii din mănăstire și astfel, monahul Iov a fost ales egumenul lor. Aici, egumenul Iov ridică o biserică din piatră în locul celei de lemn existentă, s-a îngrijit de dobândirea de cele necesare traiului monahal, neuitând însă nici de viaţa duhovnicească, fiind un egumen bun și blând cu frații. Sfântul Iov a fost un înflăcărat apărător al credinței ortodoxe împotriva persecuțiilor catolicilor. În urma „Unirii de la Brest”, creștinilor ortodocși le-au fost încălcate drepturile, fiind prigoniți, încercându-se prin forță convertirea lor la catolicism. Mulți ierarhi ortodocși au devenit apostați, dar Sfântul Iov și alti apărători ai ortodoxiei, au copiat și distribuit cărți ortodoxe pentru întărirea creștinilor. Cneazul de Ostrog a fost cel responsabil cu tipărirea primei ediții a Bibliei ortodoxe (1581). Sfântul Iov a participat la Sinodul de la Kiev, în 1628, având un rol activ în apărarea ortodoxiei și a poporului rus împotriva uniaților. Uneori, sfântul stătea complet retras în peșteră timp de trei zile sau chiar o săptămână întreagă. Rugăciunea lui Iisus a curs neîncetat în inima sa blândă. Conform mărturiei lui Dositei, ucenicul și biograful vieții cuviosului, Sfântul Iov era luminat de o lumină cerească în timp ce se ruga. Pe 28 octombrie 1651, cu credința învierii, Sfântul Iov adoarme în Domnul, cunoscându-și adormirea cu o săptămână înainte. Sfântul Iov a trăit peste 100 de ani pe pământ și a condus Mănăstirea Poceaev mai mult de cincizeci de ani. Descoperirea moaștelor Sfântului Iov a avut loc pe 28 august 1659. A doua descoperirea a moaștelor s-a întâmplat pe 28 august 1833.

Viața Sfântului Cuvios Teofil, cel nebun pentru Hristos

În octombrie 1788, în orăşelul Mahnovo din gubernia Kiev, Eufrosina, soţia preotului Andrei Gorenkovski, slujitor al Bisericii „Naşterea Maicii Domnului”, a născut gemeni: Toma şi Calinic. Spre uimirea Eufrosinei, Toma n-a vrut să sugă, întorcându-şi de fiecare dată faţa de la sân. Ca să-şi scape copilul de la moarte, mama a fost nevoită să găsească un mijloc pentru a-l hrăni: îi dădea să mănânce fiertură de cartofi, ridichi şi morcovi. Toate acestea Toma le primea cu plăcere, însă numai ce-i atingeau de buze vasul cu lapte, copilul îşi întorcea imediat faţa, plângând în hohote. În inima mamei a început să se înfiripeze răceala faţă de micuţul Toma. După o vreme, Eufrosina s-a hotărât să scape de un asemenea copil şi a încercat în mai multe rânduri să-l înece. Însă de fiecare dată Dumnezeu i-a salvat pruncului viaţa. Tatăl necăjit, văzând cât de mult îşi urăşte soţia sa propriul copil, a hotărât să-l îndepărteze pe Toma de ea pentru o bucată de vreme. Pentru aceasta a căutat fără ştirea Eufrosinei o doică căreia i-a dat spre creştere pruncul. Femeia, neavând alte mijloace, îl hrănea pe Toma cu pâine înmuiată în miere îndoită cu apă, înştiinţându-l zilnic pe tată despre starea copilului. Doica îl îngrijea pe Toma ca pe propriul său fiu. Se spune că îl ducea pe copil la biserică în fiecare duminică, spre a-l împărtăşi cu Sfintele Taine. Curând a fost plăcut înaintea lui Dumnezeu ca să-l cheme la Sine pe tatăl şi purtătorul de grijă al lui Toma. Simţind apropierea morţii, preotul Gorenkovski l-a încredinţat pe copil unui morar, iar acesta l-a dat unui ţăran înstărit care nu avea copii. După mutarea lui Toma în casa bogătaşului fără copii, acest binefăcător şi al doilea tată al pruncului s-a stins pe neaşteptate. Soţia acestuia, dorind să se recăsătorească, s-a grăbit să se despartă de Toma. Pentru aceasta ea l-a înduplecat pe preotul satului să-l ia pe băiat. Spre uimirea tuturor, micuţul nu arăta nici o înclinaţie către jocurile obişnuite vârstei sale. El se retrăgea de o parte şi, alegându-şi un loc mai singuratic, se cufunda în sine încruntat, trist şi cugetător. Biserica devenise adăpostul cel mai drag al acestui neobişnuit copil. Băiatul nu pierdea nici o slujbă, grăbindu-se vesel, odată cu primul dangăt de clopot, să meargă acolo unde sufletul lui se odihnea. Toma era găsit adesea înaintea uşilor închise ale bisericii din sat, cufundat în rugăciune şi desprins, parcă, din tot ceea ce-l înconjoară în această lume. Lipsindu-se de lucruri, Toma dădea tot ce putea săracilor. Odată Toma a văzut pe uliţă un băiat îmbrăcat în zdrenţe; fără să stea pe gânduri, şi-a scos cămaşa şi a dat-o săracului, iar el s-a întors acasă doar cu haina pe deasupra. Totuşi binefăcătorul lui a văzut altfel cele întâmplate, iar Toma a fost aspru pedepsit pentru fapta sa de milostenie… Când Toma a împlinit şapte ani, preotul a început să-l înveţe carte; curând însă, el s-a îmbolnăvit şi a murit. Cu nemângâiată amărăciune Toma a plâns pentru ocrotitorul său. Epitropul bisericii locului, presupunând că ura Eufrosinei faţă de fiul ei pierise, a hotărât să-l ducă pe Toma înapoi acasă. Atunci când şi-a zărit fiul, Eufrosina spărgea lemne. Văzându-l, a aruncat cu toporul în el, furioasă, încât ascuţişul toporului i-a despicat lui Toma umărul drept. Epitropul l-a luat repede pe micuţ şi l-a dus acasă. În timp ce lui Toma i se vindeca rana, epitropul a aflat întâmplător că în Kiev, la Mănăstirea Bratski, trăieşte un bătrân, preot văduv, care îi era lui Toma unchi bun. La acest monah şi ultim ocrotitor l-a dus epitropul pe copilul care încă nu se însănătoşise deplin. El i-a povestit stareţului tot ce ştia despre nefericita lui  rudă, încredinţându-i spre creştere, într-acest chip, pe copilul său de suflet. Toma a fost înscris la Academia Duhovnicească de la Mănăstirea Bratski. Copilul a crescut dând dovadă de o purtare exemplară şi învăţând cu spor. Iubea mult Psaltirea, învăţând pe dinafară psalmii îndrăgiţi. Lovită de Domnul cu o boală de nevindecat, Eufrosina, văzând asupra sa mânia lui Dumnezeu, a început să se căiască, vărsând lacrimi, pentru cruzimea cu care îl prigonise pe fiul ei. Nu cu mult timp înainte de moartea mamei, Toma a venit în casa ei, având mângâierea de a o vedea împăcată cu el şi de a primi binecuvântarea ei.

– Iartă-mă, fiule, striga, pocăindu-se, mama lui, iartă-mă pe mine împietrita, proasta, necugetata… Am avut mintea întunecată şi n-am cunoscut greutatea nelegiuirii pe care am făcut-o… Nu mă blestema pe mine, mama ta cea rea, şi pomeneşte-mă pe mine, păcătoasa, în rugăciunile tale neîncetate… Spunând acestea, Eufrosina şi-a strâns fiul cu putere la piept şi însemnându-l cu o cruce mare,  şi-a dat duhul în pace. Ca elev, Toma îndeplinea tot ceea ce i se cerea la şcoală; nesimţind însă chemarea de a continua cu studii academice superioare, privea la acestea ca la nişte mijloace defel sigure pentru dobândirea acelor cunoştinţe care îl duc pe om la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi descoperă inimilor curate tainele măririi dumnezeieşti. De aceea, tânărul Toma şi-a ales ca instituţie de învăţământ superior biserica, unde, sârguind la citire şi cântare, îşi deprindea mintea cu neîncetata cugetare la Dumnezeu şi rugăciune. Începând de atunci, gândul la călugărie nu l-a părăsit o clipă: mai devreme sau mai târziu, trebuia să-l pună în practică. După ce a murit şi unchiul său, Toma a rămas fără mijloace de trai şi fără adăpost. Retrăgându-se din Academie, în anul 1810, Toma a fost numit dascăl în oraşul Cighirin; din pricina glasului prea slab a fost mutat în acelaşi an ca paracliser în târguşorul Obuhov. După puţin timp, în toiul războiului din 1812, Toma a intrat ca frate în Mănăstirea Kievo-Bratski. Aici a împlinit felurite ascultări: brutar, bucătar, ajutor de felcer, paracliser şi clopotar. Această ascultare îi plăcea cu deosebire lui Toma. Pe 11 decembrie 1821 Toma a fost primit în rândul monahilor cu numele Teodorit. La puţin timp după aceasta, Teodorit a fost numit veşmântar, iar pe 30 septembrie 1822 a fost hirotonit ierodiacon. Primind, după rânduiala mănăstirească, o mică sumă din danii, Teodorit a rămas acelaşi postitor aspru şi nu avea nimic în chilia sa. Dimpotrivă, străin de orice dorinţă de agonisire, afla în aceasta prilejul de a face bine aproapelui: căci rămânând fără mâncare câte două-trei zile, dădea hrană şi bani pelerinilor, săracilor şi nevoiaşilor. Arătând faţă de toţi dragoste de aproapele, după pilda lui Hristos, el îndeplinea cu bucurie şi ascultările fraţilor, şi luând asupra sa ostenelile altora, slujea obştii cu osârdie. Pe 6 februarie 1827, Teodorit a fost hirotonit ieromonah, fiind numit iconom al Mănăstirii Bratski. Dorind să rămână în desăvârşită însingurare, a cerut să fie eliberat din funcţie şi totodată a cerut să i se îngăduie a pustnici în peşterile săpate de Preacuviosul Teodosie în satul Lesniki. Această din urmă cerere fiindu-i respinsă, Teodorit a păşit pe calea unei nevoinţe aparte, luând asupră-şi marea cruce a nebuniei pentru Hristos. Mărindu-şi şi mai mult nevoinţele întru nebunia pentru Hristos, fericitul şi-a aşezat în chilie un sicriu vechi, însă nu se culca noaptea în el, ci păstra acolo felurite provizii şi vase. Mai mult, în ziua tunderii sale în marea schimă, când a primit numele de Teofil şi-a cusut culionul de schimnic din bucăţi de cârpă şi l-a purtat aşa până la moarte. Credincioşii se ţineau întotdeauna după el, însetând să audă măcar un singur cuvânt din partea lui. Conducerea Academiei nu-l iubea pe „murdarul şi zdrenţărosul monah Teofil” şi se plângea în fiecare zi mitropolitului că numeroşi curioşi tulburau liniştea şi bunul mers al activităţilor şcolare. În urma acestor plângeri, fericitul a fost mustrat aspru; şi, pentru a nu stârni noi nemulţumiri, a fost nevoit să se ascundă în pădure de admiratorii săi, întorcându-se acasă numai după apusul soarelui. Şi aici însă îl găsea mulţimea şi, aşteptându-l pe malurile Niprului, îl petrecea până la chilie. Fiindcă viaţa plină de zarvă a Mănăstirii Bratski îl obosea, Teofil s-a retras într-o livadă mare şi umbroasă în Glubociţa unde se îndeletnicea cu citirea de cărţi mântuitoare de suflet. Pe 1 decembrie a anului 1844, ieroschimonahul Teofil, din pricina vârstei înaintate şi a slăbiciunii, a cerut să fie mutat din Mănăstirea Kievo-Bratski în Lavra Kievo-Pecerska, anume în Mănăstirea Bolnicinâi. Înaltpreasfinţitul Filaret l-a mutat însă în pustia Goloseev din apropierea Kievului, dându-i spre folosinţă „acea chilie în care locuia răposatul ierodiacon Eustatie”. Faima nevoitorului a crescut tot mai mult, atrăgând spre pustia Goloseev o mulţime de oameni râvnitori. Mireasma vieţii sale sfinte ajunsese până departe, fiind simţită de toţi cei aflaţi în căutare de mângâiere şi sfat duhovnicesc. Conducerea mănăstirii, în primele zile ale intrării lui Teofil acolo, a dat puţină atenţie „ciudăţeniilor” lui. În anul 1848 asupra fericitului s-au pornit prigoane şi felurite nemulţumiri pentru viaţa sa ciudată. Mitropolitul Filaret l-a oprit pe fericit de la slujire şi i-a îngăduit doar a se împărtăşi în fiecare sâmbătă, îmbrăcat cu toate veşmintele preoţeşti, „pentru mântuirea sufletului”. După această hotărâre, Teofil a fost îndepărtat din pustia Goloseev şi strămutat în aşa-numita „livadă Novopasecinâi”. Chiar dacă biserica era foarte departe, el nu pierdea nici o slujbă, ajungând în biserică mai înainte de primul sunet al clopotului. Fericitul Teofil a vieţuit mai bine de o jumătate de an în livada Novopasecinâi, după care a fost strămutat, potrivit poruncii mitropolitului, în pustia Kitaev din apropierea Kievului. Aceasta se întâmpla în ziua de 29 aprilie 1849. Aici, fericitul Teofil n-a părăsit nevoinţa nebuniei pentru Hristos, ci dimpotrivă. Plimbându-se adesea prin pădure, alegea o buturugă mare şi petrecea zile şi nopţi întregi îngenunchind pe ea, suspinând neîncetat din pricina stricăciunilor veacului acestuia şi rugându-se pentru iertarea lumii păcătoase. Ca să nu rămână nici o clipă în nelucrare, fericitul torcea lână, împletea ciorapi şi ţesea pânză, pe care o dădea mai ales pictorilor de icoane pentru a o folosi în munca lor. În vreme ce se îndeletnicea cu rucodelia, citea Psaltirea, pe care o ştia pe dinafară, precum şi felurite rugăciuni. Făcând zilnic nenumărate mătănii înaintea icoanelor, fericitul Teofil nu dădea trupului său ostenit decât răgazul cel mai scurt cu putinţă. Chilia fericitului Teofil nu lăsa să se vadă că de ea se îngrijea mâna unui om; era plină de lucruri îngrămădite şi acoperită pe dinăuntru cu un strat de gunoi şi murdărie. Atunci când era întrebat de ce face aşa, fericitul răspundea:

– Pentru ca tot ce se află în jurul meu să-mi amintească neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet.

Avea obiceiul de a da vizitatorilor câte un lucru oarecare, neînsemnat în sine, dar care cuprindea o aluzie profetică la soarta ce-i aştepta. Un ciob, o aşchie, un măr putred, o pară, o bucată de plăcintă, un castravete, o cârpă, o prescură, un muc de lumânare, chiar câte o balegă, din care se găseau adesea în coşurile lui – toate acestea aveau la fericit un sens simbolic strâns legat de persoana cu pricina… Cu puţin înainte de sfârşitul său, care s-a întâmplat în ziua de 23 aprilie a anului 1853, Teofil s-a mutat din Kitaev în Goloseev, la dorinţa întâistătătorului de aici, care nutrea faţă de fericit sinceră dragoste şi cinstire.
– Fie după voia ta, i-a zis fericitul ca răspuns la călduroasa chemare a sa. O să mă mut la tine, dar ţine minte – mă voi întoarce ca să mor în vechiul cuib. Aceste cuvinte s-au adeverit: în ziua de 15 iulie, fericitul Teofil, la porunca mitropolitului, s-a întors iar la Kitaev. În ultimele zile ale vieţii sale era văzut şi în Lavră, unde venea în fiecare zi să slujească un acatist al Maicii Domnului înaintea icoanei făcătoare de minuni numită „Cenotohovska”. În octombrie 1853, Teofil a încetat să mai primească hrană şi se mulţumea doar să stea în picioare la rugăciune, au început să i se umfle picioarele, dar el nu băga de seamă, şi îşi sporea încă şi mai mult nevoinţele de rugător. În pace şi fără tulburare, fericitul Teofil şi-a încredinţat sufletul în mâna lui Dumnezeu în ziua de 28 octombrie la ora 5 după-amiaza, anul 1853. Vestea despre sfârşitul fericitului a atras în Sihăstria Kitaev mulţimi de oameni nu numai din vecinătăţi, ci şi din oraşele mai îndepărtate. Procesiunea de înmormântare a fost săvârşită în jurul Bisericii „Sfânta Treime” şi după câteva minute sicriul, în sunetul cântării „Sfinte Dumnezeule” şi al tânguirii clopotelor de la Kitaev, a fost coborât în sânurile pământului. Moaştele Sfântului Cuvios Teofil cel nebun pentru Hristos se păstrează la Mănăstirea Kitaev, care mai adăposteşte şi alte importante relicve sfinte: părţi din moaştele Sfinţilor 12 Apostoli, ale Sfinţilor Ioachim şi Ana, ale Sfinţilor Zaharia şi Elisabeta, ale Sfintei Cuvioase Dositeea şi ale altor mari sfinţi ai Bisericii.

Viaţa Sfântului ierarh Dimitrie mitropolitul Rostovului

          Pe această ramură de rai, pe Dimitrie, sfinţitorul şi făcătorul de minuni, 1-a crescut Rusia cea Mică (Ucraina), într-o cetate mică şi neînsemnată, care se numea Makarova, la o depărtare de cetatea Kievului ca la cincizeci de stadii. El s-a născut la anul 1629, luna decembrie, din părinţi de bun neam, care erau împodobiţi cu credinţa creştinească şi umblau în poruncile lui Dumnezeu cu neabatere. Tatăl său se numea Sava şi era cu rânduiala sutaş în oastea Rusiei, iar maica sa se numea Măria. La naştere i-au pus în grabă numele Daniil, luminându-l după aceea şi cu Sfântul Botez. După botez, pruncul a fost crescut de părinţi în frică de Dumnezeu, învăţându-l legea creştinească şi creştea împreună cu anii, cu înţelegerea şi cu fapta bună, mergând ca pe o scară, din putere în putere. După ce s-a deprins bine cu citirea şi scrierea limbii slavoneşti, părinţii l-au dus în cetatea Kievului, la şcoala Mănăstirii Botezul Domnului, pentru învăţătura altor limbi străine şi a altor învăţături care se învăţau acolo. La şcoală, copilul Daniil, prin isteţimea minţii sale şi prin neadormită sârguinţă, în scurtă vreme a început a arăta bună pricepere la învăţătură, sporind mai mult decât vârstnicii lui. După câţiva ani s-a arătat iscusit din destul în facerea de stihuri şi la retorică, ştiind bine toate cele ce învăţa. Pe când trecea învăţăturile acelea, Daniil se deprindea nu mai puţin şi la viaţa îmbunătăţită; căci în toată vremea aceea în care a petrecut la învăţătură, nu avea nici cea mai mică împărtăşire cu copiii cei vorbitori de vorbe rele, care făceau râsuri şi glume, şi cu cei ce cugetau la veselii şi la desfătări deşarte; adică nu voia să se răzvrătească cu cei răi şi să cadă în prăpastia păcatului, căci ştia că vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. El se sârguia pe cât putea să-şi păzească întreaga înţelepciune şi curăţie. Când îi prisosea vremea de la şcoală, nu se îndeletnicea cu jocuri copilăreşti, cum era obiceiul tinerilor, ci cu citirea cărţilor insuflate de Dumnezeu. El alerga cu sârguinţă la rugăciune în biserica lui Dumnezeu, pentru că inima lui începea a se înfierbânta de văpaia dragostei dumnezeieşti şi se aprindea foc în cugetul lui. Deci, cu cât şedea mai mult la citirea scripturilor dumnezeieşti şi la citirea vieţilor Sfinţilor Părinţi, cu atât zi de zi se aprindea cu inima spre urmarea lor şi dorea să urmeze acelora; căci, deşi era în lume, arăta în sine începătura vieţii călugăreşti. Ajungând la vârsta de 18 ani, a trecut cu vederea, pentru Hristos, lumea aceasta vremelnică şi bunătăţile ce sunt într-însa şi, cerând binecuvântare de la părinţii săi, a început a petrece în Mănăstirea Preasfintei Treimi, numită Kirilovska, în aceeaşi cetate a Kievului. Acolo, după o vreme, s-a tuns după rânduiala călugărească de Meletie, egumenul aceleiaşi mănăstiri, în anul 1638, la 9 iulie, la pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Pangratie; şi, în loc de Daniil, s-a numit Dimitrie. După primirea rânduielii călugăreşti, acest bărbat temător de Dumnezeu, aruncându-se cu totul spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a început a petrece viaţa cuviincioasă a călugărilor, deprinzându-se la smerenie, la ascultarea şi la iubirea de fraţi. El se sârguia pe cât putea a urma în lucrurile cele bune cuvioşilor părinţi: Antonie, Teodosie şi celorlalţi făcători de minuni ai Pecerskăi. Nu se îngrijea nicidecum de câştigarea averilor şi bogăţiilor vremelnice, ci, toată sârguinţa lui, era să-I placă lui Dumnezeu şi, după chemarea sa, să-I slujească cu credinţă. Trecând puţină vreme după călugăria sfântului, la 25 martie 1639, la praznicul Bunei-Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu voia povăţuitorului, Sfântul Dimitrie a fost hirotonit diacon, de preasfinţitul Mitropolit al Kievului, Iosif Tunalski. Apoi a petrecut multă vreme în Mănăstirea Kirilovska din Kiev, supunându-se cu smerenie şi în tăcere povăţuitorului lui în toate, slujind fraţilor fără de lenevire şi împlinind cu osârdie toată ascultarea mănăstirească şi bisericească. El se afla mai întâi de toţi la cântarea bisericească şi ieşea mai pe urmă. În biserică stătea cu frică, asculta cu luare aminte dumnezeiasca Scriptură ce se citea, iar în chilie se îndeletnicea la rugăciune, scriind şi alcătuind cele poruncite de egumen, sau de alţi începători mai înalţi, şi se nevoia şi la citirea cărţilor cele folositoare de suflet. Apoi, trecând câtăva vreme, cu voinţa preasfinţitului Lazăr Baranovici, arhiepiscopului Cernigovului, Sfântul Dimitrie a fost chemat din Kiev în cetatea Cernigovului şi a fost hirotonit preot în Mănăstirea Gustinski, la 23 mai 1659, la praznicul Pogorârii Sfântului Duh. După aceasta, acelaşi preasfinţit Lazăr al Cernigovului, de vreme ce îl ştia pe el că este bărbat iscusit şi învăţat, bun şi vrednic pentru semănarea cuvântului lui Dumnezeu în inimile omeneşti, l-a binecuvântat să fie propovăduitor în cetatea Cernigov.

Sfântul Dimitrie a petrecut mai mult de doi ani în soborniceasca biserică a Cernigovului, propovăduind cu mare folos cuvântul lui Dumnezeu şi în alte biserici ale acestei eparhii. Cuvântul lui era tare, dres cu sarea înţelepciunii şi toţi doreau să-l audă. Dar nu numai în Rusia Mică a fost propovăduitor, ci şi peste hotar, în domnia Litovska. După o vreme, cerându-şi voie şi luând binecuvântare de la arhiereu, s-a dus de la Cernigov la cetatea Vilna şi, fiind acolo puţină vreme în Mănăstirea Pogorârii Sfântului Duh, a spus două cuvinte de învăţătură. După rugămintea duhovniceştilor fraţi de la Sluţka, s-a mutat de la Vilna la Sluţka şi, un an întreg, s-a ostenit cu neadormire întru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, petrecând în Bratska, Mănăstirea Schimbării la Faţă, cea grecească şi rusească. După arătarea vieţuitorilor acelei cetăţi, îşi avea un făcător de bine, pe un oarecare Ioan, cetăţean dreptcredincios, care se mai numea Skoccevici şi care făcuse acel lăcaş cu cheltuiala sa. Deşi el era chemat din Sluţka, de către feţe luminate prin multe scrisori duhovniceşti şi politiceşti, dar, fiind oprit de cele mai puternice rugăminţi şi mari făgăduinţe ale dumnezeieştii frăţimi, a zăbovit până la sfârşitul acelui creştin. După ce a murit el, Sfântul Dimitrie a făcut, la îngroparea lui, cuviinciosul cuvânt de îngropare. După aceasta s-a întors de la Sluţka în Rusia Mică şi a început să vieţuiască la scaunul Hatmaniei, cetatea Baturin, în Mănăstirea Sfântul Nicolae, care se numea Krupiţka, îndeletnicindu-se în post, rugăciuni şi în citirea cărţilor folositoare de suflet; dar mai mult se sârguia la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Pentru aceste fapte plăcute lui Dumnezeu şi sfintei Lui Biserici, cu binecuvântarea arhiereilor de la Kiev şi Cernigov a fost ales egumen la diferite mănăstiri. Auzind de îmbunătăţita lui viaţă şi având mare râvnă spre ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, ca şi cum ar zavistui una alteia, cu neîncetate rugăminţi îl chemau la sine. Sfântul Dimitrie s-a pus egumen de preasfinţitul arhiepiscop Lazăr Baranovici al Cernigovului, mai întâi în Mănăstirea Schimbării la Faţă a Domnului, care se numea Macsacosca, la 14 septembrie 1681, la pomenirea Sfântului Prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu. Mai înainte de numire, acel arhiereu, ca şi cum ar fi ştiut că Sfântul Dimitrie se va învrednici şi la rânduiala bisericească, a zis către el aceste cuvinte: „Să-ţi binecuvinteze Domnul Dumnezeu, nu numai egumenia, dar după acest nume, Dimitrie, îţi doresc şi mitra, Dimitrie; deci să câştigi mitra!" După numirea ca egumen, i-a urat astfel: „Astăzi este Sfântul Prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu şi în această zi te-a învrednicit Domnul Dumnezeu la egumenie, aici unde este hramul Schimbării la Faţă a Domnului, ca pe Moise în Tabor. Cel ce a arătat căile sale lui Moise, să-ţi arate şi sfinţiei tale, în acest Tabor, căile Sale spre veşnicul Tabor. Aceste cuvinte, precum zice singur Sfântul Dimitrie, mărturisind despre sine - eu păcătosul, ca pe o frumoasă însemnare şi proorocie am socotit-o şi am însemnat-o. O, să dea Dumnezeu, ca această proorocie a preasfinţiei sale să se împlinească!" Deci, luând acest dreptcredincios călugăr binecuvântare de la arhiereu, s-a dus la Mănăstirea Macsacovsca şi a intrat în ascultarea egumeniei încredinţată lui. Povăţuind bine pe fraţi şi ridicând toate cele spre folosul de obşte al mănăstirii, se ostenea în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, plăcând Domnului cu postul, cu privegherea şi cu alte lucruri bune, dar mai ales cu smerita cugetare; căci, măcar că era începător, însă blândeţea şi obiceiul lui cel bun nicidecum nu le-a schimbat; ci ţinea în mintea sa, ceea ce s-a zis de către Domnul: “Cel ce ar voi să fie mai mare între voi, să vă fie slugă”. Precum singur se făcea mai mic înaintea tuturor, aşa şi pe fraţi îi învăţa în toate zilele să nu se înalţe întru nimic. După un an, la întâi martie, la pomenirea Sfintei Muceniţe Evdochia, cu binecuvântarea aceluiaşi arhiereu, a fost rânduit egumen al Mănăstirii Sfântul Nicolae din cetatea Baturin, care se numeşte Krupinţka. Astfel, lăsând egumenia de la Macsacovsca şi mulţumind fraţilor de acolo, s-a mutat în Mănăstirea Baturin; deci, câştigând poruncă, a luat începătorie peste această mănăstire. După ce a trecut un an şi opt luni, acest egumen vrednic de laudă, iubind viaţa cea liniştită şi fără de tulburare, dorind ca în singurătate să placă lui Dumnezeu, la 26 octombrie, la pomenirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, în ziua celui de un nume cu el, a lăsat începătoria Mănăstirii Baturin şi vieţuia deosebit. Trecând o vreme, la rugămintea arhimandritului Varlaam Iasinski, al lavrei Pecerska din Kiev, care după aceasta a fost mitropolit în Kiev, s-a mutat de la Baturin în lavra Pecerskăi. Acel arhimandrit - precum se poate vedea din Predoslovia ce s-a pus la începutul Mineiului - dorind ca acel scop plăcut lui Dumnezeu, al egumenilor lavrei Pecerska mai înainte de el, a fericitului întru pomenire mitropolitul Kievului Petru Movilă şi a arhimandritului Inochentie Gizel - care mult mai înainte se ostenise pentru îndreptarea cărţilor Vieţilor Sfinţilor, ca prin dumnezeiescul ajutor să le aducă întru săvârşire - se sârguia, pe cât se putea, să afle un bărbat ca acela bine înţelegător, căruia să-i încredinţeze acel lucru de bună trebuinţă spre a-l săvârşi. Când a-toate-dăruitorul Dumnezeu, după osârdnica lui cercare, a trimis în lavra aceea pe acest înţelept şi dreptcredincios bărbat, ca să vieţuiască într-însa, atunci acel arhimandrit, dând mulţumire lui Dumnezeu, s-a sfătuit despre aceasta cu soborniceştii părinţi şi cu fraţii lavrei. După sfatul lor, acestui preaiscusit propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu, care se mărturiseşte de singurul adevăr, i-a încredinţat, ca din dragostea cea către sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu şi pentru scrierea numelui său în cartea vieţii veşnice, să se ostenească a aduna Vieţile Sfinţilor şi, îndreptându-le desăvârşit, să le scrie. Văzând Sfântul Dimitrie trebuinţa cea de nevoie a Bisericii lui Dumnezeu, a ascultat cuvintele fericitului Simeon Metafrast, care scrie: „De asemenea, este rău a grăi cele ce nu se cade şi a da tăcerii cele ce sunt folositoare şi cinstite; pentru că aşa cum vatămă gândurile celor ce aud pe cel ce grăieşte cele necinstite, tot astfel cel ce tace faptele cele bune ale sfinţilor, lipseşte pe cei dreptcredincioşi de folos, cinstind astfel mai mult odihna sa decât lucrul lui Dumnezeu". După ce fericitul Dimitrie îndelung se lepăda, punându-şi nădejdea spre ajutorul lui Dumnezeu, spre rugăciunea Maicii Domnului şi spre ale tuturor sfinţilor, a intrat în această osteneală plăcută de Dumnezeu în anul 1684, luna iunie, şi a început lucrul ce i se încredinţase a-l împlini cu mare sârguinţă. Scoţând ca din nişte izvoare din acele mari cărţi ce se numesc ale citirii, ale fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei, şi de la alţi istorici creştini, aducea la arătare purtătorul de viaţă pârâu, spre adăparea acelor suflete creştineşti însetate de învăţături folositoare. Ostenindu-se Sfântul Dimitrie într-această mântuitoare ascultare, în scurtă vreme i s-au arătat în vis două vedenii de acest fel, una după alta, din care cea mai de pe urmă este tipărită în mineiele citirii, la 10 noiembrie, la sfârşitul vieţii Sfântului Mucenic Orest. Prima vedenie zice: „În anul 1685, 10 august, auzind eu - spune acest arhiereu, despre el singur -, trăgându-se clopotul pentru Utrenie şi dormitând după obişnuita mea lenevire, nu am apucat începutul, ci am dormitat până la citirea Psaltirii. în această vreme am văzut această vedenie: Se părea că îmi era încredinţată în purtare de grijă o oarecare peşteră, în care se odihneau nişte sfinte moaşte. Atunci, căutând mormintele sfinţilor cu lumânarea, am văzut acolo odihnindu-se Sfânta Marea Muceniţă Varvara. Apropiindu-mă de mormântul ei, am văzut-o zăcând pe coaste, iar mormântul ei arăta oarecum a putreziciune. Dorind eu să-l curăţ, am scos moaştele din raclă şi le-am pus în alt loc. Apoi, curăţindu-1, m-am apropiat de moaştele ei şi le-am luat cu mâinile să le pun în raclă; dar îndată am văzut pe Sfânta Varvara vie, şi eu grăiam către dânsa: «Sfântă Fecioară Varvara, făcătoarea mea de bine, roagă-te lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor mele». Sfânta a răspuns, ca şi cum avea o oarecare îndoială: «Nu ştiu, oare voi pleca, căci te rogi latineşte!» Socotesc că aceasta mi s-a zis mie, pentru că sunt foarte leneş la rugăciune şi m-am asemănat într-această întâmplare catolicilor, la care rugăciunea este foarte scurtă în cuvinte, tot aşa precum şi rugăciunea mea fusese scurtă. Auzind cuvintele acestea de la sfânta, am început a mă întrista şi a mă deznădăjdui. Dar sfânta, lăsându-mă puţină vreme, a căutat spre mine cu faţă veselă şi luminată şi mi-a zis: «Nu te teme!» Apoi mi-a grăit alte cuvinte mângâietoare, pe care nu le ţin minte. După aceasta, punând-o în raclă, i-am sărutat mâinile şi picioarele. Trupul ei mi se părea viu şi foarte alb, iar racla foarte săracă şi învechită. Fiindu-mi jale de aceea, căci cu necurate şi spurcate mâini şi buze îndrăznisem a mă atinge de sfintele ei moaşte şi că nici racla nu mai era frumoasă, mă gândeam cum aş putea să împodobesc acest mormânt. Deci am început a căuta o raclă nouă şi mai scumpă, în care aş muta sfintele moaşte; dar într-o singură clipeală m-am deşteptat. Părându-mi rău de această deşteptare, inima mea a simţit o oarecare bucurie. Dumnezeu ştie ce înseamnă acest vis şi ce fel de împlinire va fi pe urmă. O, de mi-ar da Dumnezeu, cu rugăciunile Sfintei Varvara, patroana mea, îndreptare vieţii mele celei rele şi ticăloase". A doua vedenie a fost într-acelaşi an: „În postul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, într-o noapte, sfârşind de scris pătimirea Sfântului Mucenic Orest, a cărui pomenire se cinsteşte pe 10 noiembrie, cu un ceas sau mai puţin înaintea Utreniei, m-am culcat să mă odihnesc, fără să mă dezbrac, şi în vedenia visului am văzut pe Sfântul Mucenic Orest cu faţa veselă, vorbind cu mine aceste cuvinte: «Eu am răbdat mai multe chinuri pentru Hristos decât ai scris tu aici». Aceasta zicându-mi, şi-a descoperit pieptul său şi mi-a arătat în coasta stângă o rană mare, pătrunsă până la cele dinlăuntru, şi mi-a zis: «Aceasta mi-a făcut-o cu fierul». Apoi, descoperindu-şi mâna dreaptă până la cot, mi-a arătat o rană lungă, prin care se vedeau venele tăiate, şi mi-a zis: «Aceasta mi-a tăiat-o cu sabia». Asemenea arătându-mi şi mâna stângă, tot în acelaşi loc mi-a arătat o rană, spunându-mi că şi pe aceea i-a făcut-o cu sabia. După aceasta, plecându-se, şi-a descoperit piciorul până la genunchi, şi mi-a arătat la genunchi o rană. Asemenea, descoperindu-şi şi celălalt picior până la genunchi, mi-a arătat tot în acelaşi loc o rană şi mi-a zis: «Acestea mi-au fost făcute cu coasa». Apoi, stând drept, îmi căuta în faţă, zicându-mi: «Vezi oare că eu mai multe am răbdat pentru Hristos decât ai scris tu?» Dar eu împotriva acestora nimic nu îndrăzneam să zic, ci tăceam, gândind în mine: «Cine să fie acest Orest? Nu este el oare din rândul celor cinci la număr?» La acest gând al meu, sfântul mucenic a răspuns: «Nu sunt eu acel Orest, din cei cinci la număr, ci acela a cărui viaţă ai scris-o tu acum!» Apoi am mai văzut şi pe un oarecare om cinstit stând după dânsul, şi mi se părea că este de asemenea un mucenic, dar acela n-a zis nimic. Deci în acea vreme m-a deşteptat clopotul rânduit spre Utrenie, şi-mi era mare jale, că această vedenie s-a sfârşit aşa curând. Cum că aceasta cu adevărat aşa am văzut-o precum am scris-o, iar nu într-alt chip, eu nevrednicul şi păcătosul, sub jurământul meu cel preoţesc o mărturisesc, căci precum atunci, tot aşa şi acum ţin minte". Trecând doi ani şi trei luni de la acea vreme, când Sfântul Dimitrie s-a lăsat de egumenie, i s-a întâmplat lui că era în cetatea Baturin cu arhimandritul Varlaam al Pecerskăi Kievului, unde, după rugămintea luminatului boier Hetman şi a celorlalţi duhovniceşti şi politiceşti stăpânitori - deşi se lepăda -, a fost silit ca iarăşi să primească egumenia Mănăstirii Nicolaevska din Baturin. Deci, luând spre aceea poruncă, a ieşit din lavra Pecerskăi şi, mergând la mănăstirea aceea, a şezut la egumenie, după voia duhovniceştilor şi mireneştilor stăpânitori.      Petrecând el acolo, a sfârşit de scris Vieţile Sfinţilor care cuprind în cele trei luni, Septembrie, Octombrie şi Noiembrie şi potrivindu-le pe dânsele cu cele mai mari cărţi ale citirii, ale fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei, întru toate istoriile, povestirile şi faptele cele făcute de sfinţi în nevoinţele lor, şi îndreptându-le desăvârşit, le-a dat spre cercetarea părintelui Varlaam, arhimandritul Pecerskăi, împreună cu fraţii. După ce acelea s-au citit şi s-au găsit bune de soborniceştii părinţi ai lavrei aceleia şi de alţi bineînţelegători bărbaţi, atunci Sfântul Dimitrie, iubitorul de osteneală, mergând de la Baturin la Kiev, în Mănăstirea Pecerskăi, a început a le tipări pe ele prin a sa cercetare, în anul 1689 luna ianuarie. Deci s-a sfârşit de tipărit cea dintâi carte, care a început de la anul nou şi care cuprinde în sine cele trei luni mai sus pomenite, întru acelaşi an, pe vremea aceluiaşi arhimandrit Varlaam Iasinski. Degrab după aceasta a fost trebuinţă pentru îndreptarea unor lucruri, ca luminatul boier Hetman să se ducă din Baturin la împărăteasca cetate Moscova. Atunci a mers împreună cu el Inochentie, egumenul mănăstirii din Kiev, şi Sfântul Dimitrie cu doi diaconi din mănăstirea aceea, la cetatea Moscova. După ce a sosit în Moscova, s-a dus înaintea dreptcredinciosului împărat Ioan Alexievici şi a binecredincioasei împărătese Sofia Alexievna, şi s-a învrednicit a-i săruta mâna. Într-acea vreme, dreptcredinciosul împărat Petru Alexievici era la mănăstirea Cuviosului Serghie de Radonej, făcătorul de minuni. În acea zi a luat binecuvântare de la preasfinţitul patriarh Ioachim. Apoi, trecând câteva zile, s-a dus la mănăstirea lui Serghie de Radonej, unde s-a învrednicit a vedea pe dreptcredinciosul împărat Petru Alexievici, care i-a primit cu milostivire şi le-a dat să-i sărute mâna. Într-acea vreme se întâmplase că era şi preasfinţitul patriarh în aceeaşi mănăstire. La plecare, au stat în al doilea rând înaintea împărăteştii lui mărimi şi i-au sărutat mâna. Liberându-l, preasfinţitul patriarh a dăruit Sfântului Dimitrie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îmbrăcată în aur, şi l-a binecuvântat ca să se îndeletnicească cu scrisul vieţilor sfinţilor. După aceasta s-a întors înapoi la Baturin de la împărăteasca cetate Moscova. Venind la mănăstirea sa, Sfântul Dimitrie şi-a făcut o chilie deosebi, aproape de biserica Sfântul Nicolae, pentru petrecere mai îndemânatecă. Această chilie o numeşte el, în scrisorile sale cele din toate zilele, "schit", şi, mutându-se într-însa, s-a apucat la alcătuirea cărţii a doua, adică la Vieţile Sfinţilor pe lunile decembrie, ianuarie şi februarie. Ostenindu-se el la îndreptarea acelora, nu puţină îndemnare i-a dat, prin scrisoarea sa, preasfinţitul patriarh Adrian, care a venit după Ioachim. Acela, văzând bine alcătuită cartea dintâi pe cele trei luni, a judecat că această osteneală este de folos la toată creştinătatea Rusiei. Deci a trimis o scrisoare arhierească preasfinţitului mitropolit al Kievului, Varlaam Iasinski, care mai înainte fusese arhimandrit în lavra Pecerska din Kiev, binecuvântându-l şi îndemnându-l să scrie Vieţile Sfinţilor. Acea scrisoare este tipărită la începutul cărţii a doua a Mineiului. În acea scrisoare se scrie îndestulată laudă şi mulţumire ostenitorului, pentru cartea cea dintâi a Vieţilor Sfinţilor şi îl îndemnă să nu lase acel lucru mântuitor de suflet, ci să se sârguiască în tot chipul să-l ducă la bun sfârşit, dându-i arhipăstorească sfătuire şi binecuvântare. Dimitrie, iubitorul de osteneală, fiind îndemnat prin acea scrisoare, a răspuns preasfinţitului patriarh cu cuviincioasă smerenie şi mulţumire şi a cerut ca Mineiele luate de dânsul din Moscova, după porunca preasfinţitului patriarh Ioachim, care cuprindeau lunile decembrie, ianuarie şi februarie, să se trimită la dânsul, căci, deşi erau cercetate de dânsul mai înainte, pentru scurtimea vremii nu le citise pe toate şi nu le scrisese pe cele de mult folos şi foarte de nevoie dintr-însele. După ce, cu porunca preasfinţitului patriarh, i s-au trimis Mineiele celor trei luni, pentru scrierea Vieţilor Sfinţilor, acest iubitor de osteneală a lăsat egumenia Mănăstirii Baturin. Deci, petrecând în pustiul său din singurătate, potrivind şi celelalte trei luni cu citirile cele mari, le-a îndreptat desăvârşit şi, ducându-se la Kiev, a început a tipări Vieţile Sfinţilor din luna decembrie, la 10 iulie 1693. Apoi, după dorinţa unor stăpâniri duhovniceşti, Sfântul Dimitrie a fost numit egumen la cetatea Gluhov, în Mănăstirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Petrecând el acolo, a sfârşit de tipărit a doua carte a celor trei luni, în anul 1695, pe vremea arhimandritului Meletie. El a luat nu mică laudă de la acelaşi sfinţit patriarh, prin altă scrisoare ce i-a trimis-o în acelaşi an pentru această a doua parte. Cu aceste două scrisori ale preafericitului păstor, care se îngrijea pentru înmulţirea slavei lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui, Dimitrie, iubitorul de osteneală, îndemnându-se, şi-a întins mâna spre îndreptarea cărţii a treia a Vieţilor Sfinţilor, care cuprindea într-însa lunile martie, aprilie şi mai. Deci a început a se osteni la scrierea celei mai mari cărţi decât cea dintâi. Trecând o vreme, s-a mutat de la Gluhov la Kiev, în Mănăstirea Preasfintei Treimi, numită Kirilovska, în care s-a tuns în călugăreasca rânduială. El a petrecut acolo numai cinci luni. După aceasta, ca un bărbat bine înţelegător şi iubitor de osteneală, dar mai ales să-i zicem luminător, ca să nu fie ascuns sub obroc, a fost ridicat la treapta de arhimandrit, cu învoirea preasfinţitului Varlaam, Mitropolitul Kievului, şi cu a preasfinţitului Ioan, arhiepiscopul Cernigovului, la 2 iunie 1697, la pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Metodie, episcopul Patarelor, al Mănăstirii Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Eleţka. Drept aceea, Sfântul Dimitrie, suindu-se la cea mai înaltă treaptă a vredniciei, a adăugat după treaptă şi iubirea de osteneli cea mai mare, ştiind că: “Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere”; căci, precum mai înainte se ostenea în ascultarea ce se pusese asupra lui, îndreptând Vieţile Sfinţilor cu ajutorul lui Dumnezeu, după puterea sa, tot aşa se îngrijea şi pentru buna rânduială mănăstirească şi pentru mântuirea fraţilor încredinţaţi lui. El nu mai puţin ajuta şi în celelalte lucrări duhovniceşti sfintei biserici, săvârşind multe lucruri folositoare, cu cuvântul, cu socoteala şi cu tot lucrul. Stând doi ani şi trei luni la Mănăstirea Eleţka, cu voia celor mai mari, s-a mutat la Novgorodul Siverki, în mănăstirea Preamilostivului Mântuitor, tot ca arhimandrit. Petrecând el în mănăstirea aceea, a sfârşit de scris cele trei luni, pomenite înainte, ale Vieţilor Sfinţilor: martie, aprilie şi mai. Iar de tipărit, le-a sfârşit în anul 1700, fiind atunci arhimandrit în lavra Pecerska Ioasaf Cracovski, de la care degrabă după aceea s-a trimis Sfântului Dimitrie, spre binecuvântare, acel chip împărătesc pe care dreptcredinciosul împărat Alexie Mihailovici l-a trimis în dar preasfinţitului Mitropolit al Kievului Petru Movilă, când a fost încoronat la împărăţie. Dar nici în această sfântă mănăstire nu s-a odihnit multă vreme sub umbra ramurii raiului, cea atât de mult roditoare; căci îndreptarea cea sârguitoare a datoriilor celor încredinţate acestui sfânt bărbat şi iscusinţa cea deosebită întru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, asemenea şi îmbunătăţită lui viaţă, degrab a început a se vesti monahului cel preavăzător, pentru ca să câştige leafa şi mila cea vrednică pentru acelea.     

La începutul anului 1701, după porunca dreptcredinciosului împărat Petru cel Mare, a fost chemat la Moscova. Eparhia Tovolsca neavând atunci păstor, îl hirotoniră mitropolit al ei şi al Siviriului, punându-l între patriarhi în acelaşi an, la 23 martie, în Duminica închinării Sfintei Cruci. După aceea a fost cuprins de o boală, în care singur dreptcredinciosul împărat a binevoit a-1 cerceta. Cunoscând că acea boală i se întâmplase din mâhnire, i-a poruncit ca, neascunzând nimic, să-şi arate pricina mâhnirii sale. El a arătat-o prin chipul acesta: „Aceasta îmi pricinuieşte boală şi mâhnire, căci mă trimit la acea ţară grea şi aspră, vătămătoare şi nesuferită sănătăţii mele; iar ascultarea mea este, ca spre sufletescul folos al tuturor dreptcredincioşilor creştini ai neamului Rusiei, să mă sârguiesc a sfârşi de scris Vieţile Sfinţilor". Auzind înţeleptul împărat un răspuns ca acesta de la dânsul, a binevoit cu milostivire a schimba, adică nu l-a mai trimis în Sivir(Siberia), ci i-a poruncit să petreacă în Moscova. După puţină vreme preasfinţitul Ioasaf, mitropolitul Rostovului şi al Iaroslavului, a murit şi în locul lui a fost hotărât Sfântul Dimitrie, la 4 ianuarie 1702, zi care era Duminică înaintea Botezului Domnului; iar la Rostov a sosit la 1 martie, în Duminica a doua a marelui Post. Deci, intrând în cetatea Rostovului, a mers mai întâi la Mănăstirea Sfântului Iacob, episcopul Rostovului, şi, intrând în soborniceasca biserică a Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a făcut obişnuita rugăciune. El a cunoscut înainte, printr-o descoperire oarecare ce i se făcuse de sus, că are să se sfârşească în Rostov, şi a însemnat în unghiul acelei biserici, în partea dreaptă, locul unde să se îngroape, zicând către cei ce erau cu dânsul: „Iată odihna mea! Aici mă voi sălăşlui în veacul veacului!" Acest lucru s-a şi împlinit după proorocia lui, pentru că a murit în Rostov şi acolo unde şi-a însemnat locul, acolo l-au şi pus. Deci, venind la scaunul său, a săvârşit dumnezeiasca Liturghie în soborniceasca biserică a Rostovului, la sfârşitul căreia, spunând către toţi un cuvânt de învăţătură, atât celor duhovniceşti, cât şi mirenilor celor încredinţaţi păstoriei sale, le-a dat binecuvântare. În scurtă vreme după aceea, a dat obişnuitei îngropări trupul adormitului întru Dumnezeu a preasfinţitului Ioasaf Mitropolitul, în soborniceasca biserică a Rostovului. Astfel Sfântul Dimitrie, cu dumnezeiasca voie, cu porunca dreptcredinciosului împărat şi cu binecuvântarea sfinţitului sobor, a luat ocârmuirea cinstitei mitropolii a Rostovului. El a luat mari nevoinţe şi a început a purta jugul cel pus asupra sa, al acestei sfinte ascultări, cu toată sârguinţa în Iisus Hristos, Care îl întărea. Apoi a adăugat neadormită purtare de grijă pentru îndreptarea bisericească şi pentru mântuirea sufletelor încredinţate lui. El se sârguia cu cuvântul să răspândească adevărata învăţătură a Evangheliei; iar prin viaţa cea înfrânată, cinstită şi temătoare de Dumnezeu, ca un adevărat păstor al turmei lui Hristos, avea întru pomenire totdeauna pe Păstorul păstorilor, după cele zise în Sfânta Evanghelie: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Tuturor le dădea pilde mântuitoare şi învăţa pe toţi stăpânitorii cei duhovniceşti şi mireneşti şi pe cei de sub stăpânire, ca fiecare să petreacă în lucruri cuviincioase şi să împlinească cu toată silinţa datoria încredinţată lui. El se sârguia să dezrădăcineze de la toate dregătoriile obiceiurile cele rele, ca: necurăţia, zavistia, nedreptatea şi toate lucrurile care sunt neplăcute lui Dumnezeu şi să sădească curăţia, dragostea, dreptatea, milostivirea, şi toată fapta bună să o înrădăcineze. Dar mai ales purta grija ca, mai întâi, de la feţele duhovniceşti să gonească întunecarea şi neştiinţa. Acest păstor înţelept, îndată după venirea sa la scaunul Rostovului, s-a înştiinţat că mulţi preoţi din păstoria lui, care locuiau în cetăţi şi în sate, fiind neluminaţi, nu numai că nu luau aminte de chemarea lor, dar nici nu ştiu ce este rânduiala preoţiei şi în ce constă datoria lor şi a duhovniceştilor fii şi cum se cade a petrece într-însa; dintre care unii, mândrindu-se cu preoţia, îi certau pe fiii lor duhovniceşti înaintea multor oameni, pentru păcatele spuse la mărturisire. Alţii, având păstorie asupra multor suflete omeneşti, nu se îngrijeau de mântuirea lor, se leneveau a merge la bolnavi, ca să-i mărturisească şi să-i învrednicească împărtăşirii dumnezeieştilor Taine, iar la oamenii săraci nu vroiau să se ducă, ci numai la cei bogaţi. Toate acestea au pornit spre mare durere pe acest păstor plin de râvnă către Dumnezeu. Căci a văzut el că unii preoţi au uitat frica de Dumnezeu şi nu dădeau cinste vrednică Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor lui Hristos Taine, care se păzesc tot anul pentru cei bolnavi, ci mai ales le defăimau şi le ţineau în locuri necuviincioase şi în vase murdare; iar ce este mai mult că nici numirea lor cea cinstită nu o ştiau, pentru că nu le numeau Taine Preacurate, ci le numeau cu un nume prost, zicându-le "zapas"(lb. rusă: rezervă), între acestea se mai povesteşte şi aceasta: „Ni s-a întâmplat nouă în anul trecut, 1702, că, mergând în cetatea Iaroslav, am intrat într-o biserică din sat, unde, după obişnuita rugăciune, eu smeritul am vrut să dau obişnuita cinste şi închinăciune Preacuratelor lui Hristos Taine; dar acel preot n-a înţeles cuvântul meu şi stătea uitându-se la mine. Iarăşi am zis către el: «Unde sunt puse Sfintele Taine ale lui Hristos?» Iar el nici acest cuvânt nu-l putea cunoaşte. Deci unul dintre preoţii cei iscusiţi ce erau cu mine, a zis către dânsul: «Unde este zapasul?» Atunci el, scoţând dintr-un unghi un vas foarte urât, a arătat într-însul cum se păzea în nebăgare de seamă, atât de mare sfinţenie, spre care privesc cu frică sfinţii îngeri. Pe mine m-a durut inima de aceea, pe de-o parte pentru că, într-o necinstire ca aceea, se păzeşte Trupul lui Hristos, iar pe de alta, că preoţii nu ştiu nici numirea, care se cuvine a se da Preacuratelor Taine". De aceea, acest păstor purtător de grijă a făcut ca preoţii, lepădându-şi nebăgarea de seamă, să înceapă încet a se înţelepţi şi să umble pe calea cea cuviincioasă chemării lor, cu osârdie şi cu frică de Dumnezeu. El a făcut două scurte învăţături, dar luminoase, pentru unele lucruri mai de nevoie ce se ating de datoria preoţească şi degrab le-a scris una după alta. În cea dintâi, sfătuia ca un părinte şi ca un păstor cu stăpânire arhierească, poruncea tuturor preoţilor, ca să înceteze de la un obicei rău ca acela şi de la pierzătoarea îndrăzneală, adică, nu numai să nu certe şi să nu dea pe faţă păcatele cele străine, dar nici să nu se mândrească în deşert cu duhovnicia. Să nu treacă cu vederea pe cei săraci şi scăpătaţi. Asemenea, le poruncea să aibă grijă de mântuirea sufletelor omeneşti încredinţate lor, ca în tot chipul, ziua şi noaptea să poarte grijă de ele. În a doua învăţătură a sa, le poruncea cu aceeaşi putere dată de la Dumnezeu şi îi îngrozea cu înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, ca preoţii singuri să aibă grijă de Sfintele Taine cele făcătoare de viaţă ale lui Hristos, care se păstrează peste tot anul pentru cei bolnavi. Să le păzească cu toată cinstea dumnezeiască, să le cinstească şi să înveţe despre aceasta şi. pe alţii. Să le păstreze în vase cinstite şi să le ţină în locuri cuviincioase, nenumindu-le pe ele cu cuvânt prost, adică "zapas". Să aibă înainte toate, bine pregătite şi vrednice de sfânta slujbă, iar după aceea să petreacă în înfrânare şi în trezvie. Să se îngrijească în toate chipurile de mântuirea sufletelor omeneşti, să înveţe pe popor în biserică şi să nu facă cu lenevire celelalte, care se cuvin rânduielii lor. De aceste învăţături toţi preoţii să se înştiinţeze şi nimeni să nu poată a se depărta prin neştiinţă. Pentru aceea a poruncit să facă multe scrisori şi să le împartă prin cetăţi şi prin ţinuturi, către ispravnicii poruncitori. El a poruncit ca fiecare preot, scriind aceste învăţături, să le aibă la sine şi adeseori citind sfătuitoarele stări cele cuprinse într-însele, să se sârguiască pe cât va putea ca toţi, fără de lipsă, să le împlinească cu lucrul.      Toate acestea le-a făcut spre curmarea tuturor celor ce s-au zis mai sus, după mărturia multor slujitori vrednici de credinţă, care făceau parte din rânduiala preoţească şi călugărească, şi care erau în vremea acestui arhiereu. Apoi, pentru ca nici copiii preoţilor să nu fie asemenea neştiutori, ca părinţii lor, şi, când se vor învrednici de rânduiala preoţiei sau a diaconiei, în locul părinţilor lor, să poată înţelege puterea cea citită de ei a dumnezeieştii Scripturi şi să ştie să înveţe poporul în biserică, nu numai citind pe carte, ci şi spunând pe de rost cuvântul lui Dumnezeu, Sfântul Dirnitrie a făcut o şcoală la Rostov. El a adunat copiii slujitorilor sfintelor biserici, mai mult de două sute. Dar pentru o mai bună rânduiala şi sporire a lor, i-a despărţit pe ei în trei şcoli, şi le-a rânduit trei dascăli cu viaţă duhovnicească. Adeseori, cercetând acele şcoli, el însuşi asculta pe ucenici şi îi îndemna la sârguinţă, iar Duminicile şi în zilele de praznic, a poruncit ucenicilor să vină la rugăciune în biserica sobornicească, să vină la privegherea cea de toată noaptea şi la Sfânta Liturghie, pentru ca toţi să fie nedepărtaţi şi să stea cu frică în biserică, luând aminte la cântare şi la citire. Le mai poruncea, ca după sfârşitul catismei întâi, când prin citire prelungea cuvântul sau vreo viaţă de sfânt, să vină la binecuvântarea sfinţeniei sale. Deci, uneori, când lipseau dascălii, lua asupra sa această datorie şi, alergând la cei mai isteţi, singur se ostenea în ceasurile libere de lucrurile bisericeşti, învăţându-i pe ei. Apoi le tâlcuia oarecare cărţi din Aşezământul cel Vechi, iar în vremea de vară, petrecând în arhierescul său sat, ce se numea Demiani, între celelalte osteneli ale sale plăcute lui Dumnezeu, le arăta lor din Aşezământul cel Nou. În Sfântul şi Marele Post şi în celelalte posturi, poruncea ucenicilor să postească. El singur îi mărturisea şi îi împărtăşea cu Sfintele Taine, apoi, deprinzându-i, îi rânduia pe la diferite locuri, dezrădăcinându-le neştiinţa. Iar pe citeţi şi pe purtătorii de sfeşnice rânduiţi pe la biserici îi îmbrăca în stihare, lucru care mai înainte n-a fost în Rostov, ca slujba lor să o facă în biserică cu toată cucernicia şi cu frică de Dumnezeu, precum poruncesc canoanele Sfinţilor Părinţi. Sfântul Dimitrie, petrecând la scaunul său într-o dregătorie mare ca aceea, deşi era însărcinat cu multe lucruri, după chemarea sa, precum este rânduiala arhierească, dar pe el nimic n-a putut să-l abată de la lucrul ce-l începuse mai înainte. Căci el, după venirea sa în Rostov, în 2 ani, 11 luni şi 9 zile, ostenindu-se în timpul care-i rămânea de la terminarea lucrurilor bisericii şi ale eparhiei, a sfârşit de scris Vieţile Sfinţilor după Mineie, adică a patra şi cea mai de pe urmă carte, care cuprinde lunile: iunie, iulie şi august. El a îndreptat-o precum se poate vedea din cartea ce se numeşte "Letopis", de arhiereii Rostovului, care se află în Rostov, la biserica sobornicească, în bibliotecă. În acel Letopiseţ se scrie astfel: „În anul de la întruparea dumnezeiescului Cuvânt, 1705, la 9 februarie, la pomenirea Sfântului Nichifor, care se zice purtător de trebuinţă, la odovania praznicului întâmpinării Domnului, Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu, zicând rugăciunea sa cea mai de pe urmă: “Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne...”, în ziua patimilor Domnului, Vineri, în care Hristos a zis: “Săvârşitu-s-a...” înaintea Sâmbetei pomenirii adormiţilor şi înaintea Duminicii înfricoşatei judecăţi, s-a scris cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile tuturor sfinţilor, luna lui august. Amin". După sfârşire, neîntârziind, a trimis acea carte la Kiev, la lavra Pecerska, care s-a şi sfârşit de tipărit în acelaşi an 1705, în vremea aceluiaşi arhimandrit Ioasaf. Astfel cărţile "Vieţii Sfinţilor" de peste tot anul, care se încep de la întâia zi a lunii Septembrie şi se sfârşesc în cea de pe urmă zi a lunii August, cu multe osteneli şi cu neadormită purtare de grijă a Sfântului Dimitrie, în mai mult decât în 20 de ani, s-au adunat şi s-au sfârşit de scris în cetatea Rostovului, întru slava lui Dumnezeu, Celui slăvit întru sfinţi şi a Maicii lui Dumnezeu, în cinstea tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu celor scrişi în cartea vieţii şi spre folosul a tot credinciosului neam creştinesc, iar de tipărit s-au sfârşit în Kiev, în sfânta lavră Pecerska. Netrecând multă vreme după aceasta, s-a făcut înştiinţare acestui vrednic păstor, că prin diferite locuri încredinţate păstoriei lui de către Dumnezeu, intră mulţi învăţători mincinoşi, din dumbrăvile şi pustiile Vrinski. Aceia ieşind ca lupii, cu cuvintele lor cele mincinoase şi cu şoptiri tăinuite amăgind oile lui Hristos, risipeau turma lui Dumnezeu. Deci, mulţi crezând învăţăturile lor cele înşelătoare, se clătinau în sfânta şi creştineasca credinţă, a Sfintei Biserici a Răsăritului; iar alţii, prin aceeaşi otravă a rascolnicilor, adică a lui Capiton, fiind otrăviţi, grăiesc cele potrivnice Sfintei Biserici şi, răzvrătind sufletele cele fără de răutate, s-au îmbolnăvit cu duhul. Râvnind el pentru dreapta credinţă ca şi Ilie şi ca un bun păstor, dorea ca pe cei ce se clătinau din dreapta credinţă să-i întărească, iar pe cei rătăciţi să-i întoarcă din calea lor cea pierzătoare. Pentru aceea a alcătuit o carte pentru credinţa lipovenească din pustiul Vrinski, adică despre învăţătura şi faptele lor. În acea carte el arăta că credinţa lor este nedreaptă, învăţătura lor este vătămătoare de suflet, iar faptele lor, neplăcute lui Dumnezeu. Acea carte s-a sfârşit de scris în anul 1709 şi s-a tipărit mai întâi întru împărăteasca cetate Moscova, în anul 1745.      Sfântul Dimitrie, îndeletnicindu-se întru aceste osteneli foarte mult folositoare Sfintei Biserici şi rânduind bine toate cele spre mântuirea tuturor celor din păstoria sa, se întindea şi spre cele mai mari, întru nădejdea dării de plată ce va să fie. El avea de gând să mai alcătuiască o carte care se numeşte “Letopis” şi în care să se spună cu oarecare cuviinţă faptele de la începutul lumii, până la Naşterea lui Hristos, pentru a sa ştire şi pentru ca să aibă de citit în chilie, dar mai ales pentru a fi ca învăţături folositoare, după cum se poate vedea din cărticica "epistolar", adică scriitoare de scrisori. De vreme ce acest iubitor de osteneală ştia din destul, cum că nu numai în Rusia Mică(Ucraina), ci şi în Rusia Mare, rar se găseau biblii slavoneşti, ci numai careva din cei bogaţi abia ajungea să le cumpere pe ele cu mare preţ, iar cei săraci neavându-le, se lipseau de folosul ce puteau să-1 aibă din citire. Mulţi din duhovniceasca rânduială nu ştiau rânduiala faptelor din Biblie, pentru aceea dorea ca unora ca acelora să le dea spre ştiinţă pe scurt, câte o cărticică mică din istoria Bibliei, ca să poată fiecare să o cumpere pe un preţ mic, şi să ştie cu înlesnire cu ce fel de rânduială merg toate cele din Biblie. Deci el a început fără întârziere a lucra la alcătuirea ei şi a aduna din dumnezeiasca Scriptură, din diferite hronografuri şi de la scriitorii din istorii greceşti, slavoneşti, latineşti, leşeşti, evreieşti şi din altele, istoriile ce se cuprind în Biblie, şi le-a pus pe scurt în loc de teme; iar din acelea, ca din nişte felurite curgeri de izvoare, a scos învăţături foarte folositoare de suflet. Acea carte, Sfântul Dimitrie, deşi foarte mult o dorea, după cum se arată în epistolar, pentru alte lucruri ce erau înainte întru îndreptarea bisericescului jug ce stătea deasupra lui, n-a putut s-o săvârşească fiind cuprins de bolile cele dese, ci a scris numai faptele până la numărul anilor 4600. Gândul acestui bărbat iubitor de osteneală era aşa, ca după săvârşirea acestui "Letopis", de ar fi rânduit Domnul cu dânsul spre bine şi viaţa lui i-ar fi lungit-o, voia să se apuce de Psaltire şi, în scurt timp, prin tâlcuiri, să o explice; dar la lucrul acesta ce îl avea în gând, moartea i-a făcut împiedicare. Deci, mai înainte de a veni în Rostov, când petrecea în Rusia mică, a alcătuit două cărţi. Cea dintâi se cheamă “Alfavita duhovnicească”, care cuprinde oarecare sfătuiri duhovniceşti, care se încep după literele alfabetului. într-acea carte se pun spre îndemnare mai multe învăţături folositoare, ca tot omul să împlinească mai cu osârdie poruncile Domnului şi să se silească la curăţirea patimilor. Această carte a despărţit-o în trei părţi, din dragoste către Dumnezeu, şi a fost tipărită în Kiev în lavra Pecerska, după câţiva ani de la moartea Sfântului Dimitrie. A doua carte a alcătuit-o întru lauda Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, şi se numeşte “Lâna rourată”. În ea se povesteşte despre minunile care ies de la chipul ei cel făcător de minuni, care se află în Ilinski, mănăstire a Cernigovului, cu vorbiri şi cu învăţături insuflate de Dumnezeu. Această carte, pe când trăia Sfântul Dimitrie, a fost tipărită în Cernigov în anul 1656. Afară de acestea se află şi multe alte cărţi folositoare de suflet. Prima se numeşte “Apologia”, spre potolirea mâhnirii omului, care este în nevoie, în prigonire şi în necaz. Într-însa se cuprinde vorbirea şi sfătuirea care mângâie pe cel scârbit. Asemenea şi această cărticică s-a tipărit în Cernigov în anul 1700, iar după moartea lui s-a tipărit a doua oară în Moghilev, în anul 1715. Apoi s-a mai tipărit pe scurt, ca un catehism cu întrebări şi răspunsuri, foarte folositor pentru credinţă, «O mulţumitoare cugetare pentru patimile lui Hristos», «Închinăciunea rănilor Domnului nostru Iisus Hristos», «Plângere la îngroparea lui Hristos», «Închinare Sfintei Treimi», «Închinarea Domnului nostru Iisus Hristos», «Închinare către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu», «Socotire pentru Împărtăşirea dumnezeieştilor Taine», «Închinăciune la preacuratele lui Hristos Taine», «Rugăciune de mărturisire în toate zilele», «Mărturisirea păcatelor cuprinzătoare», «Rugăciune sau, pe scurt, pomenire de patimile lui Hristos», «Doctorie duhovnicească la tulburarea gândurilor, cu multe pilde, adunate pe scurt din diferite cărţi părinteşti» şi «Duhovniceasca deprindere a omului cel dinlăuntru, care se învaţă în singurătate în cămara inimii şi se roagă în taină». El a alcătuit de asemenea două letopiseţe. Cel dintâi pentru poporul slavon şi cel de-al doilea pentru zidirea bisericilor şi pentru punerea arhiereilor în Rusia. Apoi a mai alcătuit încă câteva cântări duhovniceşti şi alte faceri de stihuri, multe la număr. Dintre aceste scurte alcătuiri, "Apologia" şi "Letopiseţele" le-a alcătuit pe când sfinţia sa era în Rusia Mică; iar despre celelalte nu se ştie când le-a scris. Se cade însă a zice ceva şi despre cuvintele de învăţătură ale acestui frumos grăitor şi propovăduitor, care trebuie să fie foarte multe la număr, de s-ar fi putut toate acestea a se cerceta şi a se aduna împreună. Căci, mai întâi, precum s-a arătat mai sus, acest bărbat a fost multă vreme propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu în Cernigov, pe vremea preasfinţitului arhiepiscop Lazăr Baranovici. După ducerea din Cernigov, câtăva vreme s-a aflat în cetatea Vilna; apoi, mergând în Sluţka şi vieţuind mai mult de un an în mănăstirea de acolo, a Schimbării la Faţă, se îndeletnicea la semănarea cuvântului Domnului. Întorcându-se în Rusia Mică, în cetatea Baturin, el a întrebuinţat cea mai mare parte a datoriei sale în propovăduirea cuvântului, până la hotărârea sa la egumenie. Fiind egumen şi arhimandrit în diferite mănăstiri, măcar că avea grijă de toate cele mănăstireşti, totuşi a continuat să adune şi să îndrepteze Vieţile Sfinţilor. Acest egumen neobosit de osteneli, în toată vremea nu înceta, cât de puţin, a alcătui învăţături şi a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Dar, spre cea mai mare părere de rău, nu se ştie cine este alcătuitorul tuturor acelor învăţături. Căci, deşi se află în Rostov, în biblioteca bisericii, cuvinte învăţătoare şi alte oarecare alcătuiri ale acestui bărbat iubitor de osteneală, o carte mare, scrisă cu slovă de tipar, însă într-aceea se află învăţături propovăduite de el pe vremea petrecerii lui în Rusia Mare. Deci, unele din acelea, după cum arată acel epistolar, lipsesc, iar de cele ce le-a spus în Rusia Mică, sunt într-acea carte numai cinci. Drept aceea, Sfântul Dimitrie, ocârmuind bine păstoria cea încredinţată lui de Dumnezeu, deşi totdeauna după chemarea sa era tras de multe împiedicări, dar în toate zilele alerga la biserică la slujba lui Dumnezeu. În zilele Duminicilor şi ale praznicelor, slujirea Sfintei Liturghii mai niciodată nu o lăsa să o săvârşească alţii, afară de neputinţă sau de mare nevoie. Când se întâmpla praznic cu priveghere, atunci la acea ieşire cu crucile, măcar că se mergea departe, el însuşi mergea cea mai mare parte din cale şi săvârşea Sfânta Liturghie. Apoi îndemna poporul la facerea faptelor bune.      Adeseori se ducea în cetatea Iaroslavului şi, petrecând acolo, slujea în biserica sobornicească şi în alte biserici ale acelei cetăţi, unde i se întâmpla, şi propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, învăţând astfel pe oameni sfânta credinţă creştinească. El îi sfătuia să nu se amăgească cu mincinoasele învăţături ale celor ce nu înţeleg drept, ca să nu rupă din turma lui Hristos, ci să stea cu tărie şi să ţină la maica noastră, Sfânta Biserică a Răsăritului. Deci înţeleptul păstor era păzitorul turmei lui Hristos, de vrăjmaşii care se luptau contra lor şi de lupii cei răpitori care veneau îmbrăcaţi în piei de oi. În vara anul 1705, acest păstor zăbovind în cetatea Iaroslavului două luni - iunie şi iulie -, pentru îndreptarea unor lucruri bisericeşti, i s-a întâmplat un lucru ca aceasta, precum mărturiseşte însuşi Sfântul Dimitrie despre aceasta în cartea "Rozisc": „Într-o zi de Duminică, ieşind eu din biserica sobornicească, după Sfânta Liturghie, şi mergând spre curte, doi oameni cu barbă, dar nu bătrâni, apropiindu-se de mine, strigau, zicând: «Stăpâne sfinte, cum ne sfătuieşti? Ne porunceşti nouă să ne radem bărbile sau nu? Să ştii însă că noi suntem gata să ne punem capetele pentru bărbile noastre! Mai bine este nouă să ni se taie capetele, decât să ni se radă bărbile!» Căci venise poruncă de la stăpânire ca oamenii să-şi radă bărbile. Atunci eu m-am mirat de acea neaşteptată întrebare şi, neputând să le răspund îndată ceva din Scriptură, i-am întrebat pe ei: «Ce creşte pe urmă? Capul cel tăiat sau barba cea rasă?» Atunci ei, îndoindu-se şi tăcând puţin, au zis: „Barba creşte iar, dar capul nu!" Apoi le-am zis: «Deci, mai de folos vă este vouă să nu vă cruţaţi barba, care, de s-ar rade şi de zeci de ori, iar va creşte, decât să vă pierdeţi capul, care, odată tăiat, nu mai creşte niciodată, decât numai la învierea cea de obşte a morţilor!» Zicându-le acestea, am mers la chilia mea; deci, mă petrecură mulţi cetăţeni cinstiţi, intrând cu mine în chilie. Şi a fost între noi cu de-amănuntul multă vorbă despre raderea şi neraderea bărbii. Eu am cunoscut că mulţi care şi-au ras bărbile, după poruncă, se îndoiau de mântuirea lor, ca şi cum ar fi pierdut chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deci eu i-am sfătuit pe ei să nu se îndoiască, zicându-le că nu în barbă şi în faţa omenească cea văzută se alcătuieşte chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci în sufletul cel nevăzut. Dar încă şi pentru aceasta nimeni să nu se îndoiască de mântuirea sa, de vreme ce nu îşi rade barba după voia sa, ci poruncii celor ce sunt în stăpâniri se cuvine a se supune şi în lucrurile care nu se împotrivesc lui Dumnezeu şi care nici nu ne vatămă mântuirea. De aceea, cei ce socotesc raderea bărbii un mare şi neiertat păcat, iar nu creşterea lor în mare sfinţenie, să-şi lepede acea îndoire şi nimeni din cei cu barbă să nu nădăjduiască că prin barba sa va câştiga mântuirea!" Deci Sfântul Dimitrie a adăugat multă înţelepciune în cartea ce s-a zis "Rozisc", între altele şi despre raderea bărbii, spre sfătuirea celor neîntăriţi şi în întărirea celor ce pentru puţin se clatină mult. În toată vremea petrecerii la scaunul său, acest blând păstor priveghea turma sa fără de asprime. El îşi păzea vrednicia rânduielii sale fără de trufie şi spre toţi cei mari şi mici arăta dragoste nefăţarnică; de aceea era iubit ca un tată de toţi credincioşii, fii ai Sfintei Biserici. El era cinstit şi slăvit, nu numai de cei supuşi sub rânduiala sa, ci şi de alte multe feţe de neam bun. Era iubit nu mai puţin şi de însuşi prea binecuvântatul împărat şi de toată împărăteasca familie, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită. Adeseori era chemat la Moscova, unde, fiind de faţă însuşi împăratul şi alte feţe ale familiei împărăteşti, săvârşea dumnezeieştile Taine şi propovăduia cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru se poate vedea din scrierea de mai sus. Adeseori veneau la dânsul în Rostov multe feţe împărăteşti pentru binecuvântare, precum văduva dreptcredinciosului împărat Ioan Alexievici, împărăteasa Paraschiva Teodorovna, cu fiii săi şi fiicele dreptcredinciosului împărat Alexie Mihailovici; binecredincioasele cnejine Măria, Teodosia şi Natalia Alexievna, care l-au dăruit pe el cu rase şi cu alte diferite lucruri. Din toate aceste daruri pregătindu-şi înainte arhiereştile veşminte spre ceasul morţii, a poruncit slujitorilor de lângă sine, ca la moartea sa să-l pună într-acele veşminte pregătite de el mai înainte, lucru care s-a şi făcut după porunca lui. Acele veşminte se află şi acum pe dânsul. Sfântul Dimitrie avea un obicei ca acesta: Când ar fi simţit cândva în sine vreo boală şi ar fi început a slăbi, atunci trimitea la şcoală şi poruncea tuturor elevilor, ca, spre aducerea aminte de cele cinci răni ale lui Hristos, care au fost în curatele Lui mâini, picioare şi în coasta cea împunsă până la inimă, să citească de câte cinci ori rugăciunea Tatăl nostru... Atunci îi era mai uşor. Deci, cercetându-şi şcoala, sfătuia pe ucenicii săi să-şi petreacă viaţa lor întru înfrânare, cu minte întreagă şi curăţie, ca, chemând în ajutorul lor pe Dumnezeu, Povăţuitorul înţelepciunii şi dătătorul de ştiinţă, să adauge sârguinţă la învăţătură cu toată puterea. Între altele, adeseori zicea către dânşii şi acestea: „De mă voi învrednici a câştiga milă de la Domnul, atunci Îl voi ruga pe El, ca şi voi asemenea să câştigaţi milă de la dânsul, că scris este: “Unde voi fi Eu, acolo va fi şi sluga mea". Pe slujitorii săi şi pe ceilalţi care se aflau lângă dânsul, îi învăţa ca, atunci când vor bate ceasurile, la fiecare lovitură, să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci şi să zică încet rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te...". Iar dacă cineva din casnicii lui slujitori s-ar fi întâmplat să-i fie numele şi venea la dânsul cu plocon, îl binecuvânta pe el cu icoane; iar de i se întâmpla să nu aibă icoane, atunci îl miluia cu bani, după socotinţă. Adeseori pe cei supuşi îi învăţa să se nevoiască la post şi să fugă de îmbuibare şi beţie, arătându-se singur pe dânsul pildă la aceea. El în toate zilele, afară de praznice, petrecea în înfrânare, mâncând puţin, numai pentru trebuinţa trupească; iar în Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti, în Săptămâna întâi, obişnuia a mânca numai o dată pe zi. Asemenea şi în Săptămâna Patimilor, numai în Joia Mare mânca o dată, iar celelalte zile le petrecea în rugăciuni şi post. Acest bărbat temător de Dumnezeu, preaisteţ la înţelegere, în mare luminare, iscusit în limba slavonească, latinească, grecească evreiască şi leşească, deci având mare aplecare spre învăţătură, a iubit pe oamenii cei îmbunătăţiţi şi cinstiţi. Spre cei mai de sus a fost cinstitor, plecat, iubitor şi primitor; iar spre cei supuşi, milostiv. Spre cei nenorociţi, milosârd; spre cei săraci, binefăcător; către cei nevoiaşi, foarte îndurat. Scumpetea în inima lui n-a locuit, iubirea de câştig de nici un fel n-a avut loc în inima lui, iar iubirea de argint cu totul era gonită de la dânsul; pentru că din vremea aceea de când a primit pe dânsul călugărescul chip şi a făgăduit lui Dumnezeu sărăcia de bună voie până la moartea sa, nu numai că nu se îngrijea deloc la câştigarea de multă avere şi nu aduna - după cum singur mărturiseşte despre dânsul în scrisoarea sa -, aur şi argint, ci nici haine sau orice altfel de lucruri nu voia să aibă, afară numai de cele de nevoie şi afară de cărţile cele folositoare de suflet. El păstra toate darurile care intrau în mâinile lui de la făcătorii de bine, de când a fost egumen şi arhimandrit. Asemenea în toată vremea petrecerii lui în arhierie, o parte din veniturile chiliei, le cheltuia pentru trebuinţele sale, altă parte pentru ale mănăstirii, iar alta o întrebuinţa la împodobirea sfintelor biserici; dar mai mult la nevoile celor săraci; căci de sărmani şi văduve, de scăpătaţi şi de cei neavuţi, purta atât de mare grijă, întocmai ca un tată de adevăraţii săi fii; şi cu atâta îndurare împărţea cele ce intrau în mâinile lui, încât în toată ziua abia lăsa ceva puţin la casa sa. Adeseori, chemând la sine pe cei orbi, surzi, şchiopi şi pe cei neputincioşi în sărăcia cea mai de pe urmă, le punea mese, le dăruia haine şi alte lucruri asemenea cu acestea. El era, după Iov, ochiul orbilor şi piciorul şchiopilor. După moartea lui nimeni să nu caute argint în cămările lui, sau orice altfel de avere. Şi, ca să nu-şi piardă vremea la acea zadarnică încercare a lui, nici pe cei ce au slujit în chilia lui despre aceea să nu-i întrebe. Cu doi ani şi şapte luni înaintea morţii lui, a scris o scrisoare duhovnicească sau "diată", şi a arătat-o sfinţitului Ştefan, mitropolitul Riazanului, punând acolo un aşezământ ca acesta: „Dacă preasfinţitul mitropolit Ştefan va muri mai înainte, atunci la îngroparea lui să fie mitropolitul Dimitrie; iar dacă Dimitrie al Rostovului se va sfârşi mai înainte, atunci să-1 dea pe el îngropării preasfinţitul Ştefan al Riazanului. Aşa s-a şi făcut, că nu altcineva, ci singur preasfinţitul Ştefan l-a îngropat pe el. Aceşti doi mitropoliţi au trăit între dânşii ca fraţii. Sfântul Dimitrie, în toată vremea petrecerii sale în Rostov şi mai ales când alcătuia cartea Letopis, în care se istorisesc faptele de la începutul lumii până la Naşterea lui Hristos, de multe ori trimitea scrisori preasfinţitului Ştefan, spre a cerceta alcătuirile, şi cerea sfat de la dânsul spre dezlegarea îndoielilor lui.

Cu câteva zile mai înainte de sfârşitul Sfântului Dimitrie, binecuvântata împărăteasă, Paraschiva Teodorovna, avea de gând ca din împărăteasca cetate Moscova să se ducă în cetatea Iaroslavului, ca să se închine la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea Tolska. Dar, din pricina furtunilor care s-au întâmplat atunci şi din greutate, abia a ajuns la Rostov. Astfel îi era cu osteneală a călători până la Iaroslav. De aceea a poruncit să aducă în Rostov icoana făcătoare de minuni din Mănăstirea Tolska. Deci, când acest sfânt arhiereu a fost înştiinţat despre grabnica venire în Rostov a dreptcredincioasei împărătese, împreună cu binecredincioasele ei fiice şi despre aducerea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, celei făcătoare de minuni din Tolska, atunci a poruncit să cheme la dânsul pe ieromonahul Filaret, cămăraşul casei sale arhiereşti, pe care, între celelalte porunci ce îi dăduse, l-a înştiinţat mai dinainte de grabnica sa ducere către Dumnezeu. El i-a arătat aşa: „Iată, vin în Rostov doi oaspeţi: împărăteasa cerului şi împărăteasa pământească, iar eu nu mă învrednicesc a le vedea pe ele aici; deci, se cuvine ţie, cămăraşule, ca să fii gata pentru primirea lor". Înainte de sfârşit, cu trei zile până la moartea sa, a început a slăbi foarte mult şi a tuşi. În ziua numelui său, adică la 26 octombrie, la pomenirea Sfântului Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, a săvârşit singur Sfânta Liturghie, fiind acum foarte bolnav, încât şi faţa i se schimbase. Din acea zi n-a putut să mai spună cuvinte de învăţătură, ci, şezând lângă uşile împărăteşti ale bisericii, a ascultat cântăreţul care a citit acea învăţătură, pregătită mai înainte de dânsul.      La masa prânzului într-acea zi a şezut cu oaspeţii, după obiceiul de mai înainte, măcar că era neputincios şi cu nemărginită nevoie; iar în 27 octombrie a venit ştirea că arhimandritul Varlaam va veni de la cetatea Bereaslav, din Mănăstirea Zaleaska a Cuviosului Daniil Stâlpnicul, ca să vadă pe Sfântul Dimitrie. El a fost primit de Sfântul Dimitrie cu dragoste şi s-a ostenit după cum se cuvine. Deci, vorbind ei singuri, monahia Varsanufia Eftimia, din neamul kazanilor, fiind mai înainte hrănitoarea ţarului Alexie Petrovici, a trimis în Rostov la acest păstor, aproape de casa arhierească, ca să binevoiască preasfinţia sa să o cerceteze pe ea în acea zi. Ea, în toată vremea petrecerii sale în Rostov, avea multă cucernicie pentru îmbunătăţita viaţă a Sfântului Dimitrie şi adeseori avea trebuinţă de poveţele lui spre folosul sufletului său. Sfântul, fiind chemat la acea monahie, s-a lepădat cu neputinţă, căci era foarte slab. Mergând acela acasă a spus stăpânei sale că sfinţia sa nu poate veni din pricina bolii. Atunci acea monahie a trimis a doua oară să-1 poftească, măcar pentru o scurtă vreme să binevoiască a veni. Dar Sfântul Dimitrie se lepăda şi la a doua poftire, punând înainte boala. Arhimandritul Varlaam, cel zis mai înainte, a început a-l sfătui să meargă, crezând că prin acea umblare să câştige puţină uşurare din boală. Atunci, ascultând pe arhimandrit, a poruncit să-l ducă la dânsa, după cântarea bisericii. Deci, mergând el, împreună cu acel arhimandrit, pe cale au vorbit puţin şi iarăşi s-au întors pe înserate; dar abia a putut ajunge la chilia sa. Pomenitul arhimandrit, fiind în casele ce se numesc Cristovoi, a poruncit cămăraşului său, ieromonahului Filaret, să-l primească şi să-l ospăteze. Intrând singur în chilie a început a tuşi şi, umblând multă vreme prin casă, se sprijinea de slujitori. După aceea a poruncit să cheme cântăreţi la dânsul în chilie, pentru cântarea unor cuvinte duhovniceşti, alcătuite de el: „Iubite Iisuse al meu, nădejdea mea o pun în Dumnezeu. Tu eşti Dumnezeul meu şi bucuria mea, Iisuse". În vremea cântării acelora, Sfântul Dimitrie asculta stând lângă sobă şi încălzindu-se. După sfârşitul acelor cântări, a voit ca pe toţi cântăreţii să-i lase a pleca spre casele lor; însă a oprit pe unul mai iubit dintre ei să-1 aibă ajutor în osteneli. Rămânând acela, a început a-i spune din viaţa sa, cum o petrecea în tinereţe şi în vârsta cea desăvârşită cum se ruga Domnului Dumnezeu, Preasfintei Lui Maici, şi tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu. Iar după aceasta a zis: „Şi voi, fiilor, să vă rugaţi asemenea!" Apoi la sfârşit a zis: „Acum îţi este şi ţie vremea să mergi la casa ta!" Acel cântăreţ, luând binecuvântare, a ieşit; iar Sfântul Dimitrie l-a petrecut singur din chilia sa şi i s-a închinat până la pământ, mulţumindu-i că s-a ostenit mult lângă dânsul la scrierea diferitelor alcătuiri. Văzând cântăreţul smerenia aceea, neobişnuita petrecere de la păstorul său şi închinăciunea cea atât de jos, s-a cutremurat. Apoi i-a zis cu cucernicie: „Stăpâne sfinte, oare te închini mie astfel, celui mai de pe urmă rob?" Iar el iarăşi a grăit: „Îţi mulţumesc, fiule!" Şi s-a întors în chilie, iar cântăreţul s-a dus la casa sa plângând. Deci Sfântul Dimitrie, întorcându-se în chilia sa, a poruncit slujitorilor ca fiecare să meargă la locul lui, iar el, închizându-se în chilie, ca şi cum ar fi voit puţin să se odihnească, a petrecut rugându-se până la moartea sa. A doua zi de dimineaţă, slujitorii, intrând în acea chilie, l-au văzut că se sfârşise aşa cum se ruga. Cântăreţul, fiind în casa sa, a auzit a doua zi de dimineaţă că la soborniceasca biserică a bătut de trei ori în clopotul cel mare, spre semnul morţii arhiereului, şi îndată a alergat în chilia lui. Astfel a aflat pe păstorul şi părintele său că îşi dăduse sufletul lui Dumnezeu. După îmbrăcarea lui în toate veşmintele arhiereşti, pe care el, precum s-a spus mai înainte, le gătise înaintea sfârşitului său, au pus în raclă sfântul lui trup, iar sub cap, în loc de pernă, şi sub tot trupul, au pus, după porunca sa, diferite cărţi alcătuite şi scrise cu cerneală de mâna lui. În aceeaşi zi a fost pus în biserica preabunului Mântuitor, care este aproape de chilia arhierească. Făcându-se ştire în toată cetatea Rostovului de moartea acestui bun păstor şi iubitor de fii, s-a adunat mult popor la cinstitul lui trup, făcând plângere; căci i-a lăsat pe ei păstorul şi învăţătorul cel bun, ajutorul celor ce sunt în nevoi şi în necazuri, folositorul văduvelor şi al orfanilor, hrănitorul săracilor şi al scăpătaţilor, povăţuitorul rânduielii preoţeşti şi călugăreşti.      În ziua aceea şi dreptcredincioasa împărăteasă Paraschiva Teodorovna cu fiicele sale Ecaterina, Parascheva şi Ana, au sosit în Rostov după sfârşitul prânzului şi nu l-au aflat între cei vii pe Sfântul Dimitrie. Ele au plâns mult că nu s-au învrednicit a lua binecuvântarea lui arhierească; deci au poruncit ca deasupra trupului să slujească rânduiala înmormântării în sobor. După aceea au binevoit a merge întru întâmpinarea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, din Tolska; dar, din pricina drumului şi a furtunilor de toamnă, n-au mai călătorit mai departe spre Iaroslav, ci au rămas până a doua zi în Mănăstirea Botezul Domnului. Înştiinţându-se ea a doua zi că icoana Născătoarei de Dumnezeu este aproape de cetatea Rostovului, a poruncit ca toţi preoţii şi slujitorii bisericeşti, cei ce veniseră în acea mănăstire în ziua pomenirii Cuviosului Avramie arhimandritul, făcătorul de minuni, al Mănăstirii Boevleniei a Rostovului din soborniceasca biserică, să meargă cu litie din acea mănăstire la Mănăstirea Petrovska, mănăstire care se află tot în calea Rostovului spre Iaroslav, întru întâmpinarea icoanei celei făcătoare de minuni. Deci toate trei fiice împărăteşti, au urmat litia pe jos. Întâmpinând ele acea icoană, au dus-o în Mănăstirea Boevleniei, singure ţinând-o cu mâinile lor; iar împărăteasa a aşteptat în porţile acelei mănăstiri. Aducând acea icoană spre poartă, ea a ieşit singură spre întâmpinare şi, făcând obişnuita rugăciune, a sărutat-o cu cucernicie şi a poruncit să o ducă în biserică. Acea icoană a stat acolo până la sfârşitul Sfintei Liturghii, iar după Sfânta Liturghie au făcut paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. După aceea au dus icoana făcătoare de minuni tot cu aceeaşi litie în soborniceasca biserică a Rostovului şi de acolo în Mănăstirea Boevleniei, în ziua de 30 octombrie. După voinţa împărătesei, trupul Sfântului Dimitrie, din acea biserică a Mântuitorului, s-a mutat cu cuviincioasă ceremonie în soborniceasca biserică, şi după porunca ei s-a făcut panihidă a doua oară pentru dânsul. După aceasta, îndată credincioasa împărăteasă cu fiicele sale şi cu ceilalţi care erau cu dânsa au voit a lua calea de întoarcere de la Rostov la împărăteasca cetate, Moscova. Când cele scrise de acest sfânt arhiereu s-au trimis din Rostov la Moscova în divanul mănăstiresc, atunci, după aşezământul lui cel scris, sau, mai bine-zis, după cererea lui, s-a rânduit ca după moarte să-i îngroape trupul în Mănăstirea Sfântului Iacob, episcopul Rostovului, făcătorul de minuni, în unghiul bisericii, unde însemnase singur.      Deci s-a trimis poruncă de la divanul mănăstiresc în Rostov, prin care s-a poruncit ca, după acea duhovnicească dorinţă, să se sape groapa în acel unghi şi s-o zidească cu piatră, apoi să facă gropniţă de piatră şi să-1 dea îngropării. Dar acea poruncă nu s-a împlinit nu se ştie pentru ce, că nici groapă cu piatră n-au zidit, nici gropniţă de piatră n-au făcut; ci au făcut numai o casă de lemn, care a putrezit degrab, precum de aceasta se poate şti mai pe larg din cele ce s-au pus înaintea preasfînţitului şi îndreptătorului Sinod, pentru aflarea moaştelor acestui arhiereu. Iar când preasfinţitul Ştefan, Mitropolitul Riazanului şi al Muromului, a venit în Rostov, pentru îngroparea Sfântului Dimitrie, în luna noiembrie, intrând drept în soborniceasca biserică, a plâns mult deasupra trupului acestui plăcut şi a poruncit cămăraşului Filaret ieromonahul ca să gătească în mănăstirea lui Iacob toate cele ce se cuvin spre îngropare. Atunci precum mai-marii mănăstirii Rostovului, aşa şi soborniceştii preoţi, şi mulţi din cetăţeni venind la preasfinţitul Ştefan, l-au poftit să binevoiască a da îngropării trupul acestui arhiereu în soborniceasca biserică a Rostovului, aproape de răposatul Ioasaf Mitropolitul. Acolo erau îngropaţi toţi cei ce fuseseră mai înainte arhierei ai Rostovului. Preasfinţitul Ştefan n-a voit să facă acea cerere a lor, şi le-a răspuns celor ce ziceau: „De vreme ce încă de la suirea pe scaunul Rostovului, Preasfinţitul Dimitrie şi-a ales singur loc de îngropare în mănăstirea lui Iacob mergând mai întâi, cum pot eu să schimb aceasta?" Astfel, în ziua aleasă spre îngropare, adunându-se în soborniceasca biserică duhovniceştii începători şi toţi preoţii şi slujitorii bisericeşti, Preasfinţitul Ştefan a săvârşit Sfânta Liturghie. După sfârşitul aceleia, el a săvârşit slujba înmormântării cu tot soborul, deasupra trupului Sfântului Dimitrie, la care singur preasfinţia sa a grăit către popor cuvânt cuviincios despre această mare mâhnire. Apoi după aşezământul acestui plăcut, acel trup sfânt al lui, cu rânduiala binecuviincioasă a soborului, cu lumânări şi cu cântări de psalmi, mergând înainte tot sfinţitul cler şi petrecându-l mulţime de popor şi scoţând amare suspinuri pentru păstorul şi învăţătorul lor, l-au dus în Mănăstirea Sfântului Iacov şi l-au dat pământului în biserica Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în unghiul din partea dreaptă pe care îl însemnase el. După îngropare, preasfinţitul Ştefan a scris despre îngroparea Sfântului Dimitrie, şi acea scrisoare s-a pus la sfârşitul vieţii lui. După moartea acestui bărbat iubitor de osteneală, au rămas multe cărţi tipărite şi scrise de mână, în greceşte, latineşte, leşeşte şi slavoneşte. Toate acelea s-au luat în aceeaşi vreme din Rostov de preasfinţitul Ştefan şi s-au pus în biblioteca tipografiei din Moscova, a preasfinţitului îndreptător Sinod. Acest plăcut al lui Dumnezeu a murit în anul de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul 1709, în 28 octombrie, noaptea, într-o zi de vineri, îndată după ziua numelui său. Trupul lui s-a îngropat în luna noiembrie în 25, care a fost de asemenea zi de vineri. El a petrecut pe scaunul Rostovului şapte ani fără nouă luni. în călugărie a petrecut 41 de ani, 3 luni şi 18 zile; iar toţi anii vieţii lui au fost 80. Acest sfânt, adunând şi scriind vieţile şi nevoinţele cele cu frumoasă lumină ale sfinţilor lui Dumnezeu, celor ce în cartea cea veşnică s-au scris la ceruri, le-a dat întru slava Celui slăvit Dumnezeu, întru cinstea plăcuţilor Lui şi spre folosul dreptcredinciosului neam creştinesc. Singur, după trecerea din viaţa aceasta de puţină vreme, la cea veşnică, s-a scris şi el cu degetul lui Dumnezeu, împreună cu toţi sfinţii în cartea vieţii veşnice şi s-a învrednicit a fi încununat cu nestricăcioasa cunună.      Ca adevărat păstor şi neadormit păzitor al turmei celei încredinţate lui de la Dumnezeu, s-a învrednicit în ceata păstorilor cu ceilalţi arhierei ai Rostovului şi cu toţi ierarhii a fi numărat. Căci în anul 1751, luna septembrie în 21, când meşterii se apucaseră să repare pardoseala bisericii Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, au aflat sfintele lui moaşte întregi şi nestricate, după 42 de ani, 10 luni şi 24 zile de la moartea lui, iar de veşmintele lui arhiereşti foarte puţin se atinsese stricăciunea. Din acele sfinte moaşte, ca dintr-un izvor oarecare, din vremea aceea şi până acum, izvorăsc multe faceri de minuni celor ce aleargă la ele cu credinţă. Prin ele se izgonesc diavolii din oameni, muţii grăiesc, orbii văd, şchiopii, slăbănogii şi cei cuprinşi de alte boli grele şi nevindecate, prin chemarea lui spre ajutorul lor şi prin rugăciunile ce se aduc lângă acele sfinte moaşte, se vindecă cu darul lui Dumnezeu şi se slăveşte într-însul Dumnezeu, Cel în Treime Unul preamărit între sfinţii Săi. Deci să slăvim şi noi pe Bunul Dumnezeu, căci în sfatul Său cel preaînalt a hotărât să arate în pământul Rusiei în aceşti ani mai de pe urmă, pe acest mare luminător, care, cu minunile sale, străluceşte toate părţile Rusiei şi se arată cu adevărat grabnic ajutător celor ce-l cheamă. Deci să alergăm cu neîndoită credinţă la sfintele şi tămăduitoarele lui moaşte, să-l chemăm ziua şi noaptea spre ajutorul nostru, ca, prin rugăciunile acestui scriitor al Vieţilor Sfinţilor, să petrecem şi noi de acum înainte zilele vieţii noastre întru sfinţenie. Şi astfel, trăind cu dumnezeiască plăcere în pocăinţă, să ne învrednicim a fi scrişi în cartea vieţii Mielului lui Dumnezeu, împreună cu toţi cei ce din veac i-au plăcut Lui, şi a-L lăuda pe Dânsul împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

  
Întru această zi, cuvânt despre un negustor, iubitor de Hristos, căruia diavolul i-a facut mare necaz, nesuferind milostenia lui.

       Ne spunea nouă unul din Părinţi un lucru minunat şi plin de folos, despre un negustor oarecare, binecredincios şi milostiv, care împărţea la săraci toate foloasele câte i le dădea Dumnezeu. Iar odată, după obicei, ducându-se în negustorie, a găzduit la o casă de oaspeţi, pentru odihnă. Şi un oarecare sărac îl ruga pe el şi cerea de la dânsul milostenie. Iar iubitorul de Hristos negustor zicea săracului: "Iată, frate, precum mă vezi, sunt pe cale şi însoţitorii înaintea mea s-au dus şi n-am ceva la mine să-ţi dau. Ci te roagă lui Dumnezeu pentru mine şi, când mă voi întoarce, îţi voi da ţie cele trebuincioase." Zisu-i-a săracul: "Dar cum voi putea eu să ştiu venirea ta?" Iar negustorul i-a arătat o scândură mică, ce se afla acolo şi i-a zis: "În cutare zi să mă aştepţi pe mine şi, de nu mă vei afla atunci, sub această scândurică, ce-mi va da mie Dumnezeu îţi voi pune, iar tu să iei ceea ce vei afla acolo şi te roagă lui Dumnezeu pentru mine." Deci, zăbovind negustorul, a venit săracul acela la vremea cea hotărâtă şi, ridicând scândurica, a aflat o comoară de aur de mult preţ ascunsă. Şi a aşteptat până a venit noaptea şi a luat-o toată şi s-a îmbogăţit. Şi şi-a cumpărat palate de mult preţ şi robi şi roabe, sate şi vii, boi şi cămile, cai şi catâri şi toate câte sunt de nevoie la un bogat. Şi şi-a luat femeie din oameni mari şi a început a vieţui cu slavă, având multe slugi. Iar după multă vreme, a venit acel binecredincios negustor şi, fiind la acel loc, şi-a adus aminte de săracul acela şi, luând aur în mână, a voit să-l pună sub scândura aceea, precum făgăduise săracului, dar l-a lovit pe el un duh viclean şi au căzut peste dânsul nişte răni rele, de la cap până în picioare, ca şi la fericitul Iov. Şi, dintr-o boală ca aceasta, a petrecut vreme nu puţină şi, căutând tămăduire, şi-a dat toată averea sa la doctori, încât nimic nu i-a mai rămas pentru el. Şi, ca oricare din săraci, cerea milostenie. Deci, a venit şi la casa bogatului celui ce fusese mai înainte sărac, la acela care, după sfatul negustorului, aflase, sub scândură, comoara şi se îmbogăţise. Iar acela, primindu-l pe el ca pe un sărac, a poruncit să-l hrănească. Şi, după aceasta, l-a întrebat: "Cum şi de unde ţi s-a întâmplat ţie durerea acelei boli cumplite?" Iar el, pe rând, i-a spus lui toate. Şi a cunoscut bogatul că pentru aceasta i-a dat Dumnezeu lui atâta bogăţie. Şi i-a zis: "Tu eşti, dar, cutare negustor?" A răspuns săracul: "Eu sunt." Şi i-a zis bogatul: "Acestea toate care le vezi, pentru tine mi le-a dăruit Dumnezeu, că sub scândura aceea am aflat bogăţia aceasta." Deci, şi acesta cunoscându-l, i-a zis: "Şi mie, pentru tine, mi-a adus diavolul boala aceasta." Apoi, a zis bogatul: "Dacă pentru mine ţi s-a întâmplat această boală grea, viu este Domnul, că nu vei ieşi din casa mea şi de la masa mea nu te vei despărţi, ci te voi odihni pe tine, întru toate zilele vieţii mele." Şi l-a primit pe el în casa sa. Şi nu puţin se îngrijea de dânsul. Şi a început a-i aduce doctori, care aveau meşteşugul tămăduirii. Însă, multă vreme, nu l-a putut tămădui de neputinţa aceea. Apoi, mai pe urmă decât toţi, a venit un doctor care zicea: "Cu nimic nu se poate tămădui patima aceasta, fără numai dacă cineva îşi va junghia pe pruncul întâi născut al său şi cu sângele lui îi va unge trupul de la cap până la picioare, şi îndată bolnavul va fi sănătos." Deci, bogatul, auzind aceasta, a pus aceste cuvinte la inima sa. Şi, având el un prunc întâi născut, a gândit să-şi junghie pruncul, pentru sănătatea bolnavului, că se îngrijea de sănătatea lui. Şi, pentru multa dragoste, de aproapele său, căuta vreme potrivită ca să-şi junghie, cu durere, pruncul. Deci, a aflat ceas, când femeia lui s-a dus să se spele. Şi, văzându-şi pruncul său pe pat, dormind acoperit, luându-l pe el degrabă, l-a junghiat şi i-a scurs sângele lui într-un lighean mic şi iarăşi a pus la loc pe prunc mort şi l-a acoperit pe el. Şi, luând pe omul cel bolnav la un loc ascuns şi dezbrăcându-l l-a lăsat pe el gol. Şi, luând sângele pruncului, i-a uns aceluia tot trupul, de la cap până la picioare, şi, îndată, s-a făcut sănătos omul, precum a fost mai întâi. Însă această minune a făcut-o Dumnezeu pentru credinţa omului aceluia şi pentru dragostea lui cea spre săraci şi spre Dumnezeu. Deci, venind maica pruncului a intrat la prunc ca să-l alăpteze. Şi, când a descoperit faţa pruncului, a început pruncuşorul, după obicei, a plânge. Şi auzind, tatăl său a alergat la prunc înspăimântat, şi văzând viu pe pruncul său, pe care-l junghiase, pentru tămăduirea bolnavului, a mulţumit cu lacrimi şi a proslăvit pe Dumnezeu, Cel ce face nişte minuni ca acestea, că şi pe cel bolnav l-a tămăduit şi pe cel mort l-a înviat. Iar aceasta a făcut-o Dumnezeu pentru credinţa lor şi pentru mila şi dragostea Lui. Căruia Se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.  

Întru această zi, învăţătură a Sfântului Efrem, 

despre aducerea aminte de moarte.

       Frate, aşteaptă în fiecare zi ieşirea ta şi te găteşte către călătoria aceea. Că, în ceasul întru care nu te aştepţi, înfricoşătoarea poruncă va veni şi, vai aceluia ce se va afla nepregătit. Iar de eşti tânăr, de multe ori, vrăjmaşul îţi pune în gând, zicând: "Eşti încă tânăr, îndulceşte-te de dulceţile vieţii şi la bătrâneţe te vei pocăi. Că ştii pe mulţi îndulcindu-se şi de dulceţile acestea de aici şi, la urmă pocăindu-se, dobândesc şi bunătăţile cereşti. Şi tu ce voieşti să-ţi chinuieşti trupul încă din tinereţe? Vezi, nu cumva şi în boală să cazi." Dar tu, stând împotrivă, zi vrăjmaşului: "O, prigonitorule al sufletelor şi luptătorule, încetează să-mi pui în gând unele ca acestea. Dar dacă mă va apuca moartea la tinereţe şi nu voi ajunge la bătrâneţe, ce voi răspunde înaintea judecăţii lui Hristos? Că văd pe mulţi tineri murind şi bătrâni îndelung trăind, că hotarul morţii, nu-i aşezat la cunoştinţa oamenilor. Deci, dacă voi fi luat, pot eu zice atunci Judecătorului: "Am fost luat fiind tânăr, ci slobozeşte-mă, ca să mă pocăiesc?" Nicidecum. Ci, într-alt chip, văd cum Domnul, slăveşte pe cei ce Îi slujesc Lui din tinereţe până la bătrâneţe. Că a zis către Ieremia Proorocul: "Adusu-Mi-am aminte de mila tinereţelor tale şi de dragostea faptelor tale." Tu urmează calea lui Israil. Iar pe cel ce a urmat din tinereţe până la bătrâneţe gândul înşelăciunii, Proorocul l-a mustrat, zicând: "Tânăr şi tu fiind, învechitule în zile rele, acum te-au ajuns păcatele tale, care le-ai făcut mai înainte." Pentru aceasta şi Duhul Sfânt fericeşte pe cel ce  ridică din tinereţe jugul lui Hristos, zicând: "Bine este bărbatului când va ridica jugul din tinereţele lui." Deci, depărtează-te, de la mine, iubitorule de fărădelege şi viclean sfătuitor. Domnul Dumnezeu să strice măiestriile tale, iar pe mine, din vrăjmăşiile tale să mă scoată, cu a Sa putere şi cu al Său dar. Deci, iubitorule, să ai în minte pururea ziua sfârşitului tău, când vei zăcea pe rogojina ta, gata să mori. Vai, vai, vai, ce fel de frică şi de cutremur cuprinde pe suflet întru acel ceas! Şi, mai vârtos, dacă îşi va cerceta cugetul de a făcut, sau nu, vreun bine în viaţa aceasta. Adică, dacă a răbdat vreun necaz şi ocară pentru Domnul şi cele plăcute înaintea Lui a făcut. Atunci, cu bucurie multă se suie în ceruri, de Sfinţii îngeri fiind povăţuit. Că precum cel ce se osteneşte a lucra toată ziua, şi aşteaptă ceasul al doisprezecelea ca, după osteneală, să primească plata sa, şi apoi, să se odihnească, aşa şi sufletele drepţilor aşteaptă ziua aceea. Iar sufletele păcătoşilor se cuprind de multă frică şi cutremur în acel ceas. Că, precum un osândit, fiind prins de ostaşi şi dus la judecată, se teme şi se clatină în toate părţile, socotind chinurile pe care le va pătimi, aşa şi sufletele osândiţilor tremură cumplit, în ceasul acela, privind la nesfârşita muncă a veşnicului foc şi la celelalte chinuri nesfârşite şi netrecute. Chiar de ar zice către cei ce-l silesc să meargă: "Lăsaţi-mă puţin să mă pocăiesc", nu are cine să-l audă, ci mai vârtos îi răspunde lui: "Când aveai vreme nu te-ai pocăit, acum făgăduieşti a te pocăi? Când îţi era cu putinţă nu te-ai nevoit, acum vrei a te nevoi, după ce s-au închis toate uşile şi a trecut vremea nevoinţei? Nu ai auzit pe Domnul zicând: "Privegheaţi că nu ştiţi ziua, nici ceasul?"  Acestea şi altele ca acestea ştiind, iubitule, nevoieşte-te, până mai ai vreme, şi făclia sufletului tău o păzeşte nestinsă pururea, cu lucrarea faptelor bune. Ca, venind Mirele şi gata aflându-te, să intri împreună cu Dânsul în cămara cerească, împreună cu celelalte suflete ale fecioarelor celor ce cu vrednicie au vieţuit pentru El. Căruia Se cuvine slava în veci ! Amin. 

Sursa: http://www.ortodoxism.ro/proloagele/octombrie/Proloage28Oct.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=27&p2000_imageid=121

http://www.doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/sfantul-iov-de-la-poceaev
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-iov-de-la-poceaev
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-cuvios-teofil-cel-nebun-pentru-hristos